SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 46749/99 prezentate de Reșit KAPTAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 1 decembrie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială din 3 octombrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ Reclamantul, Reșit Kaptan, este un resortisant turc, născut în 1969. La introducerea cererii, a fost deținut la casa de judecată a Gaziantep. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Mesut Bestaș și Meral Bestaș, avocați în Baroul de la Diyarbakr. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 23 octombrie 1992, reclamantul a fost reținut de polițiștii din conducerea securității din Batman în cadrul unei anchete declanșate în urma declarațiilor făcute de un anumit R.B. care a afirmat că reclamantul a fost implicat în acte teroriste și că, în special, ar fi furnizat asistență logistică activiștilor PKK. Un proces-verbal pregătit în aceeași zi de către polițiști și conținând detaliile arestării a fost contrasemnat de către reclamant. După procesul-verbal de percheziție din 23 octombrie 1992, reclamantul a indicat forțelor de ordine unde se ascundea un lansator de rachete, un walkie-talkie, precum și materiale aparținând PKK. La arestarea sa în sediul conducerii de securitate a lui Batman, reclamantul nu a fost supus unui examen medical; polițiștii l-au întrebat despre apartenența sa la organizația acuzată. La 25 octombrie 1992, în timp ce reclamantul era legat la ochi, el a semnat o declarație conform căreia era membru al PKK și i-a oferit sprijinul său. Potrivit acestuia, polițiștii au fost obligați să semneze în jos un text de depoziție care conținea declarații false, scrise în avans de către polițiști înșiși. La cererea conducerii securității din Batman, prin scrisoarea din 25 octombrie 1992, procurorul general al Republicii Batman a ordonat, la 26 octombrie 1992, prelungirea cu 15 zile a custodiei în fața reclamantului. La 10 noiembrie 1992, poliția a întocmit un proces-verbal de confruntare între reclamant și alți paisprezece inculpați, despre care se presupune că aparțin PKK. La 11 noiembrie 1992, reclamantul a fost supus unui examen medical, în cursul căruia nu s-au găsit urme de violență pe corpul său. După ce a rămas în custodie până la 12 noiembrie 1992, reclamantul a fost adus în fața procurorului districtual al Republicii Batman. În declarația sa, reclamantul a respins acuzațiile aduse împotriva sa conform cărora era membru al PKK. El a precizat că nu a ascuns decât o singură dată un lansator de rachete, precum și materiale, sub amenințarea armată a membrilor organizației respective, în special a R.B., și că a arătat polițiștilor locurile în care se aflau echipamentul respectiv. În aceeași zi, după ce a ascultat, judecătorul de pace al lui Batman a ordonat arestarea provizorie a reclamantului. În fața judecătorului, reclamantul a fost supus unor presiuni în timpul interogatoriului și a respins conținutul declarației sale făcute poliției. Cu sprijinul unui interpret, reclamantul își va remite declarațiile făcute în fața procurorului Republicii. Lacul de care a fost acuzat reclamantul care se afla sub jurisdicția Curții de Securitate a Statelor Unite, instanța de judecată a lui Batman s-a declarat incompetentă și a prezentat cazul în fața Curții de Securitate a statului Diyarbakar. Printr-un act de punere sub acuzare prezentat la 10 decembrie 1992, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbakýr a acuzat nouă persoane, inclusiv reclamantul și M.D., S.A., R.B., E.G., N.S., ȘY., S.S. și A.G., de la integritatea teritorială a statului, încălcarea dispozițiilor art. 125 din Codul penal, precum și de la a face parte dintr-o bandă armată, infracțiune reprimată de art. 168 alin. (2) din Codul penal. Primele două audieri ale procesului au fost amânate din cauza absenței inculpaților care au fost reținuți în casa lui Batman. La 5 martie 1993, reclamantul a prezentat pentru prima dată, în același timp cu alți acuzați, în fața Curții de Securitate a statului. Admițând că a fost privat de la adresa unui interpret, el a negat toate acuzațiile aduse împotriva lui și a respins conținutul declarației sale făcute poliției. Având în vedere starea probelor și natura încălcării, Curtea a dispus menținerea în detenție a reclamantului. În plus, aceasta a ordonat colectarea depozițiilor polițiștilor