NOVOTNÝ contre la REPUBLIQUE TCHEQUE

NOVOTNÝ contre la REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2003)

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 46148/99 prezentate de Vladimír NOVOTN Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 12 februarie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Vladimír Novotný, este un resortisant ceh, născut în 1954 și rezident la Praga. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, se pot rezuma după cum urmează: la 11 august 1992, districtul municipal Praga 4 (městská část Praha , denumit în continuare La 5 noiembrie 1992, reclamantul și-a retras decizia, susținând că o decizie anterioară prin care dreptul său de a utiliza apartamentul a fost anulat a fost condiționat de evacuarea sa prin atribuirea unui apartament compensator. Observând faptul că a fost deja efectuată în casă la anumite lucrări, el a solicitat instanței să adopte o măsură provizorie pentru a împiedica demolarea apartamentului său. La 10 iunie 1993, 11 noiembrie 1993 și 24 octombrie 1994, reclamantul completa și a modificat cererea sa de măsură provizorie, ținând cont de schimbarea stării casei. La 28 februarie 1995, el a înaintat instanței o propunere de decizie privind măsura provizorie, în vederea accelerării procedurii. La 29 martie 1995, el și-a completat din nou cererea, susținând că reclamantul începuse să-și demoleze apartamentul. La 28 iunie 1995, tribunalul din Ecuador a decis că reclamantul avea obligația de a goli apartamentul și de a-l preda reclamantului. La 25 august 1995, reclamantul a făcut apel. Fără a aduce atingere acestui fapt, reclamantul a supus judecata Tribunalului în scopul de a indica forța sa de lucru judecat, ceea ce s-a făcut. În urma unei plângeri a reclamantului, vicepreședintele Tribunalului a aprobat, la 12 septembrie 1997, că a făcut o greșeală datorată unei neînțelegeri. La 22 martie 1996, reclamantul s-a adresat Curții Constituționale. (Ústavní soud) , solicitându-i protecție judiciară împotriva încălcării drepturilor sale săvârșite de tribunalul din Praga 4 și de solicitant; acesta a invocat, printre altele, drepturile la protecție judiciară, la respectarea bunurilor și a domiciliului, la libertatea de circulație și la un mediu sănătos. La 3 iunie 1996, Curtea Constituțională l-a invitat pe solicitant să fie reprezentat de un avocat, stabilindu-i în acest scop un termen de 20 de zile. Reclamantul a declarat că nu a putut îndeplini această condiție din cauza unui dezacord cu avocatul desemnat. La 15 august 1996, Curtea Constituțională a respins acțiunea reclamantului introdusă la 22 martie 1996, din cauza faptului că acesta nu a eliminat viciile. La 6 august 1997, reclamantul a depus la tribunal o nouă propunere de măsură provizorie și a solicitat examinarea sa rapidă. La 18 august 1997, reclamantul a intrat în apartamentul reclamantului pentru a-l goli și a transferat bunurile sale într-un depozit, invitându-l pe solicitant să le retragă în termen de 30 de zile. Reclamantul a declarat că a fost împiedicat să intre în clădire din cauza schimbării încuietorii și că apartamentul său a fost reconstruit în birou. La 12 septembrie 1997, reclamantul a reinițiat procedura privind cererea sa de măsură provizorie și a solicitat instanței să dea o dovadă prin cufundarea unei magazii în care să fie depuse efectele sale personale. La 23 aprilie 1998, Curtea Constituțională a respins acțiunea constituțională a reclamantului, a introdus la o dată nespecificată și s-a pronunțat împotriva activității instanței judecătorești din statul membru în cauză în fața cererilor de măsuri provizorii (a căror primă dată a avut loc la 9 noiembrie 1992), împotriva faptului că și-a indicat în hotărâre forța de lucru considerată a fi o cauză a recursului interjat de către reclamant și împotriva evaziunii sale din apartament de către solicitant. Curtea Constituțională a constatat că hotărârea din 28 iunie 1995 nu se pronunțase în forță de lucru judecat, fapt care a fost indicat din greșeală și că nu a fost decis în mod valabil din cauza cauzei. În ceea ce privește procesul din districtul municipal, în înalta instanță a statuat că acesta din urmă acționează în speță în calitate de proprietar, și anume o persoană juridică de drept privat care își gestionează bunurile, și nu ca o autoritate publică. Constatând că organul competent să soluționeze litigiul era tribunalul din Praga 4, Curtea Constituțională nu era competentă să decidă în această etapă de fond a cauzei. În ceea ce privește partea acțiunii îndreptate împotriva instanței judecătorești din statul membru în cauză, Curtea Constituțională o declară inadmisibilă pe motiv că hotărârea în primă instanță nu trecuse încă în forță de lucru în cauză, ingerința instanei înalte nu este posibilă decât după epuizarea căilor de atac interne. În cele din urmă, Curtea Constituțională a constatat că tribunalul din Québec nu putea să se pronunțe cu privire la măsura provizorie a reclamantului în situația în care dosarul se afla de la 10 aprilie 1997 la Curtea Supremă (Nejvyší Soud) responsabil de hotărârea recursului în casare prin care recurentul a atacat o ordonanță de plată a cheltuielilor de procedură. În aceste circumstanțe, acțiunea constituțională a reclamantului a fost respinsă parțial pentru neatenție vădită de temei, parțial ca inadmisibilă și parțial pentru incompetența Înaltei Jurisdicții. La 22 aprilie 1999, tribunalul din Praga 4 a respins cererea reclamantului de a adopta o măsură provizorie. Acesta s-a referit la motivarea hotărârii din 28 iunie 1995, din care rezultă că acțiunea în evaziune ar fi justificată, că dreptul reclamantului de a utiliza Tribunalul concluzionează că condițiile pentru adoptarea unei măsuri provizorii nu au fost îndeplinite în cazul de față, deoarece s-a decis deja din fond. La 15 martie 2000, Parchetul din Praga 4 a respins în mod nejustificat acțiunea reclamantului care contestase faptul că poliția clasase fără întârziere, la 16 martie 1999, plângerea sa penală cu privire la dreptul de a se adresa la domiciliul său. La 1 noiembrie 2000, Curtea Superioară (vschní soud) din Praga a decis, în urma unei obiecții a