AFFAIRE KARATEPE c. TURQUIE

AFFAIRE KARATEPE c. TURQUIE (CtEDO, 2007)

SECȚIUNEA A DOUA

CAUZA

KARATEPE c. TURCIA

(Dosarul nr.

o

41551/98)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

31 iulie 2007

DEFINITIVĂ

31/10/2007

Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite de articolul

44 §

2 din Convenție. Poate suferi retușuri de formă.

În cauza Karatepe c. Turcia,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință într-o cameră compusă din

:

Dna.

F. Tulkens,

președintă,

Dl.

I. Cabral Barreto,

R. Türmen,

M. Ugrekhelidze,

V. Zagrebelsky,

Dna.

A. Mularoni,

Dl.

D. Popović,

judecători,

și Dna.

F.

Elens-Passos,

grefieră adjunctă de secțiune

,

După ce a deliberat în cameră de consiliu la 10 iulie 2007,

Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată

:

PROCEDURĂ

1.

La originea cauzei se află un dosar (nr.

o

41551/98) împotriva Republicii Turcia și pe care un cetățean al acestui stat, D.

Șükrü Karatepe («

reclamantul

»), l-a sesizat pe Comisia Europeană a Drepturilor Omului («

Comisia

») la 31 martie 1998 în virtutea vechilui articol 25 din Convenția pentru salvgardarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («

Convenția

»).

2.

Dosarul a fost transmis Curții la 1

noiembrie 1998, dată la care Protocolul la Convenție a intrat în vigoare (art. 5 § 2 din Protocolul nr.

o

11)

3.

Reclamantul este reprezentat de D.

C. Șanli, avocat la Istanbul. Guvernul turc («

Guvernul

») nu a desemnat un agent în scopul procedurii în fața Curții.

4.

La 30 martie 2006, Curtea a declarat dosarul parțial inadmisibil și a decis să comunice Guvernului plângerile privind articolele 6 §

1 și

10 din Convenție. Prevalând-se de art. 29 § 3 din Convenție, a decis că se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului.

CONSIDERÂND FAPTELE

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

5.

Reclamantul s-a născut în 1949 și locuiește la Kayseri.

6.

Era membru al partidului Refah Partisi (Partidul Prosperității, mai sus «

Refah

») și ocupa funcția de primar al Kayseri în momentul faptelor.

7.

La 25 octombrie 1996, la o conferință de presă, reclamantul a proferit următoarele cuvinte

:

«

Maestrul Erbakan nu este laic în sensul în care se înțelege în Turcia. Nici eu nu sunt laic. Maestrul Erbakan nu este kémaliste (...) Nici eu nu sunt. Dar acestea sunt atributele politicianului în Turcia. Construiți o clădire frumoasă, și vi se spune «

dar îi lipsește portretul [al lui Atatürk]

». Atunci agățăm portretul. Adică este vorba de un accesoriu. (...) Pe de altă parte, Refah nu va mai pune pe agenda sa mesajele sale islamice, pe care le expunea foarte clar, ca reacție, în perioada în care era la 3 % sau 5 % [din voturi]. Refah se va adapta mai mult la culorile locului în care se găsește. Oamenii rezonabili, care vor conduce Turcia cu o politică realistă, vor respecta principiile. (...) Există legi. Atât timp cât acestea sunt în vigoare, leagă pe toată lumea (...)

»

8.

La 10 noiembrie 1996, la o reuniune Refah, reclamantul a pronunțat un discurs, ale cărui anumite pasaje se citesc după cum urmează

:

«

Forțele dominante spun «

fie trăiți în modul nostru, fie vom semăna discordia și corupția în rândul vostru.

» Din acest motiv, chiar și miniștrii Refah nu îndrăznesc să-și dezvăluie viziunea asupra lumii în cadrul ministerului lor. Diseară, și eu am participat la o ceremonie, din cauza funcției mele oficiale. Văzând-mă îmbrăcat în felul acesta, cu toată această podoabă, nu crede nicicând că sunt laic. În perioada aceasta în care credința noastră este insultată, în care este blasfemată, e contre-voință că am trebuit să particip la o ceremonie în timp ce inima mi-a sângenat. Prim-ministrul, miniștrii, deputații pot avea anumite obligații. Dar voi, voi nu aveți nicio obligație. Acest sistem trebuie să se schimbe. Am așteptat, vom astepta încă puțin. Vedem ce ne rezervă viitorul. Să musulmanii păstreze urgia, resentimentul, ura pe care o au în ei

».

9.

Aceste cuvinte au fost relatate în comunicatul de presă

:

«

Fiind obligați să participăm la această ceremonie (privind-o pe cea din 10 noiembrie), în care se insulta credința noastră, valorile noastre, în timp ce sângerăm interior, am fost obligați să ne asigurăm prezența, acest regim de tortură trebuie schimbat, acest regim, care este epava unui regim de partid unic, depășit, care vede oamenii ca sclavi, care nu are nici o considerație pentru alegători care-și aleg conducătorii cu vocea, trebuie schimbat (...) Musulmanii

! nu pierde niciodată aceasta obsesie, asta ură și aceasta credință.

»

10.

