cererei nr. 64117/00
prezentată de Eliano GUALA
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), ședând pe 18 martie 2003 într-o cameră compusă din
Dii L. Loucaides, președinte,
J.-P. Costa,
Dne W. Thomassen,
judecători,
și de Dna S. Dollé,
greferă de secție,
Având în vedere petiția sus-numită introdusă pe 7 martie 2000,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, Dl Eliano Guala, cetățean italian născut în 1943, se găsește în prezent deținut la Arles (Franța).
Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
Din vara anului 1995, Biroul Central pentru Reprimarea Traficului Internațional de Stupefiante (OCRTIS) a condus investigații importante care au permis demascare responsabililor unui vast trafic de cocaină între America de Sud (Columbia, Venezuela) și Europa de Sud (Franța, Spania, Italia și România). Șase sute cincizeci de kilograme de cocaină au fost confiscate și principalii responsabili ai rețelei arestați, în special Ugo Marchic, cetățean francez cu domicilii în Franța, Columbia și România.
O informație judiciară a fost deschisă pentru capetele de conducere sau organizare a unui grupament care avea ca scop importul, exportul, transportul, oferta sau cesionarea ilegală a stupefiantelor comise în bandă organizată. Aceasta a fost încredințată unui judecător instructor al tribunalului de mare instanță din Montpellier.
În cursul investigației, reclamantul a fost identificat. Calificat drept «releu» al traficului în România, nefavorabil cunoscut serviciilor de poliție italiene, fiul său fusese arestat cu complici pe 8 octombrie 1995 la Bogota, în timp ce transporta cocaină.
Pe 12 februarie 1996, la cererea autorităților franceze, polițiștii români au procedat la arestarea reclamantului și a partenerei sale, L. Biban, precum și a unui columbian pe care-l găzduiau, J.C. Triana Moyano, a lui S. Lacoste, cetățean francez, și soția acestuia.
În cursul audierilor de către judecătorul instructor francez, tatăl lui S. Lacoste l-a inculpat pe acesta în calitate de «trecător», precizând pe deasupra că reclamantul organiza traficul pentru România și era «la curent cu totul».
Pe 13 februarie 1996, autoritățile franceze au adresat o cerere de extradare a reclamantului și a lui S. Lacoste autorităților române.
Pe 26 aprilie 1996, tribunalul municipal din București, secția II penală, sesizat de reclamant și S. Lacoste, ambii asistați de avocat, a constatat că «condițiile legale de fond, de formă și de procedură [erau] îndeplinite» pentru ca cererea de extradare să fie acceptată.
Pe de altă parte, pe 15 mai 1996, tribunalul municipal din București a relaxat reclamantul în cadrul unei proceduri diligențate pentru import și export de cocaină, detenție sau comerț cu droguri realizate în bandă organizată cu persoane neidentificate în cursul anilor 1994 și 1995.
Pe 17 iunie 1996, reclamantul a fost extradat către Franța.
Pe 20 iunie 1996, judecătorul instructor al tribunalului de mare instanță din Montpellier a pus reclamantul în examen și a ordonat plasarea în detenție provizorie.
Pe 8 noiembrie 1996, judecătorul instructor a respins o cerere de eliberare.
Prin hotărâre din 28 noiembrie 1996, camera de acuzare a curții de apel din Montpellier a confirmat respingerea cererii de eliberare, ținând seama de elementele care justificau punerea în examen, caracterul internațional al rețelei și necesitatea investigațiilor suplimentare prin comisiuni rogatoare internaționale (Venezuela, Columbia, Italia, Spania și Monaco), precum și riscul de înțelegere cu complici sau coautori și absența garanției de comparare.
Pe 10 iunie 1997, reclamantul a fost confruntat cu C.R. Segura Lizcano, cetățeancă columbiană deținută în Franța în cadrul procedurii. Aceasta a confirmat declarațiile potrivit cărora efectuase patru călătorii de transport de cocaină de la Bogota la București, unde era de fiecare dată întâmpinată de reclamant, acesta din urmă recuperând paquetele de cocaină pe care le expulza.
Pe 30 iunie 1997, judecătorul instructor a respins o cerere de eliberare.
Prin hotărâre din 18 iulie 1997, camera de acuzare a curții de apel din Montpellier a confirmat respingerea cererii de eliberare, ținând seama de «foarte serioase prezumții ale implicării [reclamantului] într-o organizație criminală internațională de amploare», a importanței rețelei și a numărului de persoane implicate, ce au necesitat și necesită încă investigații suplimentare prin comisiuni rogatoare internaționale, riscul de înțelegere cu complici sau coautori, absența garanției de comparare și tulburarea ordinii publice. Camera de acuzare a estimat că detenția nu depășea, în starea de fapt, termenul rezonabil prevăzut de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Pe 12 septembrie și 28 octombrie 1997, judecătorul instructor a respins cereri de eliberare.
Prin hotărâri din 30 septembrie și 20 noiembrie 1997, camera de acuzare a curții de apel din Montpellier a confirmat aceste respingeri.
Prin ordonanță din 15 decembrie 1997, judecătorul instructor a ordonat prelungirea detenției provizorii.