reclamantului, că judecătorul Curții Municipale a decis să (městský soud) din Praga, însărcinat cu examinarea cererii reclamantului, nu a fost recuzat din cauza cauzei. La 15 decembrie 2000, Curtea Municipală, hotărând cu privire la cererea reclamantului împotriva hotărârii din 28 iunie 1995, a admis retragerea acțiunii de către solicitant, a anulat hotărârea și a retras hotărârea și a anulat stingerea landului (zastavení řízení) La 20 decembrie 2000, Curtea Municipală, hotărând asupra cererii reclamantului împotriva deciziei din 22 aprilie 1999, a anulat această decizie și a anulat stingerea instanței cu privire la măsura provizorie solicitată de solicitant. Având în vedere că existența unei măsuri provizorii era legată de o procedură judiciară pendinte, Curtea a constatat că, în speță, procedura pe fond a cauzei s.n. a fost încheiată prin retragerea acțiunii acceptate la 15 decembrie 2000 și, prin urmare, nu a fost posibilă continuarea procedurii privind măsura provizorie. La 28 martie 2001, reclamantul s-a plâns ministrului Justiției, susținând că tribunalele nu au împiedicat încălcarea drepturilor sale comise de cartierul municipal Praga 4 și denunțându-și inactivitatea. Ministerul i-a comunicat la 25 mai 2001 că plângerea sa este nejustificată. La 20 aprilie 2001, reclamantul a solicitat Curții Constituționale revizuirea procedurii privind acțiunea sa constituțională respinsă la 23 aprilie 1998, care susținea apariția unor noi fapte. ca o autoritate publică, având în vedere că departamentul său de construcții a emis o decizie cu privire la dispariția apartamentului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În sensul articolului 72 din Legea privind Curtea Constituțională, care îi aduce atingere drepturilor garantate prin articolele 6, 8 și 13 din convenție și art. 1 din Protocolul nr. La 27 aprilie 2001, Curtea Constituțională l-a invitat pe solicitant să fie reprezentat de un avocat în termen de 20 de zile. În răspunsul său din 14 mai 2001, reclamantul susținea că condiția de a fi reprezentat în cadrul procedurii în fața Curții Constituționale era satisfăcută de o împuternicire (plná moc) acordată unui avocat și că reclamantul putea de facto a acționa el însuși în cadrul procedurii; pe de altă parte, el a solicitat Înaltei Instanțe să suspende procedura până la luarea deciziei la cererea sa (prezenta) introdusă în fața Curții de la Strasbourg, unde contesta obligația de reprezentare legală. La 29 mai 2001, Curtea Constituțională s-a declarat incompetentă să examineze acțiunea reclamantului la 20 aprilie 2001, considerând că Legea Curții Constituționale nu prevedea posibilitatea unei revizuiri a procedurii. La 13 iunie 2001, reclamantul s-a adresat Ombudsmanului (veřejný ochrance práv) La 26 iunie 2001, acesta și-a completat petiția cu alte argumente. La 19 iunie 2001, Ombudsmanul i-a răspuns că nu găsise niciun motiv pentru a-și invoca competențele în sensul propus. La 19 iunie 2001, o altă acțiune constituțională a reclamantului a fost respinsă de Curtea Constituțională pe motiv că acesta nu era reprezentat de un avocat. La 27 iunie 2001, reclamantul a introdus o acțiune constituțională în care se plângea de respingerea, la 25 mai 2001, a plângerii adresate Ministrului Justiției și privind inactivitatea și comportamentul judecătorilor responsabili de cazul său. Întrucât nu a fost reprezentat de un avocat, el a propus Înaltei Instanțe să suspende procedura până la decizia cu privire la cererea sa formulată în fața Curții de la Strasbourg. La 13 iulie 2001, reclamantul a înaintat Curții Constituționale o nouă acțiune prin revizuire, care contesta decizia din 29 mai 2001. La 20 august 2001, Curtea Constituțională a fost invitată să elimine, în termen de 30 de zile, viciile acțiunii sale din 27 iunie 2001. La 4 septembrie 2001, Curtea Constituțională s-a declarat incompetentă să examineze acțiunea în revizuire introdusă de reclamant la 13 iulie 2001. La 18 septembrie 2001, reclamantul a solicitat Curții Constituționale prelungirea până la 1 ianuarie 2001. decembrie 2001 din termenul acordat pentru eliminarea viciilor din acțiunea sa din 27 iunie 2001, susținând că a fost obligat să solicite în barou desemnarea unui avocat. La 1 8 și 26 octombrie 2001, acesta a completat această acțiune și a adăugat împuternicirea acordată unei avocate desemnate, dar care nu a fost semnată decât de către el însuși. La 19 octombrie 2001, Curtea Constituțională a respins acțiunea reclamantului din 27 iunie 2001, considerând că reclamantul nu eliminase viciile, pur și simplu supunând o împuternicire fără a remedia faptul că Õ el însuși redactase acțiunea. La 26 octombrie 2001, reclamantul introducea o acțiune constituțională îndreptată împotriva deciziei Curții Superioare din 1 octombrie 2001 În noiembrie 2000, argumentând că instanța nu și-a examinat în mod corespunzător obiecțiile de părtinire aduse unui judecător împotriva acestuia, Tribunalul a adăugat aceeași împuternicire ca cea prezentată Curții Constituționale cu acțiunea sa anterioară. La 7 noiembrie 2001, Curtea Constituțională l-a invitat pe solicitant să-i prezinte, în termen de 15 zile, o împuternicire în temeiul unei formări și o acțiune constituțională redactată de avocat. În răspunsul său din 21 noiembrie 2001, numita acțiune constituțională În plus, reclamantul și-a exprimat interesul față de cerințele Înaltei Jurisdicții, considerând că acestea nu au o bază legală și că au constituit un tratament degradant. În plus, el a solicitat Înaltei Instanțe din Germania să interzică primei sale camere să respingă acțiunea sa din 26 octombrie 2001 înainte de a decide cu privire la acțiunea din 21 noiembrie 2001. La 30 noiembrie 2001, Curtea Constituțională s-a declarat incompetentă să examineze acțiunea din 21 noiembrie 2001 conform căreia acțiunea constituțională nu trebuia să atace o decizie sau orice măsură luată de Curtea Constituțională. La 5 decembrie 2001, Curtea Constituțională a respins acțiunea din 26 octombrie 2001, din cauza faptului că reclamantul nu a eliminat viciile. La 20 decembrie 2001, Curtea Supremă a respins recursul în casarea reclamantului interjat împotriva deciziilor din 22 aprilie 