care au fost citate în acestea de către comisia de recurs la tribunalul de judecată al lui Batman. De asemenea, a decis să solicite un raport de expertiză suplimentar cu privire la raportul de expertiză nr. 3542. La tribunalul din 22 aprilie 1993, avocata reclamantei a solicitat extinderea clientului său pe motiv de insuficiență a probelor pentru a ajunge la concluzia vinovăției sale. Curtea a respins această cerere fără a indica vreun motiv. Ea a decis să solicite declarațiile inculpaților.S., A.G. și Ș.Y. pe comisia de recurs, aceștia nefiind niciodată plasați în detenție provizorie. Curtea a constatat că nici declarațiile ofițerilor de poliție pe care i-au solicitat în instanță din data de 5 martie 1993, nici cele ale lui S.S., A.G. și SH.Y. nu au fost depuse la dosar. În plus, aceasta a decis convorbirea și audierea d.E.T., o căință. Aceasta a examinat din oficiu menținerea în detenție provizorie a reclamantului și a prelungit-o în funcție de starea probelor și de natura deschizăturii. În lacul din 16 iulie 1993, Curtea de Securitate a lalui a constatat că declarația de declarație a fost depusă la dosar, în timp ce cele de la A.G. și Ș.Y. nu fuseseră încă colectate de comisia de recurs. Pe de altă parte, s-a constatat că declarațiile polițiștilor semnatari ai proceselor-verbale în cauză au fost depuse la dosar. Cererea de eliberare provizorie a reclamantului a fost respinsă de Curte. Motivele în sprijinul respingerii au fost în continuare aceleași: starea probelor și natura încălcării. Ulterior, instanța de securitate din statul membru a dispus menținerea în detenție provizorie a reclamantului după cum urmează: - a ținut 49 de audieri până la 15 august 2000, data la care reclamantul a fost eliberat provizoriu; - la majoritatea acestor audieri ținute între 17 septembrie 1993 și 15 august 2000, Comisia a examinat din oficiu menținerea în detenție provizorie a reclamantului și a prelungit-o în ceea ce privește starea probelor și natura încălcării dreptului comunitar; - în ceea ce privește cererile de eliberare provizorie care fuseseră făcute de mai multe ori de către consiliul reclamantului, cu accent, printre altele, pe durata detenției provizorii, Curtea le-a respins, ținând cont de starea probelor și de natura delincvenței. În jurul datei de 17 septembrie 1993, Curtea de audiere E.T., care nu a depus mărturie decât asupra faptelor reproșate unui inculpat, R.B. Cu ocazia audierilor din 5 noiembrie, 17 decembrie 1993 și 11 februarie 1994, Curtea de Securitate a L'La Été de l'Été de l'Été de Diyarbakćr a constatat că depozițiile d'A.G. și SH.Y. nu fuseseră încă plătite la dosar. În lacul din 1 aprilie 1994, instanța a renunțat la convocarea inculpaților Ș.Y. și A.G., în conformitate cu cererea procurorului districtual al Republicii, care, de asemenea, și-a pronunțat rechiziționarea. Procurorul i-a condamnat pe acuzații Ș.Y., A.G. și S.S., precum și pe reclamantul șefului unei bande armate [art. 168 alineatul (2) din Codul Penal] și a solicitat, de asemenea, condamnarea coinculaților M.D., S.A., R.B. și E.G., în temeiul articolului 125 din Codul Penal. La cererea inculpaților, Curtea a acordat un termen limită pentru pregătirea apărării. Cu ocazia punerii în aplicare a hotărârii din 3 iunie 1994, procurorul a solicitat din nou audierea d'É.T. pe motivul că acesta din urmă nu a depus suficient mărturie cu privire la situația persoanelor acuzate cu privire la organizarea ilegală în cauză. Instanța a decis cu privire la comunicarea și la audierea acestui rebut pentru a-și colecta declarația, în special cu privire la legăturile reclamantului cu PKK. E.T. fiind în libertate provizorie și adresa sa actuală rămâne necunoscută, convocarea acestuia nu a putut fi efectuată. În lacul din 2 decembrie 1994, curtea a renunțat la audierea lui E.T. printr-o hotărâre incidentă din aceeași zi. La tribunalul din 27 ianuarie 1995, renunțând de data aceasta la sentința sa incidentă anterioară, a decis să solicite depoziția lui E.T. în cadrul comisiei de recurs, dat fiind că se stabilise că acesta se afla în jandarmeria Siirt. În cele din urmă, la 17 martie 1995, în timpul luării în custodie ținută în aceeași zi, instanța a constatat că declarația da'E.T. fusese vărsată la dosar. LA ÎNCHEIEREA din 28 aprilie 1995, instanța a acordat reclamantului un termen suplimentar pentru pregătirea apărării