SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 78084/01 prezentate de Marin, Anișoara, Emil, Gabriela, Gheorghe și Dorina MOGOS și Simona KRIFKA împotriva Germaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are sediul la 27 martie 2003 într-o cameră compusă din domnii Cabral Barreto președintele Ress Caflisch Kūris Biersan Zupančič Traja, judecători și judecători Villiger, grefierul secțiunii, având în vedere cererea prezentată mai sus Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 17 septembrie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamanții, Marin Mogoș, soția sa Anișoara Mogoș și cei cinci copii ai lor Simona Krifka născută Mogoș, Emil, Gabriela, Gheorge și Dorina Mogoș sunt apatrizi de origine română, născuți în 1950, 1953, 1976, 1978, 1983, 1985 și 1986 și locuiesc în zona de tranzit la aeroportul București-Otopeni.
Ele sunt reprezentate în fața Curții de către M Alexandra Dennhardt, avocată în Wiesbaden (Germania). Circumstanțele speculei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, se pot rezuma după cum urmează. La 27 august 1990, reclamanții au intrat în Germania și au făcut, la 10 Septembrie 1990, o cerere de a beneficia de statutul de refugiat politic și au susținut, printre altele, că primul reclamant fusese persecutat și tratat incorect de forțele de securitate române. Printr-o decizie din 23 februarie 1993, guvernul român a acceptat cererea primilor doi reclamanți de a renunța la naționalitatea românească și, prin aceeași decizie, cei cinci copii ai reclamanților și-au pierdut și naționalitatea românească.
La 21 iunie 1993, Oficiul Federal al Refugiaților a respins cererea de azil a reclamanților. Reclamanții au recurs împotriva acestei decizii la Tribunalul Administrativ din Wiesbaden, care, printr-o decizie din 20 octombrie 1993, care a impus efectul suspensiv al recursului reclamanților, în special pe motiv că un risc de persecuție politică a primului solicitant din România nu putea fi exclus, nici chiar după încheierea regimului Ceaușescu. La 22 decembrie 1997, avocații au retras acțiunea în fața instanței administrative fără consimțământul acestora. În consecință, tribunalul administrativ din Wiesbaden a clasat cauza la 15 ianuarie 1998. Printr-un certificat din 21 ianuarie 1998, asociația romilor din Frankfurt pe Main a confirmat originea romă a reclamanților.
La 23 martie 1998, reclamanții au depus o cerere de a obține un permis de ședere provizoriu (Aufenthaltsbefugnis) pe care orașul Wiesbaden l-a respins la 28 mai 1998. După ce au sesizat administrația regională (Regierungspräsidium) ) de Darmstadt de la un recurs, primul reclamant, la 8 iunie 1998, a solicitat Tribunalului Administrativ din Wiesbaden d La 1 octombrie 1998, tribunalul administrativ a respins cererea, în special că acesta era reclamantul însuși care, renunțând la naționalitatea sa românească și devenind astfel apatrid, se afla la originea La 15 februarie 1999, administrația regională Darmstadt a respins acțiunea reclamantului. La 8 aprilie 1999, instanța administrativă a refuzat să ia măsuri provizorii.
La 6 iunie 1999, reclamanții au înaintat o cerere Parlamentului (Landtag) În cadrul acestei cereri, autoritățile administrative au stabilit o expertiză medicală pentru a evalua riscul sinuciderii celei de-a doua reclamante. printr-o hotărâre din 12 noiembrie 1999, Tribunalul Administrativ din Wiesbaden a confirmat deciziile administrative din 28 mai 1998 și 15 Februarie 1999. Starea de apatrid a reclamanților care au împiedicat întotdeauna returnarea lor a fost imputabil acestora, dat fiind că ei le-au făcut chiar o cerere în acest sens la autoritățile române. În plus, presupunând chiar că afirmațiile primului solicitant cu privire la riscul de persecuție în România au fost adevărate, acestea nu au atins un nivel care să justifice suspendarea returnării.
La 20 aprilie 2000, reclamanții au făcut o nouă cerere de obținere a unui permis de ședere. Această cerere a fost respinsă la 8 ianuarie 2001. Printr-o scrisoare din 25 ianuarie 2001, secretarul de stat parlamentar al Ministerului Federal al Afacerilor Interne l-a informat pe avocat al reclamanților că, în temeiul unui acord încheiat cu Germania la 9 iunie 1998, intrat în vigoare la 1 februarie 1999, România era declarată pregătită să-și recucerească foștii resortisanți deveniti apatrizi. În conformitate cu un proces-verbal convenit ( abgestimte Niederschrift ) referitor la acord, acesta din urmă se referă, de asemenea, la persoane care au renunțat la cetățenia lor română înainte de intrarea sa în vigoare, dacă au intrat ilegal în Germania, dacă au obținut un permis de ședere fraudulos, dacă au fost condamnate penal sau dacă au lucrat fără permis de muncă.
Secretarul de Stat a precizat că România întârzie să preia persoanele în cauză, în ciuda angajamentelor care decurg din procesul-verbal, care, de altfel, nu făcea decât să reamintească obligațiile României în temeiul dreptului internațional public. În plus, miniștrii de la … noiembrie 1999, menționaseră că persoanele fără permis de ședere și care au renunțat la naționalitatea proprie nu puteau beneficia de derogări de la obligația de a părăsi teritoriul german. La 2 și 23 februarie 2001, Simona și Emil Mogoș s-au căsătorit cu resortisanți germani. La 2 mai 2001, ambasada României de la Berlin a informat autoritățile administrative că autoritățile române și-au dat acordul pentru ca reclamanții să intre în România cu un permis de trecere pe teritoriul Uniunii Europene eliberat de autoritățile germane.
La 6 iunie 2001, reclamanții au făcut o nouă cerere de azil. La 13 iunie 2001, orașul Wiesbaden a refuzat să deschidă o nouă procedură de azil. La 27 iunie 2001, reclamanții au recurs împotriva acestei decizii la Tribunalul Administrativ din Wiesbaden și i-au cerut să ia măsuri provizorii și au susținut, printre altele, că acordul dintre Germania și România 9 iunie 1998 nu li s-a aplicat deoarece nu se referea la persoanele care au devenit apatrizi înainte de intrarea sa în vigoare.
În plus, ei nu cădeau în categoria de persoane care nu erau persoane cu privire la adresa de contact mai întâi (affällige Personen) (afällige Personen) ) că România și-a asumat angajamentul de a relua, chiar dacă starea de apatrid a fost dată înainte de intrarea în vigoare a acordului; în plus, au invocat starea lor de sănătate (depresie și risc de sinucidere), lipsa mijloacelor medicale suficiente în România pentru a remedia această situație, situația instabilă din România și riscul de persecuție la care ar fi expus primul reclamant. La 7 noiembrie 2001, tribunalul administrativ a respins cererea. Reclamanții nu intrau în domeniul de aplicare al Convenției Organizației Națiunilor Unite privind statutul apatrizilor din 28 septembrie 1954, deoarece șederea lor pe teritoriul Germaniei, odată ce procedura privind cererea lor de azil era finalizată, nu era legală, ci doar tolerată (geduldet) ) atâta timp cât expulzarea lor se confrunta cu starea lor de apatrid.