1999 și 20 decembrie 2000 referitoare la cererea de măsură provizorie și l-a considerat nejustificat, susținând că hotărârea instanței judecătorești în cauză privind stingerea landului era conformă cu legea. La 11 februarie 2002, reclamantul a atacat această ultimă decizie a Curții Supreme, precum și cele două decizii anterioare, printr-o acțiune constituțională în care pretindea că a fost privat de protecția judiciară a drepturilor sale și se plângea de drepturile sale la respectarea domiciliului și a bunurilor. La 27 iunie 2002, Curtea Constituțională a respins, din cauza lipsei evidente de temei a acțiunii constituționale din 11 februarie 2002, acțiunea constituțională din 11 februarie 2002. În plus, Comisia a constatat că acțiunea în evacuare a fost retrasă de solicitant cu acordul reclamantului și că acesta nu putea, prin urmare, să submineze încălcarea drepturilor sale la respectarea bunurilor și a domiciliului. La 3 iulie 2002, reclamantul sesizează Psidiu de poliție cu privire la o plângere penală, reproșând autoritățile publice implicate în cazul său că au abuzat de puterea lor. La 21 octombrie 2002, plângerea a fost clasată fără întârziere. La 30 septembrie 2002, tribunalul din Praga 4 a respins acțiunea reclamantului care solicita despăgubirea pentru excluderea ilegală, acțiune bazată pe legea nr. 58/1969 privind răspunderea pentru un proces ilegal al unei autorități publice. Instanța a considerat că reclamantul nu a dovedit valoarea prejudiciului material suferit și existența unei legături de cauzalitate între prejudiciul și procesul ilegal al unei autorități publice, care se încadrează printre altele Chiar dacă judecata a trecut în puterea a ceea ce a fost judecat, nimic nu a permis cartierul municipal să-l execute în sine. În timp ce instanța poate, în cadrul procedurii de executare, să execute hotărârile autorităților de administrație publică, acest principiu nu se aplică în sens invers, adică hotărârea nu poate fi executată prin executare politică în temeiul Codului de procedură administrativă. La data de 19 noiembrie 2002, reclamantul a făcut apel la această decizie. Dreptul intern relevant Legea nr. 182/1993 privind Curtea Constituțională La art. 30-1 prevede că persoanele fizice și juridice ca părți la procedură în fața Curții Constituționale trebuie reprezentate de un avocat, un avocat comercial sau un notar. În conformitate cu art. 72-1, orice persoană fizică care se pretinde a fi victima unei încălcări poate introduce o acțiune constituțională, care rezultă dintr-o decizie luată în forță de lucru judecat sau dintr-o altă ingerință a autorității publice, a drepturilor sau libertăților fundamentale recunoscute într-o lege constituțională sau într-un tratat internațional în sensul articolului 10 din Constituție. În conformitate cu art. 83-1, judecătorul raportor poate decide, la cererea reclamantului introdus înainte de prima ședință, că statul membru va plăti, în totalitate sau parțial, cheltuielile de reprezentare ale reclamantului, dacă acest lucru este justificat de situația personală și financiară a reclamantului, în special dacă acesta nu dispune de mijloace suficiente pentru a plăti cheltuielile de reprezentare. (1) Invocând art. 3, 6 alin. (1), 8 alin. (1), 10 alin. (1), 13, 14 și 17 din Convenție, reclamantul se plânge de hotărârile Curții Constituționale din 15 august 1996, 19 iunie 2001, 19 octombrie 2001, 30 noiembrie 2001 și 5 decembrie 2001 și cu privire la obligația de a fi reprezentat de un avocat în cadrul procedurii în fața acestei instanțe superioare, considerând că aceasta aduce atingere drepturilor sale garantate prin dispozițiile menționate anterior. 2. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 8 din convenție, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că a fost exmatriculat din apartamentul său pe baza unei decizii care, în momentul faptelor, nu trecuse în forță de lucru judecat. Susținând că este imposibil de remediat această situație deoarece apartamentul său a fost reconstruit într-un birou, fără să i se fi atribuit un apartament compensator, acesta a declarat, de asemenea, lipsa unei căi de atac efective în sensul articolului 13 din Convenție. Invocând în cele din urmă art. 5 din convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la securitate pe motiv că organele de poliție nu au dat curs plângerilor sale penale referitoare la comportamentul autorităților în momentul excluderii sale. 3. În conformitate cu art. 6 și 13 din Convenție, acesta se plânge de durata procedurii referitoare la cererea sa de măsură provizorie, subminând absența unei acțiuni interne efective în acest domeniu. (1) Invocând art. 3, 6 alin. (1), 8 alin. (1), 10 alin. (1), 13, 14 și 17 din Convenție, reclamantul se plânge de hotărârile Curții Constituționale din 15 august 1996, 19 iunie 2001, 19 octombrie 2001, 30 noiembrie 2001 și 5 decembrie 2001 și cu privire la obligația de a fi reprezentat de un avocat în cadrul procedurii în fața acestei înalte instanțe, considerând că aceasta aduce atingere drepturilor sale garantate prin dispozițiile menționate anterior. 1.1. În afara unghiului articolului 3 din Convenție, reclamantul se plânge că faptul că Curtea Constituțională nu soluționează cauza decât dacă persoana este reprezentată de un avocat constituie un tratament degradant. Prin urmare, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție, acest aspect trebuie respins pentru neatenție vădită de fond. 1.2. Apoi, reclamantul susține că art. 6 alineatul (1) din Convenție garantează fiecăruia dreptul la examinarea cazului său și că același sigil nu este reprezentat de un avocat. Curtea amintește că condiția de reprezentare legală în fața anumitor instanțe a fost considerată compatibilă cu cerințele articolului 6 din convenție, întrucât contribuie la buna administrare a justiției (a se vedea, de exemplu, Slezák c. Republica Cehă, n 32487/96, Decizia Comisiei din 14 ianuarie 1998, nepublicată Meftah și alții c. Franța [GC], n 32911/96, 35237/97, 34595/97, § 41, CEDO 2002. În consecință, acest litigiu trebuie respins pentru neatenție evidentă de temei, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 1.3. Pe teritoriul articolului 8 alineatul (1) din Convenție, reclamantul declară că obligația de reprezentare legală aduce atingere dreptului la respectarea vieții private, întrucât persoana este astfel obligată să comunice avocatului său date cu caracter privat. Curtea consideră că acest aspect nu poate fi reținut deoarece nicio lege nu impune justițiabilului să comunice avocatului datele pe care le consideră ca făcând parte din sfera sa intimă. În orice caz, informațiile de care ar avea nevoie un avocat se referă în principal la faptele care fac obiectul examinării pe tot parcursul procedurii. Prin urmare, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție, acest aspect trebuie respins pentru că nu are o bază clară. 