a cererii nr. 64117/00
prezentată de Eliano GUALA
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședindu-se pe 4 mai 2004 într-o cameră compusă din:
Domienii L. Loucaides, președinte, J.-P. Costa, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, Doamnele W. Thomassen, A. Mularoni, judecători, și de dl T.L. Early, grefier adjunct de secțiune,
Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă pe 7 martie 2000,
Având în vedere decizia parțială din 18 martie 2003,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și pe cele prezentate în răspuns de reclamant,
După ce au deliberat, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, dl Eliano Guala, cetățean italian născut în 1943, se găsește în prezent deținut la Arles (Franța). El este reprezentat în fața Curții de Doamna M. Villa-Mahy-Ma-Somga, avocat la Aix-en-Provence.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
De la vara anului 1995, Biroul Central de Reprimare a Traficului Internațional de Droguri (OCRTIS) a condus investigații importante care au permis demascare responsabililor unui vast trafic de cocaină între America de Sud (Columbia, Venezuela) și Europa de Sud (Franța, Spania, Italia și România). Șase sute cincizeci de kilograme de cocaină au fost confiscate și principalii responsabili ai rețelei arestati, în special Ugo Marchic, cetățean francez cu domicilii în Franța, Columbia și România.
O investigație judiciară a fost deschisă cu privire la direcționarea sau organizarea unui grup având ca obiect importarea, exportarea, transportul, oferta sau vânzarea ilegală de droguri comisă în bandă organizată. A fost încredințată unui judecător de instrucție al tribunalului de instanță mare din Montpellier.
În cursul investigației, reclamantul a fost identificat. Calificat drept "releu" al traficului în România, cunoscut în mod nefavorabil serviciilor de poliție italiene, fiul lui fusese arestat cu complici pe 8 octombrie 1995 la Bogota, în timp ce transporta cocaină.
Pe 12 februarie 1996, la cererea autorităților franceze, polițiștii români au procedat la arestarea reclamantului și a partenerei sale, L. Biban, precum și a unui columbian pe care-i găzduiau, J.C. Triana Moyano, a lui S. Lacoste, cetățean francez, și a soției sale. Potrivit reclamantului, polițiștii francezi l-ar fi interogat la București chiar în ziua aceea, pe care Guvernul o contestă.
În cursul audiențelor judecătorului de instrucție francez, tatăl lui S. Lacoste l-a pus pe acesta în cauză ca "paseur", precizând în plus că reclamantul organiza traficul pentru România și era "la curent cu totul".
Pe 13 februarie 1996, autoritățile franceze au adresat o cerere de extrădare a reclamantului și a lui S. Lacoste autorităților române.
Pe 26 aprilie 1996, tribunalul municipal din București, secția a II-a penală, sesizat de reclamant și S. Lacoste, ambii asisitați de avocat, a constatat că "condițiile legale de fond, formă și procedură [erau] îndeplinite" pentru a se face dreptate cererii de extrădare.
Pe de altă parte, pe 15 mai 1996, tribunalul municipal din București l-a absolvit pe reclamant în cadrul unei proceduri privitoare la importul și exportul de cocaină, deținere sau comerciu de droguri comis în bandă organizată cu persoane neidentificate în cursul anilor 1994 și 1995.
Pe 17 iunie 1996, reclamantul a fost extrădat în Franța.
Pe 20 iunie 1996, judecătorul de instrucție al tribunalului de instanță mare din Montpellier a pus reclamantul sub urmărire penală și a ordonat plasarea lui în detenție preventivă.
Pe 8 noiembrie 1996, judecătorul de instrucție a respins o cerere de eliberare.
Prin hotărâre din 28 noiembrie 1996, camera de acuzare a curții de apel din Montpellier a confirmat respingerea cererii de eliberare, ținând seama de elementele care justificau punerea lui sub urmărire, caracterul internațional al rețelei și necesitatea investigațiilor suplimentare cu comisii rogatoare internaționale (Venezuela, Columbia, Italia, Spania și Monaco), precum și riscul de înțelegere cu complici sau coautori și lipsa de garanții de prezentare în judecată.
Pe 10 iunie 1997, reclamantul a fost confruntat cu C.R. Segura Lizcano, cetățeancă columbiană deținută în Franța în cadrul procedurii. Aceasta a confirmat declarațiile sale conform cărora efectuase patru călătorii de transport al cocainei de la Bogota la București, oraș unde era de fiecare dată întâmpinată de reclamant, acesta din urmă recuperând pachetele de cocaină pe care le-a expulzat. În cursul investigației, marturul a declarat că are frică și se teme pentru viața copiilor săi în Columbia.
Pe 30 iunie 1997, judecătorul de instrucție a respins o cerere de eliberare.
Prin hotărâre din 18 iulie 1997, camera de acuzare a curții de apel din Montpellier a confirmat respingerea cererii de eliberare, ținând seama de "presupuneri foarte serioase ale implicării [reclamantului] într-o organizație criminală internațională de mare amploare", de importanța rețelei și de numărul persoanelor implicate care necesitau și necesitau în continuare investigații suplimentare cu comisii rogatoare internaționale, de riscul de înțelegere cu complici sau coautori, de lipsa garanțiilor de prezentare în judecată și de tulburarea ordinii publice. Camera de acuzare a estimat că detenția nu depășea, în starea actuală, termenul rezonabil prevăzut de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Pe 12 septembrie și 28 octombrie 1997, judecătorul de instrucție a respins cereri de eliberare. În ordonanța sa din 28 octombrie 1997, a remarcat în special că nu toți participanții fuseseră arestati.
Prin hotărâri din 30 septembrie și 20 noiembrie 1997, camera de acuzare a curții de apel din Montpellier a confirmat aceste respingeri.
Prin ordonanța din 15 decembrie 1997, judecătorul de instrucție a ordonat prelungirea detenției preventive.
