SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 43924/98 prezentate de Bar Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 14 august 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAȚĂ Candidatul, Bariș Karatepe, este un resortisant turc, născut în 1979 și rezident în Malatya. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Yaman, avocat în Malatya. Circumstanțele din speță La 19 aprilie 1997, reclamantul și prietenul său, suspectați că au pus fluturași și postere fără autorizație prealabilă pe pereții orașului, au fost arestați și reținuți în incintele Direcției de Securitate a Malatiei.
Ulterior, reclamantul a fost adus în fața instanței judecătorești din Malatya pentru că a pus tracte și postere fără autorizare prealabilă, în conformitate cu art. 536 din Codul Penal. Reclamantul a negat acuzațiile aduse împotriva sa și a fost eliberat provizoriu. La 8 mai 1997, în timp ce procedura împotriva reclamantului în fața instanței judecătorești era în desfășurare, acesta din urmă a fost reținut și interogat din nou de Secția anti-terorism a Direcției de Securitate a Malatyei. A fost adus în fața procurorului Republicii lângă curtea de securitate a statului Malatya ( La 9 mai 1997, procurorul l-a acuzat pe reclamant în fața Curții de Securitate a statului, compusă din magistrați de carieră, dintre care unul se află sub jurisdicție militară.
În special, reproșându-l pe acesta din urmă să acorde asistență și asistență unei organizații ilegale, DHKP/C (Partea revoluționară a libertății poporului/Frontului) din cauza faptului că a fost arestat în posesia unor tracte și diapozitive referitoare la această organizație, acesta și-a revendicat condamnarea în temeiul articolului 169 din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. Prin hotărârea din 3 iulie 1997, tribunalul din Malatya l-a numit pe reclamant al acuzării de a pune fluturași și diapozitive fără autorizație în absența dovezilor. Procurorul Republicii nu a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. Curtea de Securitate a Uniunii Europene, reclamantul a negat acuzațiile aduse împotriva sa și l-a susținut că nu putea fi condamnat din nou pentru o infracțiune pentru care fusese achitat de instanța judecătorească din Malatya.
Prin hotărârea din 24 iulie 1997, Curtea de Securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele reproșate în temeiul articolului 169 din Codul Penal și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 2 ani și 6 luni. La 25 noiembrie 1997, hotărârea a fost confirmată de Curtea de Casație. La 8 decembrie 1997, textul integral al hotărârii Curții de Casație a fost depus la dosarul cauzei care se află în cadrul grefei Curții de Securitate a Uniunii Europene și astfel pus la dispoziția părților. La 29 aprilie 1998, reprezentantul reclamantului s-a adresat grefei și a obținut o copie a hotărârii. Dreptul și practica internă relevantă În temeiul dreptului turc, hotărârile de Casație pronunțate în cauzele penale nu sunt comunicate părților.
După ce au fost publicate și semnate, acestea sunt depuse în dosarul lor în cadrul primei instanțe în cauză și sunt astfel puse la dispoziția părților. Data actului este considerată data încheierii dosarului. Mai târziu, dacă este necesar, procurorul districtual însărcinat cu executarea pedepselor procedează, în conformitate cu particularitățile cauzei, la unul dintre actele de executare, și anume invitația de a executa pedeapsa privativă de libertate, ordinul de plată sau notificarea hotărârii la condamnatul condamnat. În cazul în care o persoană nu dă curs invitației de a executa o pedeapsă privativă de libertate, Parchetul emite un mandat de arestare împotriva ei. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul declară că instanța de securitate a statului care l-a judecat și condamnat nu constituie un funcționar independent și nelegitim din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său.
De asemenea, pretinde că a fost condamnat pentru un act de care fusese achitat anterior. Recurentul se plânge că cauza nu a fost ascultată în mod echitabil de către un tribunal independent și imparțial și că a fost condamnat pentru un act de care fusese achitat anterior.