Acesta din urmă nu le mai afecta returul, deoarece autoritățile române erau dispuse să-și recucerească foștii resortisanți în posesia unui document de călătorie emis de autoritățile germane. În ceea ce privește amenințările la sinucidere ale celei de-a doua recurente, Tribunalul nota că, așa cum a constatat instanța la care s-a aflat expertiza medicală stabilită în cadrul procedurii de cerere la parlamentul Hessen, acestea aveau caracterul unui protest împotriva returnării. Autoritățile administrative au fost obligate să ia măsuri adecvate pentru a exclude astfel de riscuri în momentul returnării celei de a doua recurente. De asemenea, reclamanții nu aveau dreptul de a beneficia de o autorizație de ședere excepțională pe care autoritățile politice intenționau să o acorde anumitor persoane, deoarece ministrul de interne al Hessenei a declarat clar că persoanele care au intrat în Germania cu viză de turism și a căror procedură de azil a eșuat ulterior au fost excluse.
În ceea ce privește accesul la asistență medicală și situația politică din România, Tribunalul a reamintit că circumstanțele referitoare la situația din țara în care se intenționa returnarea nu puteau fi invocate într-o procedură împotriva reclamanților din orașul Wiesbaden, ci numai în fața Oficiului Federal pentru Refugiați. Între timp, acesta a respins noua cerere de azil a reclamanților care au recurs împotriva acestei decizii la instanța administrativă. Cu toate acestea, atunci când Oficiul Federal pentru Refugiați refuza, ca în speță, să cunoască o nouă cerere de azil a celor interesați, aceștia nu aveau decât o săptămână pentru a contesta hotărârea în fața instanțelor administrative. La 14 ianuarie 2002, primul reclamant a declarat în fața unui notar că el și familia sa se vor opune rezilierii lor și că nu vor solicita cetățenia română.
La 7 martie 2002, în jurul orei patru dimineața, poliția a venit să-i caute pe reclamanți la locuința lor. Un polițist și-a îndreptat arma spre capul primului reclamant și a fost obligat să ia legătura cu avocatul său și cu doi dintre copiii săi care, căsătoriți cu cetățeni germani, nu erau afectați de predare. Poliția i-a luat pe solicitanți și pe cei trei copii ai lor. A doua reclamantă și fiica ei mai mică au fost transferați la aeroportul Frankfurt pe Main. Ea a trebuit să se dezbrace și a fost percheziționată. Poliția federală confiscă 1 000 EUR (EUR) pe care o avea la ea pentru a cumpăra medicamente pentru soțul ei care suferea de diabet. Orele, ele au ajuns la aeroportul București fără să știe ce s-a întâmplat cu soțul ei și cu ceilalți doi copii.
Aceștia au fost transferați la Aeroportul München și au ajuns la miezul nopții la aeroportul București. În timpul transferului și furtului, ei purtau cătușe. În aceeași zi, Tribunalul Administrativ din Wiesbaden a respins o nouă cerere din partea reclamanților din aceeași zi. În special, a considerat că persoanele fizice nu au prezentat fapte noi. În ceea ce privește situația apatrizilor în zona de tranzit a aeroportului București, în special accesul la asistență medicală, el a considerat că persoanele fizice nu și-au justificat suficient afirmațiile. La 11 martie 2002, avocatul reclamanților a cerut autorităților din Hessene să oprească returul și a denunțat situația reclamanților în zona de tranzit și absența îngrijirii medicale.
Printr-un fax din 13 martie 2002, Ministerul de l'ână din Hessen, după consultarea autorităților administrative din Wiesbaden și ambasada din România din Germania, a răspuns că nu s-a confiscat niciun ban în timpul drenării, că un medic consultat dăduse 41 de doze de insulină într-un portbagaj proaspăt pentru a asigura tratamentul diabetului primului solicitant pentru o perioadă de tranziție, că reclamanții puteau părăsi în mod liber aeroportul București, că autoritățile române puseseră la dispoziția reclamanților de asistență medicală și de hrană gratuită și că cererile de naturalizare a foștilor cetățeni români deveniți apatrizi vor fi tratate în termen de două până la trei luni. La 2 aprilie 2002, avocatul reclamanților a afirmat că autoritățile de poliție au luat 1 000 EUR din partea celui de-al doilea reclamant și nu i-au restituit-o.
În ceea ce privește dozele de insulină, acestea nu au fost date de către medicul autorizat de autoritățile germane, dar au fost prescrise de către medicul curant al primului solicitant. În plus, îngrijirea medicală la aeroportul București nu au fost gratuite. La 3 aprilie 2002, ministrul de la ui Hesse a răspuns că urma să investigheze în legătură cu cei 1 000 de euro confiscați de poliție. În cele din urmă, proveniența insulinei nu era importantă din momentul în care primul reclamant avea la dispoziție astfel de informații. În plus, reclamanții puteau intra în România, dar acesta era primul reclamant care refuza să facă acest lucru. În ceea ce privește situația de la aeroportul București, Ministerul apreciază că autoritățile române au fost sancționate în mod critic de către funcționarii români.
Prin hotărârile din 20 ianuarie 2003, Tribunalul Administrativ din Wiesbaden, hotărând pe fond al cauzei, a respins acțiunile reclamanților împotriva deciziilor Oficiului Federal al Refugiaților din 28 și 29 august 2001, ca fiind vădit nefondate (o ofensichtlich unbegründet) În mod evident, reclamanții nu au îndeplinit condițiile necesare pentru a obține statutul de refugiat politic. Ei nu au prezentat noi fapte. În opinia sa, aceasta a avut dificultăți în a se integra în societatea românească și a existat abuzuri față de membrii săi de către forțele de ordine, aceasta nu se referă numai la minoritatea romă. Astfel cum reiese din raportul anual al Amnesty International din 2001, reformele anunțate nu au fost realizate, corupția a fost larg răspândită, iar condițiile de viață în general s-au deteriorat.
Tribunalul a considerat că nu există niciun risc real ca reclamanții să fi fost expuși la tratamente inumane în conformitate cu art. 3 din Convenție de către autoritățile române. Tribunalul a statuat, de asemenea, că reclamanții puteau intra în România. Printr-un acord încheiat între miniștrii de la mai multe limbi germane și românești la 24 septembrie 1992, România și-a asumat în primul rând obligația de a-și recuceri cetățenii aflați pe teritoriul german, fără documente valabile. Apoi, întrucât nu au reușit să ajungă la un acord cu privire la soarta foștilor cetățeni români care renunțaseră la naționalitatea lor, cele două țări încheiaseră un acord pe această temă la 9 iunie 1998. Punerea în practică a acestui acord a întârziat, așa cum a fost prezentat de ministrul de interne al Hessei din 16 octombrie 1998, conform căruia nu puteau fi revocate în România decât persoanele condamnate pentru infracțiuni.
