SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 56007/00 prezentate de R Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 19 noiembrie 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie, în fapt, recurentul, dl R Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la 14 august 1995, reclamantul a fost arestat și arestat de către jandarmii din districtul Varto și i se reproșa acordarea de asistență și asistență pentru PKK, o organizație ilegală. În declarația sa din 15 august 1995, reclamantul a recunoscut că a sprijinit și susținut această organizație în răpirea unui medic și a două asistente medicale. La 31 august 1995, reclamantul a prezentat în fața procurorului Republicii Varto declarația sa primită în timpul arestării sale și a negat acuzațiile aduse împotriva sa. În aceeași zi, a fost adus în fața judecătorului care a stat lângă tribunalul corecțional al lui Varto, care a ordonat arestarea sa provizorie și-a repetat declarația făcută în fața procurorului și a susținut că declarația sa ar fi fost obținută sub presiune în timpul arestării. Printr-un act de punere sub acuzare prezentat la 18 septembrie 1995, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbak. Prin hotărârea din 1 septembrie 1995, procurorul Republicii, în temeiul articolului 169 din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. Aprilie 1997, Curtea de Securitate a statului l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele reproșate și l-a condamnat la trei ani și nouă luni de închisoare. Pentru a stabili vinovația reclamantului, curtea s-a bazat pe declarațiile de la .. ..pe care le-a colectat în diferite etape ale procedurii, pe declarațiile jandarmilor care au colectat declarația, pe procesul-verbal de refacere a faptelor, precum și pe obiectele găsite în timpul arestării reclamantului și al percheziției domiciliului său. Printr-o hotărâre din 6 mai 1999, pronunțată la 26 mai 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. Va fi condamnat la o pedeapsă cuprinsă între trei și cinci ani de închisoare (...), oricine, fiind conștient de poziția și calitatea unei astfel de benzi sau organizații armate, va ajuta sau îi va oferi cazare, alimente, arme și muniție sau îmbrăcăminte, sau va facilita acțiunile sale în orice fel. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de tratamente inumane și degradante pe care le-ar fi suferit în timpul arestării sale și susține că declarația sa a fost obținută sub constrângere. Invocând art. 5 alineatul (1), 3 și 4 din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către un tribunal independent și imparțial. În această privință, acesta expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului. Invocând art. 5 alin. (1) și art. 6 alin. (2) și (3) din Convenție, reclamantul se plânge de necunoașterea dreptului său la un proces echitabil în măsura în care nu a fost informat cu privire la acuzațiile aduse împotriva sa și nu a putut să contacteze rudele și avocatul în timpul custodiei sale. Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge de discriminare din cauza originii sale etnice și a opiniilor sale politice. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către un tribunal independent și imparțial. În această privință, acesta expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului. Invocând art. 5 alin. (1) și art. 6 alin. (2) și (3) din Convenție, reclamantul se plânge de necunoașterea dreptului său la un proces echitabil în măsura în care nu a fost informat cu privire la acuzațiile aduse împotriva sa și nu a putut să contacteze rudele și avocatul în timpul custodiei sale. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de tratamente inumane și degradante pe care le-ar fi suferit în timpul reținerii sale și declară că declarația sa a fost obținută sub constrângere. Curtea arată că aceste afirmații sunt formulate într-un mod foarte general. Comisia constată că reclamantul susține, în esență, că a fost supus unor tratamente inumane și degradante în timpul custodiei sale și că a acceptat acuzațiile aduse împotriva sa sub presiune. Comisia observă că acesta nu descrie în niciun fel condițiile de păstrare la vedere și că nu produce nici un început al dovezilor, cum ar fi un raport medical sau o explicație a condițiilor în care ar fi fost supus unor tratamente abuzive. Curtea este de acord că nu dispune de niciun element care ar putea determina o suspiciune rezonabilă că reclamantul ar fi fost supus unor tratamente contrare articolului 3 din Convenție. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Invocând art. 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție, recurentul se plânge de durata detenției. Curtea va examina acest aspect din perspectiva art. 5 § 3. Cu toate acestea, aceasta nu este chemată să se pronunțe cu privire la dacă faptele invocate de reclamant revelează aspectul unei încălcări a acestei dispoziții. În speță, Curtea arată că reclamantul nu dispunea de nicio cale de atac în temeiul dreptului turc d mai sus pentru contestarea custodiei în litigiu care era în conformitate cu legislația internă (a se vedea Sakćk și alții c. Turcia, Hotărârea din 26 noiembrie 1997, Recuperarea hotărârilor și a hotărârilor 1997-VII, § 53. Aceasta se referă la jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia, în lipsa unei căi de atac interne, termenul de șase luni începe din actul incriminat în recurs. Curtea constată, în cazul de față, că reținerea reclamantului a luat sfârșit la 31 august 1995 cu arestarea sa provizorie, în timp ce cererea a fost introdusă la 19 noiembrie 1999. În plus, Comisia constată că examinarea cauzei nu permite identificarea niciunei circumstanțe speciale care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului; prin urmare, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatele (1) și (4) din convenție. Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge de discriminare din cauza originii sale etnice și a opiniilor sale politice. Curtea arată că reclamantul nu își sprijină în nici un fel afirmațiile și că examinarea acestui aspect, așa cum a fost invocat, nu permite identificarea nici unei aparențe de încălcare a articolului 14 din Convenție. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii este în mod clar greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului întemeiat pe lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului Diyarbakr și pe lipsa de echitate a procedurii în fața acesteia Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Georg Ress Modulul Președinte
de la requête n
o
56007/00
présentée par Rıza VURAL
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 3 avril 2003 en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
M
mes
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
H.S.