În această privință, se face referire la art. 6 alin. (1) din Convenție, care, în partea sa relevantă, se citește astfel * Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va hotărî (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Guvernul ridică o excepție preliminară întemeiată pe nerespectarea articolului 35 alineatul (1) din Convenție, potrivit căreia cererile trebuie prezentate Curții în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive În această privință, acesta susține, într-o primă etapă, că termenul de șase luni începe să curgă de la data la care Curtea de Casație a respins recursul reclamantului, și anume 25 noiembrie 1997, în timp ce cererea a fost depusă la 14 august 1998. Guvernul susține, într-o a doua etapă, că decizia internă definitivă privind obiecțiile referitoare la lipsa de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a statului, precum și la faptul că a fost condamnată pentru un act care a făcut deja obiectul unei achitari, este cea pronunțată de instanța de securitate a statului.
În această privință, acesta susține că obiecțiunile în cauză se bazează pe o situație care se ridicau la baza legislației interne și că Curtea de Casație naivă avea pe deplin competența de a se pronunța cu privire la acestea.
Guvernul concluzionează că reclamantul ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la data la care a fost informat cu privire la eficacitatea căilor de atac interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 24 iulie 1997. subliniază că cererea a fost formulată la 14 august 1998. În sprijinul argumentației sale, guvernul face trimitere la jurisprudența Curții (Hazar și alții c. Turcia, decizia din 10 ianuarie 2002, și Bayram și Y Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia, atunci când recurentul are dreptul să primească o copie a deciziei interne definitive, este mai conform cu obiectul și cu scopul art. 35 alin. (1) din Convenție de a considera că termenul de șase luni începe să curgă de la data notificării copiei deciziei (a se vedea în special Worm c. Austria , Hotărârea din 29 august 1997, Rec., 1997-V, p. 1547, § 33, Or, în cazul în care comunicarea nu este prevăzută în dreptul intern, ca în speță, Curtea consideră că este necesar să se ia în considerare data punerii la dispoziție a deciziei, data de la care părțile pot lua efectiv cunoștință de conținutul său (a se vedea mutatis mutandis Papachelas c. Grecia , Hotărârea din 25 martie 1999 [GC], §§ 30-31, CEDO 1999-II Seher Karataș c. Turcia (dec), n 33179/96, CEDO 2001 și Z.Y.
c. Turcia (dec) n 27532/95, CEDO 2001). În prezenta cauză, hotărârea Curții de Casație, care constituie, în ceea ce privește obiecțiunile reclamantului, decizia internă definitivă, a fost pronunțată la 25 noiembrie 1997 și a fost pusă la dispoziția părților la grefa Curții de Securitate a Tribunalului de Primă Instanță din Malatya la 8 decembrie 1997. Prin urmare, cererea, introdusă la mai mult de șase luni de la această ultimă dată, și anume la 14 august 1998, este întârziată. În plus, Curtea constată că Consiliul reclamantului a retras la grefa instanței de primă instanță o copie a hotărârii de Casație la 29 aprilie 1998 la aproximativ cinci luni de la data punerii la dispoziția acestuia, și anume la 8 decembrie 1997. Curtea consideră, în aceste împrejurări, că reclamantul sau reprezentantul său nu au luat cu diligență pentru a obține mai devreme o copie a deciziei interne și că întârzierea se datorează propriei neglijențe.
În plus, aceștia din urmă nu au invocat nicio circumstanță specială care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului de șase luni (a se vedea Haralambidis și alte c. Grecia. , nr. 36706/97, CEDO 2001). De atunci, Curtea consideră, având în vedere considerațiile de mai sus, că cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ress Module Președinte
DÉCISION
de la requête n o 43924/98 présentée par Barıș KARATEPE contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 3 avril 2003 en une chambre composée de MM. G. Ress , président , L. Caflisch , P. Kūris , R. Türmen , M mes M. Tsatsa-Nikolovska , H.S. Greve , M. K. Traja, juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 août 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Barıș Karatepe, est un ressortissant turc, né en 1979 et résidant à Malatya.