Printr-un act de acuzare din 25 iulie 1997, procurorul Republicii din fața curții de securitate a statului din Ankara l-a inculpat pe reclamant de incitare a poporului la ură și ostilitate pe baza unei distincții bazate pe apartenența la o religie, infracțiune prevăzută de articolul

312 §§

2 și 3 din codul penal, din cauza discursurilor menite mai sus. Pasajele din discursurile din 25 octombrie și 10 noiembrie 1996 au fost menționate, printre altele, în actul de acuzare.

11.

La 13 noiembrie 1996, în declarațiile sale colectate de procurorul Republicii, reclamantul a afirmat că fusese oprit de doi primari de districte aparținând comunității sale urbane înainte de a intra în sala de reuniune. Fusese în particular jenat de reproșurile lor că nu onoraseă promisiunile sale și că nu le putut onora din cauza dificultăților birocratice legate de diferitele ministere. Era sub influența sentimentelor de rușine și tristețe că mai apoi pronunțase discursul, dar niciodată nu intenționase să insulte sau să critice Atatürk

; scopul lui era să critice birocratia care îl împiedicase să rezolve problemele cetățenilor săi. Nu pregătise discursul și pronunțase aceste fraze spontan

; nu avea intenție să comită o infracțiune conform legislației în vigoare, fiind el însuși profesor de drept constituțional.

12.

Printr-o hotărâre pronunțată la 9 octombrie 1997, curtea de securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de închisoare de un an și la o amendă de 420

000 lire turce, pe baza articolului

312 §

2 din codul penal.

13.

În fața Curții de Casație, reclamantul și-a reiterat apărarea adăugând că se scuzase prin intermediul televiziunii pentru pronunțarea discursului și al cuvintelor «

ură și răzbunare

».

14.

Curtea de Casație a confirmat hotărârea la 10 decembrie 1997. În motivele hotărârii sale, a citat în particular comunicatul de presă (paragraful

8 mai sus) estimând că autorizând publicarea sa reclamantul și-a întărit voința și hotărârea. De altfel, se folosea de statutul de primar pentru a influența și exploata sentimentele religioase ale alegătorilor săi aparținând unui grup sociocultural popular.

15.

Printr-o hotărâre a Consilului de Stat pronunțată la 10 februarie 1998, reclamantul a fost destituit din funcția de primar.

16.

A fost încarcerat la 24 aprilie 1998 și eliberat condiționat la 17

septembrie 1998.

II.

DREPTUL INTERN RELEVANT

17.

Dispozițiile relevante din codul penal în vigoare în epoca faptelor se citesc după cum urmează

:

art. 312

«

Incitare nepublică la infracțiune

Este pedepsibil cu șase luni până la doi ani de închisoare și cu o amendă grea de șase mii la treizeci de mii lire turce oricine, în mod expres, laudă sau face apologia unui act calificat ca infracțiune de lege, sau incită populația să dezbată legea.

Este pedepsibil cu unu la trei ani de închisoare și cu o amendă de nouă mii la treizeci și șase de mii lire oricine, pe baza unei distincții bazate pe apartenența la o clasă socială, rasă, religie, sectă sau regiune, incită poporul la ură și ostilitate. Dacă o asemenea incitare compromite securitatea publică, pedeapsa este majorată cu o proporție care poate merge de la o treime la jumătate din pedeapsa de bază.

Pedepsele care se atașează infracțiunilor definite în paragraful anterior sunt dublate atunci când acestea sunt comise prin mijloacele enumerate în paragraful

2 din art. 311

»

art. 311 § 2

«

Incitare publică la infracțiune

(...)

Dacă incitarea la infracțiune este făcută prin orice mijloace de comunicare de masă – bandă audio, discuri, ziare, publicații sau alte instrumente de presă –, prin distribuția de manuscrise tipărite sau prin punerea de panouri sau afișe în locuri publice, pedepsele de închisoare care trebuie infligite vinovatului sunt dublate (...)

»

Prin legile nr.

o

4744 din 6 februarie 2002 și nr.

o

5237 din 26 septembrie 2004, art. 312 din vechiul cod penal a fost amendat.

ANALIZÂND JURIDIC

I.

PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEASĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

18.

Reclamantul susține în esență că curtea de securitate a statului care l-a judecat și condamnat nu poate fi considerată un tribunal independent și imparțial datorită prezenței unui judecător militar în componență. El invocă articolul

6 § 1 din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește după cum urmează

:

«

Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...), de un tribunal independent și imparțial (...) care va hotărî (...) asupra fondului oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa (...)

»

19.

Curtea consideră, la lumina criteriilor care se degajă din jurisprudența sa (a se vedea, în special,

Çıraklar c. Turcia

, hotărâre din 28

octombrie 1998,

Culegere de hotărâri și decizii

1998

‑

VII) și ținând seama de ansamblul elementelor pe care le are la dispoziție, că această parte a dosarului trebuie să facă obiectul unui examen pe fond. Observă în fapt că nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate.

20.

Curtea a tratat în repetate rânduri cauze ridicând chestiuni similare cu ale cazului de față și a constatat încălcarea articolului

6 §

1 din Convenție (

Özel c. Turcia

, nr.

o

42739/98, §§ 33-34, 7

noiembrie 2002 și

Özdemir c. Turcia

,

nr.

o

59659/00, §§ 35

‑

36, 6 februarie 2003).

21.

A examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt nici argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cauza de față. Observă că este de înțeles că reclamantul, care trebuia să răspundă în fața unei curți de infracțiuni împotriva «

securității

» statului, să fi temut să comparaie în fața judecătorilor printre care se afla un ofițer de carieră aparținând magistraturii militare. Din acest motiv, putea în mod legitim să se teamă că curtea de securitate a statului să se lase necorespunzător ghidată de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că erau obiectiv justificate îndoielile hrănite de reclamant cu privire la independența și imparțialitatea acestei jurisdicții (

Incal c. Turcia

, hotărâre din 9 iunie 1998,

Culegere

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

22.

Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și condamnat reclamantul, curtea de securitate a statului nu era un tribunal independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1.

II.

PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEASĂ A ARTICOLELOR 10 ȘI 14 DIN CONVENȚIE

23.

Reclamantul se plânge că condamnarea pronunțată împotriva lui de curtea de securitate a statului a prejudiciat dreptul lui la libertatea de exprimare. El invocă art. 10 din Convenție, atât luat izolat cât și combinat cu art. 14.

Curtea, care nu vede niciun argument necesitând un examen separat al plângerii trase de art. 14 din Convenție, va examina plângerea reclamantului doar sub aspectul articolului 10, care, în partea sa relevantă, este redactat după cum urmează

:

«

1.

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea opiniei și libertatea de a primi sau transmite informații sau idei fără interferență din partea autorităților publice și fără considerare de frontiere. (...)

2.

Exercitarea acestor libertăți, căreia îi sunt aferente datorii și responsabilități, poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, pentru integritatea teritorială sau pentru siguranța publică, pentru apărarea ordinii și prevenția crimei, pentru protecția sănătății sau moralei, pentru protecția reputației sau drepturilor altora, pentru prevenirea divulgării informațiilor confidențiale sau pentru garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare.

»

24.

Curtea constată că, ținând seama de ansamblul elementelor la dispoziție, plângerea nu este manifestă neîntemeiatâ, în sensul articolului

35 § 3 din Convenție și trebuie să facă obiectul unui examen pe fond. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.

25.

Curtea se referă la principiile fundamentale care se degajă din jurisprudența sa referitoare la

art. 10, așa cum le-a prezentat în special în hotărârea

Erbakan

c. Turcia

(nr.

o

59405/00, §§ 55-57, 6 iulie 2006). Prezenta cauză se caracterizează în special prin faptul că reclamantul a fost sancționat pentru declarații calificate de instanțele interne drept «

discurs de ură

». Sub acest aspect, Curtea subliniază că toleranța și respectul pentru egalitatea demnității tuturor ființelor umane constituie fundamentul unei societăți democratice și pluraliste. Din aceasta rezultă că, în principiu, se poate judeca necesar, în societățile democratice, sancționarea și chiar prevenirea tuturor formelor de exprimare care propagă, incită la, promovează sau justifică ura bazată pe intolerință (inclusiv intolerința religioasă), dacă se veghează la asigurarea că «

formalitățile

», «

condițiile

», «

restricțiile

» sau «

sancțiunile

» impuse sunt proporționale cu scopul legitim urmărit (privind discursul de ură și apologia violenței, a se vedea,

mutatis mutandis

,

Sürek c. Turcia

(nr.

o

1)

[Marea Cameră], nr.

o

26682/95, § 62, CEDH 1999-IV, și, în particular,

Gündüz c. Turcia

, nr.

o

35071/97, §

40, CEDH 2003-XI).

26.

Nu se pune în discuție între părți că condamnarea penală a reclamantului a constituit o ingerință în dreptul lui la libertatea de exprimare, protejată de art. 10 § 1. Nici nu se contestă că interferența era prevăzută de lege – art. 312 din codul penal

‑

și urmărea mai mulți scopuri legitime, și anume menținerea securității naționale și apărarea ordinii și protecția drepturilor altora și prevenția crimei, în sensul articolului 10 §

necesară într-o societate democratică

».

27.

Conform reclamantului, condamnarea sa nu se justifica. Pronunțase cuvintele litigioase sub influența sentimentelor de rușine și tristețe pentru că nu fusese capabil să-și țină promisiunile fa ț ă de administrații

; scopul lui era să critice birocratia care îl împiedicase să rezolve problemele concetățenilor. De altfel, se scuzase la televiziune pentru utilizarea cuvântului «ură

».

28.

Guvernul consideră că condamnarea reclamantului, din cauza cuvintelor sale, se justifică în raport cu paragraful doi al articolului 10 din Convenție.

29.

În prezenta cauză, discursul reclamantului cuprinde două episoade: în primul, exprimă poziția sa individuală cu privire la laicitate (§6 mai sus). În al doilea, el apelează, în calitate de primar al unui oraș mare, administraților săi să ia poziție

: «

(...) așa îmbrăcat, cu toată această podoabă

[1]

(...) e contra-voință că am trebuit să particip la o ceremonie. Dar voi, voi nu aveți nicio obligație. Acest sistem trebuie să se schimbe. Am așteptat, vom astepta încă puțin. Vedem ce ne rezervă viitorul. Să musulmanii păstreze urgia, resentimentul, ura pe care o au în ei

» (§7 mai sus), înainte de a-i încuraja să nu piardă niciodată «

(...)

această obsesie, această ură și aceasta credință

.

» (§8 mai sus).

30.

