Couillard Maugery împotriva Franței

SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 64796/01 prezentate de Catherine COUILLARD MAUGERY împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află la 3 aprilie 2003 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens dnii J.-P. Costa Bonello Levits Botomararova Kovler, judecători și dlui Nielsen, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 28 ianuarie 2000, având în vedere decizia parțială de admisibilitate din 29 august 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Recurenta este o resortisantă franceză, născută în 1968 și rezidentă la Chaillac (Indre).

Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul P. Bernardet, sociolog, rezident la Fresnaye-sur-Chedouet. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, domnul Ronny Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: În cadrul unei proceduri privind plasarea fiului său, recurenta a formulat un recurs în casation la 23 iulie 1998 împotriva unei hotărâri a Tribunalului din Toulouse la 15 mai 1998. La 18 august, aceasta a prezentat o cerere de asistență judiciară la biroul de adjuvare judiciară (BAJ) al Curții de Casație. La 14 octombrie 1999, BAJ a dispus o informare suplimentară.

Prin decizia din 10 februarie 2000 notificată la 6 martie următor, BAJ acorda recurentei asistența juridică totală. La 17 martie 2000, aceasta a prezentat o memoriul amplificativ în care invoca ca unic motiv faptul că hotărârea a decis că vizita mamei s … La data de 26 aprilie 2001 și, prin hotărârea din 31 mai 2001, Curtea de Casație a spart parțial și a trimis cauza în fața instanței judecătorești din Toulouse altfel compuse. În plus, în cadrul unei proceduri privind plasarea fiicei sale, recurenta a formulat un recurs în casație împotriva unei alte hotărâri a Tribunalului din Toulouse din 19 iunie 1998. Aceasta a invocat în sprijinul faptului că instanța nu a indicat durata măsurii educative, în timp ce art. 375-3 din Codul civil prevede că măsura nu poate dura mai mult de doi ani și că hotărârea a decis că vizitele mediate organizate de Hotărârea de Solidaritate departamentală vor fi menținute provizoriu.

Prin Hotărârea din 31 mai 2001, Curtea de Casație a clasat parțial această hotărâre și a retrimis cauza în fața instanței de apel din Toulouse, altfel compusă. ÎN Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) aceasta se referă, de asemenea, la art. 13 care se citește Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.

Guvernul susține că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție. În acest sens, el subliniază că avea posibilitatea de a-și supune travaliu întemeiat pe durata procedurilor instanțelor franceze în cadrul unei acțiuni în răspundere întemeiată pe art. L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară. O evoluție recentă a jurisprudenței interne demonstrează caracterul mai efectiv al unei astfel de acțiuni, iar guvernul face referire la acest punct la decizia Curții în cauza Mifsud c. Franța. Recurenta contestă în mod ferm această teză și la hotărârea Mifsud. Aceasta susține că acțiunea întemeiată pe articolul L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară nu constituie o alternativă la măsurile pe care ordinea juridică internă ar fi trebuit să le ofere pentru a preveni întârzierile procedurii.

În cele din urmă, Comisia subliniază faptul că, având în vedere comunicarea cererii sale către guvernul francez, aceasta poate fi considerată ca fiind conștientă de această problemă. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și că aceasta a trebuit deja să se pronunțe cu privire la articolul L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară în raport cu această cerință.

Având în vedere evoluția juridică a guvernului, Curtea a statuat că acțiunea întemeiată pe art. 781-1 din Codul Organizației Judiciare permite remedierea unei încălcări presupuse a dreptului său de a-și vedea cauza audiată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție (Giummarra și alții c. Franța (dec.), nr. 61166/00, 12 iunie 2001), indiferent de stadiul procedurii interne (Mifsud c. Franța [GC] (dec), nr. 57220/00, 11 În septembrie 2002, Comisia a precizat că această acțiune a dobândit, la data de 20 septembrie 1999, gradul de certitudine juridică necesar pentru a putea și a fi utilizată în sensul articolului 35. 1 din Convenție, ajungând astfel la concluzia că orice litigiu întemeiat pe durata unei proceduri judiciare, introdus în fața ei după 20 septembrie 1999 fără a fi fost supus în prealabil instanțelor interne în cadrul unei acțiuni întemeiate pe articolul L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară este, în principiu, inadmisibilă, indiferent de stadiul procedurii pe plan intern.

În speță, recurenta a sesizat Curtea la 28 ianuarie 2000 fără să fi exercitat în prealabil această acțiune. Prin urmare, aceasta nu a epuizat căile de atac interne în ceea ce privește cauza sa întemeiat pe durata procedurii în litigiu. În ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 13, Curtea amintește că dreptul recunoscut prin art. 13 din convenție nu poate fi exercitat decât pentru o cauză care poate fi apărată (a se vedea în special N 10427/83, c. 12.05.1986, D.R. 47, p. 85 și Laidin c. Franța (dec.), 419/98, 24 august 1999, nepublicată). De asemenea, Comisia constată că reclamanta a avut la dispoziție o acțiune pe care nu a exercitat-o. În consecință, cererea trebuie respinsă în temeiul art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară această parte a cererii inadmisibile. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 64796/01 présentée par Catherine COUILLARD MAUGERY contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 3 avril 2003 en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M me F. Tulkens , MM. J.-P. Costa , G. Bonello , E. Levits , M me S. Botoucharova , M. A. Kovler, juges , et de M. S. Nielsen, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 28 janvier 2000, Vu la décision partielle de recevabilité du 29 août 2002, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une ressortissante française, née en 1968 et résidant à Chaillac (Indre).