1.4. Invocând art. 10 alineatul (1) din Convenție, reclamantul susține că obligația de a fi reprezentat este echivalentă cu o . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea ia notă de faptul că art. 10 din Convenție consacră dreptul la libertatea de exprimare, a cărui încălcare nu rezultă în niciun fel din dosarul cauzei în speță. Prin urmare, aceasta trebuie respinsă pentru lipsa vădită de temei, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. 1.5. Pe lângă art. 14 din Convenție, reclamantul susține că obligația de reprezentare legală are un caracter discriminatoriu față de persoanele cărora nu li se acordă asistență gratuită. Curtea observă că nu reiese din dosar că reclamantul s-ar fi bazat pe posibilitatea de a solicita asistență gratuită sau că aceasta i-ar fi fost refuzată. Dat fiind că reclamantul nu a fost vizat personal, Curtea nu consideră că este competentă să examineze această cauză in abstact În plus, aceasta arată că presupusa distincție pare justificată și obiectivă, deoarece depinde de situația financiară a justițiabililor. 1.6. Invocând art. 17 din Convenție, recurentul se plânge de limitarea drepturilor sale menționate anterior, care rezultă din obligația de a fi reprezentat în mod legal. Având în vedere concluziile sale de mai sus, Curtea consideră că Prin urmare, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție, acest aspect trebuie respins pentru că nu are o bază clară. 1.7. În cele din urmă, reclamantul: art. 13 din Convenție, susținând că nu există nicio cale de atac împotriva deciziei Curții Constituționale și, prin urmare, nu a putut obține redresarea obiecțiilor sale la nivel intern. Având în vedere că obiecțiunile reclamantului întemeiate pe obligația de a fi reprezentat în mod legal în fața Curții Constituționale sunt în mod evident lipsite de temei, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În al doilea rând, reclamantul se plânge că a fost exmatriculat din apartamentul său. 2.1. Susținând că această eschivare a avut loc fără ca judecata, prin care i s-a ordonat să părăsească apartamentul, să fi fost introdusă în forță de lucru judecat (indicat asupra sentinței din greșeală) și că, prin urmare, apelul său a pierdut din importanță, el a Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. (b) Regulamentului său de procedură. 2.2. Reclamantul afirmă că, din cauza eviției, i s-a încălcat dreptul la respectarea domiciliului. În această privință, el a luat în considerare art. 8 din Convenția care dispune: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale personale și familiale, a domiciliului și corespondenței sale. Nu poate exista o interferență între o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru protecția drepturilor și libertăților lui. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. 2.3. Reclamantul denunță, de asemenea, dreptul său de a respecta bunurile, care rezultă din faptul că a fost împiedicat să intre în apartamentul său și să-și recupereze lucrurile personale depuse într-un loc închis. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în cazul în care reclamantul nu ar avea acces la cauzele sale personale, acesta ar avea posibilitatea de a intenta o acțiune în revendicare sau, dacă este cazul, în despăgubiri, posibilitatea de care nu a beneficiat; rezultă că acest aspect trebuie respins pentru a nu epuiza căile de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din Convenție. 2.4. Susținând că este imposibil de remediat situația sa, deoarece apartamentul său a fost reconstruit în birou, fără a-i fi atribuit un apartament compensator, reclamantul a declarat că nu a recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenție, care se citește astfel: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. 2.5. În scrisoarea sa din 17 ianuarie 2003, reclamantul ridică spătarul articolului 5 din Convenție, care se plânge că organele de poliție și-au clasat fără întârziere plângerile penale referitoare la comportamentul autorităților în timpul eschivării sale. El deduce că, în cazul în care este victima unei infracțiuni, el nu are dreptul de a cere statului de a-l proteja. Curtea reamintește că Convenția nu garantează dreptul de a iniția o urmărire penală împotriva terților. În consecință, acest aspect este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (4). (3) În cele din urmă, în ceea ce privește art. 6 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii privind cererea sa de măsură provizorie, care subscrie lipsa unei acțiuni interne efective în acest domeniu. 3.1. Curtea observă că aceste obiecțiuni se referă la procedura privind o măsură provizorie, fondul cauzei fiind examinat în cea privind acțiunea în evaziune. Curtea amintește că o astfel de procedură nu privește o contestare privind drepturile și obligațiile cu caracter civil în sensul articolului 6 din Convenție (APIS a.s.c. Slovacia (dec.), 39754/98, 13 ianuarie 2000, nepublicată). În consecință, art. 6 este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 3 și trebuie respins în conformitate cu art. ; prin urmare, nu este necesar să se ia în considerare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . examinarea obiecțiilor reclamantului cu privire la eliminarea sa din apartament și din articolele 6 alineatul (1), 8 și 13 din convenție Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa modulière Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