Se poate considera că asemenea cuvinte proferite de un om politic notabil la o adunare publică dezvăluie mai mult o viziune a societății structurată exclusiv în jurul valorilor religioase și par deci dificil de conciliat cu pluralismul care caracterizează societățile actuale unde se confruntă cele mai diverse grupuri (a se vedea, în același sens,

Erbakan

precitat, § 62). În particular, apelând cetățenii să păstreze «

(...)

urgia, resentimentul, ura pe care o au în ei

» (§7 mai sus), împotriva altei părți a populației, reclamantul nu ar putea pretinde beneficiul libertății de exprimare. În orice caz, este subînțeles, fără echivoc, că este vorba de o incitare la nerespectarea legilor laice ale statului turc. Aceste cuvinte ar putea dificil să treacă drept compatibile cu spiritul toleranței și merg împotriva valorilor fundamentale ale justiției și păcii pe care le exprimă Preambulul la Convenție (a se vedea în special,

Gündüz

c. Turcia

(dec.), nr.

o

59745/00, CEDH 2003

‑

XI (extras)). Din această perspectivă, Curtea judecă că motivele condamnării reclamantului erau atât relevante cât și suficiente pentru a justifica o ingerință în dreptul acestuia la libertatea de exprimare, cu atât mai mult cât, în calitatea de primar al unui oraș important, avea un rol apud public, care revine o importanță crescută în situație de conflict și tensiune (

Sürek c. Turcia

(nr.

o

1)

, precitat, § 63, și

Zana

c. Turcia

, hotărâre din 25 noiembrie 1997,

Culegere de hotărâri și decizii

1997

‑

VII, § 46). Ea reamintește că simplul fapt că «

informații

» sau «

idei

» jignesc, șochează sau îngrijorează nu e suficient pentru a justifica o asemenea interferență deoarece este în cauză, în prezenta cauză, un discurs de ură care face apologia violenței (

Sürek (nr.

o

1)

precitat, §

62).

31.

Sigur, Curtea recunoaște severitatea pedepsei infligite reclamantului, și anume o pedeapsă de închisoare de un an și o amendă de 420

000 lire turce. Reamintește totuși că a estimat că înscrierea în dreptul intern a sancțiunilor disuasive se poate dovedi necesară atunci când un comportament atinge nivelul celui constatat mai sus și devine intolerabil în ceea ce constituie negația principiilor întemeierii unei democrații pluraliste (

Gündüz,

decizie precitată). De altfel, ținând seama în special de faptul că interesatul a beneficiat de o eliberare condiționată la 17

septembrie 1998, după ce executase o pedeapsă de închisoare de aproximativ patru luni și jumătate, Curtea consideră că gravitatea sancțiunii infligite în prezenta cauză nu poate fi considerată disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit, și anume prevenirea incitării publice la crime (

Güzel

c.

Turcia (nr.

o

1)

, (dec.), nr.

o

54479/00, din 20 septembrie 2005).

32.

În concluzie, interferența litigioasă era conformă articolului 10 § 2 din Convenție.

33.

Prin urmare, Curtea concluzionează că nu a existat încălcare a articolului

10 din Convenție.

III.

PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE

34.

Potrivit articolului 41 din Convenție,

«

Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante în cauză nu permite a șterge decât incomplet consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, după caz, o satisfacție echitabilă.

»

A.

Daune

35.

Reclamantul cere 20

000 franci francezi (FRF) [aproximativ 3

048

euro (EUR)] ca titlu de prejudiciu moral și 6

000

000 FRF [aproximativ 914

634

EUR] ca titlu de prejudiciu material din cauza pierderii de venituri corespunzând emolumentelor pe care le-ar fi primit ca primar dacă nu ar fi fost destituire din mandat.

36.

Guvernul contestă aceste sume și se referă la hotărârea

Çıraklar

precitată (§ 82).

37.

Privitor la pierderea de venituri susținute de reclamant, Curtea nu observă niciun lănț de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut, destitui rea din funcția de primar fiind, așa cum a fost remarcat în decizia din 30 martie 2006 privind admisibilitatea pronunțată în prezenta cauză, consecința hotărârii Curții Constituționale privind dizolvarea

Refah Partisi

. Cât privește prejudiciul moral cerut, Curtea consideră că, în circumstanțele prezentei cauze, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral susținut.

B.

Cheltuieli și costuri

38.

Reclamantul cere 20

000 FRF [aproximativ 3

048 EUR] pentru cheltuieli și costuri. Nu depune niciun justificativ sub acest titlu.

39.

Guvernul contestă suma cerută.

40.

Curtea judecă în echitate că trebuie acordată reclamantului o sumă de 500

Euro.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,

1.

Declară,

la unanimitate, restul dosarului admisibil

;

2.

Hotărăște

, la unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție

;

3.

Hotărăște

, cu șase voturi împotriva unuia, că nu a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție

;

5.

Hotărăște

, la unanimitate, că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant și îi acordă 500 EUR (cinci sute euro) pentru cheltuieli și costuri

;

6.

Respinge

cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.

Încheiat în franceză, apoi comunicat în scris la 31 iulie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.

F.

Elens-Passos

F.

Tulkens

Grefieră adjunctă

Președintă

La prezenta hotărâre se găsește anexată, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei parțial disidente a Dl. Zagrebelsky.

F.T.

F.E.P.

OPINIE PARȚIAL DISIDENTĂ A DL. JUDECĂTOR ZAGREBELSKY

Regret că nu am putut să-mi alatur concluzia majorității Camerei în ceea ce privește plângerea ridicată sub aspectul articolului 10 din Convenție.

