TUNCER et AUTRES contre la TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii n 12663/02 prezentate de Gülizar TUNCER și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 13 martie 2003 într-o cameră compusă din dnii Cabral Barreto președinte Caflisch Kūris Türmen Hedigan mes Tsatsa-Nikolovska H.S. Greve, judecătorii domnului Berger grefier de secțiune V. Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 5 decembrie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie de a face apel la solicitanți, domnul meu Gülizar Tuncer (născută în 1966), lknur Aksu (născută în 1970), Sevim Akat (născută în 1967) și Saadet Yalçćn (născută în 1962), precum și domnii Muharrem çöpür (născut în 1952), Zeynel Polat (născut în 1974) și Yüksel Hoș (născut în 1964), sunt cetățeni turci. Sunt toți avocați de profesie și exercită în Istanbul. Acestea sunt reprezentate, în fața Curții, de domnul Faziel Ahmet Tamer, avocat în Baroul din Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții, cu excepția M Polat și Yalç Acuzații, printre altele, asasinarea N.A., președintele biroului local al Partidului Mișcării Naționaliste. În ziua de 14 august 1997 în fața Curții de Securitate a statului, reclamanții au fost agresați verbal de un grup de militanți ai MHP, prezenți în sală. La ieșirea din curte, în curtea tribunalului, unul dintre inculpați a fost rănit de indivizi, pe care poliția i-a eliberat fără să-i fi identificat. Reclamanții Tuncer, Aksu și Hoș însoțite de clientul lor au depus plângere la secția de poliție din Beșiktaș (atlanbul) împotriva celor responsabili de rana în cauză. Acest demers nu a avut loc. Tot la 14 august 1997, reclamanta Tuncer a scris în barou, atrăgându-și atenția asupra evenimentelor care au avut loc înainte și după incident. La 7 octombrie 1997, în cadrul celei de-a treia audieri, reclamanții și inculpații au fost insultați și amenințați de către rudele părților civile, precum și de către grupurile de activiști ai MHP, în fața judecătorilor. Aceștia au rămas reticenți și pasivi în fața amenințărilor din sală, obligându-i pur și simplu să-l deporteze pe unul dintre protagoniști, fără să le arate identitatea. Mai târziu, pe coridorul palatului, un grup de protestanți i-a obligat pe solicitanți să rămână sub asediu pentru o vreme; ei nu au putut părăsi locul decât sub escorta poliției. Cu ocazia celei de-a patra ședințe din 21 noiembrie 1997, insultele împotriva reclamanților au continuat, dar nu s-a constatat nimic în această privință de către magistrați sau de către orice avertisment adresat autorilor. La sfârșitul dezbaterilor, reclamanții au trebuit să fie din nou însoțiți de poliție. La 20 ianuarie 1998, înainte de a-l încuia, reclamanții Tuncer, Akat, Caöpür și Aksu au solicitat Parchetului să se ia măsuri de securitate pentru a asigura buna desfășurare a procedurii, ceea ce, în cele din urmă, nu a afectat cu mult afronturile din sală. La 10 martie 1998, curtea de securitate a statului interzice accesul jurnaliștilor la sala de judecată, astfel încât să se evite orice tensiune inutilă. La tribunalul din 10 iulie 1998, rudele părților civile i-au insultat încă în mod liber pe reclamanți. Pe această temă, reclamanta Tuncer a luat cuvântul în scopul de a recuza judecătorii camerei, reproșându-le că au dat dovadă de părtinire față de sfidarea care nu încetase de la începutul procesului. Instanța de securitate din statul membru abține de la pronunțarea unui proces-verbal cu privire la toate observațiile dlui Tuncer, la care au aderat reclamanții Akat și queöpür. În raportul acestei audieri, acestea sunt rezumate după cum urmează (...) în timpul tuturor audierilor din timpul acestui proces, avocații și jurnaliștii sunt agresați. ; Suntem aici pentru a îndeplini datoria noastră de apărare ; mai devreme, una dintre rudele decedatului a eschivat și colegiul dvs. nu l-a auzit. Aici, tribunalul dvs. joacă jocuri nevăzătoare și tîlhari, este imposibil să nu-l auziți. Din acest motiv, cred că instanța dvs. nu poate fi imparțială și solicit recuzarea colegiului dumneavoastră. La sfârșitul ședinței, judecătorii din fond au respins această cerere pe