Il est représenté devant la Cour par M e Yaman, avocat à Malatya. A. Les circonstances de l’espèce Le 19 avril 1997, le requérant et son ami, soupçonnés d’avoir posé des tracts et affiches sans autorisation préalable sur les murs de la ville, furent arrêtés et placés en garde à vue dans les locaux de la Direction de la sûreté de Malatya. Ils furent interrogés sans la présence de leur avocat. Par la suite, le requérant fut traduit devant le juge du tribunal d’instance de Malatya pour avoir posé des tracts et affiches sans autorisation préalable, et cela en vertu de l’article 536 du code pénal. Le requérant nia les accusations portées à son encontre et fut remis en liberté provisoire. Le 8 mai 1997, alors que la procédure dirigée contre le requérant devant le tribunal d’instance était en cours, ce dernier fut à nouveau appréhendé et interrogé par la section anti-terrorisme de la Direction de la sûreté de Malatya.
Il fut traduit devant le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Malatya (« le procureur »-« la cour de sûreté de l’Etat ») puis devant un juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna sa mise en détention provisoire. Le 9 mai 1997, le procureur mit le requérant en accusation devant la cour de sûreté de l’Etat, composée de magistrats de carrière dont l’un relevant de la magistrature militaire. Reprochant notamment à ce dernier de porter aide et assistance à une organisation illégale, le DHKP/C (Parti révolutionnaire de la liberté du peuple / Front) du fait d’avoir été appréhendé en possession de tracts et d’affiches concernant cette organisation, il requit sa condamnation en vertu de l’article 169 du code pénal et 5 de la loi n o 3713 sur la lutte contre le terrorisme.
Par un jugement du 3 juillet 1997 le tribunal d’instance de Malatya acquitta le requérant du chef d’accusation de pose de tracts et d’affiches sans autorisation en l’absence de preuves. Le procureur de la République ne forma pas de pourvoi à l’encontre de ce jugement. Devant la cour de sûreté de l’Etat, le requérant nia les accusations portées à son encontre et soutint qu’il ne pouvait être condamné de nouveau pour une infraction pour laquelle il venait d’être acquitté par le tribunal d’instance de Malatya. Par un arrêt du 24 juillet 1997, la cour de sûreté de l’Etat déclara le requérant coupable des faits reprochés sur la base de l’article 169 du code pénal et le condamna à une peine d’emprisonnement de 2 ans et 6 mois.
Le 25 novembre 1997, l’arrêt fut confirmé par la Cour de cassation. Le 8 décembre 1997, le texte intégral de l’arrêt de la Cour de cassation fut versé au dossier de l’affaire se trouvant au sein du greffe de la cour de sûreté de l’Etat et ainsi mis à la disposition des parties. Le 29 avril 1998, le représentant du requérant s’adressa au greffe et obtint une copie de l’arrêt. B. Le droit et la pratique internes pertinents En droit turc, les arrêts de cassation rendus dans les affaires pénales ne sont pas signifiés aux parties. Une fois mis en page et signés, ils sont versés dans leur dossier au sein de la première instance intervenue dans l’affaire et sont ainsi mis à la disposition des parties.
La date de cet acte est considérée comme étant la date de clôture du dossier. Plus tard, si besoin est, le procureur de la République chargé de l’exécution des peines procède, selon les particularités de l’affaire, à l’un des actes d’exécution, à savoir l’invitation à purger la peine privative de liberté, l’ordre de paiement ou la notification de l’arrêt au condamné incarcéré. Dans l’hypothèse où une personne ne donne pas suite à l’invitation à purger une peine privative de liberté, le parquet délivre un mandat d’arrêt contre elle. GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue que la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugé et condamné ne constitue pas un “tribunal indépendant et impartial” en raison de la présence d’un juge militaire en son sein.