Conform hotărârii, reclamantul s-ar fi dedicat unui discurs de ură și, procedând în felul acesta, nu ar putea pretinde protecția libertății sale de exprimare.

Pentru a justifica votul meu contrar și pentru a-mi explica opinia că, în prezenta cauză, ar fi trebuit găsit o încălcare a articolului 10, nu este necesar să reiau numeroasele afirmații pe care le gasim în hotărârile Curții privind importanța libertății de exprimare, în special privind dezbaterea politică. Nu este nici util să reiau argumentele potrivit cărora raza libertăților trebuie recunoscută în amplitudinea maximă, în timp ce excepțiile trebuie interpretate restricttiv.

În discursul reclamantului (profesor de drept constituțional după stare) ceea ce atinge domeniul «discursului de ură» este expresia pe care a pronunțat-o la sfârșitul unor cuvinte de natură politică, care puneau în cauză, cu o anumită vioiciune, aspecte ale «laicității» statului turc. Nu este necesar să împărtășesc poziția oratorului, care susține că nu este nici laic, nici kémaliste, pentru a fi de opinia că această critică intră în câmpul libertății de exprimare. Această libertate a trebuit introdusă în Constituții și în Convenție anume pentru a asigura că chiar și opiniile care deranjează majoritatea cetățenilor, guvernul și cei care, prin influența lor, orientează opinia publică, pot fi exprimate fără entravi. Din acest motiv găsesc îngrijorătoare hotărârea la §30, unde se poate citi că «

asemenea cuvinte proferite de un om politic notabil la o adunare publică dezvăluie mai mult o viziune a societății structurată exclusiv în jurul valorilor religioase și par deci dificil de conciliat cu pluralismul care caracterizează societățile actuale unde se confruntă cele mai diverse grupuri...

» și mai departe că «

aceste cuvinte ar putea dificil să treacă drept compatibile cu spiritul toleranței și merg împotriva valorilor fundamentale ale justiției și păcii pe care le exprimă Preambulul la Convenție...

». După opinia mea, e anume în acest spirit de deschidere și toleranță că ar fi trebuit concluzionat că reclamantul putea bine să se prevaleaze de libertatea de a-și exprima opiniile.

Cu toate acestea, reclamantul și-a încheiat discursul (care nu fusese pregătit în avans) apelând musulmanii să cultive urgia, resentimentul, ura pe care o au în ei. Există o anumită exagerare retorică. Dar accept că contextul de timp și locuri dă acestei expresii un sens și poate o eficacitate periculoasă, care o face să ieșă din câmpul libertății de exprimare protejat de art. 10. Reclamantul însuși s-a scuzat în cursul unei emisiuni de televiziune (§13 din hotărâre).

O reacție din partea Statului era prin urmare admisibilă. Acestea fiind zise, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de închisoare de un an (din care patru luni și jumătate efectiv petrecute în închisoare) și la o amendă de 420.000 lire turce. Ținând cont de jurisprudența Curții, după opinia mea, interferența suferită de reclamant în exercitarea libertății sale de exprimare, din cauza gravității sancțiunii penale, apare disproporționată și deci nu era necesară într-o stat democratic.

[1]

Referință la îmbrăcămintea laică

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

KARATEPE c. TURQUIE

(Requête n

o

41551/98)

ARRÊT

STRASBOURG

31 juillet 2007

DÉFINITIF

31/10/2007

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Karatepe c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M

me

F. Tulkens,

présidente,

MM.

I. Cabral Barreto,

R. Türmen,

M. Ugrekhelidze,

V. Zagrebelsky,

M

me

A. Mularoni,

M.

D. Popović,

juges,

et de M

me

F.

Elens-Passos,

greffière adjointe de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 juillet 2007,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

41551/98) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.

Șükrü Karatepe («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («

la Commission

») le 31 mars 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre 1998, date à laquelle le Protocole à la Convention est entré en vigueur (article 5 § 2 du Protocole n

o

11)

3.

Le requérant est représenté par M

e

C. Șanli, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n'a pas désigné d'agent aux fins de la procédure devant la Cour.

4.

Le 30 mars 2006, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 6 §

1 et

10 de la Convention au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1949 et réside à Kayseri.

6.

Il était membre du parti Refah Partisi (Parti de la Prospérité, ci-après «

le Refah

») et occupait le poste de maire de Kayseri au moment des faits.

7.

Le 25 octobre 1996, lors d'une réunion de presse, le requérant tint les propos suivants

:

«

Maître Erbakan n'est pas laïc au sens où on l'entend en Turquie. Moi non plus, je ne suis pas laïc. Maître Erbakan n'est pas kémaliste (...) Je ne le suis pas davantage. Mais ce sont les attributs du politicien en Turquie. Vous construisez un beau bâtiment, on vous dit «

mais il manque le portrait [d'Atatürk]

». Alors nous accrochons le portrait. C'est à dire qu'il s'agit d'un accessoire. (...) D'autre part, le Refah ne remettra plus à l'ordre du jour ses messages islamiques, qu'il exposait très nettement, par réaction, à l'époque où il en était à 3 % ou 5 % [de votes]. Le Refah s'adaptera davantage aux couleurs de l'endroit où il se trouve. Les gens raisonnables, qui dirigeront la Turquie par une politique réaliste, respecteront des principes. (...) Il y a des lois. Tant que celles-ci sont en vigueur, elles lient tout un chacun (...)