În conformitate cu un acord din 16 mai 2001 de la care părțile au luat cunoștință printr-un comunicat de presă al ministrului de interne german din aceeași zi, România și-a declarat disponibilitatea de a prelua persoanele care au renunțat la cetățenia românească, împiedicând autoritățile germane să pună capăt șederii lor în Germania. A fost vorba despre 750 de persoane pe care România și le-a angajat să le reia în temeiul obligațiilor care decurg din dreptul internațional public și din tratate. Instanța este de părere că, în urma acestor acorduri, nu mai există niciun motiv pentru reinstaurarea reclamanților în România. Mai mult decât atât, el a menționat că nu a existat nici un motiv pentru a face să se creadă că reclamanții erau împiedicați să intre în România Prin scrisoarea din 2 mai 2001, ambasada română din Berlin a raportat că un anumit număr de resortisanți români, inclusiv reclamanții incluși într-o listă anexată, se puteau întoarce în România.
În ceea ce privește condițiile de la aeroportul București, instanța administrativă s-a referit în special la ceea ce a expus ministrul de la … Mai mult decât atât, ministrul lapei român a declarat, la 15 aprilie 2002, că foștii resortisanți români puteau intra în România fără a solicita cetățenia românească, dar erau liberi să rămână în zona de tranzit a aeroportului. Zece din cei 36 de oameni pe care autoritățile germane i-ar fi trimis înapoi în România s-ar fi folosit de această posibilitate. În conformitate cu art. 78 alineatul (1) prima teză din Legea privind procedura de azil (Asylverfahrens Electrolux - a se vedea dreptul și practica interne relevante de mai jos), hotărârile instanței administrative au fost definitive.
Dreptul și practica relevante 1. Acorduri între Germania și România printr-un acord din 24 septembrie 1992 (Jurnalul Oficial Federal - Bundes Electroluxblatt 1993 II, p. 220), încheiat între miniștrii de la … Printr-un acord din 9 iunie 1998, care a intrat în vigoare la 1 februarie 1999 (Jurnalul Oficial 1999 II, p. 172), cele două țări s-au angajat să-și recucerească foștii resortisanți respectivi care au renunțat la naționalitatea lor în timp ce se aflau pe teritoriul altei țări. Astfel cum reiese dintr-un comunicat de presă al ministrului federal german de la mai 2001, publicat la data de 16 mai 2001, cu ocazia unei reuniuni a miniștrilor de la mai la Berlin, România și-a declarat disponibilitatea de a prelua foști resortisanți români fără permis de ședere în Germania și a căror renunțare la naționalitatea românească a constituit un obstacol în calea expulzării lor în România.
Numărul persoanelor vizate este estimat la aproximativ 750. Prin hotărârea din 24 noiembrie 1998 (n 1 C 8/98), Curtea Federală Administrativă ( Bundesverwaltungsgericht) ) a constatat că o persoană care a renunțat la cetățenia sa de origine fără a obține o nouă cetățenie, devenind astfel apatridă, ceea ce constituia ulterior un obstacol în calea expulzării sale, trebuia să fie considerată răspunzătoare de aceasta. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre a Curții Constituționale federale ( Bundesverfassungsgericht) din 10 februarie 2000 (n 2 BvR 174/99). Printr-o hotărâre de principiu din 28 mai 2001 (n 12 UE 363/01), Tribunalul Administrativ Hesse (Hessischer Verwaltungsgerichtshof) a aprobat deciziile autorităților și ale instanțelor administrative de a expulza persoanele în temeiul acordurilor menționate anterior.
printr-o decizie (Beschluss) ) din 11 februarie 2002, instanța administrativă Bade-Württemberg a considerat că chiar și după intrarea în vigoare a noii versiuni din 10 decembrie 1999 a Legii românești privind cetățenia din 1 martie 1991 (Legea nr. 21), o cerere de obținere a naționalității românești a fost întotdeauna posibilă. Loialitatea de a se angaja să fie loial patriei și poporului român, să apere interesele și drepturile țării și să respecte constituția și legile românești, nu a fost de natură să facă imposibilă o astfel de cerere. 2. Legea privind procedura de azil La art. 78 alineatul (1) prima teză din Legea privind procedura de azil (Asylsverfahrens Electrolux) prevede că instanța judecătorească a unui tribunal administrativ care respinge o acțiune ca fiind vădit inadmisibilă (o ofensichtlich unzulässig) sau vădit nefondată (o ofensichtlich unbegründet) este definitivă.
Reclamanții se plâng de expulzarea lor în România în pofida stării lor de apatrid. Ei denunță absența unui temei legal pentru expulzarea lor, deoarece, după ce au renunțat la cetățenia lor în 1993, nu au căzut sub incidența acordului din 9 iunie 1998 încheiat între Germania și România. Întrucât au venit cu o viză de turism, intrarea lor în Germania nu a fost ilegală și, prin urmare, nu făceau parte nici din persoanele care nu făceau parte nici măcar din persoanele care aveau o viză de turism pe care România era angajată să o reia chiar dacă statul apatrid era anterior intrării în vigoare a acordului. În plus, reclamanții susțin că Germania nu avea dreptul să-i expulzeze în România, având în vedere starea lor fragilă de sănătate, riscul de persecuție a primului solicitant de acolo și având în vedere situația dramatică a apatrizilor de la aeroportul București.
Reclamanții se plâng, de asemenea, de modul în care expulzarea este la ora patru dimineața, separând membrii de familie dintre care unul a fost expulzat prin Frankfurt pe Main, și altul prin München. În plus, în timpul percheziției la corp efectuate pe reclamanta a doua, poliția federală germană ar fi confiscat 1 000 de euro găsiți pe ea. Instanții care nu au dispoziții speciale ale Convenției în ceea ce privește obiecțiile lor față de Germania susțin că, în opinia avocatului lor, o acțiune constituțională împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate înainte de întoarcerea lor ar fi fost condamnată la eșec în ceea ce privește atitudinea Germaniei. Printr-o scrisoare din 12 martie 2003, avocatul reclamanților a informat Curtea că tribunalele din Wiesbaden nu au dorit să atace hotărârile Tribunalului Administrativ din 20 ianuarie 2003 (geringe Erfolgstèschten) de succes al unei astfel de acțiuni.