Pe 16 ianuarie 1998, judecătorul instructor a respins o cerere de eliberare, estimând că obligațiile unui control judiciar ar fi insuficiente, că detenția era unicul mijloc de a împiedica atât presiunea asupra martorilor și victimelor, cât și o înțelegere frauduloasă cu complici și reînnoirea infracțiunii, asigurand în același timp menținerea reclamantului la dispoziția justiției. A precizat în special:
«Dar în ciuda declarațiilor și afirmațiilor [reclamantului], dosarul informației arată sarcini importante împotriva lui de participare la un grupament internațional încărcat cu transportul, primirea și distribuirea cocainei; dar amploarea acestui trafic prin cantitățile în cauză și aria geografică a organizării întinzând-se pe mai multe țări și mai multe continente, precum și prin consecințele asupra sănătății publice și delincvenței induse, aduce o tulburare gravă și durabilă ordinii publice; dar în sfârșit că [reclamantul] nu are nicio referință pe teritoriul francez»
Pe 5 martie 1998, camera de acuzare a curții de apel din Montpellier a declarat inadmisibilă o cerere de eliberare adresată direct de reclamant.
Pe 17 aprilie 1998, judecătorul instructor, estimând că obligațiile unui control judiciar ar fi insuficiente, că detenția era unicul mijloc de a împiedica reînnoirea infracțiunii și asigura menținerea reclamantului la dispoziția justiției, a respins o cerere de eliberare, pe baza următoarelor motive:
«Dar în ciuda negațiilor și declarațiilor [reclamantului], apare în dosarul informației sarcini importante împotriva lui de a fi fost o componentă a unei organizații structurate de trafic internațional de cocaină, ținând la declarații circumstanțiate ale persoanelor puse în examen, la investigații arătând participarea și legăturile cu persoanele implicate; dar fapte atât de graves aduc o tulburare durabilă și excepțională ordinii publice prin gravitatea și consecințele lor asupra sănătății publice; dar în sfârșit că [reclamantul] de naționalitate străină, ținând seama de pedepsele criminale risicate, nu prezintă garanții suficiente de comparare în justiție»
Prin ordonanțe din 27 mai și 2 iulie 1998, judecătorul instructor a respins cereri de măsuri de investigație suplimentară.
Pe 8 iunie 1998, judecătorul instructor a anunțat părțile că informația îi părea terminată și că dosarul ar fi transmis procurorului republican în termen de douăzeci de zile.
Pe 17 iunie și 18 decembrie 1998, judecătorul instructor a ordonat prelungirea detenției provizorii, dosarul ajungând la capăt și ținând seama în special de circumstanțele faptelor instruite, de sarcinile importante împotriva reclamantului și de absența garanției de comparare.
Pe 4 martie 1999, judecătorul instructor a emis o ordonanță de transmitere a documentelor procurorului general.
Prin hotărâre din 30 martie 1999, camera de acuzare a curții de apel din Montpellier a respins o cerere de eliberare a reclamantului, pe baza următoarelor motive:
«Dar Curtea constată că în sfârșit intervine reglementarea acestei proceduri, lungi și dificile;
Că rezultă că dacă cererea directă de eliberare este admisibilă, ea este prost întemeiat și nu poate decât să fie respinsă.»
Prin hotărâre din 4 mai 1999, camera de acuzare a curții de apel din Montpellier pronunță punerea în acuzare a reclamantului, a zece altor persoane și-i trimite în fața curții de asisiri a Heraultului.
Prin hotărâre din 2 septembrie 1999, a respins o cerere de eliberare a reclamantului, răspunzând după cum urmează:
«Dar Guala a fost, definitiv, trimis în fața curții de asisiri; că curtea nu poate reveni asupra aprecierii faptelor pe care a făcut-o nici asupra competenței curții de asisiri desemnate;
Dar informația judiciară, ținând seama de importanța rețelei și de numărul de persoane implicate, a necesitat investigații suplimentare prin comisiuni rogatoare internaționale, ultima fiind o comisiune rogatoare în Liban;
Că ținând seama de aceste exigențe detenția Gualei nu depășește, în starea de fapt, termenul rezonabil prevăzut de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.»
Pe 17 decembrie 1999, curtea de asisiri a Heraultului a declarat reclamantul vinovat de faptele reproșate, fapte comise în Franța, România, Italia, Venezuela și Columbia în cursul anului 1995 și până în ianuarie 1996. L-a condamnat la cincisprezece ani de închisoare criminală, precum și la interzicerea definitivă a teritoriului francez.
Prin hotărâre din 16 ianuarie 2000, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului, acesta din urmă neproducând niciun memoriu.
Pe 18 ianuarie 2000, Curtea de Casație a respins recursul format împotriva hotărârii camerei de acuzare din 2 septembrie 1999, pe baza următoarelor motive:
«Dar, pe de o parte, reclamantul nu poate fi admis să critice motivele pentru care camera de acuzare a estimat că durata detenției provizorii nu depășea termenul rezonabil prevăzut în art. 144-1 al codului de procedură penală, o asemenea apreciere scăpând controlului Curții de Casație;
Dar, pe de altă parte, enunțările hotărârii atacate pun Curtea de Casație în măsură să se asigure că camera de acuzare s-a determinat prin considerații de drept și fapt răspunzând cerințelor articolelor 144 și următoarelor codului de procedură penală (...)».
1.Invocând art. 5 § 1 al Convenției, reclamantul se plânge de ilegalitatea extradării din România către Franța. Consideră în special că autoritățile franceze au susținut fals că au comis infracțiuni pe teritoriul ei, în timp ce nu ar fi intrat niciodată în Franța la acea dată, ceea ce atestat pașaportul, pentru a impune extradarea de către autoritățile române, a căror tribunal deja relaxase reclamantul. Consideră de asemenea că, extradarea fiind acordată pentru fapte comise în Franța, nu putea fi condamnat pentru fapte comise altundeva decât în Franța fără ca extradarea să fie afectată de nulitate. În sfâr, nu ar fi putut exercita material recururi în nulitate a extradării în termenul legal de trei zile.