»

8.

Le 10 novembre 1996, lors d'une réunion du Refah, le requérant prononça un discours, dont certains passages se lisent comme suit

:

«

Les forces dominantes disent «

ou bien vous vivez à notre manière, ou bien nous allons semer la discorde et la corruption chez vous.

» De ce fait, même les ministres du Refah n'osent pas révéler leur vision du monde au sein de leur ministère. Ce matin, moi aussi, j'ai assisté à une cérémonie, du fait de mon titre officiel. En me voyant ainsi vêtu, avec toute cette parure, ne croyez surtout pas que je suis laïc. Dans cette période où notre croyance est insultée, qu'elle est blasphémée, c'est malgré moi, que j'ai dû assister à une cérémonie alors que mon cœur a saigné. Le premier ministre, les ministres, les députés peuvent avoir certaines obligations. Mais vous, vous n'avez aucune obligation. Ce système doit changer. Nous avons attendu, nous attendrons encore un peu. Voyons ce que l'avenir nous réserve. Que les musulmans préservent la hargne, la rancune, la haine qu'ils ont en eux

».

9.

Ces propos furent ainsi relatés dans un communiqué de presse

:

«

Etant obligés d'assister à cette cérémonie (concernant celle du 10 novembre), où on insultait notre croyance, nos valeurs, alors que nous saignions intérieurement, nous étions obligés d'assurer notre présence, ce régime de torture doit être changé, ce régime, qui est l'épave d'un régime de parti unique, hors du temps, qui voit les hommes comme des esclaves, qui n'a aucune considération pour les électeurs qui choisissent leurs dirigeants avec leur voix, doit changer (...) Les musulmans

! ne perdez jamais cette obsession, cette haine et cette croyance.

»

10.

Par un acte d'accusation du 25 juillet 1997, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'État d'Ankara inculpa le requérant d'incitation du peuple à la haine et à l'hostilité sur la base d'une distinction fondée sur l'appartenance à une religion, infraction prévue à l'article

312 §§

2 et 3 du code pénal, du fait des discours susmentionnés. Les passages des discours des 25 octobre et 10 novembre 1996 furent mentionnés, entre autres, dans l'acte d'accusation.

11.

Le 13 novembre 1996, dans ses dépositions recueillies par le procureur de la République, le requérant affirma qu'il avait été interpelé par deux maires de districts appartenant à sa communauté urbaine avant d'entrer dans la salle de réunion. Il avait en particulier été embarrassé par leurs reproches de ne pas avoir respecté ses promesses et de ne pas avoir pu les honorer en raison des difficultés bureaucratiques liées aux différents ministères. C'est sous l'emprise de sentiments de honte et de tristesse qu'il avait ensuite prononcé son discours mais, à aucun moment, il n'avait voulu insulter ou critiquer Atatürk

; son but était de critiquer la bureaucratie qui l'empêchait de résoudre les problèmes de ses citoyens. Il n'avait pas préparé son discours et avait prononcé ces phrases spontanément

; il n'avait aucune intention de commettre une infraction à la législation en vigueur, étant lui-même un professeur de droit constitutionnel.

12.

Par un arrêt rendu le 9 octobre 1997, la cour de sûreté de l'État condamna le requérant à une peine d'emprisonnement d'un an ainsi qu'à une amende de 420

000 livres turques, sur le fondement de l'article

312 §

2 du code pénal.

13.

Devant la Cour de Cassation, le requérant réitéra sa défense en ajoutant qu'il s'était excusé par l'intermédiaire de la télévision pour avoir prononcé son discours et les mots «

haine et vengeance

».

14.

La Cour de cassation confirma l'arrêt le 10 décembre 1997. Dans les motifs de son arrêt, elle cita en particulier le communiqué de presse (paragraphe

8 ci-dessus) estimant qu'en autorisant sa publication le requérant renforçait sa volonté et sa détermination. De plus, il se servait de son statut de maire pour influencer et exploiter les sentiments religieux de ses électeurs appartenant à un groupe socioculturel populaire.

15.

Par un arrêt du Conseil d'État rendu le 10 février 1998, le requérant fut déchu de sa fonction de maire.

16.

Il fut incarcéré le 24 avril 1998 et libéré sous condition le 17

septembre 1998.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

17.

Les dispositions pertinentes du code pénal en vigueur à l'époque des faits se lisaient ainsi

:

Article 312

«

Incitation non publique à l'infraction

Est passible de six mois à deux ans d'emprisonnement et d'une amende lourde de six mille à trente mille livres turques quiconque, expressément, loue ou fait l'apologie d'un acte qualifié d'infraction par la loi, ou incite la population à désobéir la loi.

Est passible d'un à trois ans d'emprisonnement ainsi que d'une amende de neuf mille à trente-six mille livres quiconque, sur la base d'une distinction fondée sur l'appartenance à une classe sociale, à une race, à une religion, à une secte ou à une région, incite le peuple à la haine et à l'hostilité. Si pareille incitation compromet la sécurité publique, la peine est majorée d'une portion pouvant aller d'un tiers à la moitié de la peine de base.