Reclamanții se plâng că au fost expulzați în România în pofida stării lor de apatrid și în lipsa unei baze legale. Instanțele germane nu ar fi aplicat corect dreptul intern și acordurile încheiate între Germania și România. În plus, expulzarea se confrunta cu starea lor fragilă de sănătate și cu situația din România. Curtea ia notă de faptul că instanțele nu au invocat dispoziții speciale ale Convenției. Cu toate acestea, obiecțiile lor se referă în esență la o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, în special în ceea ce privește aplicarea în mod expres a acordurilor, precum și a articolelor 3 și 8 alineatul (1) din Convenție, ale căror părți relevante sunt astfel formulate art. 3 Nimeni nu poate fi supus...
unor tratamente inumane sau degradante. art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 8 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale (...) Curtea observă că nici Simona Krifka, nici Emil Mogoș, din cauza căsătoriei lor cu resortisanți germani, nu au fost expulzați și, prin urmare, consideră că nu se pot declara victime ale unei încălcări a drepturilor lor în sensul articolului 34 din convenție.
În ceea ce îi privește pe ceilalți solicitanți, Curtea amintește că Convenția nu garantează dreptul unui străin de a intra sau de a locui într-un anumit stat sau de a nu fi expulzat și că statele contractante au dreptul de a controla, în temeiul unui principiu de drept internațional bine stabilit, intrarea, șederea și expulzarea persoanelor care nu sunt naționale.
De asemenea, Comisia remarcă faptul că nici Convenția, nici protocoalele sale nu consacră dreptul la azil politic (Vilvarajah și alții c. Regatul Unit, Hotărârea din 30 octombrie 1991, seria A n 215, p. 34, § 102). Cu toate acestea, expulzarea unui străin de către un stat contractant poate ridica o problemă în ceea ce privește art. 3 din Convenție, atunci când există motive serioase și dovedite de a crede că, în cazul în care este expulzat în țara de destinație, există un risc real de a fi supus unui tratament contrar art. 3. În astfel de cazuri, această dispoziție implică obligația de a nu expulza persoana în cauză către această țară (Cruz Varas și alții c. Suedia, Hotărârea din 20 martie 1991, seria A n 201, p. 28, § punctul 69-70, și Ahmed c. Austria, Hotărârea din 17 decembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor În ceea ce privește art. 8 din Convenție, Curtea amintește că această dispoziție nu poate fi considerată ca având o obligație generală pentru un stat contractant de a respecta alegerea, de către cupluri căsătorite, a domiciliului lor comun și de a accepta instalarea soților nenaționali în țară (a se vedea Al-Nashif c. Bulgaria, 50963/99, CEDO 2002-..., § 114, Shebashov c. Letonia (dec.), nr. 50065/99, 9 noiembrie 2000, nepublicată și Hotărârea Abdulaziz, Cabales și Balkandali c. Regatul Unit din 28 mai 1985, seria A n 94, p. 34, § 68. Cu toate acestea,
Curtea arată că nu este chemată să se pronunțe cu privire la problema dacă faptele invocate fac obiectul unei încălcări a Convenției. Întradevăr, art. 35 din Convenție prevede că Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, așa cum este înțeles în conformitate cu principiile dreptului internațional general recunoscute. Cu privire la acest aspect, Comisia remarcă faptul că instanțele nu au sesizat Curtea Constituțională Federală cu privire la obiecțiile pe care le aduc în fața Curții pe motiv că o acțiune constituțională ar fi fost condamnată la eșec în ceea ce privește eșecul în ceea ce privește atitudinea Germaniei. În ultimă instanță, ei au subliniat că o acțiune împotriva hotărârilor Tribunalului Administrativ din 20 ianuarie 2003 nu avea decât o mică perspectivă de succes.
Curtea reamintește că regula privind epuizarea căilor de atac interne prevăzute la art. 35 din Convenție impune persoanelor care doresc să inițieze o acțiune în fața unui organism judiciar sau arbitral internațional, obligația de a utiliza anterior acțiunile pe care le oferă sistemul juridic al țării lor. Prin urmare, statele membre nu trebuie să răspundă la acțiunile lor în fața unui organism internațional înainte de a fi avut posibilitatea de a remedia situația în ordinea lor juridică internă. Un solicitant trebuie să se prevaleze de acțiunile care sunt în mod normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină despăgubiri pentru încălcarea dreptului comunitar. Aceste căi de atac trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, în practică și în teorie, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorită (a se vedea Akdivar și alții c. Turcia, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Rec.
1996-IV, p. 1210, punctul 65. Curtea amintește, de asemenea, că faptul că reclamanții ridică un litigiu întemeiat pe art. 3 din Convenție nu poate fi suficient pentru a absolvi reclamanții de faptul că nu au epuizat căile de atac interne disponibile și efective (a se vedea Bahaddar c. Țările de Jos, Hotărârea din 19 februarie 1998, Recuperare 1998-I, p. 263, § 45. Simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei căi de atac care nu este în mod evident condamnată la eșec nu constituie un motiv întemeiat pentru a justifica neutilizarea căilor de atac interne (Akdivar și alte acțiuni menționate anterior, p. 1212, § 71. Faptul că, în opinia avocatului, o acțiune constituțională nu a avut nici o șansă să deroge de la obligația de epuizare (a se vedea, a contrao H. c. Regatul Unit, nr. 10000/82, Decizia Comisiei din 4 iulie 1983, Deciziile și Rapoartele 33, p. 247). În speță, Curtea nu a constatat că o acțiune în fața Curții Constituționale Federale ar fi lipsit de șanse de succes (a se vedea T.A.
și alții c. Germania (dec.), n 44911/98, 19 ianuarie 1999). În ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din convenție, Curtea amintește de restul faptului că o procedură în litigiu cu privire la o decizie de expulzare nu se referă la drepturi de caracter civil sau pe dreptul întemeiat al unei acuzații în materie de mail, în sensul articolului 6 din Convenție (Maaouia c. France [GC], nr 39652/98, 5 octombrie 2000, CEDH 2000-X, § 38-40). În ceea ce privește obiecțiunile referitoare la modul în care este vorba despre rejudecare, Curtea ia notă de faptul că instanțele judecătorești nu au sesizat nicio instanță judiciară. Prin urmare, cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Mark Villiger Ireneu Cabral Barreto Moduleer Adjunct Președinte
DÉCISION
de la requête n os 78084/01 présentées par Marin, Anișoara, Emil, Gabriela, Gheorghe et Dorina MOGOS et Simona KRIFKA contre respectivement l’Allemagne, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 27 mars 2003 en une chambre composée de MM.
I. Cabral Barreto président , G. Ress , L. Caflisch , P. Kūris , C. Bîrsan , B. Zupančič , K. Traja, juges , et de M. M . Villiger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 septembre 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, Marin Mogoș, sa femme Anișoara Mogoș et leurs cinq enfants Simona Krifka née Mogoș, Emil, Gabriela, Gheorge et Dorina Mogoș sont des apatrides d’origine roumaine, nés respectivement en 1950, 1953, 1976, 1978, 1983, 1985 et 1986, et résident dans la zone de transit à l’aéroport de Bucarest-Otopeni.