Pe 16 ianuarie 1998, judecătorul de instrucție a respins o cerere de eliberare, estimând că obligațiile unui control judiciare ar fi insuficiente, că detenția era unicul mijloc de a preveni atât o presiune asupra marturilor și victimelor, cât și o înțelegere frauduloasă cu complici și repetarea infracțiuni, garantând totodată menținerea reclamantului la dispoziția justiției. A precizat în special:
"Întrucât în pofida declarațiilor și afirmațiilor [reclamantului], dosarul de informare arată încărcări importante împotriva sa de a fi participat la o grupare internațională responsabilă cu transportul, primirea și distribuția cocainei; întrucât amploarea acestui trafic prin cantitățile implicate și aria geografică a organizării sale extinzându-se pe mai multe țări și mai multe continente, precum și prin consecințele sale asupra sănătății publice și delinvenței induse, aduce o tulburare gravă și durabilă ordinii publice; întrucât în sfârșit [reclamantul] nu are nici o referință pe teritoriul francez."
Pe 5 martie 1998, camera de acuzare a curții de apel din Montpellier a declarat inadmisibilă o cerere de eliberare adresată direct de reclamant.
Pe 17 aprilie 1998, judecătorul de instrucție, estimând că obligațiile unui control judiciare ar fi insuficiente, că detenția era unicul mijloc de a preveni repetarea infracțiuni și de a garantiza menținerea reclamantului la dispoziția justiției, a respins o cerere de eliberare, din următoarele motive:
"Întrucât în pofida negațiilor și declarațiilor [reclamantului], apare în dosarul de informare încărcări importante împotriva sa de a fi fost un element dintr-o organizație structurată de trafic internațional de cocaină, ținând seama de declarațiile circumstanțiate ale persoanelor puse sub urmărire, de investigațiile arătând participarea și legăturile sale cu persoanele implicate; întrucât asemenea fapte aduc o tulburare durabilă și excepțională ordinii publice prin gravitatea și consecințele lor asupra sănătății publice; întrucât în sfârșit [reclamantul] de naționalitate străină, ținând seama de pedepsele penale pe care le riscă, nu prezintă garanții suficiente de reprezentare în justiție."
Prin ordonanțe din 27 mai și 2 iulie 1998, judecătorul de instrucție a respins cereri de măsuri de instrucție suplimentare.
Pe 8 iunie 1998, judecătorul de instrucție a notificat părților că investigația îi părea terminată și că dosarul ar fi transmis procurorului general în termen de douăzeci de zile.
Pe 17 iunie și 18 decembrie 1998, judecătorul de instrucție a ordonat prelungirea detenției preventive, dosarul ajungând la sfârșit ținând seama în special de circumstanțele faptelor investigate, de încărcările importante împotriva reclamantului și de lipsa garanțiilor de reprezentare în justiție. În ordonanța sa din 18 decembrie 1998, a remarcat în special că nu toți participanții fuseseră arestati.
Pe 4 martie 1999, judecătorul de instrucție a pronunțat o ordonanță de transmitere a bucăților de dosar procurorului general.
Prin hotărâre din 30 martie 1999, camera de acuzare a curții de apel din Montpellier a respins o cerere de eliberare a reclamantului, din următoarele motive:
"Întrucât Curtea constată că a intervenit în sfârșit reglementarea acestei proceduri, lungi și dificile; Că din aceasta rezultă că, dacă cererea directă de eliberare este admisibilă, ea este neîntemeată și poate doar fi respinsă."
Prin hotărâre din 4 mai 1999, camera de acuzare a curții de apel din Montpellier a pronunțat punerea în acuzare a reclamantului, a zece alte persoane și i-a trimis pe toți în fața curții de asisă a Heraultului.
Pe 2 septembrie 1999, a respins o cerere de eliberare a reclamantului, răspunzând după cum urmează:
"Întrucât Guala a fost, definitiv, trimis în fața curții de asisă; că curtea nu poate reveni asupra aprecierii faptelor pe care a făcut-o, nici asupra competenței curții de asisă desemnate; Întrucât investigația judiciară, ținând seama de importanța rețelei și de numărul persoanelor implicate, a necesitat investigații suplimentare cu comisii rogatoare internaționale, cea din urmă fiind o comisie rogatoare în Liban; Că ținând seama de aceste cerințe, detenția lui Guala nu depășește, în starea actuală, termenul rezonabil prevăzut de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului."
Prin hotărâre din 17 decembrie 1999, curtea de asisă a Heraultului l-a declarat pe reclamant vinovat de a fi, în Franța, România, Italia, Venezuela și Columbia, în cursul anului 1995 și până în ianuarie 1996, direcționat sau organizat o grupare având ca obiect producția, fabricația, importul, exportul, transportul, deținerea, oferta, vânzarea, achiziționarea sau utilizarea ilegală de droguri, în speță de cocaină. L-a condamnat la cincisprezece ani de închisoare criminală, precum și la interzicerea perpetuă a teritoriului francez.
Pe 18 ianuarie 2000, Curtea de Casație a respins recursul format împotriva hotărârii camerei de acuzare din 2 septembrie 1999, din următoarele motive:
"Întrucât, pe de o parte, reclamantul nu poate fi admis să critice motivele pentru care camera de acuzare a estimat că durata detenției preventive nu depășea termenul rezonabil prevăzut la art. 144-1 din codul procedurilor penale, o asemenea apreciere fiind în afara controlului Curții de Casație; Întrucât, pe de altă parte, enunațiile hotărârii atacate pun Curtea de Casație în măsură să se asigure că camera de acuzare s-a determinat prin considerații de drept și fapte răspunzând cerințelor articolelor 144 și următoare din codul procedurilor penale (...)"
Prin hotărâre din 16 februarie 2000, Curtea de Casație a respins recursul format de reclamant împotriva hotărârii curții de asisă a Heraultului.