46148/99

présentée par Vladimír NOVOTNÝ

contre la République tchèque

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 18 mars 2003 en une chambre composée de

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

W.

Thomassen

,

A.

Mularoni,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 12 février 1997,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n

o

11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Vladimír Novotný, est un ressortissant tchèque, né en 1954

et résidant à Prague.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 11 août 1992, le quartier municipal de Prague 4

(městská část Praha

4)

, ci-après le «

demandeur

»,

saisit le tribunal d’arrondissement

(obvodní soud)

de Prague 4 d’une action dirigée à l’encontre du requérant et tendant à son éviction

(vyklizení)

de l’appartement dont il était locataire.

Le 5 novembre 1992, le requérant s’opposa à cette action, faisant valoir qu’une décision antérieure par laquelle son droit d’utiliser l’appartement avait été annulé conditionna son éviction par l’attribution d’un appartement compensatoire. Notant qu’il avait déjà été procédé dans la maison à certains travaux, il demanda au tribunal d’adopter une mesure provisoire afin d’empêcher la démolition de son appartement.

Les 10 juin 1993, 11 novembre 1993 et 24 octobre 1994, le requérant compléta et modifia sa demande de mesure provisoire, compte tenu du changement de l’état de la maison. Le 28 février 1995, il soumit au tribunal une proposition de décision sur la mesure provisoire, tendant ainsi à faire accélérer la procédure. Le 29 mars 1995, il compléta une fois de plus sa demande, alléguant que le demandeur avait commencé à démolir son appartement.

Le 28 juin 1995, le tribunal d’arrondissement décida que le requérant était tenu de vider l’appartement litigieux et de le remettre au demandeur.

Le 25 août 1995, le requérant interjeta appel. Nonobstant ce fait, le demandeur soumit le jugement au tribunal afin d’y indiquer sa force de chose jugée, ce qui fut fait. A la suite d’une plainte du requérant, le vice-président du tribunal admit, le 12 septembre 1997, qu’il s’agissait d’une erreur due à un malentendu.

Le 22 mars 1996, le requérant s’adressa à la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

, lui demandant la protection judiciaire contre la violation de ses droits commises par le tribunal d’arrondissement de Prague 4 et le demandeur. Il invoqua notamment les droits à la protection judiciaire, au respect des biens et du domicile, à la liberté de circulation et à un environnement sain.

Le 3 juin 1996, la Cour constitutionnelle invita le requérant à se faire représenter par un avocat, lui fixant à cette fin un délai de vingt jours. Le requérant allègue ne pas avoir pu satisfaire à cette condition en raison d’un désaccord avec l’avocat désigné.

Le 15 août 1996, la Cour constitutionnelle rejeta le recours du requérant introduit le 22 mars 1996, faute pour celui-ci d’avoir éliminé les vices.

Le 6 août 1997, le requérant soumit au tribunal d’arrondissement une nouvelle proposition de mesure provisoire et demanda son examen rapide.

Le 18 août 1997, le demandeur pénétra dans l’appartement du requérant afin de le vider et transféra ses affaires dans un dépôt, invitant le requérant à

les retirer dans un délai de trente jours. Le requérant allègue de surcroît qu’il fut empêché d’entrer dans l’immeuble en raison de changement de serrure et que son appartement fut reconstruit en bureau.

Le 12 septembre 1997, le requérant relança la procédure portant sur sa demande de mesure provisoire et demanda au tribunal d’administrer une preuve par la descente d’une cave où ses effets personnels seraient déposés.

Le 23 avril 1998, la Cour constitutionnelle rejeta le recours constitutionnel du requérant, introduit à une date non spécifiée et dirigé contre l’inactivité du tribunal d’arrondissement face aux demandes de mesure provisoire (dont la première datait du 9 novembre 1992), contre le fait d’avoir indiqué dans le jugement sa force de chose jugée nonobstant l’appel interjeté par le requérant et contre son éviction de l’appartement par le demandeur. La Cour constitutionnelle constata que le jugement du 28 juin 1995 n’était en effet pas passé en force de chose jugée, ce fait y ayant été indiqué par erreur, et qu’il n’avait pas été valablement décidé de l’affaire. Quant au procédé du quartier municipal, la haute juridiction releva que ce dernier agissait en l’espèce en tant que propriétaire, c’est-à-dire une personne morale de droit privé gérant ses biens, et non pas comme une autorité publique. Constatant que l’organe compétent pour trancher le litige était le tribunal d’arrondissement de Prague 4, la Cour constitutionnelle ne s’estima pas compétente pour décider du fond de l’affaire à ce stade-là. En ce qui concerne la partie du recours dirigé contre le tribunal d’arrondissement, la Cour constitutionnelle la déclara non admissible au motif que le jugement de première instance n’était pas encore passé en force de chose jugée, l’ingérence de la haute juridiction n’étant possible qu’après l’épuisement des voies de recours internes. Enfin, la Cour constitutionnelle releva que le tribunal d’arrondissement ne pouvait pas statuer sur la mesure provisoire du requérant dans la situation où le dossier se trouvait depuis le 10 avril 1997 à la Cour suprême

(Nejvyšší soud)

,

chargée de décider du pourvoi en cassation par lequel le requérant avait attaqué une ordonnance de payer les frais de procédure. Dans ces circonstances, le recours constitutionnel du requérant fut rejeté en partie pour défaut manifeste de fondement, en partie comme non admissible et en partie pour incompétence de la haute juridiction.

Le 22 avril 1999, le tribunal d’arrondissement de Prague 4 rejeta la demande du requérant tendant à l’adoption d’une mesure provisoire. Il se référa à la motivation du jugement du 28 juin 1995, de laquelle il résulterait que l’action en éviction était justifiée, que le droit du requérant d’utiliser l’appartement litigieux avait été annulé antérieurement et qu’il n’était pas nécessaire de lui attribuer un appartement compensatoire car il disposerait avec son épouse d’un droit de bail commun sur un autre appartement. Le tribunal conclut que les conditions pour adopter une mesure provisoire n’étaient en l’espèce pas remplies car il avait déjà été décidé du fond de l’affaire.