Ils sont représentés devant la Cour par M e Alexandra Dennhardt, avocate à Wiesbaden (Allemagne). A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Le 27 août 1990, les requérants entrèrent en Allemagne et firent, le 10 septembre 1990, une demande tendant à obtenir le bénéfice du statut de réfugié politique. Ils alléguèrent notamment que le premier requérant avait été persécuté et mal traité par les forces de sécurité roumaines. Par une décision du 23 février 1993, le gouvernement roumain accueillit la demande des deux premiers requérants tendant à renoncer à leur nationalité roumaine. Par la même décision, les cinq enfants des requérants perdirent aussi leur nationalité roumaine.
Le 21 juin 1993, l’Office fédérale des réfugiés rejeta la demande d’asile des requérants. Les requérants recoururent contre cette décision auprès du tribunal administratif de Wiesbaden qui, par une décision du 20 octobre 1993, ordonna l’effet suspensif du recours des requérants au motif notamment qu’un risque de persécution politique du premier requérant en Roumanie ne pouvait être exclu, même après la fin du régime Ceaușescu. Le 22 décembre 1997, l’avocat d’alors des requérants retira leur recours devant le tribunal administratif sans leur consentement. En conséquence, le tribunal administratif de Wiesbaden classa l’affaire le 15 janvier 1998. Par une attestation du 21 janvier 1998, l’association des Roms de Francfort-sur-le-Main confirma l’origine rome des requérants.
Le 23 mars 1998, les requérants firent une demande tendant à obtenir un titre de séjour provisoire ( Aufenthaltsbefugnis ) que la ville de Wiesbaden rejeta le 28 mai 1998. Après avoir saisi l’administration régionale ( Regierungspräsidium ) de Darmstadt d’un recours, le premier requérant, le 8 juin 1998, demanda au tribunal administratif de Wiesbaden d’ordonner à la ville de Wiesbaden de lui octroyer un titre de séjour. Le 1er octobre 1998, le tribunal administratif rejeta la demande. Il releva notamment que c’était le requérant lui-même qui, en renonçant à sa nationalité roumaine et en devenant ainsi apatride, était à l’origine de l’obstacle à son refoulement vers la Roumanie. Le 30 novembre 1998, la cour d’appel administrative de Hesse confirma la décision entreprise.
Le 15 février 1999, l’administration régionale de Darmstadt rejeta le recours du requérant. Le 8 avril 1999, le tribunal administratif refusa d’ordonner des mesures provisoires. Le 6 juin 1999, les requérants introduisirent une pétition auprès du parlement ( Landtag ) de la Hesse. Dans le cadre de cette pétition, une expertise médicale fut établie par les autorités administratives aux fins d’évaluer le risque de suicide chez la deuxième requérante. Par un jugement du 12 novembre 1999, le tribunal administratif de Wiesbaden confirma les décisions administratives des 28 mai 1998 et 15 février 1999. L’état d’apatrides des requérants qui empêchait toujours leur refoulement leur était imputable étant donné qu’ils avaient fait eux ‑ mêmes une demande dans ce sens auprès des autorités roumaines.
En outre, à supposer même que les allégations du premier requérant quant au risque de persécution en Roumanie fussent vraies, elles n’atteignaient pas un degré justifiant la suspension du refoulement. Le 20 avril 2000, les requérants firent une nouvelle demande tendant à obtenir un titre de séjour. Cette demande fut rejetée le 8 janvier 2001. Par une lettre du 25 janvier 2001, le secrétaire d’Etat parlementaire du ministère fédéral de l’Intérieur informa l’avocate des requérants que, en vertu d’un accord conclu avec l’Allemagne le 9 juin 1998, entré en vigueur le 1er février 1999, la Roumanie s’était déclarée prête à reprendre ses anciens ressortissants devenus apatrides.
Conformément à un procès-verbal convenu ( abgestimmte Niederschrift ) relatif à l’accord, celui-ci s’appliquait aussi à des personnes ayant renoncé à leur nationalité roumaine avant son entrée en vigueur, si elles étaient illégalement entrées en Allemagne, si elles avaient obtenu un titre de séjour de manière frauduleuse, si elles avaient été condamnées pénalement ou si elles avaient travaillé sans permis de travail. Le secrétaire d’Etat précisa que la Roumanie tardait à reprendre les personnes concernées en dépit des engagements découlant du procès-verbal, qui du reste ne faisait que rappeler les obligations de la Roumanie en vertu du droit international public.
Par ailleurs, les ministres de l’Intérieur des Länder allemands, par une décision prise lors de leur réunion du 19 novembre 1999, avaient précisé que les personnes sans titre de séjour et ayant renoncé à leur nationalité de leur propre chef ne pouvaient bénéficier d’éventuelles dérogations à l’obligation de quitter le territoire allemand. Les 2 et 23 février 2001, Simona et Emil Mogoș épousèrent des ressortissants allemands. Le 2 mai 2001, l’ambassade de Roumanie à Berlin informa les autorités administratives que les autorités roumaines avaient donné leur accord pour que les requérants entrent en Roumanie avec un laissez-passer/modèle de l’Union européenne délivré par les autorités allemandes.
Le 6 juin 2001, les requérants firent une nouvelle demande d’asile. Le 13 juin 2001, la ville de Wiesbaden annonça l’expulsion des requérants et les invita à quitter l’Allemagne dans un délai d’un mois. Les 28 et 29 août 2001, l’Office fédéral des réfugiés refusa d’ouvrir une nouvelle procédure d’asile. Le 27 juin 2001, les requérants recoururent contre cette décision auprès du tribunal administratif de Wiesbaden et lui demandèrent d’ordonner des mesures provisoires. Ils alléguèrent notamment que l’accord entre l’Allemagne et la Roumanie du 9 juin 1998 ne leur était pas applicable car il ne concernait pas les personnes devenues apatrides avant son entrée en vigueur. De plus, ils ne tombaient pas dans la catégorie dite « des personnes frappant l’attention » ( auffällige Personen ) que la Roumanie s’était engagée à reprendre même si l’état d’apatride datait d’avant l’entrée en vigueur de l’accord.
Ils invoquèrent en outre leur état de santé (dépression et risque de suicide), l’absence de moyens médicaux suffisants en Roumanie pour y remédier, la situation instable en Roumanie et le risque de persécution auquel le premier requérant serait exposé. Le 7 novembre 2001, le tribunal administratif rejeta la demande. Les requérants ne tombaient pas dans le champ d’application de la Convention des Nations Unies relative au statut des apatrides du 28 septembre 1954 car leur séjour sur le territoire allemand, une fois que la procédure portant sur leur demande d’asile s’était achevée, n’était pas légal mais seulement toléré ( geduldet ) aussi longtemps que leur expulsion se heurtait à leur état d’apatride.