1.Invocând art. 5 § 3 din Convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a detenției preventive.
2.El se plânge de asemenea de durata procedurii sub aspectul articolului 6 § 1 din Convenție.
1.Reclamantul estimează că durata detenției preventive a depășit termenul rezonabil prevăzut de art. 5 § 3 din Convenție, care prevede:
"Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute la §1 c) al acestui articol (...) are dreptul să fie judecată în termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii. Eliberarea poate fi supusă unei garanții care să asigure prezentarea interesatului la audiență."
Guvernul ridică, în titlu principal, o excepție de inadmisibilitate pentru neepuizarea căilor de atac interne. El estimează că o acțiune în reparație de detenție preventivă excesivă pe care pretinde că a suferit-o, pe baza articolului L. 781-1 din codul organizării judiciare, constituia un recurs care era atât "adecvat" cât și "util". Guvernul indică în special că, deși nu există, după cunoștința sa, o decizie care să fi examinat deja problema termenului rezonabil de detenție preventivă sub unghi articolului L. 781-1 din codul organizării judiciare, acest recurs trebuie încercat dacă există îndoieli.
În titlu subsidiare, Guvernul estimează că motivul de plângere este evident neîntemeiat. Privitoare la perioada de detenție preventivă, Guvernul indică că perioada de luat în considerare nu acoperă detenția cu titlu extraditional și că începe pe 20 iunie 1996 pentru a se sfârși pe 17 decembrie 1999. El precizează în special că, contrar afirmațiilor reclamantului, acesta nu a putut fi audiat de polițiștii francezi în cursul detenției cu titlu extraditional. În plus, Guvernul observă că reclamantul își concentrează critica doar asupra perioadei după 8 iunie 1998, data notificării părților cu privire la sfârșitul investigației, subliniind totuși că investigația a continuat în fața camerei de acuzare după această dată.
Privitoare la aprecierea duratei detenției preventive, Guvernul estimează în special că existența unor suspiciuni puternice de participare a reclamantului la o rețea criminală importantă este stabilită, în pofida negațiilor sale, prin numeroase elemente ale dosarului, precum și riscul de fuga al reclamantului, ținând seama de aceea că nu avea nici o legătură în Franța și soluțiile de cazare pe care le propunea, de presiuni asupra marturilor și de înțelegere cu coautori, riscurile de repetare a faptelor și, în sfârșit, tulburarea gravă adusă ordinii publice. El observă că aceste motive au fost folosite și reluate în mod justificat de judecătorul de instrucție și camera de acuzare.
În sfârșit, Guvernul consideră că jurisdicțiile franceze au condus investigațiile fără întrerupere, la un ritm susținut, într-un dosar foarte complex, și fără nici o cooperare din partea reclamantului.
Reclamantul observă mai întâi că Guvernul indică chiar el că nici o decizie nu a examinat până în prezent sub unghi articolului L. 781-1 din codul organizării judiciare problema termenului rezonabil de detenție preventivă. Un asemenea recurs nu poate fi opus.
Privitoare la fondul motivului de plângere, reclamantul indică în special că perioada de detenție de luat în considerare a început pe 12 februarie 1996, adică ziua în care a fost pus la dispoziția justiției franceze, întrucât pretinde fără a putea furniza dovezi că a fost interogat de polițiștii francezi chiar în ziua arestării la București. El estimează că detenția extraditional trebuie luată în considerare sub dispozițiile articolului 5 § 3 din Convenție. Privitoare la motivarea detenției, el consideră că afectarea ordinii publice și suspiciunile care-l gândesc nu pot justifica durata detenției, cu atât mai mult cu cât unele fapte avute în vedere se pretează la discuții. El indică că a furnizat asigurări cu garanții reale și serioase de reprezentare în justiție în cursul cererilor de eliberare, lucru care exclude riscul de fuga. El consideră în sfârșit că riscul de conlucrare cu coautori, de presiune asupra marturilor și necesitățile investigației aveau în mod necesar să dispară după 8 iunie 1998, și că nici un risc de repetare a infracțiuni nu este stabilit.
Curtea reamintește mai întâi că o acțiune în răspunderea Statului pentru funcționare defectuoasă a serviciului justiției vizează reparația daunei datorită unei privațiuni de libertate și nu examinarea legalității unei măsuri de privațiune de libertate (Vaney c. Franța (dec.), nr. 53946/00, 8 aprilie 2003). Ea consideră deci că o asemenea acțiune nu constituia un recurs de epuizat în sensul articolului 35 § 1 din Convenție pentru ceea ce privește acest motiv de plângere și, prin urmare, excepția de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern nu poate fi reținută.
Pe de altă parte, Curtea reamintești că art. 5 § 3 se referă doar la §1 c) al articolului 5 și nu este deci aplicabil detenției reclamantului cu titlu extraditional în România prevăzută de art. 5 § 1 f) (hotărârile De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia din 18 iunie 1971, seria A nr. 12, p. 39, § 71; Quinn c. Franța din 22 martie 1995, seria A nr. 311, p. 20, § 53).
Perioada de luat în considerare se întinde deci de la 20 iunie 1996, data arestării lui la sosirea în Franța, și s-a continuate până pe 17 decembrie 1999, data hotărârii curții de asisă a Heraultului. Detenția preventivă deci sub art. 5 § 3 din Convenție se întinde pe trei ani și aproape șase luni.
Cu privire la fond, Curtea reamintești că este responsabilitatea autorităților judiciare naționale mai întâi de a se asigura că, într-un caz dat, durata detenției preventive a unui acuzat nu depășește limita rezonabilului. În acest scop, trebuie să examineze toate circumstanțele de natură să dezvăluie sau să respingă existența unei cerințe de interes public care să justifice, ținând seama de prezumția de nevinovăție, o excepție la regula respectării libertății individuale și să raporteze aceasta în deciziile lor cu privire la cererile de eliberare. Este în esență pe baza motivelor care apar în aceste decizii, precum și a faptelor necontestabile indicate de interesat în recursurile sale, că Curtea trebuie să stabilească dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.