motiv că: nici un motiv plauzibil nu a fost prezentat în sprijinul. Această decizie a fost susceptibilă de recurs, în conformitate cu art. 27 alineatul (2) din Codul de procedură penală. La ieșirea din tribunal, la aproximativ 30 de metri de intrare, reclamanții Polat și Yalçên au fost atacați de un grup de oameni. El a fost înconjurat de o duzină de metri distanță. Dl Yalçên a fost lovit cu piciorul și pumnul în timp ce dl Polat a fost rănit de două lovituri de cuțit la piciorul stâng. Întrucât locul de agresiune nu este vizibil al clădirii Curții de Securitate a statului, reclamanții au încercat să se apropie cât mai mult posibil de intrarea principală. În acest sens, agresorii temându-se să fie capturați de polițiștii palatului, și-au făcut loc. Polițiștii în cauză nu au căutat să-i prindă pe acești indivizi. Medicul legist care i-a examinat pe acești doi reclamanți, le-a prescris o oprire de lucru de șapte zile. La aceeași dată, reclamanții Akat, Tuncer, Aksu și Cöpür au confiscat bățul de la baroul din Istanbul și l-au adus la cunoștință pe cel pe care îl primiseră în calitate de avocați. La rândul lor, reclamanții Polat și Yalçên au depus o plângere comună împotriva agresorilor lor pentru tentativă de omor și amenințări. Ciocanul avizat al situației a depus, în numele baroului, o plângere formală în același sens, pentru a susține plângerea prezentată de domnul Polat și de domnul Yalçn. În plus, la 17 iulie 1998, baroul a făcut o declarație oficială presei cu privire la tratamentele de care fuseseră victime membrii săi. Între timp, instanța de judecată a înregistrat plângerea reclamanților Polat și Yalçên sub dosarul nr. 1998/48892, dar nu există nicio dovadă că s-a inițiat vreo anchetă în acest sens. La 30 august 1998, reclamanții au solicitat Consiliului Superior al Magistraturii să deschidă o anchetă disciplinară asupra membrilor Curții de Securitate a Uniunii Europene. Indiferent de acest demers, la 22 octombrie 1998, reclamanții Akat, Tuncer, Aksu și çöpür au depus o plângere comună la Parchetul de Stat (Dl) împotriva prefectului și a șefului securității din Õ , precum și ofițerii de poliție și funcționarii aflați în misiune în cadrul Tribunalului de Justiție la 10 iulie 1998. Reamintind agresiunile verbale pe care le-au avut victime, le-au reproșat acestora din urmă că au tolerat acțiunile în cauză și au neglijat, astfel, obligațiile lor, în sensul art. 230 din Codul Penal. Această plângere a fost înregistrată în dosarul nr. 1998/72062. La 6 noiembrie 1998, procurorul a declarat incompetent rațional Materiae și a trimis dosarul la prefectura din Istanbul care l-a transmis. la rândul său, în cadrul Comitetului administrativ prefectorial, în conformitate cu legea privind urmărirea penală a funcționarilor. La data introducerii cererii, această procedură nu a fost încă finalizată. La 4 ianuarie 1999, reclamanta Tuncer a fost acuzat în fața instanței de judecată pentru calomnie a judecătorilor, din cauza criticilor calomnioase pe care le-ar fi făcut în timpul procesului din 10 iulie 1998. La 28 septembrie 1999, reclamanții au fost informați cu privire la faptul că acțiunea lor în fața Consiliului Superior al Magistraturii S Prin hotărârea din 22 februarie 2001, instanța de judecată a decis să suspende judecata domnului Tuncer, în conformitate cu Legea nr. 4616, numită legea amnistiei. Dreptul și practica internă relevantă 1. Legea nr. 4616D a fost promulgată în conformitate cu art. 4 alineatele (1) și (3) din Legea nr. 4616, promulgată la 21 decembrie. 