Elle est représentée devant la Cour par M. P. Bernardet, sociologue, résidant à la Fresnaye-sur-Chédouet. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, Directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Dans le cadre d’une procédure concernant le placement de son fils, la requérante forma un pourvoi en cassation le 23 juillet 1998 contre un arrêt de la cour d’appel de Toulouse en date du 15 mai 1998. Le 18 août suivant, elle déposa une demande d’aide juridictionnelle auprès du bureau d’aide juridictionnelle (BAJ) de la Cour de cassation. Le 14 octobre 1999, le BAJ ordonna un supplément d’information.

Par décision du 10 février 2000 notifiée le 6 mars suivant, le BAJ accordait l’aide juridictionnelle totale à la requérante. Le 17 mars 2000, celle-ci déposa un mémoire ampliatif dans lequel elle invoquait comme unique moyen le fait que l’arrêt avait décidé que la visite de la mère s’effectuerait selon le règlement de la Direction départementale de la Haute-Garonne. Le ler mars 2001, le conseiller rapporteur était désigné et déposait son rapport le 23 mars suivant. L’audience eut lieu le 26 avril 2001 et, par arrêt du 31 mai 2001, la Cour de cassation cassa partiellement et renvoya l’affaire devant la cour d’appel de Toulouse autrement composée.

Par ailleurs, dans le cadre d’une procédure concernant le placement de sa fille, la requérante forma un pourvoi en cassation contre un autre arrêt de la cour d’appel de Toulouse du 19 juin 1998. Elle invoquait à l’appui le fait que la cour d’appel n’avait pas indiqué la durée de la mesure éducative, alors que l’article 375-3 du code civil prévoit que la mesure ne peut durer plus de deux ans et le fait que l’arrêt avait décidé que les visites médiatisées organisées par la Direction de la solidarité départementale seraient provisoirement maintenues. Par arrêt du 31 mai 2001, la Cour de cassation cassa partiellement cet arrêt et renvoya l’affaire devant la cour d’appel de Toulouse, autrement composée.

EN DROIT La requérante se plaint de la durée des procédures sur le fondement de l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Elle invoque également l’article 13 qui se lit : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

» Le Gouvernement soutient que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. Il souligne à cet égard qu’elle avait la possibilité de soumettre son grief tiré de la durée des procédures aux juridictions françaises dans le cadre d’une action en responsabilité fondée sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire. Une récente évolution de la jurisprudence interne démontre le caractère « effectif » d’un tel recours et le Gouvernement se réfère sur ce point à la décision de la Cour dans l’affaire Mifsud c. France. La requérante conteste vigoureusement cette thèse et l’arrêt Mifsud. Elle fait valoir que le recours fondé sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire ne constitue pas une solution de rechange aux mesures que l’ordre juridique interne aurait dû lui offrir pour parer aux retards de la procédure.

Elle ajoute que son affaire posait un problème particulier du fait de la nature de l’objet de la procédure. Elle souligne enfin que, du fait de la communication de sa requête au Gouvernement français, elle peut être considérée comme ayant saisi celui-ci du problème. La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et qu’elle a déjà eu à se prononcer sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire au regard de cette exigence.

Au vu de l’évolution jurisprudentielle dont fait état le Gouvernement, la Cour a jugé que le recours fondé sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire permet de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ( Giummarra et autres c. France (déc.), n o 61166/00, 12 juin 2001), quel que soit l’état de la procédure au plan interne ( Mifsud c. France [GC] (déc), n o 57220/00, 11 septembre 2002). Elle a précisé que ce recours avait acquis, à la date du 20 septembre 1999, le degré de certitude juridique requis pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention, parvenant en conséquence à la conclusion que tout grief tiré de la durée d’une procédure judiciaire, introduit devant elle après le 20 septembre 1999 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d’un recours fondé sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire, est en principe irrecevable, quel que soit l’état de la procédure au plan interne.

En l’espèce, la requérante a saisi la Cour le 28 janvier 2000 sans avoir préalablement exercé ce recours. Elle n’a donc pas épuisé les voies de recours internes quant à son grief tiré de la durée de la procédure litigieuse. Quant au grief tiré de l’article 13, la Cour rappelle que le droit reconnu par l’article 13 de la Convention ne peut être exercé que pour un grief défendable (voir notamment N o 10427/83, déc. 12.05.1986, D.R. 47, p. 85 et Laidin c. France (déc.), n o 43191/98, 24 août 1999, non publiée). Elle note par ailleurs qu’elle vient de constater que la requérante avait à sa disposition un recours qu’elle n’a pas exercé,. La requête doit en conséquence être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare cette partie de la requête irrecevable. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président