Persistența unor motive plauzibile de suspiciune că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detenție, dar după o anumită perioadă nu mai este suficientă; Curtea trebuie apoi să stabilească dacă alte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitim privarea de libertate. Atunci când acestea se dovedesc "relevante" și "suficiente", Curtea caută, de asemenea, dacă autoritățile competente naționale au adus o "diligență deosebită" la urmărirea procedurii (a se vedea, în special, hotărârile Letellier c. Franța din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 18, § 35; Labita c. Italia [Marea Cameră], nr. 26772/95, CEDO-2000, § 152; Bouchet c. Franța, nr. 33591/96, § 40, 20 martie 2001; Zannouti c. Franța, nr. 42211/98, § 43, 31 iulie 2001).
În speța, Curtea estimează că nu este contestabil că plasarea în detenție a fost justificată de existența suspiciunilor care greutățeau reclamantul, suspiciuni care au persistat în cursul investigației. Ulterior, judecătorii au estimat că detenția preventivă era necesară ținând seama de tulburarea gravă adusă ordinii publice, precum și de riscurile de fuga, de presiune asupra marturilor, de înțelegere cu coautori și de repetare a faptelor.
Curtea nu vede nici o rațiune de a se abate de la opinia jurisdicțiilor interne. Astfel, afectarea ordinii publice se caracteriza prin gravitatea și amploarea traficului, ocupând sute de kilograme de cocaină, organizat între mai multe țări din America de Sud și Europa. De asemenea, jurisdicțiile interne puteau crede în mod justificat în existența și persistența unui risc de fuga al reclamantului, extrădat din România, ținând seama de naționalitatea sa străină, de aceea că atât domiciliul cât și legăturile familiale se situau în străinătate, mai mult într-o țară diferită de cea a naționalității sale, și mai mult de posibilitatea de a folosi resursele unei rețele internaționale pentru a fugi.
De plus, privitoare la riscul de presiune asupra marturilor, Guvernul observă că una din persoanele care au martorizat împotriva reclamantului a declarat că are frică și se teme pentru viața copiilor săi în Columbia. Curtea constată că marturul acesta, deținut în Franța în cadrul procedurii, a exprimat temerile sale fără a viza în mod expres reclamantul și în timp ce acesta era încă în detenție. Oricum, presupunând că această declarație a privit rețeaua în ansamblu și, mai ales, membri săi columbieni, trebuie să se constată că reclamantul era parte interesată și că fiul lui fusese exact arestat la Bogota, cu complici, în posesiune de cocaină. Privitoare la pericolul de conlucrare și de înțelegere frauduloasă cu alți membri ai rețelei, un asemenea risc era inerent naturii unei rețele și membri acesteia nu fuseseră toți arestati în cursul investigației, ceea ce reiese în special din ordonanțele judecătorului de instrucție din 28 octombrie 1997 și 18 decembrie 1998. În sfârșit, ținând seama de circumstanțele cauzei, Curtea estimează de asemenea că riscul de repetare a infracțiuni putea justifica menținerea în detenție a reclamantului.
Privitoare la conduita procedurii, Curtea atribuie o importanță deosebită complexității dovedite a cazului, multiplicității persoanelor implicate și caracterului internațional al traficului, așa cum atestă comisiile rogatoare internaționale emise de judecătorul de instrucție. Privitoare la comportamentul autorităților judiciare, reiese din cronologia procedurii furnizate de guvern, și necontestată de reclamant, că investigațiile au fost conduse la un ritm susținut și fără întrerupere. Sigur, Curtea observă în special că între ordonanța de aranjament din 2 iulie 1998 și requisitoriul de ordonanță de transmitere de bucăți la procurorul general din 16 februarie 1999, au trecut mai mult de șapte luni. Acest termen se explică totuși în mare parte prin complexitatea cazului, precum și prin necesitatea de a analiza opt volume ale dosarului de instrucție. Oricum, nu ar putea pune sub semnul întrebării diligența cu care autoritățile au condus procedura.
Din aceasta rezultă că acest motiv trebuie respins ca evident neîntemeiat în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
2.Reclamantul se plânge de asemenea de durata procedurii sub aspectul articolului 6 § 1 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra bunei întemeierii oricărei acuzații penale îndreptate împotriva ei. (...)"
Guvernul estimează, în titlu principal, că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, neexercitând o acțiune în reparație bazată pe articolul L. 781-1 din codul organizării judiciare.
În titlu subsidiare, el estimează că o apreciere globală a procedurii, începute pe 20 iunie 1996 și terminate pe 16 februarie 2000, permite considerarea că durata se explică prin complexitatea indiscutabilă a cazului și comportamentul reclamantului. De asemenea, el consideră că investigația s-a desfășurat fără întrerupere, la un ritm susținut și că curtea de asisă a hotărât în cei mai buni termeni.
Reclamantul estimează mai întâi că efectivitatea recursului prevăzut de articolul L. 781-1 din codul organizării judiciare nu era dovedită la data introducerii cererii sale.
Cu privire la fond, el consideră că complexitatea cazului poate dificil fi invocată ținând seama de desfășurarea investigației. El indică de asemenea că comportamentul lui nu a fost niciodată la originea încetinirii procedurii. Privitoare la comportamentul autorităților, el estimează că lungimea investigațiilor nu poate fi justificată de interogatoriul lui sau de cele două comisii rogatoare internaționale. El observă în plus că ordonanța de transmitere de bucăți la procurorul general a intervenit nouă luni după sfârșitul investigației.