2000, în ceea ce privește infracțiunile comise înainte de 23 aprilie 1999 și ale căror autori sunt pasibili de o pedeapsă care nu depășește 10 ani de închisoare, procedurile în curs, inclusiv anchetele preliminare, sunt suspendate și se suspendă la pronunțarea hotărârilor judecătorești în cazul în care a avut loc o acțiune publică. Cu toate acestea, în cazul în care, în termen de cinci ani de la suspendare acordată, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cu toate acestea, potrivit celui de-al treilea alineat adăugat la art. 4, prin Legea nr. 4758 din 21 mai 2002, oricine a beneficiat de o suspendare în temeiul dispozițiilor anterioare are dreptul să sesizeze, în termen de trei luni de la 23 mai 2002, instanța care a trebuit să cunoască cauza sa și să solicite ca procedura care îl privește să continue. Cu toate acestea, în cazul unei condamnări la încheierea procesului, acesta va fi suspendat la executarea pedepsei pronunțate, pentru o perioadă egală cu termenul de prescripție. Actele de omucidere (articolele 448-455 din Codul penal) și actele împotriva integrității fizice (articolele 456-460) și neglijența în exercitarea funcțiilor publice (art. 230) intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 4616. Recuzarea În cazul în care recuzarea unui judecător este solicitată pentru părtinire ca urmare a împrejurărilor care au avut loc în cursul procesului, decizia cu privire la pertinența mijloacelor de recuzare intră sub incidența camerei în care se află instanța în cauză. În cazul în care se acceptă o astfel de cerere, formulată în etapa finală de judecată în fața judecătorilor din fond, decizia în cauză este definitivă. Cu toate acestea, în cazul în care aceasta este respinsă pentru că nu are un temei, nu se poate contesta această decizie în același timp cu hotărârea pronunțată în speță, în conformitate cu art. 27 alineatul (2) din Codul de procedură penală. Invocând art. 3 din Convenție, reclamanții se plâng de agresiunea verbală pe care au comis-o din partea unor grupuri de membri prezenți la audierile Curții de Securitate de la . . . În plus, reclamanții Polat și Yalç . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . toate aceste incidente să nu fie legate decât de pasivitatea totală a autorităților judiciare și polițienești care erau responsabile de buna desfășurare și de securitatea procedurii. În acest sens, invocând art. 13 din Convenție, coroborat cu art. 3, reclamanții fac, de asemenea, din absența unei acțiuni efective cu privire la afirmațiile lor, nici una dintre acțiunile lor judiciare nu a avut loc în speță. Cei interesați, cu excepția dlui Polat și a dlui Yalçćn, susțin în cele din urmă, judecătorii Curții de Securitate a statului, care au acționat în complicitate cu autorii agresorilor în cauză și care au refuzat să se recuza, nu puteau constitui o instanță imparțială și nici nu puteau asigura respectarea drepturilor la apărare, în sensul art. 6 din Convenția EN Õ (1) Reclamanții susțin că agresiunile constante pe care le-au suferit din partea rudelor părților civile, în timp ce aceștia își exercitau funcția de avocat al inculpaților, în special agresiunea fizică a dlui Polat și a dlui Polat. În acest sens, ei deplâng pasivitatea autorităților față de aceste aspecte, precum și acțiunile judiciare întreprinse în acest caz, care ar fi incompatibilă cu cerințele art. 13. Cu siguranță, art. 3 din Convenție solicită statelor contractante să ia măsuri adecvate pentru a împiedica persoanele aflate sub jurisdicția lor să fie supuse unor tratamente abuzive : Astfel, responsabilitatea pentru statul membru poate fi angajată, în special în cazul în care autoritățile nu au luat măsuri rezonabile pentru a împiedica materializarea unui risc de a afecta integritatea fizică, de care au avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință, chiar și atunci când acest risc provine de la persoane sau grupuri de persoane care nu intră sub incidența funcției publice (a se vedea, printre altele, A. c. Regatul Unit, Hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998-VI, p. 2699-2700, § 20-24 și, mutatis mutandis, Osman c. Regatul Unit, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998-VI, p. 3159-3160, § 115-116). Cu toate acestea, este nevoie de un tratament incorect care să atingă minimul de gravitate pentru a cădea sub incidența articolului 3. La aprecierea acestui prag depinde de ansamblul datelor cauzei și, în această privință, caracterul public al prelucrării în cauză poate constitui un element relevant (a se vedea, de exemplu, Raninen c. Finlanda, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Recuperare 2821-2822, § 55). În lumina acestor principii, Curtea va examina obiecțiile reclamanților sub două