sale pentru faptul că calificarea faptelor care i-au fost reproșate era în cauză. În timpul punerii sub acuzare din 31 mai 1996, în urma mărturisirii unui coleg acuzat, M.D., procurorul a modificat rechizitoriul său și a solicitat condamnarea reclamantului în temeiul articolului 125 din Codul Penal, interzicând orice act care aduce atingere integrității teritoriale a statului. Douăsprezece audieri au fost ținute până la 14 iulie 1998, în cursul cărora instanța a dispus reținerea provizorie a N.S. și audierea lui Ș.Y., co-inculpați judecați de contumație. La tribunalul din 3 septembrie 1998, Curtea va elibera un ordin de recurs pentru toți inculpații În hotărârea sa pronunțată în aceeași zi, instanța de securitate a la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . și Ș.Y., ea a decis să divulge dosarul procedurii în cauză. În ceea ce privește M.D., S.A., R.B. și E.G., ea i-a condamnat la condamnare pe viață la condamnare pe viață. În plus, S.S. și A.B. au beneficiat de prescripție. La 31 ianuarie 2000, Curtea de Casație a Casat Hotărârea din 17 iunie 1999 și a trimis dosarul în fața instanței de securitate a statului. La 15 august 2000, reclamantul a fost eliberat. Procedura este încă în curs de desfășurare în fața Curții de Securitate a Tribunalului de la Diyarbak. Dreptul intern relevant Articolele relevante din Codul de procedură penală dispun de art. 112 În cursul anchetei preliminare, atâta timp cât are loc arestarea provizorie a pârâtului și la un interval de cel mult 30 de zile, judecătorul pentru pace examinează, la cererea procurorului, dacă este sau nu necesar să se mențină persoana în detenție. În termenul prevăzut la alineatul precedent, Tribunalul poate solicita, de asemenea, ca instanța să examineze problema detenției sale provizorii. În timpul procesului unui acuzat în detenție provizorie, instanța decide din oficiu, la fiecare audiere sau, în cazul în care circumstanțele laice, între audieri, dacă este necesar să se prelungească detenția provizorie a acestuia. art. 219 În cazul în care inculpații sunt în detenție provizorie, nu poate depăși 30 de zile, chiar dacă există un caz de necesitate, conform art. 13 din Legea nr. 2845 din 16 iunie 1983, în cazul în care o detenție provizorie este ordonată de un judecător care se află în custodia unei instanțe de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În acest caz, în cazul în care instanța de securitate din lamâi este compusă din mai multe camere, în conformitate cu art. 18 din Legea nr. 2845, coroborată cu art. 299 La art. 1 din Legea nr. 466 privind acordarea de despăgubiri persoanelor arestate sau deținute se prevede compensarea pagubelor suferite de orice persoană arestată sau aflată în detenție în condiții și circumstanțe care nu sunt conforme cu Constituția și cu legile (...) care nu a fost adusă în fața judecătorului după ce a fost arestată sau reținută în termenul legal (...) care, după ce a fost arestată sau reținută în conformitate cu legea, a beneficiat de un refuz (...), de o achitare sau de o sentință care o scutește de o pedeapsă (...) GRIFS Reclamantul susține încălcarea articolului 3 din convenție în măsura în care ar fi fost supus unor tratamente abuzive în timpul custodiei sale de către funcționari ai poliției care au vrut să-i scoată o mărturisire. El susține că a trebuit să semneze declarația sa sub presiunea poliției, în timp ce el nu știa conținutul acesteia și că era legat la ochi. În acest sens, acesta precizează, în special, că a fost analfabetat. În plus, încă sub aspectul acestei dispoziții, reclamantul se plânge de condițiile în care a fost transferat de la casa de la Gaziantep la Diyarbakýr și susține că a fost încătușat de-a lungul acestor transferuri. În cele din urmă, reclamantul susține că calificarea de către procurorul Republicii San Marino în cauză drept "o încălcare a integrității statului" - o infracțiune pasibilă de pedeapsa cu moartea - constituie o încălcare a articolului 3. Invocând articolele 5 și 6 din Convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a arestării sale provizorii și de faptul că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. INvocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de relele tratamente pe care le-a suferit în timpul arestării sale, de către polițiști care voiau să-l șantajeze. În plus, reclamantul pune accentul pe