Curtea reamintești că recursul bazat pe articolul L. 781-1 din codul organizării judiciare permite remediere la o presupusă încălcare a dreptului de a-i fi auzită cauza într-un "termen rezonabil" în sensul articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea, în special, Giummarra și alții c. Franța (dec.), nr. 61166/00, 12 iunie 2001; Mifsud c. Franța (dec.), nr. 57220/00, CEDO 2002-VIII). Ea a precizat că acest recurs dobândise, la data de 20 septembrie 1999, gradul de certitudine juridică necesar pentru a putea și trebui să fie utilizat în scop al articolului 35 § 1 din Convenție.
Or, în speța, reclamantul a sesizat Curtea pe 7 martie 2000 fără a fi exercitat anterior acest recurs.
Din aceasta rezultă că acest motiv trebuie respins pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicare a articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Decide
că restul cererii este inadmisibil.
T.L. Early
Grefier adjunct
Președinte
de la requête n
o
64117/00
présentée par Eliano GUALA
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 4 mai 2004 en une chambre composée de
:
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
J.-P.
Costa
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen,
A.
Mularoni,
juges
,
et de M. T.L.
Early,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 7 mars 2000,
Vu la décision partielle du 18 mars 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Eliano Guala, ressortissant italien né en 1943, se trouve actuellement détenu à Arles (France). Il est représenté devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A partir de l'été 1995, l'Office central de répression du trafic international de stupéfiants (OCRTIS) mena d'importantes investigations qui permirent de démasquer les responsables d'un vaste trafic de cocaïne entre l'Amérique du Sud (Colombie, Venezuela) et l'Europe du Sud (France, Espagne, Italie et Roumanie). Six cent cinquante kilos de cocaïne furent saisis et les principaux responsables du réseau interpellés, notamment Ugo Marchic, ressortissant français ayant des domiciles en France, en Colombie et en Roumanie.
Une information judiciaire fut ouverte des chefs de direction ou organisation d'un groupement ayant pour objet l'importation, l'exportation, le transport, l'offre ou la cession illicite de stupéfiants commis en bande organisée. Elle fut confiée à un juge d'instruction du tribunal de grande instance de Montpellier.
Durant l'enquête, le requérant fut identifié. Qualifié de «
relais
» du trafic en Roumanie, défavorablement connu des services de police italiens, son fils avait été arrêté avec des complices le 8 octobre 1995 à Bogota, alors qu'il transportait de la cocaïne.
Le 12 février 1996, à la demande des autorités françaises, les policiers roumains procédèrent à l'interpellation du requérant et de sa compagne, L.
Biban, ainsi que d'un Colombien qu'ils hébergeaient, J.C. Triana Moyano, de S. Lacoste, ressortissant français, et de son épouse. Selon le requérant, des policiers français l'auraient interrogé à Bucarest le jour
‑
même, ce que conteste le Gouvernement.
Lors des auditions par le juge d'instruction français, le père de S.
Lacoste mit celui-ci en cause en qualité de «
passeur
», précisant par ailleurs que le requérant organisait quant à lui le trafic pour la Roumanie et était «
au courant de tout
».
Le 13 février 1996, les autorités françaises adressèrent une demande d'extradition du requérant et de S. Lacoste aux autorités roumaines.
Le 26 avril 1996, le tribunal municipal de Bucarest, section II pénale, saisi par le requérant et S. Lacoste, tous deux assistés d'un avocat, constata que «
les conditions légales de fond, de forme et de procédure
[étaient] remplies
» pour qu'il soit fait droit à la demande d'extradition.
Par ailleurs, le 15 mai 1996, le tribunal municipal de Bucarest relaxa le requérant dans le cadre d'une procédure diligentée pour importation et exportation de cocaïne, détention ou commerce de drogue réalisé en bande organisée avec des personnes non identifiées courant 1994 et 1995.
Le 17 juin 1996, le requérant fut extradé vers la France.
Le 20 juin 1996, le juge d'instruction du tribunal de grande instance de Montpellier mit le requérant en examen et ordonna son placement en détention provisoire.
Le 8 novembre 1996, le juge d'instruction rejeta une demande de mise en liberté.
Par arrêt du 28 novembre 1996, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Montpellier confirma le rejet de demande de mise en liberté, compte tenu des éléments justifiant sa mise en examen, du caractère international du réseau et de la nécessité d'investigations complémentaires sur commissions rogatoires internationales (Venezuela, Colombie, Italie, Espagne et Monaco), ainsi que du risque de concertation avec des complices ou coauteurs et de l'absence de garantie de représentation.
Le 10 juin 1997, le requérant fut confronté avec C.R. Segura Lizcano, ressortissante colombienne détenue en France dans le cadre de la procédure. Cette dernière confirma ses déclarations selon lesquelles elle avait effectué quatre voyages de transport de cocaïne de Bogota à Bucarest, ville où elle était à chaque fois accueillie par le requérant, ce dernier récupérant les paquets de cocaïne qu'elle expulsait. Au cours de l'instruction, ce témoin déclara avoir peur et craindre pour la vie de ses enfants en Colombie.
Le 30 juin 1997, le juge d'instruction rejeta une demande de mise en liberté.
Par arrêt du 18 juillet 1997, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Montpellier confirma le rejet de demande de mise en liberté, compte tenu «
de très sérieuses présomptions de l'implication [du requérant] dans une organisation criminelle internationale de grande envergure
», de l'importance du réseau et du nombre de personnes impliquées ayant nécessité et nécessitant encore des investigations complémentaires sur commissions rogatoires internationales, du risque de concertation avec des complices ou coauteurs, de l'absence de garantie de représentation et du trouble à l'ordre public. La chambre d'accusation estima que la détention ne dépassait pas, en l'état, le délai raisonnable prévu par les dispositions de la Convention européenne des Droits de l'Homme.