Celui-ci n’empêchait désormais plus leur refoulement parce que les autorités roumaines s’étaient déclarées prêtes à reprendre leurs anciens ressortissants en possession d’un document de voyage délivré par les autorités allemandes. Quant aux menaces de suicide de la deuxième requérante, le tribunal nota que, comme l’avait constaté l’expertise médicale établie dans le cadre de la procédure de pétition auprès du parlement de Hesse, celles-ci revêtaient le caractère d’une protestation contre le refoulement. Il incombait aux autorités administratives de prendre des mesures appropriées pour exclure de tels risques lors du refoulement de la deuxième requérante.
Les requérants n’étaient pas non plus en droit d’espérer bénéficier d’une autorisation de séjour exceptionnelle que les autorités politiques s’apprêtaient à accorder à certaines personnes car le ministre de l’Intérieur de Hesse avait clairement dit que des personnes étant entrées en Allemagne avec un visa de tourisme et dont la procédure d’asile avait par la suite échoué, en étaient exclues. En ce qui concernait l’accès aux soins médicaux et la situation politique en Roumanie, le tribunal rappela que des circonstances ayant trait à la situation dans le pays vers lequel le refoulement était prévu ne pouvaient être invoquées dans une procédure opposant les requérants à la ville de Wiesbaden, mais uniquement devant l’Office fédéral des réfugiés.
Celui-ci avait entre-temps rejeté la nouvelle demande d’asile des requérants qui avaient recouru contre cette décision auprès du tribunal administratif. Cependant, lorsque l’Office fédéral des réfugiés refusait, comme en l’espèce, de connaître d’une nouvelle demande d’asile des intéressés, ceux-ci n’avaient qu’une semaine pour contester la décision devant les juridictions administratives. Ce délai ne pouvait être éludé en faisant valoir les circonstances invoquées dans une procédure portant sur l’octroi d’un titre de séjour comme en l’espèce. Le 14 janvier 2002, le premier requérant déclara devant un notaire que lui et sa famille s’opposeraient à leur refoulement et qu’ils ne demanderaient pas la nationalité roumaine.
Le 7 mars 2002, vers quatre heures du matin, la police vint chercher les requérants à leur domicile. Un agent de la police dirigea son arme sur la tête du premier requérant et on l’empêcha de prendre contact avec son avocate et deux de ses enfants qui, mariés à des ressortissants allemands, n’étaient pas concernés par le refoulement. La police emmena les requérants et leur trois enfants. La deuxième requérante et sa fille cadette furent transférées à l’aéroport de Francfort-sur-le-Main. Elle dut se déshabiller et fut fouillée. La police fédérale confisqua 1 000 euros (EUR) qu’elle avait sur elle pour acheter des médicaments pour son mari qui souffrait du diabète. Vers 16 heures, elles arrivèrent à l’aéroport de Bucarest sans savoir ce qui s’était passé avec son mari et les deux autres enfants.
Ceux-ci furent transférés à l’aéroport de Munich et arrivèrent vers minuit à l’aéroport de Bucarest. Pendant le transfert et le vol, ils portaient des menottes. Le même jour, le tribunal administratif de Wiesbaden rejeta une nouvelle demande des requérants du jour même. Il estima notamment que les requérants n’avaient pas soumis de nouveaux faits. Quant à la situation des apatrides dans la zone de transit de l’aéroport de Bucarest, et notamment l’accès au soins médicaux, il considéra que les requérants n’avaient pas suffisamment étayé leurs allégations ; ils pouvaient du reste faire une demande de naturalisation. Le fait qu’ils avaient saisi la Cour d’une requête ne faisait pas obstacle à leur expulsion.
Le 11 mars 2002, l’avocate des requérants demanda aux autorités de Hesse d’arrêter le refoulement et dénonça la situation des requérants dans la zone de transit et l’absence de soins médicaux. Par un fax du 13 mars 2002, le ministère de l’Intérieur de Hesse, après avoir consulté les autorités administratives de Wiesbaden et l’ambassade de Roumanie en Allemagne, répondit qu’aucun argent n’avait été confisqué au cours du refoulement, qu’un médecin consulté avait donné 41 doses d’insuline dans un coffre frais pour assurer le traitement du diabète du premier requérant pour une période transitoire, que les requérants pouvaient librement quitter l’aéroport de Bucarest, que les autorités roumaines avaient mis à la disposition des requérants des soins médicaux et de la nourriture gratuits et que les demandes de naturalisation d’anciens ressortissants roumains devenus apatrides seraient traitées dans un délai de deux à trois mois.
Il précisa que les requérants avaient refusé toutes les aides offertes. Le 2 avril 2002, l’avocate des requérants affirma que les autorités de police avaient pris 1 000 EUR que la deuxième requérante avait sur elle et ne les lui avaient pas rendus. Quant aux doses d’insuline, elles n’avaient pas été données par le médecin mandaté par les autorités allemandes, mais avaient été prescrites par le médecin traitant du premier requérant. Par ailleurs, les soins médicaux à l’aéroport de Bucarest n’étaient pas gratuits. Le 3 avril 2002, le ministre de l’Intérieur de Hesse répondit qu’il allait enquêter pour ce qui était des 1 000 EUR prétendument confisqués par la police. La provenance de l’insuline n’était finalement pas importante à partir du moment où le premier requérant en avait à sa disposition.
Les requérants pouvaient en outre entrer en Roumanie, mais c’était le premier requérant qui refusait de le faire. Quant à la situation à l’aéroport de Bucarest, le ministère estima que c’était aux autorités roumaines de sanctionner d’éventuels comportements critiquables de la part des fonctionnaires roumains. Par des jugements du 20 janvier 2003, le tribunal administratif de Wiesbaden, statuant sur le fond de l’affaire, rejeta les recours des requérants contre les décisions de l’Office fédéral des réfugiés des 28 et 29 août 2001, comme étant manifestement mal fondés ( offensichtlich unbegründet ). Les requérants ne remplissaient visiblement pas les conditions nécessaires pour obtenir le statut de réfugié politique.
Ils n’avaient pas soumis des nouveaux faits. L’existence d’un mandat d’arrêt contre le premier requérant n’avait pas été étayée. Le tribunal estima en outre qu’il n’y avait pas de persécution de la minorité rome en Roumanie. S’il était vrai que celle-ci éprouvait des difficultés à s’intégrer dans la société roumaine et qu’il existait des exactions envers ses membres par les forces de l’ordre, cela ne concernait pas que la minorité rome. Tel que cela ressortait du rapport annuel d’Amnesty International de 2001, les réformes annoncées n’avaient pas été réalisées, la corruption était répandue et les conditions de vie en général s’étaient détériorées. Le tribunal considéra qu’il n’y avait pas de risque réel que les requérants fussent exposés à des traitements inhumains contraires à l’article 3 de la Convention par les autorités roumaines.