2.Estimează în plus că durata detenției provizorii a depășit termenul rezonabil prevăzut de art. 5 § 3 al Convenției.
3.Invocând articolele 6 §§ 1 și 3 b) și c) ale Convenției, se plânge de asemenea de inechitatea informației judiciare, de imposibilitatea de a-și asigura valabil apărarea în fața curții de asisiri, de refuzul acesteia de a-i auzi anumiți martori și de durata procedurii.
4.Reclamantul critică imposibilitatea de a exercita un recurs pe fond împotriva hotărârii curții de asisiri și aceasta, sub raportul articolelor 6 § 1 al Convenției și 2 al Protocolului nr. 7.
5.În sfâr, invocând în esență art. 4 al Protocolului nr. 7, reclamantul estimează că a fost judecat de două ori pentru aceleași fapte, de instanțe franceze incompetente.
1.Reclamantul se plânge de ilegalitatea extradării din România către Franța. Invocă art. 5 § 1 al Convenției, ale cărui dispozițiuni relevante se citesc după cum urmează:
«1. Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi privat de libertate, decât în următoarele cazuri și prin canale legale:
(...)
f)
dacă se află sub arrest sau în detenție regulă pentru a-l preveni de a pătrunde ilegal pe teritoriu, sau împotriva căruia se desfășoară o procedură de expulzare sau extradare.
»
În măsura în care reclamantul se plânge că procedura de extradare nu ar fi fost angajată regulat de Franța, Curtea reamintește că Convenția nu conține dispozițiuni privind condițiile în care o extradare poate fi acordată sau privind procedura de aplicat înainte de a se pronunța asupra cererii. Deci, chiar presupunând că circumstanțele în care reclamantul a ajuns în Franța pot fi calificate extradare neregulă, ceea ce nu este cazul în cazul de față, extradarea nu ar putea fi, ca atare, contrară Convenției (a se vedea Illich Sanchez Ramirez, zis Carlos c. Franța, nr. 28780/95, decizie a Comisiei din 24 iunie 1996, Decizii și Rapoarte (DR) 86, p. 155).
Cu aceasta, Curtea estimează că nu se pune la îndoială că arestarea și detenția reclamantului au avut loc «pentru extradarea» către Franța, deci art. 5 § 1 f) se aplică în caz.
Sigur, reclamantul contesta că ar fi fost necesar sa-l aresteze în acest scop, dar dispozițiunea nu necesită ca detenția unei persoane împotriva căreia se desfășoară o procedură de extradare să poată fi considerată rezonabil necesară, de exemplu pentru a-l preveni să comită o infracțiune sau să fugă; în acest sens, art. 5 § 1 f) nu prevede protecția identică cu art. 5 § 1 c). De fapt, necesită doar ca «o procedură de extradare [să fie] în curs» (a se vedea, în special, hotărâri Chahal c. Regatul Unit din 15 noiembrie 1996, Culegere de Hotărâri și Decizii 1996-V, p. 1862, § 112, Conka c. Belgia, nr. 51564/99, § 38, 5 februarie 2002).
În caz, după opinia Curții, arestarea și detenția reclamantului se justificau în principiu sub raportul alineatului f) al articolului 5 § 1 al Convenției.
În privința «regularității» unei detenții, inclusiv respectarea «canaleor legale», Convenția se referă în esență la obligația de a respecta normele de fond ca și de procedură ale legislației naționale, dar necesită, în plus, conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul articolului 5: protejarea individului împotriva arbitrarului (a se vedea, printre mulți alții, hotărâri Bozano c. Franța din 18 decembrie 1986, seria A nr. 111, p. 23, § 54, Quinn c. Franța din 22 martie 1995, seria A nr. 311, pp. 18-19, § 47, Amuur c. Franța din 25 iunie 1996, Culegere 1996-III, pp. 850-851, § 50, Chahal mai sus citat, p. 1864, § 118, Dougoz c. Grecia, nr. 40907/98, § 54, 6 martie 2001).
Mai bine plasate decât organele Convenției pentru verificarea respectării dreptului intern, instanțele naționale au constatat regularitatea detenției litigioase în faza inițială și cât privește finalitatea (Quinn c. Franța mai sus citat, ibidem). Curtea observă în acest sens că cererea de extradare a fost supusă unui control de legalitate de către jurisdicția competentă a Statului solicitat, România, care a făcut drept cererii guvernului francez. Importă deci puțin că reclamantul nu a putut exercita recursul deschis în fața instanțelor franceze în trei zile de la extradare, un control de legalitate a măsurii de extradare fiind deja exercitat de instanțele Statului solicitat, care era, de altfel, Înaltă Parte contractantă la Convenție, și art. 5 nu necesitând un nou examen al cererii de extradare de către instanțele țării destinatare. De fapt, imediat după sosirea la Paris și remiterea autorităților franceze, reclamantul a fost plasat în arest în cadrul instrucțiunii penale diligențate în special împotriva lui și, prin urmare, detenția sa nu mai cădea sub §1 f), ci sub §1 c) al articolului 5.