Les 12 septembre et 28 octobre 1997, le juge d'instruction rejeta des demandes de mise en liberté. Dans son ordonnance du 28 octobre 1997, il releva notamment que tous les participants n'avaient pas été appréhendés.
Par arrêts des 30 septembre et 20 novembre 1997, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Montpellier confirma ces rejets.
Par ordonnance du 15 décembre 1997, le juge d'instruction ordonna la prolongation de la détention provisoire.
Le 16 janvier 1998, le juge d'instruction rejeta une demande de mise en liberté, estimant que les obligations d'un contrôle judiciaire seraient insuffisantes, que la détention était l'unique moyen d'empêcher à la fois une pression sur les témoins et les victimes, une concertation frauduleuse avec les complices et le renouvellement de l'infraction, tout en garantissant le maintien du requérant à la disposition de la justice. Il précisa notamment
:
«
Attendu qu'en dépit des déclarations et affirmations [du requérant], le dossier d'information montre des charges importantes à son encontre d'avoir participé à un groupement international chargé de transporter, recevoir et distribuer de la cocaïne
; attendu que l'ampleur de ce trafic par les quantités concernées et l'aire géographique de son organisation s'étendant sur de multiples pays et plusieurs continents, ainsi que par ses conséquences sur la santé publique et la délinquance induite, apporte un trouble grave et durable à l'ordre public
; attendu enfin que [le requérant] n'a aucune référence sur le territoire français.
»
Le 5 mars 1998, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Montpellier déclara irrecevable une demande de mise en liberté directement adressée par le requérant.
Le 17 avril 1998, le juge d'instruction, estimant que les obligations d'un contrôle judiciaire seraient insuffisantes, que la détention était l'unique moyen d'empêcher le renouvellement de l'infraction et de garantir le maintien du requérant à la disposition de la justice, rejeta une demande de mise en liberté, aux motifs suivants
:
«
Attendu qu'en dépit des dénégations et déclarations [du requérant], il apparaît dans le dossier d'information des charges importantes à son encontre d'avoir été un élément d'une organisation structurée de trafic international de cocaïne, tenant aux déclarations circonstanciées de personnes mises en examen, aux investigations montrant sa participation et ses liens avec les personnes impliquées
; attendu que de tels faits apportent un trouble durable et exceptionnel à l'ordre public par leur gravité et leurs conséquences sur la santé publique
; attendu enfin que [le requérant] de nationalité étrangère, compte tenu des peines criminelles encourues, ne présente pas des garanties suffisantes de représentation en justice.
»
Par ordonnances des 27 mai et 2 juillet 1998, le juge d'instruction rejeta des demandes de mesures d'instruction complémentaires.
Le 8 juin 1998, le juge d'instruction avisa les parties que l'information lui paraissait terminée et que le dossier serait transmis au procureur de la République dans un délai de vingt jours.
Les 17 juin et 18 décembre 1998, le juge d'instruction ordonna la prolongation de la détention provisoire, le dossier arrivant à son terme et eu égard notamment aux circonstances des faits instruits, aux charges importantes à l'encontre du requérant et à l'absence de garantie de représentation. Dans son ordonnance du 18 décembre 1998, il releva notamment que tous les participants n'avaient pas été appréhendés.
Le 4 mars 1999, le juge d'instruction rendit une ordonnance de transmission de pièces au procureur général.
Par arrêt du 30 mars 1999, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Montpellier rejeta une demande de mise en liberté du requérant,
aux motifs suivants
:
«
Attendu que la Cour constate qu'est enfin intervenu le règlement de cette procédure, longue et difficile
;
Qu'il s'ensuit que si la demande directe de mise en liberté est recevable, elle est mal fondée et ne peut qu'être rejetée.
»
Par arrêt du 4 mai 1999, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Montpellier prononça la mise en accusation du requérant, de dix autres personnes et les renvoya devant la cour d'assises de l'Hérault.
Le 2 septembre 1999, elle rejeta une demande de mise en liberté du requérant, répondant ce qui suit
:
«
Attendu que Guala a été, définitivement, renvoyé devant la cour d'assises
; que la cour ne peut revenir sur l'appréciation des faits qu'elle a portée ni sur la compétence de la cour d'assises désignée
;
Attendu que l'information judiciaire, eu égard à l'importance du réseau et au nombre de personnes impliquées, a nécessité des investigations complémentaires sur commissions rogatoires internationales, la dernière étant une commission rogatoire au Liban
;
Qu'eu égard à ces exigences la détention de Guala ne dépasse pas, en l'état, le délai raisonnable prévu par les dispositions de la Convention européenne des Droits de l'Homme.
»
Par arrêt du 17 décembre 1999, la cour d'assises de l'Hérault déclara le requérant coupable d'avoir, en France, en Roumanie, en Italie, au Venezuela et en Colombie, courant 1995 et jusqu'au mois de janvier 1996, dirigé ou organisé un groupement ayant pour objet la production, la fabrication, l'importation, l'exportation, le transport, la détention, l'offre, la cession, l'acquisition ou l'emploi illicite de stupéfiants, en l'espèce de la cocaïne. Elle le condamna à quinze années de réclusion criminelle, ainsi qu'à l'interdiction définitive du territoire français.
Le 18 janvier 2000, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé contre l'arrêt de la chambre d'accusation du 2 septembre 1999, pour les motifs suivants :
«
Attendu, d'une part, que le demandeur ne saurait être admis à critiquer les motifs pour lesquels la chambre d'accusation a estimé que la durée de la détention provisoire n'excédait pas le délai raisonnable prévu à l'article 144-1 du code de procédure pénale, une telle appréciation échappant au contrôle de la Cour de cassation
;
Attendu, d'autre part, que les énonciations de l'arrêt attaqué mettent la Cour de cassation en mesure de s'assurer que la chambre d'accusation s'est déterminée par des considérations de droit et de fait répondant aux exigences des articles 144 et suivants du code de procédure pénale (...)