Il prétend également avoir été condamné pour un acte dont il avait été auparavant acquitté. EN DROIT Le requérant se plaint de ce que cause n’a pas été entendue équitablement par « un tribunal indépendant et impartial » et qu’il a été condamné pour un acte dont il avait été auparavant acquitté.
Il invoque à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention, qui en sa partie pertinente se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) » Le Gouvernement soulève une exception préliminaire tirée du non-respect de l’article 35 § 1 de la Convention, selon lequel les requêtes doivent être soumises à la Cour « dans le délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive ». A cet égard, il fait valoir, dans un premier temps, que le délai de six mois commence à courir à partir de la date à laquelle la Cour de cassation a rejeté le pourvoi du requérant, à savoir le 25 novembre 1997, alors que la requête a été introduite le 14 août 1998. Le Gouvernement soutient, dans un second temps, que la décision interne définitive concernant les griefs relatifs au manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat ainsi qu’à la circonstance d’avoir été condamné pour un acte ayant déjà fait l’objet d’un acquittement, est celle rendue par la cour de sûreté de l’Etat.
A cet égard, il fait valoir que les griefs en question étaient fondés sur une situation qui découlait de la législation interne et que la Cour de cassation n’était nullement habilitée à se prononcer sur ces derniers. Le Gouvernement en conclut que le requérant aurait du introduire sa requête dans les six mois suivant le moment où il s’est rendu compte de l’inefficacité des recours internes, c’est-à-dire à partir de l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat, à savoir, le 24 juillet 1997. Or, il souligne que la requête a été introduite le 14 août 1998. A l’appui de son argumentation, le Gouvernement fait référence à la jurisprudence de la Cour ( Hazar et autres c. Turquie , décision du 10 janvier 2002, et Bayram et Yıldırım c. Turquie , décision du 29 janvier 2002). Le requérant ne se prononce pas sur cette question.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle, lorsque le requérant est en droit de se voir signifier d’office une copie de la décision interne définitive, il est plus conforme à l’objet et au but de l’article 35 § 1 de la Convention de considérer que le délai de six mois commence à courir à compter de la date de la signification de la copie de la décision (voir notamment Worm c. Autriche , arrêt du 29 août 1997, Recueil 1997-V, p. 1547, § 33). Or, lorsque la signification n’est pas prévue en droit interne, comme en l’espèce, la Cour estime qu’il convient de prendre en considération la date de la mise à disposition de la décision, date à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance de son contenu (voir, mutatis mutandis , Papachelas c. Grèce , arrêt du 25 mars 1999 [GC], §§ 30-31, CEDH 1999-II ; Seher Karataș c. Turquie (déc), n o 33179/96, CEDH 2001 et Z.Y.
c. Turquie (déc) n o 27532/95, CEDH 2001). Dans la présente affaire, l’arrêt de la Cour de cassation qui constitue, quant aux griefs du requérant, la décision interne définitive, a été rendu le 25 novembre 1997 et mis à la disposition des parties au greffe de la cour de sûreté de l’Etat de Malatya le 8 décembre 1997. Il s’ensuit que la requête, introduite plus de six mois après cette dernière date, à savoir le 14 août 1998, est tardive. La Cour observe, de plus, que le conseil du requérant a retiré au greffe de la juridiction de première instance une copie de l’arrêt de cassation le 29 avril 1998 environ cinq mois après la date de la mise à la disposition de celui-ci, à savoir le 8 décembre 1997. La Cour considère, dans ces circonstances, que le requérant ou son représentant n’ont pas fait diligence afin d’obtenir bien plus tôt une copie de la décision interne et qu’ainsi le retard est dû à leur propre négligence.
En outre, ces derniers n’ont fait valoir aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours du délai de six mois (voir Haralambidis et autres c. Grèce , n o 36706/97, CEDH 2001). Dés lors, la Cour considère, eu égard aux considérations qui précèdent, que la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président