condițiile transferului de la casa de judecată a Gaziantep la Diyarbakýr. În cele din urmă, susține că faptul de a fi judecat drept infracțiune pasibilă de pedeapsa cu moartea constituie un tratament inuman și degradant. Guvernul contestă acuzațiile reclamantului conform cărora ar fi fost tratat rău de polițiști în timpul interogatoriului său. În acest scop, acesta prezintă o declarație scrisă prezentată de reclamant Curții de Securitate a Uniunii Europene care arată legătura sa cu PKK. Guvernul susține că reclamantul nu a fost niciodată acuzat de o infracțiune reprimată de pedeapsa cu moartea, susținând că raportul medical nu ar menționa nicio dovadă de abuz, guvernul concluzionează că afirmațiile reclamantului sunt neîntemeiate. În ceea ce privește acuzațiile de maltratare în timpul detenției, Curtea constată că reclamantul nu produce niciun element sau început de probă în sprijinul acestora și nici nu furnizează detalii cu privire la actele pe care le-ar fi suferit (a se vedea Barboros Hayrettin Yelmaz c. Turcia (dec.), n 50743/99, 30 mai 2000). În ceea ce privește afirmațiile reclamantului cu privire la condițiile în care a fost transferat de la domiciliu la ședințele de judecată, la Diyarbakýr, în special cu privire la faptul că a fost încătușat pe tot parcursul acestor deplasări, Curtea consideră că această măsură a fost luată din motive de securitate. În ceea ce privește acuzațiile potrivit cărora faptul de a fi acuzat de o infracțiune pasibilă de pedeapsa cu moartea constituie o încălcare a articolului 3, Curtea arată că reclamantul care nu a putut demonstra existența, la momentul relevant, a unui risc real de a executa pedeapsa capitală în Turcia și care nu a fost condamnat în cele din urmă la o astfel de pedeapsă, nu poate trece pentru că a pus în pericol să fie expus la sindromul În aceste circumstanțe și având în vedere elementele conținute în dosar, Curtea consideră că este necesar să se respingă această parte a cererii pentru neajunsuri vădite de temei, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Invocând articolele 5 și 6 din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii și de faptul că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. a) Durata detenției provizorii În partea sa relevantă, art. 5 alin. (3) din Convenție este astfel formulată: Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (c) prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură încuviințarea celui care a făcut-o. Guvernul ia notă de faptul că reclamantul a fost pus în detenție provizorie în conformitate cu art. 104 din Codul de procedură penală pe motiv că a fost acuzat de trimiterea la o bandă armată, care a fost pedepsită cu o pedeapsă cu închisoarea între 10 și 15 ani. Acesta reamintește faptul că faptele reproșate reclamantului au dus la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de șapte ani. Acesta susține, ținând cont de natura dreptului comunitar pentru care a fost acuzat, că menținerea în detenție provizorie a reclamantului în perioada în cauză nu a încălcat dispoziția în cauză. Reclamantul s-a opus tezelor guvernului și a susținut că instanța a ținut 49 de audiențe până la extindere, în cursul cărora a depus cereri de eliberare în libertate. Cu toate acestea, aceasta a ordonat menținerea sa în detenție folosind formule aproape întotdeauna identice, cum ar fi mai multe, ținând cont de natura infracțiunii reprobabile și de starea probelor Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. (b) Durata procedurii penale Potrivit reclamantului, durata procedurii nu corespunde cerinței de termen rezonabil mai mic decât cel prevăzut la art. 6 alin. (1) din Convenție. Curtea consideră, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest litigiu ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibile, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiunile reclamantului întemeiate pe durata detenției provizorii și pe cea a procedurii penale; Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto modulier Președintele
de la requête n
o
46749/99
présentée par Reșit KAPTAN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 13 mars 2003 en une chambre composée de
MM.
I.
Cabral Barreto
,
président
,
L.
Caflisch
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
J.
Hedigan
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja,
juges
,
et de
M.