Greve,
juges
,
et
de
Berger
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 19 novembre 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Rıza Vural, est un ressortissant turc, né en 1920 et résidant à Varto. Il est représenté devant la Cour par M
e
C.
A.
Vural, avocat à Cologne (Allemagne).
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 14 août 1995, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue par des gendarmes du district de Varto. Il lui était reproché de porter aide et assistance au PKK, une organisation illégale.
Dans sa déposition du 15 août 1995, le requérant reconnut avoir porté aide et soutien à cette organisation dans l’enlèvement d’un médecin et de deux infirmières.
Le 31 août 1995, le requérant comparut devant le procureur de la République de Varto. Il contesta sa déposition recueillie lors de sa garde à vue et nia les accusations portées contre lui.
Le même jour, il fut traduit devant le juge assesseur près le tribunal correctionnel de Varto qui ordonna sa mise en détention provisoire. Il réitéra sa déposition faite devant le procureur de la République et soutint que sa déposition aurait été obtenue sous la contrainte lors de la garde à vue.
Par un acte d’accusation présenté le 18 septembre 1995, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır inculpa le requérant du chef d’accusation d’aide et soutien à une organisation illégale, en application des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme.
Par un arrêt du 1
er
avril 1997, la cour de sûreté de l’Etat reconnut le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à trois ans et neuf mois d’emprisonnement.
Afin d’établir la culpabilité du requérant, la cour se fonda sur les déclarations de l’intéressé recueillies aux différents stades de la procédure, les déclarations des gendarmes ayant recueilli la déposition, le procès-verbal de reconstitution des faits, ainsi que les objets retrouvés lors de l’arrestation du requérant et de la perquisition de son domicile.
Par un arrêt du 6 mai 1999, prononcé le 26 mai 1999, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 169 du code pénal dispose
:
«
Sera condamné à une peine allant de trois à cinq ans d’emprisonnement (...), quiconque, tout en ayant conscience de la position et qualité d’une telle bande ou organisation armée, l’aidera ou lui fournira un hébergement, des vivres, armes et munitions ou des vêtements, ou facilitera ses agissements de quelque manière que ce soit.
»
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint des traitements inhumains et dégradants qu’il aurait subis lors de sa garde à vue et allègue que sa déposition a été obtenue sous la contrainte.
Invoquant l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa garde à vue.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat.
Invoquant les articles 5 § 1 et 6 §§ 2 et 3 de la Convention, le requérant se plaint de la méconnaissance de son droit à un procès équitable dans la mesure où il n’a pas été informé des accusations portées contre lui et qu’il n’a pas pu contacter ses proches et son avocat lors sa garde à vue. Il allègue que le principe de la présomption d’innocence a été méconnu puisqu’il aurait été «
contraint
» d’accepter les accusations à son encontre.
Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant se plaint d’une discrimination en raison de son origine ethnique et de ses opinions politiques.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat.
Invoquant les articles 5 § 1 et 6 §§ 2 et 3 de la Convention, le requérant se plaint de la méconnaissance de son droit à un procès équitable dans la mesure où il n’a pas été informé des accusations portées contre lui et qu’il n’a pas pu contacter ses proches et son avocat lors sa garde à vue. Il allègue que le principe de la présomption d’innocence a été méconnu puisqu’il aurait été «
contraint
» d’accepter les accusations à son encontre.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
2
b) de son règlement.
2.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint des traitements inhumains et dégradants qu’il aurait subis lors de sa garde à vue et allègue que sa déposition a été obtenue sous la contrainte.
La Cour relève que ces allégations sont énoncées de manière très générale. Elle constate que le requérant fait valoir, pour l’essentiel, qu’il a subi des traitements inhumains et dégradants lors de sa garde à vue et qu’il a accepté les accusations portées à son encontre sous la contrainte. Elle observe que celui-ci ne décrit aucunement les conditions de sa garde à vue et qu’il ne produit aucun commencement de preuve, tel un rapport médical ou une explication des conditions dans lesquelles il aurait subi des mauvais traitements. La Cour est d’avis qu’elle ne dispose d’aucun élément susceptible d’engendrer un soupçon raisonnable que le requérant aurait subi des traitements contraires à l’article 3 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la garde à vue.
La Cour examinera ce grief sous l’angle de l’article 5 § 3. Toutefois, elle n’est pas appelée à se prononcer sur le point de savoir si les faits allégués par le requérant révèlent l’apparence d’une violation de cette disposition.
En l’espèce, la Cour relève que le requérant ne disposait en droit turc d’aucune voie de recours pour contester la garde à vue litigieuse qui était conforme à la législation interne (voir
Sakık et autres c. Turquie
, arrêt du 26
novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VII, § 53). Elle se réfère à sa jurisprudence bien établie selon laquelle, en l’absence de voie de recours internes, le délai de six mois court à partir de l’acte incriminé dans la requête.
La Cour observe, dans le cas d’espèce, que la garde à vue du requérant a pris fin le 31 août 1995 avec sa mise en détention provisoire alors que la requête a été introduite le 19 novembre 1999. Elle constate en outre que l’examen de l’affaire ne permet de discerner aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours du délai. Cette partie de la requête est donc tardive et doit être rejetée en application de l’article
35 §§ 1 et 4 de la Convention.
4.
Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant se plaint d’une discrimination en raison de son origine ethnique et de ses opinions politiques.
La Cour relève que le requérant n’étaye aucunement ses allégations et que l’examen de ce grief, tel qu’il a été soulevé, ne permet de déceler aucune apparence de violation de l’article 14 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article
35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant tirés du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır et du défaut d’équité de la procédure devant celle-ci
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président