Le tribunal releva au demeurant que les requérants pouvaient entrer en Roumanie. Par un accord conclu entre les ministres de l’Intérieur allemand et roumain le 24 septembre 1992, la Roumanie s’était d’abord engagée à reprendre ses ressortissants se trouvant sur le sol allemand sans papiers valides. Puis, n’ayant pas réussi à se mettre d’accord sur le sort des anciens ressortissants roumains qui avaient renoncé à leur nationalité, les deux pays avaient conclu un accord à ce sujet le 9 juin 1998. La mise en pratique de cet accord avait tardé, comme en témoignait l’arrêté du ministre de l’Intérieur de Hesse du 16 octobre 1998, selon lequel ne pouvaient être refoulées vers la Roumanie que les personnes ayant été condamnées pour des infractions pénales.
Aux termes d’un accord du 16 mai 2001 dont les parties avaient pris connaissance moyennant un communiqué de presse du ministre de l’Intérieur allemand du même jour, la Roumanie s’était déclarée prête à reprendre les personnes qui en renonçant à leur nationalité roumaine avaient empêché les autorités allemandes de mettre fin à leur séjour en Allemagne. Il s’agissait de 750 personnes que la Roumanie s’était engagée à reprendre en vertu des ses obligations découlant du droit international public et des traités. Le tribunal estima qu’à la suite de ces accords, il n’existait plus d’obstacle au refoulement des requérants vers la Roumanie. Il nota en outre qu’il n’y a avait pas d’éléments faisant croire que les requérants étaient empêchés d’entrer en Roumanie ; leurs allégations, à savoir qu’ils devaient faire une demande de réintégration au préalable étaient fausses.
Par une lettre du 2 mai 2001, l’ambassade roumaine à Berlin avait signalé qu’un certain nombre d’anciens ressortissants roumains, dont les requérants qui figuraient sur une liste en annexe, pouvaient rentrer en Roumanie. Quant aux conditions à l’aéroport de Bucarest, le tribunal administratif se référa notamment à ce qu’avait exposé le ministre de l’Intérieur de Hesse dans sa lettre du 13 mars 2002 adressée à l’avocate des requérants. De plus, le ministre de l’Intérieur roumain avait déclaré, le 15 avril 2002, que les anciens ressortissants roumains pouvaient entrer en Roumanie sans demander la nationalité roumaine, mais étaient libres de rester dans la zone de transit de l’aéroport. Dix des quelques 36 personnes que les autorités allemandes avaient reconduites vers la Roumanie se seraient servies de cette possibilité.
Conformément à l’article 78 § 1 première phrase de la loi sur la procédure d’asile ( Asylverfahrensgesetz - voir droit et pratique internes pertinents ci-dessous), les jugements du tribunal administratifs étaient définitifs. B. Le droit et la pratique pertinents 1. Accords entre l’Allemagne et la Roumanie Par un accord du 24 septembre 1992 (Journal officiel fédéral - Bundesgesetzblatt 1993 II, p. 220), conclu entre les ministres de l’Intérieur allemand et roumain, les deux pays se sont engagés à reprendre leurs ressortissants respectifs se trouvant illégalement sur le territoire de l’autre pays et ne possédant pas de passeport ou de carte d’identité valides. Par un accord du 9 juin 1998, entrée en vigueur le 1er février 1999 (Journal officiel fédéral 1999 II, p. 172), les deux pays se sont engagés à reprendre leurs anciens ressortissants respectifs ayant renoncé à leur nationalité alors qu’ils se trouvaient sur le territoire de l’autre pays.
Tel que cela ressort d’un communiqué de presse du ministre fédéral allemand de l’Intérieur du 16 mai 2001, publié à l’occasion d’une rencontre des ministres de l’Intérieur des deux pays à Berlin, la Roumanie s’est déclarée prête à reprendre des anciens ressortissants roumains sans titre de séjour en Allemagne et dont la renonciation à la nationalité roumaine avait constitué un obstacle à leur expulsion vers la Roumanie. Le nombre des personnes concernées est évalué à environ 750. Par un arrêt du 24 novembre 1998 (n o 1 C 8/98), la Cour fédérale administrative ( Bundesverwaltungsgericht ) a constaté qu’une personne qui avait renoncé à sa nationalité d’origine sans en obtenir une nouvelle, devenant de ce fait apatride, ce qui constituait par la suite un obstacle à son expulsion, devait en être tenue pour responsable.
Cet arrêt a été confirmé par une décision de la Cour constitutionnelle fédérale ( Bundesverfassungsgericht ) du 10 février 2000 (n o 2 BvR 174/99). Par un arrêt de principe du 28 mai 2001 (n o 12 UE 363/01), la cour d’appel administrative de Hesse ( Hessischer Verwaltungsgerichtshof ) a entériné les décisions des autorités et des tribunaux administratifs d’expulser les personnes en vertu des accords susmentionnés. Par une décision ( Beschluss ) du 11 février 2002, la cour d’appel administrative de Bade-Wurtemberg a estimé que même après l’entrée en vigueur de la nouvelle version du 10 décembre 1999 de la loi roumaine sur la nationalité du 1er mars 1991 (loi n o 21), une demande tendant à obtenir la nationalité roumaine était toujours possible.
L’obligation pour l’intéressé de s’engager à être fidèle à la patrie et au peuple roumains, à défendre les intérêts et les droits du pays et à respecter la constitution et les lois roumaines, n’était pas de nature à rendre impossible une telle demande. 2. Loi sur la procédure d’asile L’article 78 § 1, première phrase, de la loi sur la procédure d’asile ( Asylsverfahrensgesetz ) dispose que le jugement d’un tribunal administratif rejetant un recours comme étant manifestement irrecevable ( offensichtlich unzulässig ) ou manifestement mal fondé ( offensichtlich unbegründet ) est définitif. GRIEFS Les requérants se plaignent de leur expulsion vers la Roumanie en dépit de leur état d’apatride. Ils dénoncent l’absence d’une base légale pour leur expulsion car, ayant renoncé à leur nationalité en 1993, ils ne tombaient pas sous l’accord du 9 juin 1998 conclu entre l’Allemagne et la Roumanie.
Étant venus avec un visa de tourisme, leur entrée en Allemagne n’était pas illégale. Ils ne faisaient dès lors pas non plus partie des personnes « frappant l’attention » que la Roumanie s’était engagée à reprendre même si l’état d’apatride était antérieur à l’entrée en vigueur de l’accord. Les requérants soutiennent en outre que l’Allemagne n’était pas en droit de les expulser vers la Roumanie compte tenu de leur état de santé fragile, du risque de persécution du premier requérant là-bas, et eu égard à la situation dramatique des apatrides à l’aéroport de Bucarest. Les requérants se plaignent aussi de la manière dont l’expulsion s’est déroulée à quatre heures du matin, en séparant les membres de la famille dont une a été expulsée via Francfort-sur-le-Main, et l’autre via Munich.