În orice caz, Curtea constată că reclamantul nu ridică nicio plângere împotriva României, atât sub raportul controlului de legalitate exercitat de instanțele sale interne, cât și asupra punctului dacă procedura fusese condusă cu diligența cerută de autorități-le române sub raportul articolului 5 § 1 f) (hotărâri Kolompar c. Belgia din 24 septembrie 1992, seria A nr. 235-C, p. 55, § 36 și Quinn mai sus citat, p. 19, § 48).
Având în vedere celor precedente, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a dispozițiilor articolului 5 § 1 al Convenției.
Rezultă că acest grief trebuie respins ca manifestă prost întemeiat, în aplicare articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
2.Reclamantul estimează în plus că durata detenției provizorii a depășit termenul rezonabil prevăzut de art. 5 § 3 al Convenției, care dispune:
«Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de §1 c) din prezentul articol (...) are dreptul să fie judecată în termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii. Eliberarea poate fi subordonată unei garanții asigurând prezența interesatului la audiere.
»
În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură de a se pronunța asupra admisibilității acestui grief și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 § 2 b) al regulamentului.
3.Invocând articolele 6 §§ 1 și 3 b) și d) ale Convenției, reclamantul se plânge, de asemenea, de inechitatea informației judiciare, de imposibilitatea de a-și asigura valabil apărarea în fața curții de asisiri, de refuzul acesteia de a-i auzi anumiți martori și de durata procedurii. Dispozițiunile relevante ale articolelor 6 §§ 1 și 3 b) și d) se citesc după cum urmează:
«1. Orice persoană are dreptul să-și audească cauza (...) în termen rezonabil, de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra bine-fondării oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva ei
(...)
3.Orice acuzat are dreptul în special la:
(...)
b)
dispune de timp și facilități necesare preparării apărării;
(...)
d)
interoga sau face interogat martori acuzatori și obține convocarea și interogare martori apărării în aceleași condiții ca martori acuzatori; (...)
»
Referitor la grievul tirat din durata procedurii, în starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură de a se pronunța asupra admisibilității și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 § 2 b) al regulamentului.
Referitor la alte grievuri, Curtea reamintește că scopul articolului 35 al Convenției este de a oferi Statelor contractante ocazia de a preveni sau remedia violări-le pretinse împotriva lor înainte ca aceste pretensii să fie supuse organelor Convenției (a se vedea, printre mulți alții, hotărâri Cardot c. Franța, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36, Selmouni c. Franța [Marea Cameră], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V).
Dar Curtea constată că reclamantul nu a ridicat niciun mijloc în cadrul recursului în casație împotriva hotărârii curții de asisiri a Heraultului din 17 decembrie 1999. Pe de altă parte, nu a depus nici un recurs în casație împotriva hotărârii de punere în acuzare din 4 mai 1999 ordonând trimiterea în fața curții de asisiri.
Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizarea celor de recurs interne, în aplicare articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.
4.Reclamantul susține de asemenea o încălcare a dreptului la dublu grad de jurisdicție, recursul în casație fiind unicul recurs deschis împotriva hotărârilor curților de asisiri. Invocă art. 6 § 1 al Convenției și art. 2 al Protocolului nr. 7, acesta din urmă fiind redactat după cum urmează:
«1. Orice persoană declarată vinovată de infracțiune penală de un tribunal are dreptul de a face examinată de o jurisdicție superioară declarația de vinovăție sau condamnarea. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
2.Acest drept poate face obiectul excepțiilor pentru infracțiuni minore, după cum sunt definite de lege, sau atunci când interesatul fusese judecat în primă instanță de cea mai înaltă jurisdicție sau fusese declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării.
»
Curtea observă mai întâi că grievul se raportează exclusiv la art. 2 al Protocolului nr. 7, art. 6 nu garantând dreptul la dublu grad de jurisdicție în materie penală.
Curtea constată că reclamantul a fost condamnat la cincisprezece ani de închisoare criminală printr-o hotărâre a curții de asisiri a Heraultului din 17 decembrie 1999. Observă că interesatul nu a avut posibilitatea de a apela «pe fond» a hotărârii, deoarece unicul recurs deschis în dreptul francez împotriva hotărârilor de asiri este recursul în casație și «reexaminarea» la care Curtea de Casație este apoi susceptibilă de a se prononța se limitează la întrebări de drept.
Curtea reamintește, totuși, că rezultă din textul articolului 2 al Protocolului nr. 7 că Statele Părți conservă facultatea de a decide modalitățile exercitării dreptului la reexaminare și pot restricționa amploarea acestuia; în numeroase dintre aceste State, reexaminarea se găsește restricționată la întrebări de drept (Loewenguth c. Franța (decizie), nr. 53183/99, CEDO 2000-VI)
Curtea estimează de acehere că posibilitatea oferită reclamantului de a se pourvăzui în casație împotriva hotărârii din 17 decembrie 1999 răspundea cerințelor articolului 2 al Protocolului nr. 7 la Convenție.
Rezultă că acest grief trebuie dès lors respins ca manifestă prost întemeiat, în aplicare art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
5.În sfâr, reclamantul consideră că a fost judecat de două ori pentru aceleași fapte, în încălcare articolului 4 al Protocolului nr. 7 conform căreia:
«1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de instanțele aceluiași Stat pentru infracțiune pentru care fusese deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea și cu procedura penală a acelui Stat. (...)