V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 1
er
décembre 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision partielle du 3 octobre 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Reșit Kaptan, est un ressortissant turc, né en 1969. Lors de l’introduction de la requête, il était détenu à la maison d’arrêt de Gaziantep. Il est représenté devant la Cour par M
es
Mesut Beștaș et Meral Beștaș, avocats au barreau de Diyarbakır.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 23 octobre 1992, le requérant fut appréhendé par les policiers de la direction de la sûreté de Batman dans le cadre d’une enquête déclenchée suite aux déclarations d’un certain R.B. qui avait affirmé que le requérant avait été impliqué dans des actes terroristes et que, notamment, il aurait fourni une assistance logistique aux militants du PKK. Un procès-verbal préparé le même jour par les policiers et contenant les détails de l’arrestation
fut contresigné par le requérant.
D’après le procès-verbal de perquisition dressé toujours le 23
octobre
1992, le requérant indiqua aux forces de l’ordre l’endroit où étaient cachés un lance-roquette, un walkie-talkie, ainsi que du matériel appartenant au PKK.
Lors de son placement en garde à vue dans les locaux de la direction de sûreté de Batman, le requérant ne fut pas soumis à un examen médical.
Les policiers l’interrogèrent sur son appartenance à l’organisation incriminée. Le 25 octobre 1992, alors que le requérant avait les yeux bandés, il signa une déposition selon laquelle il était membre du PKK et lui avait apporté son soutien. Selon lui, les policiers l’obligèrent à apposer sa signature en bas d’un texte de déposition contenant des aveux fictifs, rédigés à l’avance par les policiers eux-mêmes.
Sur demande de la direction de la sûreté de Batman, formulée par lettre du 25 octobre 1992, le procureur de la République de Batman ordonna, le 26 octobre 1992, la prolongation de la garde à vue du requérant de quinze jours.
Le 10 novembre 1992, la police établit un procès-verbal de confrontation entre le requérant et quatorze autres prévenus, présumés appartenir au PKK.
Le 11 novembre 1992, le requérant fut soumis à un examen médical, au cours duquel aucune trace de violence ne fut décelée sur son corps.
Après être resté en garde à vue jusqu’au 12 novembre 1992, le requérant fut traduit devant le procureur de la République de Batman. Dans sa déposition, le requérant rejeta les accusations portées contre lui selon lesquelles il était membre du PKK. Il précisa qu’il n’avait caché qu’une seule fois un lance-roquette ainsi que du matériel, ceci sous la menace armée des membres de ladite organisation, notamment celle de R.B., et qu’il avait montré aux policiers les lieux où se trouvaient ledit matériel.
Le même jour, après l’avoir entendu, le juge de paix de Batman ordonna la mise en détention provisoire du requérant. Devant le juge, le requérant allégua qu’il avait subi des pressions lors de l’interrogatoire et rejeta le contenu de sa déposition faite à la police. Avec l’assistance d’un interprète, le requérant réitéra ses déclarations faites devant le procureur de la République.
L’infraction dont était accusé le requérant relevant de la compétence des cours de sûreté de l’Etat, la cour d’assises de Batman se déclara incompétente et renvoya l’affaire devant la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır.
Par un acte d’accusation présenté le 10 décembre 1992, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır inculpa neuf personnes, dont le requérant ainsi que M.D., S.A., R.B., E.G., N.S., ȘY., İ.S. et A.G., d’atteinte à l’intégrité territoriale de l’Etat, infraction prévue à l’article 125 du code pénal, ainsi que d’appartenance à une bande armée, infraction réprimée par l’article 168 § 2 du code pénal.
Les deux premières audiences du procès furent reportées à cause de l’absence des accusés qui étaient détenus dans la maison d’arrêt de Batman.
Le 5 mars 1993, le requérant comparut pour la première fois, en même temps que d’autres accusés, devant la cour de sûreté de l’Etat. Affirmant avoir été privé de l’assistance d’un interprète, il nia toutes les accusations portées contre lui et rejeta le contenu de sa déposition faite à la police. Eu égard à l’état des preuves et à la nature de l’infraction, la cour ordonna le maintien en détention du requérant. En outre, elle ordonna de recueillir les dépositions des policiers ayant été cités dans ceux-ci par commission rogatoire à adresser à la cour d’assises de Batman. Elle décida également de demander un rapport d’expertise complémentaire concernant le rapport d’expertise n
o
3542.