aspecte. În ceea ce privește în primul rând insultele formulate împotriva reclamanților de către grupuri civile care au asistat la audieri în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene, Curtea ia în considerare circumstanțele specifice ale prezentei cauze și dificultățile inerente funcțiilor avocaților apărării în anumite cauze penale care pot ridica interesul public sau chiar o puternică emoție dintre acestea. Cu toate acestea, ea nu vede nimic special care să o convingă că greșelile denunțate în speță au atins minimul de gravitate necesar pentru a se putea examina dacă răspunderea statului pârât ar putea fi angajată astfel în temeiul articolului 3 din Convenție. Prin urmare, Curtea concluzionează că litigiul în cauză trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4. Aceeași concluzie se referă și la acest aspect, atât din punctul de vedere al articolului 13 din convenție, cât și al articolului 13 din convenție. În ceea ce privește agresiunea fizică care ar fi fost comisă asupra persoanei reclamanților Zeynel Polat și Saadet Yalç Mastromatteo c. Italia, nr. 37703/99, § 68, CEDH 2002-VIII) și nici o povară insuportabilă și excesivă, indiferent de dificultățile cu care se confruntă poliția în exercitarea funcțiilor sale și, de asemenea, de imprevizibilitatea comportamentului uman și de alegerile operaționale care trebuie făcute în ceea ce privește prioritățile și resursele ( mutatis mutandis Osman citată anterior, p. 3159, § 116). Yalçćn a declarat că, la sfârșitul zilei de 10 iulie 1998, ei au fost atacați de o duzină de oameni care l - au rănit pe primul reclamant cu două lovituri de cuțit în picior și l - au lovit cu pumnalul pe al doilea. Potrivit plângerii lor oficiale depuse în aceeași zi a incidentului, acest atac ar fi avut loc la aproximativ 30-40 de metri de ieșirea din tribunal, după care agresorii ar fi fugit de frică să nu fie văzuți de polițiștii din interior atunci când reclamanții reușiseră să se apropie de intrarea în clădire. Curtea nu este convinsă că imaginea de tensiune descrisă de recurente în ceea ce privește desfășurarea ședințelor în discuție este în discuție agresiunea în cauză. De fapt, diferitele cereri adresate în cadrul acestor audieri nu vizau decât buna desfășurare a acestora. Nimic din dosar nu demonstrează existența unui element care să permită să se presupună că magistrații sau personalul de securitate în facțiune din palat ar fi putut prevedea că lucrurile riscă să degenereze în exterior și, mai presus de toate, că o jumătate de duzină de persoane s-ar fi întâlnit în vederea comiterii violenței în cauză. În special, reclamanții nu au fost în măsură să indice Curții modul în care polițiștii care se află în tribunal, la aproximativ 30 de metri de locul agresiunii, ar fi putut să intervină efectiv pentru a-i salva sau să încerce să rețină persoanele care au fugit deja și că nu puteau, după spusele reclamanților, să constate în momentul faptelor. În aceste condiții, Curtea nu poate constata o neîndeplinire a obligațiilor autorităților turce de a-i proteja pe acești doi reclamanți de actele penale, în sensul articolului 3 și, prin urmare, de orice necunoaștere a obligațiilor procedurale care decurg din art. 13 coroborat cu această din urmă dispoziție. Pe scurt, Comisia concluzionează că această parte a cererii trebuie, de asemenea, să fie respinsă ca fiind în mod evident nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții M. Akat, Tuncer și Aksu și domnul logoöpür se plâng, de asemenea, de o încălcare a dreptului la un proces echitabil, precum și a drepturilor lor la apărare. Cu toate acestea, după examinarea cu atenție a argumentelor reclamanților, Curtea constată că, în procedura în cauză, care, de altfel, pare să fie în continuare pendinte, reclamanții au acționat în calitate de reprezentanți ai inculpaților și nu în calitate de pârâti. În lipsa acestei calități, Curtea declară inadmisibile obiecțiunile lor întemeiate pe art. 6 ca fiind incompatibile cu dispozițiile convenției, în sensul articolului 34 din convenție, prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto modulier Președintele