»
Curtea reamintește că art. 4 al Protocolului nr. 7 privește doar instanțele aceluiași Stat. Or, în caz, decizia de relaxare anterioară condamnării reclamantului de curtea de asisiri a Heraultului fusese pronunțată de o jurisdicție penală română, și nu de o jurisdicție penală franceză. În plus, și cu titlu surabundant, Curtea observă că procedura penală diligențată în România privea infracțiuni legate de trafic de stupefiante comis în România în cursul anilor 1994 și 1995, în timp ce procedura criminală franceză viza alte infracțiuni, și anume fapte de natură sigur similară, dar comise în Franța, România, Italia, Venezuela și Columbia, în cursul anului 1995 până în ianuarie 1996.
Rezultă că acest grief trebuie dès lors respins ca manifestă prost întemeiat, în aplicare art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Amână
examinarea grievurilor reclamantului trase din durata detenției provizorii și din procedura penală;
Declară
petiția inadmisibilă pentru surplus.
Grefieră
Președinte
de la requête n
o
64117/00
présentée par Eliano GUALA
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 18
mars
2003 en une chambre composée de
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
J.-P.
Costa
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 7 mars 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Eliano Guala, ressortissant italien né en 1943, se trouve actuellement détenu à Arles (France).
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
A partir de l’été 1995, l’Office central de répression du trafic international de stupéfiants (OCRTIS) mena d’importantes investigations qui permirent de démasquer les responsables d’un vaste trafic de cocaïne entre l’Amérique du Sud (Colombie, Venezuela) et l’Europe du Sud (France, Espagne, Italie et Roumanie). Six cent cinquante kilos de cocaïne furent saisis et les principaux responsables du réseau interpellés, notamment Ugo Marchic, ressortissant français ayant des domiciles en France, en Colombie et en Roumanie.
Une information judiciaire fut ouverte des chefs de direction ou organisation d’un groupement ayant pour objet l’importation, l’exportation, le transport, l’offre ou la cession illicite de stupéfiants commis en bande organisée. Elle fut confiée à un juge d’instruction du tribunal de grande instance de Montpellier.
Durant l’enquête, le requérant fut identifié. Qualifié de «
relais
» du trafic en Roumanie, défavorablement connu des services de police italiens, son fils avait été arrêté avec des complices le 8 octobre 1995 à Bogota, alors qu’il transportait de la cocaïne.
Le 12 février 1996, à la demande des autorités françaises, les policiers roumains procédèrent à l’interpellation du requérant et de sa compagne, L.
Biban, ainsi que d’un colombien qu’ils hébergeaient, J.C.
Triana
Moyano, de S. Lacoste, ressortissant français, et de son épouse.
Lors des auditions par le juge d’instruction français, le père de S.
Lacoste mit celui-ci en cause en qualité de «
passeur
», précisant par ailleurs que le requérant organisait quant à lui le trafic pour la Roumanie et était «
au courant de tout
».
Le 13 février 1996, les autorités françaises adressèrent une demande d’extradition du requérant et de S. Lacoste aux autorités roumaines.
Le 26 avril 1996, le tribunal municipal de Bucarest, section II pénale, saisi par le requérant et S. Lacoste, tous deux assistés d’un avocat, constata que «
les conditions légales de fond, de forme et de procédure
[étaient] remplies
» pour qu’il soit fait droit à la demande d’extradition.
Par ailleurs, le 15 mai 1996, le tribunal municipal de Bucarest relaxa le requérant dans le cadre d’une procédure diligentée pour importation et exportation de cocaïne, détention ou commerce de drogue réalisé en bande organisée avec des personnes non identifiées courant 1994 et 1995.
Le 17 juin 1996, le requérant fut extradé vers la France.
Le 20 juin 1996, le juge d’instruction du tribunal de grande instance de Montpellier mit le requérant en examen et ordonna son placement en détention provisoire.
Le 8 novembre 1996, le juge d’instruction rejeta une demande de mise en liberté.
Par arrêt du 28 novembre 1996, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Montpellier confirma le rejet de demande de mise en liberté, compte tenu des éléments justifiant sa mise en examen, du caractère international du réseau et de la nécessité d’investigations complémentaires sur commissions rogatoires internationales (Venezuela, Colombie, Italie, Espagne et Monaco), ainsi que du risque de concertation avec des complices ou coauteurs et de l’absence de garantie de représentation.
Le 10 juin 1997, le requérant fut confronté avec C.R. Segura Lizcano, ressortissante colombienne détenue en France dans le cadre de la procédure. Cette dernière confirma ses déclarations selon lesquelles elle avait effectué quatre voyages de transport de cocaïne de Bogota à Bucarest, ville où elle était à chaque fois accueillie par le requérant, ce dernier récupérant les paquets de cocaïne qu’elle expulsait.
Le 30 juin 1997, le juge d’instruction rejeta une demande de mise en liberté.
Par arrêt du 18 juillet 1997, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Montpellier confirma le rejet de demande de mise en liberté, compte tenu «
de très sérieuses présomptions de l’implication [du requérant] dans une organisation criminelle internationale de grande envergure
», de l’importance du réseau et du nombre de personnes impliquées ayant nécessité et nécessitant encore des investigations complémentaires sur commissions rogatoires internationales, du risque de concertation avec des complices ou coauteurs, de l’absence de garantie de représentation et du trouble à l’ordre public. La chambre d’accusation estima que la détention ne dépassait pas, en l’état, le délai raisonnable prévu par les dispositions de la Convention européenne des Droits de l’Homme.
Les 12 septembre et 28 octobre 1997, le juge d’instruction rejeta des demandes de mise en liberté.