A l’audience du 22 avril 1993, l’avocate du requérant demanda l’élargissement de son client au motif de l’insuffisance des preuves pour conclure à sa culpabilité. La cour rejeta cette demande sans indiquer de motif. Elle décida de demander les dépositions des accusés İ.S., A.G. et Ș.Y. par commission rogatoire, ceux-ci n’ayant jamais été placés en détention provisoire.
Lors de l’audience du 21 mai 1993, la cour constata que ni les dépositions des policiers demandées à l’audience du 5 mars 1993 ni celles de İ.S., A.G. et Ș.Y. n’avaient été versées au dossier. En outre, elle décida la convocation et l’audition d’E.T., un repenti. Elle examina d’office le maintien en détention provisoire du requérant et la prolongea eu égard à l’état des preuves et à la nature de l’infraction.
A l’audience du 16 juillet 1993, la cour de sûreté de l’Etat constata que la déposition d’İ.S. avait été versée au dossier, alors que celles d’A.G. et Ș.Y. n’avaient toujours pas été recueillies par commission rogatoire. Par ailleurs, il fut constaté que les dépositions des policiers signataires des procès-verbaux en cause avaient été versées au dossier. La demande de mise en liberté provisoire du requérant fut rejetée par la cour. Les motifs à l’appui du rejet furent encore les mêmes
: l’état des preuves et la nature de l’infraction.
Par la suite, la cour de sûreté de l’Etat ordonna le maintien en détention provisoire du requérant de la manière suivante :
- elle tint 49 audiences jusqu’au 15 août 2000, date à laquelle le requérant fut mis en liberté provisoire ;
- lors de la plupart de ces audiences tenues entre le 17 septembre 1993 et le 15 août 2000, elle examina d’office le maintien en détention provisoire du requérant et la prolongea eu égard à l’état des preuves et à la nature de l’infraction ;
- quant aux demandes de mise en liberté provisoire qui avaient été faites maintes fois par le conseil du requérant, mettant l’accent, entre autres, sur la durée de la détention provisoire, la cour les rejeta compte tenu de l’état des preuves et de la nature de l’infraction.
A l’audience du 17 septembre 1993, la cour auditionna E.T. qui ne
témoigna que sur les faits reprochés à un inculpé, R.B.
Lors des audiences des 5 novembre, 17 décembre 1993 et 11
février
1994, la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır constata que les dépositions d’A.G. et Ș.Y. n’avaient toujours pas été versées au dossier.
A l’audience du 1
er
avril 1994, par un jugement incident, la cour renonça à la convocation des accusés Ș.Y. et A.G., se conformant à la demande du procureur de la République, qui prononça également son réquisitoire. Le procureur demanda l’acquittement des accusés Ș.Y., A.G. et İ.S., et la condamnation du requérant du chef d’appartenance à une bande armée (article 168 § 2 du code pénal). Il demanda également la condamnation des coaccusés M.D., S.A., R.B. et E.G., en vertu de l’article 125 du code pénal. A la demande des conseils des accusés, la cour accorda un délai pour la préparation de la défense.
Lors de l’audience du 3 juin 1994, le procureur demanda de nouveau l’audition d’E.T. au motif que ce dernier n’avait pas suffisamment témoigné sur la situation des prévenus à l’égard de l’organisation illégale en cause. La cour décida la convocation et l’audition de ce repenti afin de recueillir sa déposition, notamment sur les liens du requérant avec le PKK.
E.T. étant en liberté provisoire et son adresse actuelle restant inconnue, la convocation de celui-ci ne put pas s’effectuer. A l’audience du 2
décembre
1994, la cour renonça à l’audition d’E.T. par un jugement incident du même jour.
A l’audience du 27 janvier 1995, la cour, renonçant cette fois à son jugement incident précédent, décida de demander la déposition d’E.T. par commission rogatoire, étant donné qu’il avait été établi que celui-ci se trouvait dans la gendarmerie de Siirt.
Enfin, le 17 mars 1995, lors de l’audience tenue le même jour, la cour constata que la déposition d’E.T. avait été versée au dossier.
A l’audience du 28 avril 1995, la cour accorda au requérant un délai supplémentaire pour la préparation de sa défense du fait que la qualification des faits qui lui étaient reprochés était en cause.