Le 15 mars 2000, le parquet d’arrondissement de Prague 4 rejeta comme injustifié le recours du requérant qui contestait le fait que la police avait classé sans suite, le 16 mars 1999, sa plainte pénale portant sur l’atteinte injustifiée à son domicile.

Le 1

er

novembre 2000, la cour supérieure

(vrchní soud)

de Prague décida, suite à une objection du requérant, que le juge de la cour municipale

(městský soud)

de Prague, chargé d’examiner l’appel du requérant, n’était pas récusé de l’affaire.

Le 15 décembre 2000, la cour municipale, statuant sur l’appel du requérant contre le jugement du 28 juin 1995, admit le retrait de l’action par le demandeur, annula le jugement et prononça l’extinction de l’instance

(zastavení řízení)

. Elle releva que le demandeur avait retiré son action avant qu’il ait été décidé de l’appel, et que le requérant ne s’y était pas opposé.

Le 20 décembre 2000, la cour municipale, statuant sur l’appel du requérant contre la décision du 22 avril 1999, annula cette décision et prononça l’extinction de l’instance relative à la mesure provisoire demandée par le requérant. Relevant que l’existence d’une mesure provisoire était liée à une procédure judiciaire pendante, la cour constata qu’en l’espèce, la procédure portant sur le fond de l’affaire s’était terminée par le retrait de l’action acceptée le 15 décembre 2000 et qu’il n’était donc pas possible de poursuivre la procédure portant sur la mesure provisoire.

Le 28 mars 2001, le requérant se plaignit auprès du ministre de la Justice, alléguant que les tribunaux n’avaient pas empêché la violation de ses droits commise par le quartier municipal de Prague 4 et dénonçant leur inactivité. Le ministère lui fit savoir le 25 mai 2001 qu’il considérait sa plainte comme injustifiée.

Le 20 avril 2001, le requérant demanda à la Cour constitutionnelle la révision de la procédure portant sur son recours constitutionnel rejeté le 23

avril 1998, faisant valoir l’apparition de nouveaux faits. Il alléguait notamment que le quartier municipal de Prague 4 agissait dans l’affaire

comme une autorité publique, étant donné que son département de construction avait rendu une décision sur la disparition de l’appartement litigieux, à la suite de laquelle le requérant avait été évincé et l’appartement reconstruit en bureau. Cette façon de procéder du quartier municipal devait selon le requérant être considérée comme «

une autre ingérence d’une autorité publique

» au sens de l’article 72 de la loi sur la Cour constitutionnelle, portant atteinte à ses droits garantis par les articles 6, 8 et 13 de la Convention et l’article 1 du Protocole n

o

1.

Le 27 avril 2001, la Cour constitutionnelle invita le requérant à se faire représenter par un avocat, et ce dans un délai de vingt jours. Dans sa réponse du 14 mai 2001, le requérant soutenait que la condition d’être représenté dans la procédure devant la Cour constitutionnelle était satisfaite par une procuration

(plná moc)

accordée à un avocat et que le requérant pouvait

de facto

agir lui-même dans la procédure. Par ailleurs, il demanda à

la haute juridiction de suspendre la procédure jusqu’à la décision sur sa requête (la présente) introduite devant la Cour de Strasbourg où il contestait l’obligation de représentation légale.

Le 29 mai 2001, la Cour constitutionnelle se déclara incompétente pour examiner le recours du requérant en date du 20 avril 2001, relevant que la loi sur la Cour constitutionnelle ne prévoyait pas la possibilité de révision de la procédure.

Le 13 juin 2001, le requérant s’adressa au médiateur

(veřejný ochránce práv)

, se plaignant de l’obligation d’être représenté par un avocat dans la procédure devant la Cour constitutionnelle et l’invitant à initier l’annulation de la disposition pertinente de l’article 30-1 de la loi sur la Cour constitutionnelle. Le 26 juin 2001, il compléta sa pétition par d’autres arguments. Le 1

er

octobre 2001, le médiateur lui répondit qu’il n’avait pas trouvé de motif pour se prévaloir de ses compétences dans le sens proposé.

Le 19 juin 2001, un autre recours constitutionnel du requérant fut rejeté par la Cour constitutionnelle au motif que celui-ci n’était pas représenté par un avocat.

Le 27 juin 2001, le requérant introduisit un recours constitutionnel où il se plaignait du rejet, le 25 mai 2001, de sa plainte adressée au ministre de la Justice et concernant l’inactivité et le comportement des juges chargés de son affaire. N’étant pas représenté par un avocat, il proposa à la haute juridiction de suspendre la procédure jusqu’à la décision sur sa requête introduite devant la Cour de Strasbourg.

Le 13 juillet 2001, le requérant introduisit auprès de la Cour constitutionnelle un nouveau recours en révision, contestant la décision du 29 mai 2001.

Le 20 août 2001, il fut invité par la Cour constitutionnelle à éliminer, dans un délai de trente jours, les vices de son recours du 27 juin 2001.

Le 4 septembre 2001, la Cour constitutionnelle se déclara incompétente pour examiner le recours en révision introduit par le requérant le 13

juillet

2001.

Le 18 septembre 2001, le requérant demanda à la Cour constitutionnelle la prolongation jusqu’au 1

er

décembre 2001 du délai accordé en vue de faire éliminer les vices de son recours du 27 juin 2001, faisant valoir qu’il était obligé de demander au barreau la désignation d’un avocat. Les 1

er

, 8 et 26

octobre 2001, il compléta ce recours et y joignit la procuration accordée à une avocate désignée, mais qui ne fut signée que par lui-même.

Le 19 octobre 2001, la Cour constitutionnelle rejeta le recours du requérant du 27 juin 2001, relevant que le requérant n’avait pas éliminé les vices, ayant simplement soumis une procuration sans remédier au fait qu’il avait lui-même rédigé le recours.