Par arrêts des 30 septembre et 20 novembre 1997, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Montpellier confirma ces rejets.
Par ordonnance du 15 décembre 1997, le juge d’instruction ordonna la prolongation de la détention provisoire.
Le 16 janvier 1998, le juge d’instruction rejeta une demande de mise en liberté, estimant que les obligations d’un contrôle judiciaire seraient insuffisantes, que la détention était l’unique moyen d’empêcher à la fois une pression sur les témoins et les victimes, une concertation frauduleuse avec les complices et le renouvellement de l’infraction, tout en garantissant le maintien du requérant à la disposition de la justice. Il précisa notamment
:
«
Attendu qu’en dépit des déclarations et affirmations [du requérant], le dossier d’information montre des charges importantes à son encontre d’avoir participé à un groupement international chargé de transporter, recevoir et distribuer de la cocaïne
; attendu que l’ampleur de ce trafic par les quantités concernées et l’aire géographique de son organisation s’étendant sur de multiples pays et plusieurs continents, ainsi que par ses conséquences sur la santé publique et la délinquance induite, apporte un trouble grave et durable à l’ordre public
; attendu enfin que [le requérant] n’a aucune référence sur le territoire français
»
Le 5 mars 1998, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Montpellier déclara irrecevable une demande de mise en liberté directement adressée par le requérant.
Le 17 avril 1998, le juge d’instruction, estimant que les obligations d’un contrôle judiciaire seraient insuffisantes, que la détention était l’unique moyen d’empêcher le renouvellement de l’infraction et de garantir le maintien du requérant à la disposition de la justice, rejeta une demande de mise en liberté, aux motifs suivants
:
«
Attendu qu’en dépit des dénégations et déclarations [du requérant], il apparaît dans le dossier d’information des charges importantes à son encontre d’avoir été un élément d’une organisation structurée de trafic international de cocaïne, tenant aux déclarations circonstanciées de personnes mises en examen, aux investigations montrant sa participation et ses liens avec les personnes impliquées
; attendu que de tels faits apportent un trouble durable et exceptionnel à l’ordre public par leur gravité et leurs conséquences sur la santé publique
; attendu enfin que [le requérant] de nationalité étrangère, compte tenu des peines criminelles encourues, ne présente pas des garanties suffisantes de représentation en justice
»
Par ordonnances des 27 mai et 2 juillet 1998, le juge d’instruction rejeta des demandes de mesures d’instruction complémentaires.
Le 8 juin 1998, le juge d’instruction avisa les parties que l’information lui paraissait terminée et que le dossier serait transmis au procureur de la République dans un délai de vingt jours.
Les 17 juin et 18 décembre 1998, le juge d’instruction ordonna la prolongation de la détention provisoire, le dossier arrivant à son terme et eu égard notamment aux circonstances des faits instruits, aux charges importantes à l’encontre du requérant et à l’absence de garantie de représentation.
Le 4 mars 1999, le juge d’instruction rendit une ordonnance de transmission de pièces au procureur général.
Par arrêt du 30 mars 1999, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Montpellier rejeta une demande de mise en liberté du requérant,
aux motifs suivants
:
«
Attendu que la Cour constate qu’est enfin intervenu le règlement de cette procédure, longue et difficile
;
Qu’il s’ensuit que si la demande directe de mise en liberté est recevable, elle est mal fondée et ne peut qu’être rejetée.
»
Par arrêt du 4 mai 1999, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Montpellier prononça la mise en accusation du requérant, de dix autres personnes et les renvoya devant la cour d’assises de l’Hérault.
Par arrêt du 2 septembre 1999, elle rejeta une demande de mise en liberté du requérant, répondant ce qui suit
:
«
Attendu que Guala a été, définitivement, renvoyé devant la cour d’assises
; que la cour ne peut revenir sur l’appréciation des faits qu’elle a portée ni sur la compétence de la cour d’assises désignée
;
Attendu que l’information judiciaire, eu égard à l’importance du réseau et au nombre de personnes impliquées, a nécessité des investigations complémentaires sur commissions rogatoires internationales, la dernière étant une commission rogatoire au Liban
;
Qu’eu égard à ces exigences la détention de Guala ne dépasse pas, en l’état, le délai raisonnable prévu par les dispositions de la Convention européenne des Droits de l’Homme.
»
Le 17 décembre 1999, la cour d’assises de l’Hérault déclara le requérant coupable des faits reprochés, faits commis en France, en Roumanie, en Italie, au Venezuela et en Colombie courant 1995 et jusqu’au mois de janvier 1996. Elle le condamna à quinze années de réclusion criminelle, ainsi qu’à l’interdiction définitive du territoire français.
Par arrêt du 16 janvier 2000, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant, ce dernier n’ayant produit aucun mémoire.
Le 18 janvier 2000, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé contre l’arrêt de la chambre d’accusation du 2 septembre 1999, pour les motifs suivants :
«
Attendu, d’une part, que le demandeur ne saurait être admis à critiquer les motifs pour lesquels la chambre d’accusation a estimé que la durée de la détention provisoire n’excédait pas le délai raisonnable prévu à l’article 144-1 du code de procédure pénale, une telle appréciation échappant au contrôle de la Cour de cassation
;
Attendu, d’autre part, que les énonciations de l’arrêt attaqué mettent la Cour de cassation en mesure de s’assurer que la chambre d’accusation s’est déterminée par des considérations de droit et de fait répondant aux exigences des articles 144 et suivants du code de procédure pénale (...)
».
1.