Les peines qui s'attachent aux infractions définies au paragraphe précédent sont doublées lorsque celles-ci sont commises par les moyens énumérés au paragraphe

2 de l'article 311

»

Article 311 § 2

«

Incitation publique à l'infraction

(...)

Si l'incitation à l'infraction est faite par des moyens de communication de masse quels qu'ils soient – bandes sonores, disques, journaux, publications ou autres instruments de presse –, par la distribution de manuscrits imprimés ou par la pose de panneaux ou affiches dans les lieux publics, les peines d'emprisonnement à infliger au coupable sont doublées (...)

»

Par les lois n

o

4744 du 6 février 2002 et n

o

5237 du 26 septembre 2004, l'article 312 de l'ancien code pénal fut amendé.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

18.

Le requérant allègue principalement que la cour de sûreté de l'État qui l'a jugé et condamné ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial en raison de la présence d'un juge militaire en son sein. Il invoque l'article

6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...), par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

»

19.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir, notamment,

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que cette partie de la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en effet qu'elle ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité.

20.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6 §

1 de la Convention (

Özel c. Turquie

, n

o

42739/98, §§ 33-34, 7

novembre 2002 et

Özdemir c. Turquie

,

n

o

59659/00, §§ 35

‑

36, 6 février 2003).

21.

Elle a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour d'infractions contre la «

sûreté

» de l'État, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'État se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

22.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'État n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 10 ET 14 DE LA CONVENTION

23.

Le requérant se plaint que la condamnation prononcée à son encontre par la cour de sûreté de l'État a porté atteinte à son droit à la liberté d'expression. Il invoque l'article 10 de la Convention, tant pris isolément que combiné avec l'article 14.

La Cour, qui n'aperçoit aucun argument nécessitant un examen séparé du grief tiré de l'article 14 de la Convention, examinera le grief du requérant uniquement sous l'angle de l'article 10, lequel, dans sa partie pertinente, est ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d'expression. Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière. (...)

2.

L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l'intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d'autrui, pour empêcher la divulgation d'informations confidentielles ou pour garantir l'autorité et l'impartialité du pouvoir judiciaire.

»

24.

La Cour constate que, compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, le grief n'est pas manifestement mal fondé, au sens de l'article

35 § 3 de la Convention et doit faire l'objet d'un examen au fond. Il convient donc de le déclarer recevable.

25.

La Cour se réfère aux principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l

'

article 10, tels qu'elle les a exposés notamment dans l'arrêt

Erbakan

c. Turquie

(n

o

59405/00, §§ 55-57, 6 juillet 2006). La présente affaire se caractérise notamment par le fait que le requérant a été sanctionné pour des déclarations qualifiées par les juridictions internes de «

discours de haine

». A cet égard, la Cour souligne que la tolérance et le respect de l'égale dignité de tous les êtres humains constituent le fondement d'une société démocratique et pluraliste. Il en résulte que, en principe, on peut juger nécessaire, dans les sociétés démocratiques, de sanctionner voire de prévenir toutes les formes d'expression qui propagent, incitent à, promeuvent ou justifient la haine fondée sur l'intolérance (y compris l'intolérance religieuse), si l'on veille à ce que les «

formalités

», «

conditions

», «

restrictions

» ou «

sanctions

» imposées soient proportionnées au but légitime poursuivi (en ce qui concerne le discours de haine et l'apologie de la violence, voir,

mutatis mutandis

,

Sürek c. Turquie

(n

o

1)

[GC], n

o

26682/95, § 62, CEDH 1999-IV, et, notamment,

Gündüz c. Turquie

, n

o

35071/97, §

40, CEDH 2003-XI).

26.

Il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation au pénal du requérant constituait une ingérence dans son droit à la liberté d'expression, protégé par l'article 10 § 1. Il n'est pas davantage contesté que l'ingérence était prévue par la loi – l'article 312 du code pénal

‑

et poursuivait plusieurs buts légitimes, à savoir le maintien de la sécurité nationale et la défense de l'ordre et la protection des droits d'autrui ainsi que la prévention du crime, au sens de l'article 10 §

nécessaire dans une société démocratique

».

27.

Selon le requérant, sa condamnation ne se justifiait point. Il avait prononcé les propos litigieux sous l'influence de sentiments de honte et de tristesse pour n'avoir pas été capable de tenir ses promesses à l'égard de ses administrés

; son but était de critiquer la bureaucratie qui l'empêchait de résoudre les problèmes de ses concitoyens. De plus, il s'était excusé devant les télévisions d'avoir utilisé le mot «haine

».

28.

Le Gouvernement estime que la condamnation du requérant, en raison de ses propos, se justifiait au regard du deuxième paragraphe de l'article 10 de la Convention.

29.

En l'espèce, le discours du requérant comprend deux épisodes : dans le premier, il exprime sa position individuelle vis-à-vis de la laïcité (paragraphe 6 ci-dessus). Dans le second, il appelle, en tant que maire d'une grande ville, ses administrés à prendre position

: «

(...) ainsi vêtu, avec toute cette parure

[1]

(...) c'est malgré moi que j'ai dû assister à une cérémonie. Mais vous, vous n'avez aucune obligation. Ce système doit changer. Nous avons attendu, nous attendrons encore un peu. Voyons ce que l'avenir nous réserve. Que les musulmans préservent la hargne, la rancune, la haine qu'ils ont en eux

» (paragraphe 7 ci-dessus), avant de les encourager à ne jamais perdre «

(...)

cette obsession, cette haine et cette croyance

.