Lors de l’audience du 31 mai 1996, à la suite des aveux d’un coaccusé, M.D., le procureur modifia son réquisitoire et demanda la condamnation du requérant en application de l’article 125 du code pénal, interdisant tout acte portant atteinte à l’intégrité territoriale de l’Etat.
Douze audiences furent tenues jusqu’au 14 juillet 1998, au cours desquelles la cour ordonna la détention provisoire de N.S. et l’audition de Ș.Y., coaccusés jugés par contumace.
A l’audience du 3 septembre 1998, la cour délivra une injonction à comparaître pour tous les accusés – absents –
parmi lesquels le requérant.
La cour clôtura les débats le 17 juin 1999.
Dans son arrêt rendu le même jour, la cour de sûreté de l’Etat, composée de deux juges civils et d’un juge militaire, condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de douze ans et six mois, en application de l’article 168 § 2 du code pénal. Eu égard à la peine prononcée, elle ordonna également son maintien en détention provisoire. En ce qui concerne les accusés N.S. et Ș.Y., elle décida de disjoindre le dossier de la procédure en question. Quant à M.D., S.A., R.B et E.G., elle les condamna à la réclusion criminelle à perpétuité. En outre, İ.S. et A.B. bénéficièrent de la prescription.
Le 31 janvier 2000, la Cour de cassation cassa l’arrêt du 17
juin
1999 et renvoya le dossier devant la cour de sûreté de l’Etat.
Le 15 août 2000, le requérant fut libéré.
La procédure est toujours pendante devant la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır.
B.
Le droit interne pertinent
Les articles pertinents du
code
de
procédure
pénale disposent
:
Article 112
«
Pendant l’enquête préliminaire, aussi longtemps que dure la détention provisoire de l’accusé et à un intervalle de trente jours au maximum, le juge de paix examine, à la requête du procureur, s’il est ou non nécessaire de maintenir l’intéressé en détention.
L’accusé peut aussi demander, dans le délai prévu au paragraphe précédent, que le tribunal se penche sur la question de sa détention provisoire.
Pendant le procès d’un accusé en détention provisoire, le tribunal décide d’office, lors de chaque audience ou, si les circonstances l’exigent, entre les audiences, s’il est nécessaire de proroger la détention provisoire de l’intéressé.
»
Article 219
«
L’audience se poursuit sans intervalle en présence des parties. (...)
»
Article 222
«
On ne peut interrompre une audience pendant plus de huit jours, sauf en cas de nécessité. Lorsque les accusés sont en détention provisoire, l’interruption ne peut dépasser trente jours, même s’il existe un cas de nécessité.
»
D’après l’article 13 de la loi n
o
2845 du 16 juin 1983, si une détention provisoire est ordonnée par un juge assesseur d’une cour de sûreté de l’Etat, il appartient à cette dernière de se prononcer sur le recours formé contre l’ordonnance en question. Il en va autrement lorsqu’il s’agit d’une décision de maintien en détention provisoire ordonnée par la chambre de jugement de la cour de sûreté de l’Etat. Dans ce cas, si la cour de sûreté de l’Etat est composée de plusieurs chambres, en vertu de l’article 18 de la loi n
o
2845, combiné avec l’article 299 § 3 du code de procédure pénale, c’est la chambre dont le numéro suit qui est compétente pour connaître du recours
; s’il n’y a qu’une seule chambre, c’est la cour de sûreté de l’Etat de l’arrondissement le plus proche qui tranche.
L’article 1 de la loi n
o
466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes arrêtées ou détenues prévoit
:
«
Seront compensés par l’Etat les dommages subis par toute personne
:
1.
arrêtée ou placée en détention dans des conditions et circonstances non conformes à la Constitution et aux lois
;
(...)
3.
qui n’aura pas été traduite devant le juge après avoir été arrêtée ou placée en détention dans le délai légal
;
(...)
6.
qui, après avoir été arrêtée ou mise en détention conformément à la loi, aura bénéficié d’un non-lieu (...), d’un acquittement ou d’un jugement la dispensant d’une peine
;
(...)
»
1.
Le requérant allègue la violation de l’article 3 de la Convention dans la mesure où il aurait été soumis à des mauvais traitements lors de sa garde à vue par des fonctionnaires de police qui voulaient lui extorquer des aveux. Il fait valoir qu’il a dû signer sa déposition sous la pression des policiers, alors qu’il n’en connaissait pas le contenu et qu’il avait les yeux bandés. A ce sujet, il précise notamment qu’il est illettré.