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’illégalité de son extradition de la Roumanie vers la France. Il considère notamment que les autorités françaises ont faussement allégué des infractions commises sur son territoire, alors qu’il ne serait jamais entré en France à cette date, ce dont attestait son passeport, pour imposer l’extradition par les autorités roumaines, dont un tribunal avait déjà relaxé le requérant. Il estime également que l’extradition ayant été accordée pour des faits commis en France, il ne pouvait être condamné pour des faits commis ailleurs qu’en France sans que l’extradition soit atteinte de nullité. Enfin, il n’aurait pu matériellement exercer de recours en nullité de l’extradition dans le délai légal de trois jours.
2.
Il estime en outre que la durée de la détention provisoire a excédé le délai raisonnable prévu à l’article 5 § 3 de la Convention.
3.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 b) et c) de la Convention, il se plaint également de l’iniquité de l’information judiciaire, de l’impossibilité d’assurer valablement sa défense devant la cour d’assises, du refus de celle-ci d’entendre certains témoins et de la durée de la procédure.
4.
Le requérant critique l’impossibilité d’exercer un recours sur le fond contre l’arrêt de la cour d’assises et ce, au regard des articles 6 § 1 de la Convention et 2 du Protocole n
o
7.
5.
Enfin, invoquant en substance l’article 4 du Protocole n
o
7, le requérant estime avoir été jugé deux fois pour les mêmes faits, par des juridictions françaises incompétentes.
1.
Le requérant se plaint de l’illégalité de son extradition de la Roumanie vers la France. Il invoque l’article 5 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales
:
(...)
f)
s’il s’agit de l’arrestation ou de la détention régulières d’une personne pour l’empêcher de pénétrer irrégulièrement dans le territoire, ou contre laquelle une procédure d’expulsion ou d’extradition est en cours.
»
Pour autant que le requérant se plaint de ce que la procédure d’extradition n’aurait pas été engagée régulièrement par la France, la Cour rappelle que la Convention ne contient pas de dispositions sur les conditions dans lesquelles une extradition peut être accordée ou sur la procédure à appliquer avant de se prononcer sur la demande. Ainsi, à supposer même que les circonstances dans lesquelles le requérant est arrivé en France puissent être qualifiées d’extradition irrégulière, ce qui n’est pas le cas en l’espèce, l’extradition ne saurait être, en tant que telle, contraire à la Convention (voir
Illich Sanchez Ramirez, dit Carlos c. France
, n
o
28780/95, décision de la Commission du 24 juin 1996, Décisions et rapports (DR)
86, p. 155).
Cela étant, la Cour estime qu’il ne prête pas à controverse que l’arrestation et la détention du requérant aient eu lieu «
en vue de son extradition
» vers la France, si bien que l’article 5 § 1 f) trouve à s’appliquer en l’espèce.
Certes, le requérant conteste qu’il ait été nécessaire de l’arrêter à cette fin, mais cette disposition n’exige pas que la détention d’une personne contre laquelle une procédure d’extradition est en cours puisse être considérée comme raisonnablement nécessaire, par exemple pour l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir
; à cet égard, l’article
5 § 1 f) ne prévoit pas la même protection que l’article 5 § 1 c). De fait, il exige seulement qu’«
une procédure d’extradition [soit] en cours
» (voir, notamment, arrêts
Chahal c.
Royaume-Uni
du 15 novembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-V, p. 1862, § 112,
Conka
c.
Belgique
, n
o
51564/99, § 38, 5 février 2002).
En l’espèce, de l’avis de la Cour, l’arrestation et la détention du requérant se justifiaient dans leur principe au regard de l’alinéa f) de l’article 5 § 1 de la Convention.
En matière de «
régularité
» d’une détention, y compris l’observation des «
voies légales
», la Convention renvoie pour l’essentiel à l’obligation d’observer les normes de fond comme de procédure de la législation nationale, mais elle exige de surcroît la conformité de toute privation de liberté au but de l’article 5 : protéger l’individu contre l’arbitraire (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts
Bozano c. France
du 18 décembre 1986, série A n
o
111, p. 23, § 54,
Quinn c. France
du 22 mars 1995, série A n
o
311, pp.
18-19, §
47
,
Amuur c. France
du 25 juin 1996,
Recueil
1996
‑
III, pp. 850-851, § 50,
Chahal
précité, p. 1864, § 118,
Dougoz c. Grèce
, n
o
40907/98, § 54, 6 mars 2001).
Mieux placées que les organes de la Convention pour vérifier le respect du droit interne, les juridictions nationales ont constaté la régularité de la détention litigieuse dans sa phase initiale et quant à sa finalité (
Quinn c.
France
précité, ibidem). La Cour note à cet égard que la demande d’extradition a fait l’objet d’un contrôle de légalité par la juridiction compétente de l’Etat requis, la Roumanie, laquelle a fait droit à la demande du gouvernement français. Il importe dès lors peu que le requérant n’ait pu exercer le recours ouvert devant les juridictions françaises dans les trois jours de son extradition, un contrôle de légalité de la mesure d’extradition ayant déjà été exercé par les juridictions de l’Etat requis, du reste Haute Partie contractante à la Convention, et l’article 5 n’exigeant pas un nouvel examen de la demande d’extradition par les juridictions du pays destinataire. En fait, dès son arrivée à Paris et sa remise aux autorités françaises, le requérant fut placé en garde à vue dans le cadre de l’instruction pénale diligentée notamment contre lui et, partant, sa détention relevait non plus du paragraphe 1 f), mais du paragraphe 1 c) de l’article 5.