En outre, lors de la fouille au corps effectuée sur la deuxième requérante, la police fédérale allemande aurait confisqué 1 000 euros trouvés sur elle. Les requérants n’invoquent pas de dispositions particulières de la Convention en ce qui concerne leurs griefs dirigés contre l’Allemagne. Ils soutiennent que, de l’avis de leur avocate, un recours constitutionnel contre les décisions judiciaires rendues avant leur refoulement aurait été voué à l’échec eu égard à l’attitude de l’Allemagne. Par une lettre du 12 mars 2003, l’avocate des requérants a informé la Cour que les requérants n’avaient pas souhaité attaquer les jugements du tribunal administratif de Wiesbaden du 20 janvier 2003 en raison de la faible chance ( geringe Erfolgsaussichten ) de succès d’un tel recours.
EN DROIT Les requérants se plaignent de leur expulsion vers la Roumanie en dépit de leur état d’apatride et en l’absence d’une base légale. Les juridictions allemandes n’auraient pas correctement appliqué le droit interne et les accords conclus entre l’Allemagne et la Roumanie. En outre, l’expulsion se heurtait à leur état de santé fragile et à la situation en Roumanie. La Cour note que les requérants n’ont pas invoqué de dispositions particulières de la Convention. Cependant, leurs griefs s’analysent en substance en une violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention notamment en ce qui concerne l’application erronée des accords, et aussi des articles 3 et 8 § 1 de la Convention dont les parties pertinentes sont ainsi libellées : Article 3 « Nul ne peut être soumis (...) à des traitements inhumains ou dégradants.
» Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 8 § 1 « Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...) » La Cour note d’emblée que ni Simona Krifka ni Emil Mogoș, du fait de leur mariage avec des ressortissants allemands, n’ont été expulsé. Elle estime dès lors qu’ils ne sauraient se prétendre victimes d’une violation de leurs droits au sens de l’article 34 de la Convention. En ce qui concerne les autres requérants, la Cour rappelle que la Convention ne garantit pas le droit d’un étranger d’entrer ou de résider dans un État déterminé ou de ne pas être expulsé, et que les États contractants ont le droit de contrôler, en vertu d’un principe de droit international bien établi, l’entrée, le séjour et l’éloignement des non ‑ nationaux.
Elle note aussi que ni la Convention ni ses Protocoles ne consacrent le droit à l’asile politique ( Vilvarajah et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 30 octobre 1991, série A n o 215, p. 34, § 102). Cependant, l’expulsion d’un étranger par un Etat contractant peut soulever un problème au regard de l’article 3 de la Convention, lorsqu’il y a des motifs sérieux et avérés de croire que l’intéressé, si on l’expulse vers le pays de destination, y courra un risque réel d’être soumis à un traitement contraire à l’article 3. En pareil cas, cette disposition implique l’obligation de ne pas expulser la personne en question vers ce pays ( Cruz Varas et autres c. Suède , arrêt du 20 mars 1991, série A n o 201, p. 28, §§ 69-70, et Ahmed c. Autriche , arrêt du 17 décembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-VI, p. 2206, §§ 38-39).
En ce qui concerne l’article 8 de la Convention, la Cour rappelle que cette disposition ne saurait s’interpréter comme comportant pour un État contractant une obligation générale de respecter le choix, par des couples mariés, de leur domicile commun et d’accepter l’installation des conjoints non nationaux dans le pays (cf. Al-Nashif c. Bulgarie , n o 50963/99, CEDH 2002-..., § 114, Shebashov c. Lettonie (déc.), n o 50065/99, 9 novembre 2000, non publiée, et l’arrêt Abdulaziz, Cabales et Balkandali c. Royaume-Uni du 28 mai 1985, série A n o 94, p. 34, § 68). La Cour relève cependant qu’elle n’est pas appelée à se prononcer sur la question de savoir si les faits allégués s’analysent en une violation de la Convention.
En effet, l’article 35 de la Convention prévoit que la Cour ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus. Sur ce point, elle note que les requérants n’ont pas saisi la Cour constitutionnelle fédérale des griefs qu’ils soulèvent devant la Cour au motif qu’un recours constitutionnel aurait été voué à l’échec eu égard à l’attitude de l’Allemagne. Ultérieurement, ils ont souligné qu’un recours contre les jugements du tribunal administratif du 20 janvier 2003 n’avait qu’une faible perspective de succès. La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 de la Convention impose aux personnes désireuses d’intenter contre l’Etat une action devant un organe judiciaire ou arbitral international, l’obligation d’utiliser auparavant les recours qu’offre le système juridique de leur pays.
Les Etats n’ont donc pas à répondre de leurs actes devant un organisme international avant d’avoir eu la possibilité de redresser la situation dans leur ordre juridique interne. Un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d’obtenir réparation des violations qu’il allègue.
Ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues (voir Akdivar et autres c. Turquie , arrêt du 16 septembre 1996, Recueil 1996-IV, p. 1210, § 65). La Cour rappelle aussi que le fait que les requérants soulèvent un grief tiré de l’article 3 de la Convention ne saurait suffire pour absoudre les requérants de n’avoir pas épuisé les voies de recours internes disponibles et effectives (voir Bahaddar c. Pays-Bas , arrêt du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p. 263, § 45). Le simple fait de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d’un recours donné qui n’est pas de toute évidence voué à l’échec ne constitue pas une raison valable pour justifier la non-utilisation de recours internes ( Akdivar et autres précité, p. 1212, § 71). Le fait que, de l’avis de l’avocate des requérants, un recours constitutionnel n’avait aucune chance d’aboutir ne saurait suffire pour déroger à l’obligation de l’épuisement (voir, a contrario , H. c. Royaume-Uni , n o 10000/82, décision de la Commission du 4 juillet 1983, Décisions et Rapports 33, p. 247). En l’espèce, la Cour ne trouve pas établi qu’un recours auprès de la Cour constitutionnelle fédérale aurait été sans chance de succès (voir T.A.
et autres c. Allemagne (déc.), n o 44911/98, 19 janvier 1999). En ce qui concerne le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour rappelle du reste qu’une procédure en contestation d’une décision d’expulsion ne porte pas sur des droits de caractère civil ou sur le bien ‑ fondé d’une accusation en matière » pénale, au sens de l’article 6 de la Convention ( Maaouia c. France [GC], n o 39652/98, 5 octobre 2000, CEDH 2000-X, §§ 38-40). Quant aux griefs relatifs à la manière dont l’expulsion s’est déroulée, la Cour note que les requérants n’ont saisi aucune instance judiciaire. Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Mark Villiger Ireneu Cabral Barreto Greffier adjoint Président