».
Par arrêt du 16 février 2000, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant à l'encontre de l'arrêt de la cour d'assises de l'Hérault.
1.
Invoquant l'article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de la détention provisoire.
2.
Il se plaint également de la durée de la procédure au regard de l'article
6 § 1 de la Convention.
1.
Le requérant estime que la durée de la détention provisoire a excédé le délai raisonnable prévu à l'article 5 § 3 de la Convention, lequel prévoit que
:
«
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe
1
c) du présent article (...) a le droit d'être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l'intéressé à l'audience.
»
Le Gouvernement soulève, à titre principal, une exception d'irrecevabilité pour non-épuisement des voies de recours internes. Il estime qu'une action en réparation de la détention provisoire excessive qu'il prétend avoir subie, sur le fondement de l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire, constituait un recours à la fois «
adéquat
» et «
utile
». Le Gouvernement indique notamment que s'il n'existe pas, à sa connaissance, de décision ayant déjà envisagé la question du délai raisonnable d'une détention provisoire sous l'angle de l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire, ce recours doit être tenté s'il existe un doute.
A titre subsidiaire, le Gouvernement estime que le grief est manifestement mal fondé. S'agissant de la période de détention provisoire, le Gouvernement indique que la période à prendre en considération ne couvre pas la détention à titre extraditionnel et qu'elle commence le 20 juin 1996 pour se terminer le 17 décembre 1999. Il précise notamment que, contrairement aux affirmations du requérant, celui-ci n'a pu être entendu par des policiers français durant sa détention à titre extraditionnelle. Par ailleurs, le Gouvernement prend acte du fait que le requérant porte sa critique sur la seule période postérieure au 8 juin 1998, date de l'avis à partie de la fin de l'information, tout en soulignant que l'instruction s'est poursuivie devant la chambre d'accusation après cette date.
Concernant l'appréciation de la durée de la détention provisoire, le Gouvernement estime notamment que l'existence de forts soupçons de participation du requérant à un important réseau criminel est établie, en dépit de ses dénégations, par de nombreux éléments du dossier, ainsi que le risque de fuite du requérant, compte tenu de ce qu'il n'avait aucune attache en France et des solutions d'hébergement qu'il proposait, de pressions sur les témoins et de concertation avec les coauteurs, les risques de renouvellement des faits et, enfin, le trouble grave causé à l'ordre public. Il relève que ces motifs ont été utilisés et repris de manière motivée par le juge d'instruction et la chambre d'accusation.
Enfin, le Gouvernement considère que les juridictions françaises ont mené leurs investigations sans discontinuer, à un rythme soutenu, dans un dossier fort complexe et sans coopération aucune du requérant.
Le requérant relève tout d'abord que le Gouvernement indique lui-même qu'aucune décision n'a à ce jour envisagé sous l'angle de l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire la question du délai raisonnable d'une détention provisoire. Un tel recours ne peut lui être opposé.
Quant au bien-fondé de son grief, le requérant indique notamment que la période de détention à prendre en compte a commencé le 12 février 1996, c'est-à-dire le jour où il a été mis à disposition de la justice française, puisqu'il prétend sans pouvoir en apporter la preuve, avoir été interrogé par les policiers français le jour même de son interpellation à Bucarest. Il estime que la détention extradictionnelle doit être prise en compte au titre des dispositions de l'article 5 § 3 de la Convention. Quant à la motivation de sa détention, il considère que l'atteinte à l'ordre public et les soupçons pesant sur lui ne sauraient justifier la durée de la détention, d'autant que certains faits retenus prêtent à discussion. Il indique avoir fourni des assurances de garanties de représentation réelles et sérieuses au cours de ses demandes de mise en liberté, ce qui exclut le risque de fuite. Il considère enfin que le risque de collusion avec les coauteurs, de pression sur les témoins et les nécessités de l'instruction avait nécessairement disparu après le 8 juin 1998, et qu'aucun risque de renouvellement de l'infraction n'est établi.
La Cour rappelle tout d'abord qu'une action en responsabilité de l'Etat pour fonctionnement défectueux du service de la justice vise la réparation du dommage dû à une privation de liberté et non pas l'examen de la légalité d'une mesure de privation de liberté (
Vaney c. France
(déc.), n
o
53946/00, 8
avril 2003). Elle considère dès lors qu'une telle action ne constituait pas un recours à épuiser au sens de l'article 35 § 1 de la Convention pour ce qui est de ce grief et, partant, l'exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement ne saurait être retenue.
Par ailleurs, la Cour rappelle que l'article 5 § 3 ne renvoie qu'au paragraphe 1 c) de l'article 5
et n'est donc pas applicable à la détention du requérant à titre extraditionnel en Roumanie prévue par l'article 5 § 1 f) (arrêts
De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique
du 18 juin 1971, série A n
o
12, p. 39, §
71
;
Quinn c. France
du 22 mars 1995, série A n
o
311, p.
20, §
53).
La période à considérer s'étend dès lors du 20
juin 1996, date de son arrestation à l'arrivée en France, et
s'est poursuivie jusqu'au 17 décembre 1999, date de l'arrêt de la cour d'assises de l'Hérault. La détention provisoire relevant de l'article 5 § 3 de la Convention s'étend donc sur trois ans et presque six mois.
Sur le fond, la Cour rappelle qu'il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d'un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l'existence d'une exigence d'intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d'innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle et en rendre compte dans leurs décisions relatives aux demandes d'élargissement. C'est essentiellement sur la base des motifs figurant dans ces décisions, ainsi que des faits non controuvés indiqués par l'intéressé dans ses recours, que la Cour doit déterminer s'il y a eu ou non violation de l'article
5 §
3 de la Convention.
La persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d'avoir commis une infraction est une condition
sine qua non
de la régularité du maintien en détention, mais au bout d'un certain temps elle ne suffit plus
; la Cour doit alors établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ceux-ci se révèlent «
pertinents
» et «
suffisants
», la Cour cherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une «
diligence particulière
» à la poursuite de la procédure (voir, notamment, les arrêts
Letellier c.
France
du 26 juin 1991, série
A n
o
207, p.
18, §
35
;
Labita c.
Italie
[GC], n
o
;
Bouchet c. France
, n
o
33591/96, § 40, 20 mars 2001
;
Zannouti c. France
, n
o
42211/98, § 43, 31
juillet 2001).
En l'espèce, la Cour estime qu'il n'est pas contestable que le placement en détention fut justifié par l'existence de soupçons pesant sur le requérant, soupçons qui ont perduré au cours de l'instruction. Par la suite, les juges ont estimé que la détention provisoire était nécessaire compte tenu du trouble grave causé à l'ordre public, ainsi que des risques de fuite, de pression sur les témoins, de concertation avec les coauteurs et de renouvellement des faits.
La Cour ne discerne aucune raison de s'écarter de l'opinion des juridictions internes. Ainsi, l'atteinte à l'ordre public se caractérisait-elle par la gravité et l'ampleur du trafic, portant sur des centaines de kilogrammes de cocaïne, organisé entre plusieurs pays d'Amérique du Sud et d'Europe. Par ailleurs, les juridictions internes pouvaient légitimement croire en l'existence et en la persistance d'un risque de fuite du requérant, extradé de Roumanie, compte tenu de sa nationalité étrangère, du fait que tant son domicile que ses attaches familiales se situaient à l'étranger, au demeurant dans un pays différent de celui de sa nationalité et, en outre, de la possibilité d'utiliser les ressources d'un réseau international pour s'enfuir.
De plus, s'agissant du risque de pression sur les témoins, le Gouvernement relève que l'une des personnes ayant témoigné contre le requérant a déclaré avoir peur et craindre pour la vie de ses enfants en Colombie. La Cour constate que ce témoin, détenue en France dans le cadre de la procédure, a exprimé ses craintes sans viser expressément le requérant et alors que celui-ci était toujours en détention. Pour autant, à supposer que cette déclaration ait concerné le réseau dans son ensemble et, plus particulièrement, ses membres colombiens, force est de constater que le requérant en était partie prenante et que son fils avait précisément été arrêté à Bogota, avec des complices, en possession de cocaïne. Quant au danger de collusion et de concertation frauduleuse avec d'autres membres du réseau, un tel risque était inhérent à la nature même d'un réseau et les membres de ce dernier n'avaient pas tous été appréhendés durant l'instruction, ce qui ressort notamment des ordonnances du juge d'instruction en date des 28
octobre 1997 et 18 décembre 1998. Enfin, compte tenu des circonstances de la cause, la Cour estime également que le risque de renouvellement de l'infraction pouvait justifier le maintien en détention du requérant.
Quant à la conduite de la procédure, la Cour attache un poids important à la complexité avérée de l'affaire, à la multiplicité des personnes impliquées et au caractère international du trafic, ainsi qu'en attestent les commissions rogatoires internationales délivrées par le juge d'instruction. Concernant le comportement des autorités judiciaires, il ressort de la chronologie de la procédure fournie par le gouvernement, et non contestée par le requérant, que les investigations ont été menées à un rythme soutenu et sans discontinuer. Certes, la Cour relève notamment qu'entre l'ordonnance aux fins de règlement du 2 juillet 1998 et le réquisitoire aux fins d'ordonnance de transmission de pièces au procureur général du 16 février 1999, plus de sept mois se sont écoulés. Ce délai s'explique néanmoins en grande partie par la complexité de l'affaire, ainsi que par la nécessité d'analyser les huit tomes du dossier d'instruction. En tout état de cause, il ne saurait remettre en cause la diligence avec laquelle les autorités ont mené la procédure.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant
se plaint également de la durée de la procédure au regard de l'article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
»
Le Gouvernement estime, à titre principal, que le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes, faute d'avoir exercé une action en réparation fondée sur l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire.
A titre subsidiaire, il estime qu'une appréciation globale de la procédure, commencée le 20 juin 1996 et terminée le 16 février 2000, permet de considérer que la durée s'explique par la complexité certaine de l'affaire et le comportement du requérant. Par ailleurs, il considère que l'instruction s'est déroulée sans discontinuer, à un rythme soutenu et que la cour d'assises a statué dans les meilleurs délais.
Le requérant estime tout d'abord que l'effectivité du recours prévu par l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire n'était pas avérée à la date d'introduction de sa requête.
Sur le fond, il considère que la complexité de l'affaire peut difficilement être évoquée au vu du déroulement de l'instruction. Il indique par ailleurs que son comportement n'a jamais été à l'origine du ralentissement de la procédure. S'agissant du comportement des autorités, il estime que la longueur des investigations ne saurait être justifiée par son interrogatoire ou par les deux commissions rogatoires internationales. Il relève en outre que l'ordonnance de transmission de pièces au procureur général est intervenue neuf mois après la fin de l'information.
La Cour rappelle que le recours fondé sur l'article L.
781-1 du code de l'organisation judiciaire permet de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue dans un «
délai raisonnable
» au sens de l'article 6 § 1 de la Convention (voir, notamment,
Giummarra et autres c.
France
(déc.), n
o
61166/00, 12 juin 2001
;
Mifsud c. France
(déc.), n
o
57220/00, CEDH 2002-VIII). Elle a précisé que ce recours avait acquis, à la date du 20 septembre 1999, le degré de certitude juridique requis pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l'article 35
§
1 de la Convention.
Or, en l'espèce, le requérant a saisi la Cour le 7 mars 2000 sans avoir préalablement exercé ce recours.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
T.L.
Early
L.
Loucaides
Greffier adjoint
Président