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

12663/02

présentée par Gülizar TUNCER et autres

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 13 mars 2003 en une chambre composée de

MM.

I.

Cabral Barreto

,

président

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

J.

Hedigan

,

M

mes

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

H.S.

Greve,

juges

,

et

de

M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 5 décembre 2001,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M

mes

Gülizar Tuncer (née en 1966), İlknur Aksu (née en

1970), Sevim Akat (née en 1967) et Saadet Yalçın (née en 1962) ainsi que MM Muharrem Çöpür (né en 1952), Zeynel Polat (né en 1974) et Yüksel Hoș (né en 1964), sont des ressortissants turcs. Ils sont tous avocats de profession et exercent à Istanbul.

Ils sont représentés, devant la Cour, par M

e

Fazıl Ahmet Tamer, avocat au barreau de Istanbul.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants, à l’exception des M

es

Polat et Yalçın, assuraient la défense de plusieurs prévenus devant la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul («

la cour de sûreté de l’Etat

»), jugés à l’époque pour divers chefs d’accusations, entre autres, l’assassinat de N.A., le président du bureau local du Parti du mouvement nationaliste («

le MHP

»).

Lors de l’audience du 14 août 1997 devant la cour de sûreté de l’Etat, les requérants furent agressés verbalement par un groupe des militants du MHP, présents dans la salle. A la sortie de l’audience, dans le jardin du palais de justice, l’un des prévenus fut blessé par des individus, que la police relâcha

sans avoir procédé à leur identification.

Les requérants Tuncer, Aksu et Hoș accompagnés de leur client portèrent plainte auprès du commissariat de Beșiktaș (İstanbul) contre les responsables de la blessure en question. Cette démarche n’aboutit point.

Toujours le 14 août 1997, la requérante

Tuncer écrivit au barreau d’Istanbul, attirant son attention sur les événements survenus avant et après l’incident.

Le 7 octobre 1997, lors de la troisième audience, les requérants et les prévenus essuyèrent des insultes et menaces de la part de proches des parties civiles ainsi que de groupes de militants du MHP, et ce, sous les yeux des juges. Ceux-ci demeurèrent réticents et passifs face aux menaces proférées dans la salle, se contentant de faire expulser l’un des protagonistes, sans néanmoins faire constater leur identités. Par la suite, dans le couloir du palais, un groupe de protestataires obligea les requérants à rester assiégés pendant un certain temps

; ils ne purent quitter les lieux que sous escorte de la police.

Lors de la quatrième audience tenue le 21 novembre 1997, les insultes à l’encontre des requérants continuèrent, mais nul constat ne fut dressé à ce sujet par les magistrats ni un quelconque avertissement adressé

aux auteurs. A la fin des débats, les requérants durent à nouveau être accompagnés par la police.

Le 20 janvier 1998, avant l’audience, les requérants Tuncer, Akat, Çöpür et Aksu demandèrent au parquet que des mesures de sécurité soient prises pour assurer le bon déroulement de l’audience, ce qui n’empêcha guère, par la suite, les affronts dans la salle.

Le 10 mars 1998, la cour de sûreté de l’Etat interdit l’accès des journalistes à la salle d’audience, afin d’éviter toute tension inutile.

A l’audience du 10 juillet 1998, les proches des parties civiles insultèrent encore les requérants, en toute liberté. Sur ce, la requérante Tuncer prit la parole dans le but de récuser les juges de la chambre, leur reprochant d’avoir fait preuve de partialité face à l’outrage qui n’avait cessé depuis le début du procès. La cour de sûreté de l’Etat s’abstint de faire dresser un procès-verbal quant à l’intégralité

des observations de M

me

Tuncer, auxquelles adhérèrent les requérants Akat et Çöpür. Sur le compte rendu de cette audience, celles-ci sont résumées comme suit

:

«

(...) durant toutes les audiences pendant ce procès, les avocats et les journalistes subissent des agressions

; nous sommes ici pour effectuer notre devoir de défense

; tout à l’heure, l’un des proches du défunt a crié ‘pute’ et votre collège ne l’a pas entendu. Ici, votre tribunal joue ‘les aveugles et les sourds’, il est impossible que vous ne l’ayez pas

entendu. Pour cette raison, je pense que votre tribunal ne saurait être impartial et je sollicite la récusation de votre collège.

»

A la fin de l’audience, les juges du fond rejetèrent cette demande au motif qu’aucune raison plausible n’avait été présentée à l’appui. Cette décision était susceptible de pourvoi, conformément à l’article 27 § 2 du code de procédure pénale.