Le 26 octobre 2001, le requérant introduisit un recours constitutionnel dirigé contre la décision de la cour supérieure du 1

er

novembre 2000, alléguant que la cour n’avait pas dûment examiné ses objections de partialité soulevées à l’encontre d’un juge. Il y joignit la même procuration que celle soumise à la Cour constitutionnelle avec son recours précédent.

Le 7 novembre 2001, la Cour constitutionnelle invita le requérant à lui soumettre, dans un délai de quinze jours, une procuration en due forme et un recours constitutionnel rédigé par l’avocat.

Dans sa réponse du 21 novembre 2001, appelée comme «

recours constitutionnel

», le requérant s’opposa aux exigences de la haute juridiction, considérant qu’elles n’avaient pas de base légale et qu’elles constituaient un traitement dégradant. Par ailleurs, il demanda à la haute juridiction d’interdire à sa première chambre de rejeter son recours du 26

octobre 2001 avant de décider sur le recours du 21 novembre 2001.

Le 30 novembre 2001, la Cour constitutionnelle se déclara incompétente pour examiner le recours du 21 novembre 2001, relevant que le recours constitutionnel n’était pas censé attaquer une décision ou mesure quelconque prise par la Cour constitutionnelle.

Le 5 décembre 2001, la Cour constitutionnelle rejeta le recours du 26

octobre 2001, faute pour le requérant d’avoir éliminé les vices.

Le 20 décembre 2001, la Cour suprême rejeta le pourvoi en cassation du requérant interjeté contre les décisions des 22 avril 1999 et 20

décembre

2000, relatives à la demande de mesure provisoire. Elle le considéra comme injustifié, relevant que la décision de la juridiction d’appel sur l’extinction de l’instance était conforme à la loi.

Le 11 février 2002, le requérant attaqua cette dernière décision de la Cour suprême, ainsi que les deux décisions précédentes, par un recours constitutionnel où il alléguait avoir été privé de la protection judiciaire de ses droits et se plaignait de l’atteinte à ses droits au respect du domicile et des biens.

Le 27 juin 2002, la Cour constitutionnelle rejeta pour défaut manifeste de fondement le recours constitutionnel daté du 11 février 2002. La haute juridiction constata que les juridictions inférieures avaient dûment examiné ses demandes et procédé à des actes pertinents, exempts de vices de procédure. Elle releva par ailleurs que l’action en éviction avait été retirée par le demandeur avec le consentement du requérant et que ce dernier ne pouvait donc pas alléguer la violation de ses droits au respect des biens et du domicile.

Le 3 juillet 2002, le requérant saisit le présidium de police d’une plainte pénale, reprochant aux autorités publiques impliquées dans son affaire d’avoir abusé de leur pouvoir. Le 21 octobre 2002, cette plainte fut classée sans suite.

Le 30 septembre 2002, le tribunal d’arrondissement de Prague 4 rejeta l’action du requérant demandant un dédommagement au titre de l’éviction illégale, action basée sur la loi n

o

58/1969 sur la responsabilité de l’Etat pour un procédé irrégulier d’une autorité publique. Le tribunal considéra que le requérant avait manqué de prouver le montant du dommage matériel subi et l’existence d’un lien de causalité entre le dommage et le procédé irrégulier d’une autorité publique, relevant entre autres

:

«

Même si le jugement était passé en force de chose jugée, rien n’autorisait le quartier municipal à l’exécuter lui-même. Tandis que le tribunal peut, dans le cadre de la procédure d’exécution, procéder à l’exécution des décisions des autorités de l’administration publique, ce principe ne s’applique pas à l’inverse, c’est-à-dire que la décision judiciaire ne peut pas être exécutée par voie d’exécution politique en vertu du code de procédure administrative.

L’objection du défendeur [ministère de la Justice] tirée du manque de lien de causalité (...) est donc justifiée. »

Le 19 novembre 2002, le requérant fit appel de cette décision.

B.

Le droit interne pertinent

Loi n

o

182/1993 sur la Cour constitutionnelle

L’article 30-1 dispose que les personnes physiques et morales en tant que parties à la procédure devant la Cour constitutionnelle doivent être représentées par un avocat, un juriste commercial ou un notaire.

Aux termes de l’article 72-1, un recours constitutionnel peut être introduit par toute personne physique qui se prétend victime d’une violation, résultant d’une décision passée en force de chose jugée ou d’une autre ingérence de l’autorité publique, des droits ou libertés fondamentaux reconnus dans une loi constitutionnelle ou dans un traité international au sens de l’article 10 de la Constitution.

Selon l’article 83-1, le juge rapporteur peut décider, sur demande du requérant introduite avant la première audience, que l’Etat paiera, en leur totalité ou en partie, les frais de représentation du requérant, si ceci est justifié par la situation personnelle et financière de ce dernier, surtout s’il ne dispose pas de moyens suffisants pour payer les frais de représentation.

GRIEFS

décembre 2001 et conteste l’obligation d’être représenté par un avocat dans la procédure devant cette haute juridiction, considérant que celle-ci portait atteinte à ses droits garantis par les dispositions susmentionnées.

o

1, le requérant se plaint d’avoir été évincé de son appartement sur la base d’une décision qui, au moment des faits, n’était pas passée en force de chose jugée. Faisant valoir qu’il est impossible de remédier à cette situation car son appartement a été reconstruit en bureau, sans qu’il se soit vu attribuer un appartement compensatoire, il allègue également l’absence de recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention. Invoquant enfin l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint de la violation de son droit à la sûreté au motif que les organes de police n’ont donné aucune suite à ses plaintes pénales portant sur le comportement des autorités lors de son éviction.

EN DROIT

décembre 2001 et conteste l’obligation d’être représenté par un avocat dans la procédure devant cette haute juridiction, considérant que celle-ci porte atteinte à ses droits garantis par les dispositions susmentionnées.

1.1. Sous l’angle de l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint de ce que le fait que la Cour constitutitonnelle ne traite l’affaire que si l’individu est représenté par un avocat, constitue un traitement dégradant.