En tout état de cause, la Cour constate que le requérant ne soulève aucun grief à l’encontre de la Roumanie, tant au regard du contrôle de légalité exercé par ses juridictions internes que sur le point de savoir si la procédure fut menée avec la diligence requise par les autorités roumaines au regard de l’article 5 § 1 f) (arrêts
Kolompar c. Belgique
du 24 septembre 1992, série A n
o
235-C, p. 55, § 36
et
Quinn
précité, p. 19, § 48).
Compte tenu de ce qui précède, la Cour ne relève aucune apparence de violation des dispositions de l’article 5 § 1 de la Convention.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
2.
Le requérant estime en outre que la durée de la détention provisoire a excédé le délai raisonnable prévu à l’article 5 § 3 de la Convention, lequel dispose
:
«
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe
1
c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
2
b) de son règlement.
3.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 b) et d) de la Convention, le requérant se plaint également de l’iniquité de l’information judiciaire, de l’impossibilité d’assurer valablement sa défense devant la cour d’assises, du refus de celle-ci d’entendre certains témoins et de la durée de la procédure. Les dispositions pertinentes de l’article 6 §§ 1 et 3 b) et d) se lisent comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle
(...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
(...)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
; (...)
»
S’agissant du grief tiré de la durée de la procédure, en l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur sa recevabilité et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
2
b) de son règlement.
S’agissant des autres griefs, la Cour rappelle que la finalité de l’article
35 de la Convention est de ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne soient soumises aux organes de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts
Cardot c. France
, arrêt du 19 mars 1991, série A n
o
200, p. 19, § 36,
Selmouni c. France
[GC], n
o
Or la Cour constate que le requérant n’a soulevé aucun moyen dans le cadre de son pourvoi en cassation dirigé contre l’arrêt de la cour d’assises de l’Hérault du 17 décembre 1999. Par ailleurs, il n’a pas davantage formé de pourvoi en cassation contre l’arrêt de mise en accusation du 4 mai 1999 ordonnant son renvoi devant la cour d’assises.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
4.Le requérant allègue aussi une violation de son droit à un double degré de juridiction, le pourvoi en cassation étant la seule voie de recours ouverte contre les arrêts des cours d’assises. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 2 du Protocole n
o
7, ce dernier étant ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne déclarée coupable d’une infraction pénale par un tribunal a le droit de faire examiner par une juridiction supérieure la déclaration de culpabilité ou la condamnation. L’exercice de ce droit, y compris les motifs pour lesquels il peut être exercé, sont régis par la loi.
2.
Ce droit peut faire l’objet d’exceptions pour des infractions mineures telles qu’elles sont définies par la loi ou lorsque l’intéressé a été jugé en première instance par la plus haute juridiction ou a été déclaré coupable et condamné à la suite d’un recours contre son acquittement.
»
La Cour note tout d’abord que le grief relève uniquement de l’article 2 du Protocole n
o
7, l’article 6 ne garantissant pas le droit à un double degré de juridiction en matière pénale.
La Cour constate que le requérant a été condamné à quinze ans de réclusion criminelle par un arrêt de la cour d’assises de l’Hérault du 17
décembre 1999. Elle relève que l’intéressé n’a pas eu la possibilité d’interjeter appel «
au fond
» de cet arrêt, puisque le seul recours ouvert en droit français à l’encontre des arrêts d’assises est le pourvoi en cassation et que le «
réexamen
» auquel la Cour de cassation est alors susceptible de procéder est limité aux questions de droit.
La Cour rappelle toutefois qu’il ressort du texte de l’article 2 du Protocole n
o
7 que les Etats Parties conservent la faculté de décider des modalités d’exercice du droit à réexamen et peuvent restreindre l’étendue de celui-ci
; dans nombre de ces Etats, ledit réexamen se trouve ainsi limité aux questions de droit (
Loewenguth c. France
(déc.), n
o
2000
‑
VI)
La Cour estime dès lors que la possibilité offerte au requérant de se pourvoir en cassation contre l’arrêt du 17 décembre 1999 répondait aux exigences de l’article 2 du Protocole
n
o
7 à la Convention.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
5.
Enfin, le requérant considère avoir été jugé deux fois pour les mêmes faits, en violation de l’article 4 du Protocole n
o
7 selon lequel
:
«
1.
Nul ne peut être poursuivi ou puni pénalement par les juridictions du même Etat en raison d’une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif conformément à la loi et à la procédure pénale de cet Etat. (...)
»
La Cour rappelle que l’article 4 du Protocole n
o
7 ne concerne que les juridictions d’un même Etat. Or, en l’espèce, la décision de relaxe antérieure à la condamnation du requérant par la cour d’assises de l’Hérault a été prononcée par une juridiction pénale roumaine, et non par une juridiction pénale française. En outre, et à titre surabondant, la Cour relève que la procédure pénale diligentée en Roumanie concernait des infractions liées à un trafic de stupéfiants commis en Roumanie courant 1994 et 1995, tandis que la procédure criminelle française visait d’autres infractions, à savoir des faits de nature certes similaire, mais commis en France, en Roumanie, en Italie, au Venezuela et en Colombie, courant 1995 jusqu’au mois de janvier 1996.
Il s’ensuit que
ce grief doit dès lors être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant tirés de la durée de la détention provisoire et de la procédure pénale
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
L.
Loucaides
Greffière
Président