A la sortie du palais de justice, environ à 30 – 40 mètres de l’entrée, les requérants Polat et Yalçın furent agressés par un groupe de personnes. Il se virent entourés d’une quinzaines d’individus. M

me

Yalçın reçut des coups de pied et de poing tandis que M.

Polat fut blessé par deux coups de couteau à la jambe gauche. Le lieu d’agression n’étant pas visible du bâtiment de la cour de sûreté de l’Etat, les requérants tentèrent de se rapprocher le plus possible de l’entrée principale. Sur ce, les agresseurs craignant d’être perçus par les policiers du palais, s’éloignèrent des lieux. Les policiers en question ne cherchèrent point à appréhender ces individus.

Le médecin légiste qui examina ces deux requérants, leur prescrivit un arrêt de travail de sept jours.

A cette même date, les requérants Akat, Tuncer, Aksu et Çöpür saisirent le bâtonnier du barreau d’Istanbul et portèrent à sa connaissance les outrages qu’ils avaient subi en leur qualité d’avocats. De leur côté, les requérants Polat et Yalçın déposèrent une plainte commune contre leurs agresseurs pour tentative d’homicide et menaces. Le bâtonnier avisé de la situation déposa, au nom du barreau, une plainte formelle dans le même sens, pour appuyer celle présentée par M. Polat et M

me

Yalçın.

Le 17 juillet 1998, le barreau fit de surcroît une déclaration officielle à la presse au sujet des traitements dont ses membres avaient été victimes.

Entre-temps, le parquet d’Istanbul enregistra la plainte des requérants Polat et Yalçın sous le dossier n

o

1998/48892, mais rien de démontre qu’une quelconque enquête ait été déclenché à ce sujet.

Le 30 août 1998, les requérants sollicitèrent auprès du Conseil supérieur de la magistrature l’ouverture d’une enquête disciplinaire sur les membres de la cour de sûreté de l’Etat.

Indépendamment de cette démarche, le 22 octobre 1998, les requérants Akat, Tuncer, Aksu et Çöpür déposèrent une plainte commune au parquet d’Istanbul contre le préfet et le chef de la sûreté d’Istanbul ainsi que les agents de police et fonctionnaires en mission dans le palais de justice le 10

juillet

victimes, ils reprochèrent à ces derniers d’avoir toléré les agissements en question et négligé, ainsi, leurs devoirs, au sens de l’article 230 du code pénal. Cette plainte fut enregistrée sous le dossier n

o

1998/72062.

Le 6

novembre 1998, le parquet se déclara incompétent

ratione materiæ

et renvoya le dossier à la préfecture d’Istanbul qui le transmit

à son tour au comité administratif préfectoral, en application de la loi relative à la poursuite des fonctionnaires. A la date d’introduction de la requête, cette procédure n’avait pas encore abouti.

Le 4 janvier 1999, la requérante

Tuncer fut mise en accusation devant la cour d’assises d’Istanbul pour diffamation des juges en raison des critiques calomnieuses qu’elle aurait formulées lors de l’audience du 10 juillet 1998.

Le 28 septembre 1999, les requérants furent informés de ce que leur recours devant Conseil supérieur de la magistrature s’était soldé par un rejet s’agissant des deux juges civils mis en cause et que le dossier avait été transmis au ministère de la Défense, quant au juge militaire. La cour ne dispose d’aucune information quant à la suite réservée par le ministère.

Par un arrêt du 22 février 2001, la cour d’assises d’Istanbul décida de surseoir au jugement de M

me

Tuncer, en application de la loi n

o

4616, dite loi d’amnistie.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

o

4616

D’après l’article 4 §§ 1 et 3 de la loi n

o

4616, promulguée le 21

décembre

2000, s’agissant des infractions commises avant le 23 avril 1999 et dont les auteurs sont passibles d’une peine ne dépassant pas dix ans d’emprisonnement, les

procédures en cours, y compris les enquêtes préliminaires, sont suspendues et il est sursis au prononcé des jugements s’il y a eu une action publique. Cependant, si, dans les cinq années suivant le sursis accordé, l’intéressé commet une infraction de même nature ou plus grave, selon le cas, la procédure est reprise et le jugement, rendu.