La Cour estime qu’une telle façon de procéder de la Cour constitutionnelle n’atteint en aucun cas le seuil de gravité exigé par l’article

3 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

1.2. Puis, le requérant allègue que l’article 6 § 1 de la Convention garantit à chacun le droit à l’examen de son affaire, et ce même s’il n’est pas représenté par un avocat.

La Cour rappelle que la condition de représentation légale devant certaines juridictions a été jugée compatible avec les exigences de l’article 6 de la Convention car elle contribue à la bonne administration de la justice (voir, par exemple,

Slezák c. République tchèque

, n

o

32487/96, décision de la Commission du 14 janvier 1998, non publiée

;

Meftah et autres c. France

[GC], n

os

32911/96, 35237/97, 34595/97, § 41, CEDH 2002).

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

1.3. Sur le terrain de l’article 8 § 1 de la Convention, le requérant allègue que l’obligation de représentation légale porte atteinte au droit au respect de la vie privée car l’individu est ainsi obligé de communiquer à son avocat des données de caractère privé.

La Cour estime que ce grief ne saurait être retenu car aucune loi n’impose au justiciable de communiquer à l’avocat les données qu’il considère comme relevant de sa sphère intime. En tout état de cause, les informations dont un avocat aurait besoin concernent essentiellement les faits qui font l’objet de l’examen tout au long de la procédure.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

1.4. Invoquant l’article 10 § 1 de la Convention, le requérant allègue que l’obligation d’être représenté équivaut à une «

censure

» des opinions juridiques du justiciable, opinions que ce dernier n’est pas en mesure d’exposer devant la Cour constitutionnelle.

La Cour note que l’article 10 de la Convention consacre le droit à la liberté d’expression, droit dont la violation ne résulte aucunement du dossier de l’espèce.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

1.5. Sous l’angle de l’article 14 de la Convention, le requérant soutient que l’obligation de représentation légale présente un caractère discriminatoire vis-à-vis des personnes qui ne se voient pas accorder le bénéfice de l’assistance gratuite.

La Cour observe qu’il ne ressort pas du dossier que le requérant se serait prévalu de la possibilité de demander l’assistance gratuite ou que celle-ci lui aurait été refusée. Le requérant n’ayant pas été personnellement visé, la Cour ne s’estime pas compétente pour examiner ce grief

in abstracto

. Elle relève par ailleurs que la distinction alléguée semble justifiée et objective, car elle dépend de la situation financière des justiciables.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

1.6. Invoquant l’article 17 de la Convention, le requérant se plaint de la limitation de ses droits susmentionnés, résultant de l’obligation d’être représenté legalement.

Vu ses conclusions ci-dessus, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 17 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

1.7. Enfin, le requérant invoque l’article 13 de la Convention, faisant valoir qu’il n’existe aucun recours contre la décision de la Cour constitutionnelle et qu’il n’a donc pas pu obtenir le redressement de ses griefs au niveau interne.

Etant donné que les griefs du requérant tirés de l’obligation d’être légalement représenté devant la Cour constitutionnelle sont manifestement dépourvus de fondement, la Cour estime qu’il n’y a aucun grief défendable au regard duquel le requérant pourrait valablement invoquer l’article 13 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.1. Faisant valoir que cette éviction a eu lieu sans que le jugement, lui ordonnant de quitter l’appartement litigieux, ait été passé en force de chose jugée (indiquée sur le jugement par erreur) et que son appel a donc perdu de l’importance, il invoque l’article 6

§

1 de la Convention, libellé ainsi dans sa partie pertinente:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à

l’article

54

§

2

b) de son règlement.

2.2. Le requérant allègue que du fait de l’éviction, il a été porté atteinte à

son droit au respect du domicile. A cet égard, il invoque l’article 8 de la Convention qui dispose :

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

2

b) de son règlement.

2.3. Le requérant dénonce également l’atteinte à son droit au respect des des biens, résultant du fait qu’il a été empêché d’entrer dans son appartement et de récupérer ses affaires personnelles déposées dans un endroit fermé à clé.

La Cour estime cependant que si le requérant n’avait pas accès à ses affaires personnelles, il avait la possibilité d’intenter une action en revendication ou, le cas échéant, en dommages-intérêts, possibilité dont il n’a pas tiré parti.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

2.4. Faisant valoir qu’il est impossible de remédier à sa situation car son appartement a été reconstruit en bureau, sans qu’il se soit vu attribuer un appartement compensatoire, le requérant allègue l’absence de recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention, qui se lit ainsi:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à

l’article

54

§

2

b) de son règlement.

2.5. Dans sa lettre du 17 janvier 2003, le requérant soulève le grief tiré de l’article 5 de la Convention, se plaignant de ce que les organes de police ont classé sans suite ses plaintes pénales portant sur le comportement des autorités lors de son éviction. Il en déduit que s’il est victime d’une infraction, il n’a pas le droit de demander à l’Etat de le protéger.

La Cour rappelle que la Convention ne garantit pas le droit d’engager des poursuites pénales à l’encontre des tiers.

Il s’ensuit que ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.

3.1. La Cour observe que ces griefs se rapportent à la procédure portant sur une mesure provisoire, le fond de l’affaire étant à examiner dans celle relative à l’action en éviction. Elle rappelle qu’une telle procédure ne concerne pas une contestation sur les droits et obligations de caractère civil au sens de l’article 6 de la Convention (

APIS a.s. c. Slovaquie

(déc.), n

o

39754/98, 13 janvier 2000, non publiée).

Il s’ensuit que le grief tiré de l’article 6 est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35

§

3 et doit être rejeté en application de l’article

35

§

4.

3.2. Compte tenu de la conclusion ci-dessus, le grief tiré de l’article 6 ne saurait passer pour défendable

; dès lors, il n’y a pas lieu d’examiner le grief soulevé sous l’angle de l’article 13 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs du requérant concernant son éviction de l’appartement et tirés des articles 6 § 1, 8 et 13 de la Convention

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président