En outre, toujours sous l’angle de ladite disposition, le requérant se plaint des conditions de ses transferts de la maison d’arrêt de Gaziantep à Diyarbakır et il fait valoir qu’on lui a mis les menottes tout au long de ces transferts.
Enfin, le requérant soutient que la qualification par le procureur de la République de l’infraction en cause comme «une atteinte à l’intégrité de l’Etat», crime passible de la peine de mort, constitue une violation de l’article 3.
2.
Invoquant les articles 5 et 6 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de sa détention provisoire et de ce que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable.
1.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint des mauvais traitements qu’il a subis lors de sa garde à vue, par des policiers qui voulaient lui extorquer des aveux. En outre, le requérant met l’accent sur les conditions de ses transferts de la maison d’arrêt de Gaziantep à Diyarbakır. Enfin, il soutient que le fait d’être jugé d’un crime passible de la peine de mort constitue un traitement inhumain et dégradant.
L’article 3 est ainsi libellé
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
Le Gouvernement conteste les allégations du requérant selon lesquelles il aurait subi des mauvais traitements par des policiers lors de son interrogatoire. A cette fin, il produit une déclaration écrite présentée par le requérant à la cour de sûreté de l’Etat montrant son lien avec le PKK.
Le Gouvernement soutient que le requérant n’a jamais été accusé d’une infraction réprimée par la peine de mort.
Faisant valoir que le rapport médical ne mentionnerait aucune trace de mauvais traitements, le Gouvernement conclut que les allégations du requérant sont dénuées de fondement.
En ce qui concerne les allégations de mauvais traitements pendant la garde à vue, la Cour constate que le requérant ne produit pas le moindre élément ou commencement de preuve à l’appui de celles-ci, ni ne fournit d’explications détaillées sur les actes qu’il aurait subis (voir
Barboros Hayrettin Yılmaz c. Turquie
(déc.), n
o
50743/99, 30 mai 2000).
Pour ce qui est des allégations du requérant concernant les conditions de ses transferts de la maison d’arrêt aux audiences, à Diyarbakır, notamment sur le fait d’avoir été menotté tout au long de ces déplacements, la Cour considère que cette mesure a été prise pour des raisons de sécurité.
Quant aux allégations selon lesquelles le fait d’être accusé d’un crime passible de la peine de mort constitue une violation de l’article 3, la Cour relève que le requérant qui n’a pu démontrer l’existence, à l’époque pertinente, d’un risque réel d’exécution des peines capitales en Turquie et qui n’a finalement pas été condamné à une telle peine, ne saurait passer pour avoir risqué d’être exposé au syndrome du « couloir de la mort » (
Rıdvan Mut c. Turquie
(déc.), requête n
o
42434/98, 4 juin 2002).
Dans ces circonstances et eu égard aux éléments contenus dans le dossier, la Cour estime qu’il y a lieu de rejeter cette partie de la requête pour défaut manifeste de fondement conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Invoquant les articles 5 et 6 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire et de ce que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable.
a) Durée de la détention provisoire
Dans sa partie pertinente, l’article 5 § 3 de la Convention est ainsi
libellé:
«
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe
1
c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.
»
Le Gouvernement note que le requérant a été mis en détention provisoire conformément à l’article 104 du code de procédure pénale puisqu’il était accusé d’assistance à une bande armée, infraction punie d’une peine d’emprisonnement de dix à quinze ans. Il rappelle que les faits reprochés au requérant ont donné lieu à une peine d’emprisonnement supérieure à sept ans. Il soutient, prenant en compte la nature de l’infraction pour laquelle il avait été accusé, que le maintien en détention provisoire du requérant dans la période litigieuse n’a pas enfreint la disposition en cause.
Le requérant s’oppose aux thèses du Gouvernement et fait valoir que la cour a tenu quarante-neuf audiences jusqu’à son élargissement, au cours desquelles il a présenté des demandes de mise en liberté. Toutefois, elle a ordonné son maintien en détention en utilisant des formules presque toujours identiques, telles que «
compte tenu de la nature du crime reproché et de l’état des preuves
».
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
b) Durée de la procédure pénale
Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.
La Cour estime, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevables,
tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés de la durée de la détention provisoire et de celle de la procédure pénale ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Vincent
Berger
Ireneu
Cabral Barreto
Greffier
Président