Cependant, d’après le troisième paragraphe ajouté à article 4, par la loi n

o

4758 du 21 mai 2002, quiconque ayant bénéficié d’un sursis en vertu des dispositions précédentes est en droit de saisir, dans les trois mois à partir du 23 mai 2002, la juridiction qui a eu à connaître de sa cause et de demander que la procédure le concernant se poursuive. En cas de condamnation à l’issue du procès ainsi repris, il sera néanmoins sursis à l’exécution de la peine prononcée, ce pour une période égale au délai de prescription.

Les actes d’homicide (articles 448-455 du code pénal) et les actes contre l’intégrité physique (articles 456-460) ainsi que la négligence dans l’exercice des fonctions publiques (article 230) rentrent dans le champ d’application de la loi n

o

4616.

2.

La récusation

Lorsque la récusation d’un juge est demandée pour partialité du fait des circonstances survenues en cours du procès, la décision quant à la pertinence des moyens de récusation relève de la chambre où le juge mis en cause siège. Si une telle demande, formulée lors de la phase d’instruction finale devant les juges du fond, est accueillie, la décision y afférente est définitive. Cependant, si elle est écartée pour «

absence de fondement

», l’intéressé ne peut se pourvoir contre cette décision qu’en même temps que le jugement prononcé en l’occurrence, en application de l’article 27 § 2 du code de procédure pénale.

GRIEFS

Invoquant l’article 3 de la Convention, les requérants se plaignent des agressions verbales qu’ils ont subies de la part de groupes d’individus présents aux audiences de la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul. Les requérants Polat et Yalçın font de plus grief des coups et blessures infligés par les mêmes individus, à la sortie du palais de justice. Ils soutiennent

que l’ensemble de ces incidents ne son imputables qu’à la passivité totale des autorités judiciaires et policières qui étaient chargées du bon déroulement et de la sécurité de la procédure.

A cet égard, invoquant l’article 13 de la Convention, combiné avec l’article 3, les requérants font également grief de l’absence d’un recours effectif au sujet de leurs allégations, des lors qu’aucune de leurs démarches judiciaires n’a abouti en l’espèce.

Les intéressés, à l’exception de M. Polat et M

me

Yalçın, soutiennent

enfin que les juges de la cour de sûreté de l’Etat, ayant agi en complicité avec les auteurs des affronts en question et ayant refusé de se récuser, ne pouvaient nullement constituer un tribunal impartial ni assurer le respect des droits de la défense, au sens de l’article 6

de la Convention

EN DROIT

me

Yalçın ont été victimes, constituent des traitements contraires à l’article 3 de la Convention. A cet égard, ils déplorent la passivité des autorités face à ces agissements ainsi qu’aux démarches judiciaires entreprises en l’espèce, laquelle serait incompatible avec les exigences de l’article 13.

Certes, l’article 3 de la Convention commande aux Etats contractants de prendre des mesures propres à empêcher que les personnes relevant de leurs juridictions ne soient soumises à des mauvais traitements

: la responsabilité de l’Etat peut donc se trouver engagée, notamment, lorsque les autorités n’ont pas pris de mesures raisonnables pour empêcher la matérialisation d’un risque d’atteinte à l’intégrité physique, dont elles avaient ou auraient dû avoir connaissance, même lorsque ce risque émane de personnes ou de groupes de personnes qui ne relèvent pas de la fonction publique (voir, entre autres,

A. c. Royaume-Uni

, arrêt du 23 septembre 1998,

Recueil

1998-VI, p. 2699-2700, §§

20-24, et,

mutatis mutandis

,

Osman

c. Royaume-Uni

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil

1998-VIII, p. 3159-3160,

§§ 115-116).

Encore faut-il qu’il s’agisse d’un mauvais traitement atteignant le minimum de gravité pour tomber sous le coup de l’article 3. L’appréciation de ce seuil dépend de l’ensemble des données de la cause

et, à cet égard, le caractère public du traitement en question peut constituer un élément pertinent (voir, par exemple,

Raninen c.

Finlande

, arrêt du 16 décembre 1997,

Recueil

1997-VIII, pp. 2821-2822, § 55).

A la lumière de ces principes, la Cour examinera les griefs des requérants sous deux volets.

a.

Affronts visant les requérants

S’agissant d’abord des insultes proférées contre les requérants par des groupes civiles ayant assisté aux audiences devant la cour de sûreté de l’Etat, la Cour tient compte des circonstances spécifiques de la présente affaire et des difficultés inhérentes aux fonctions des avocats de la défense dans certaines affaires pénales pouvant susciter l’intérêt du public, voire une forte émotion parmi celui-ci. Or elle ne voit rien de particulier qui puisse la convaincre que les offenses dénoncées en l’espèce avaient atteint le minimum de gravité requis pour qu’on examinât si la responsabilité de l’Etat défendeur pouvait être engagée de ce fait au regard de l’article 3 de la Convention.

La Cour conclut donc que le grief en question doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé au sens de l’article 35 §§ 3 et 4. Pareille conclusion la dispense d’examiner ce volet aussi sous l’angle de l’article 13 de la Convention.

b.

Agression physique visant les requérants M. Polat et M

me

Yalçın

Quant à l’agression physique qui aurait été commise sur la personne des requérants Zeynel Polat et Saadet Yalçın, il y a lieu de rechercher si l’Etat défendeur peut en être tenu pour responsable, sachant que l’on ne saurait interpréter l’article 3 de manière à imposer une obligation positive d’empêcher toute violence potentielle ou tout acte criminel d’un tiers (voir,

mutatis mutandis

,

Mastromatteo c. Italie

, n

o

37703/99, § 68, CEDH 2002-VIII) ni un fardeau insupportable et excessif, sans égard aux difficultés pour la police d’exercer ses fonctions et aussi de l’imprévisibilité

du comportement humain et des choix opérationnels à faire en termes de priorités et de ressources (

mutatis mutandis

,

Osman

précité, p.

3159, § 116).

En l’espèce, M. Polat et M

me

Yalçın affirment qu’à l’issue de l’audience du 10 juillet 1998,

ils ont été attaqués par une quinzaine d’individus qui ont blessé le premier requérant par deux coups de couteau à la jambe et roué de coups le second. Selon leur plainte formelle déposée le jour même de l’incident, cette attaque aurait eu lieu à environ 30-40 mètres de la sortie du palais de justice, après quoi les agresseurs se seraient enfuis de peur d’être vus par les policiers à l’intérieur lorsque les requérants avaient réussi à se rapprocher de l’entrée du bâtiment.

La Cour n’est pas convaincue que l’image de tension décrite par les requérants quant au déroulement des audiences corrobore l’agression en question. De fait, les différentes demandes adressées lors de ces audiences ne visaient que le bon déroulement de celles-ci. Rien dans le dossier ne démontre l’existence d’un élément permettant de supposer que les magistrats ou le personnel de sécurité en faction dans le palais auraient pu prévoir que les choses risquaient de dégénérer à l’extérieur, et surtout qu’une quinzaine d’individus allaient se concerter en vue de commettre la violence en question. En particulier, les requérants n’ont pas été en mesure d’indiquer à la Cour comment les policiers se trouvant dans le palais de justice, à une trentaine de mètres du lieu d’agression, auraient pu effectivement intervenir pour les secourir ou essayer d’appréhender les personnes ayant déjà pris la fuite, et qu’ils ne pouvaient, d’après les dires des requérants, apercevoir au moment des faits.

Dans ces conditions, la Cour ne saurait constater un manquement des autorités turques à leur devoir de protéger ces deux requérants des actes criminels d’autrui, au sens de l’article 3 ni, dès lors, une quelconque méconnaissance des obligations procédurales découlant de l’article 13, combiné avec cette dernière disposition.

En bref, elle conclut que cette partie de la requête doit également être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants M

mes

Akat, Tuncer et Aksu et M. Çöpür se plaignent en outre d’une atteinte au droit à un procès équitable ainsi qu’à leurs droits de la défense.

Toutefois, après avoir examiné attentivement les arguments des requérants, la Cour note que dans la procédure en question – qui, du reste, semble être encore pendante – les requérants agissaient en leur qualité de représentants des prévenus et non en tant d’accusés.

Il s’ensuit qu’ils ne sauraient se prétendre «

victimes

» des atteintes aux droits invoqués en l’espèce et, faute de cette qualité, la Cour déclare irrecevables leurs griefs tirés de l’article 6, comme étant incompatibles

ratione personæ

avec les dispositions de la Convention, au sens de son article 34

§

3.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable.

Vincent

Berger

Ireneu C

abral Barreto

Greffier

Président