» (paragraphe 8 ci-dessus).

30.

On peut considérer que de tels propos tenus par un homme politique notoire lors d'un rassemblement public révèlent davantage une vision de la société structurée exclusivement autour des valeurs religieuses et paraissent ainsi difficilement conciliables avec le pluralisme qui caractérise les sociétés actuelles où se confrontent les groupes les plus divers (voir, dans le même sens,

Erbakan

précité, § 62). En particulier, en appelant les citoyens à préserver «

(...)

la hargne, la rancune, la haine qu'ils ont en eux

» (paragraphe 7 ci-dessus), contre une autre partie de la population, le requérant ne saurait prétendre au bénéfice de la liberté d'expression. En tout état de cause, il est sous-entendu, sans équivoque, qu'il s'agit d'une incitation à la désobéissance aux lois laïques de l'Etat turc. Ces propos pourraient difficilement passer pour compatibles avec l'esprit de tolérance et vont à l'encontre des valeurs fondamentales de justice et de paix qu'exprime le Préambule à la Convention (voir notamment,

Gündüz

c. Turquie

(déc.), n

o

59745/00, CEDH 2003

‑

XI (extraits)). Dans cette perspective, la Cour juge que les motifs de la condamnation du requérant étaient à la fois pertinents et suffisants pour justifier une ingérence dans le droit de l'intéressé à la liberté d'expression, d'autant plus que, en sa qualité de maire d'une ville importante, il avait un rôle auprès du public, qui revêt une importance accrue en situation de conflit et de tension (

Sürek c. Turquie

(n

o

1)

, précité, § 63, et

Zana

c. Turquie

, arrêt du 25 novembre 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

VII, § 46). Elle rappelle que le simple fait que des «

informations

» ou des «

idées

» heurtent, choquent ou inquiètent ne suffit pas à justifier pareille ingérence car est en jeu, dans le cas présent, un discours de haine faisant l'apologie de la violence (

Sürek (n

o

1)

précité, §

62).

31.

Certes, la Cour reconnaît la sévérité de la peine infligée au requérant, à savoir une peine d'emprisonnement d'un an ainsi qu'une amende de 420

000 livres turques. Elle rappelle toutefois avoir estimé que l'inscription dans le droit interne de sanctions dissuasives peut se révéler nécessaire lorsqu'un comportement atteint le niveau de celui constaté ci-dessus et devient intolérable en ce qu'il constitue la négation des principes fondateurs d'une démocratie pluraliste (

Gündüz,

décision précitée). Par ailleurs, eu égard notamment au fait que l'intéressé a bénéficié d'une libération conditionnelle le 17

septembre 1998, après avoir purgé une peine d'emprisonnement de quatre mois et demi environ, la Cour estime que la gravité de la sanction infligée en l'espèce ne peut être considérée comme disproportionnée par rapport au but légitime poursuivi, à savoir la prévention de l'incitation publique au crime (

Güzel

c.

Turquie (n

o

1)

, (déc.), n

o

54479/00, du 20 septembre 2005).

32.

En conclusion, l'ingérence litigieuse était conforme à l'article 10 § 2 de la Convention.

33.

Partant, la Cour conclut qu'il n'y a pas eu de violation de l'article

10 de la Convention.

III.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

34.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

35.

Le requérant réclame 20

000 francs français (FRF) [environ 3

048

euros (EUR)] au titre du préjudice moral et 6

000

000 FRF [environ 914

634

EUR] au titre du préjudice matériel en raison de manque à gagner correspondant aux émoluments qu'il aurait perçus en sa qualité de maire s'il n'avait pas été déchu de son mandat.

36.

Le Gouvernement conteste ces montants et se réfère à l'arrêt

Çıraklar

précité (§ 82).

37.

S'agissant de la perte de revenus alléguée par le requérant, la Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, la déchéance de son poste de maire étant, ainsi qu'il a été relevé dans la décision du 30 mars 2006 sur la recevabilité prise dans la présente affaire, la conséquence de l'arrêt de la Cour constitutionnelle sur la dissolution du

Refah Partisi

. Quant au dommage moral réclamé, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral allégué.

B.

Frais et dépens

38.

Le requérant demande 20

000 FRF [environ 3

048 EUR] pour les frais et dépens. Il ne soumet aucun justificatif à ce titre.

39.

Le Gouvernement conteste le montant réclamé.

40.

La Cour juge en équité qu'il y a lieu d'accorder au requérant une somme de 500

Euros.

PAR CES MOTIFS, LA COUR,

1.

Déclare,

à l'unanimité, le restant

de la requête recevable

;

2.

Dit

, à l'unanimité, qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

, par six voix contre une, qu'il n'y a pas eu de violation de l'article 10 de la Convention

;

5.

Dit

, à l'unanimité, que le constat d'une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant et lui accorde 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 31 juillet 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

F.

Elens-Passos

F.

Tulkens

Greffière adjointe

Présidente

Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l'opinion partiellement dissidente de M.

Zagrebelsky.

F.T.

F.E.P.

OPINION PARTIELLEMENT DISSIDENTE DE M. LE JUGE ZAGREBELSKY

Je regrette de n'avoir pas pu partager la conclusion de la majorité de la Chambre en ce qui concerne le grief soulevé sous l'angle de l'article 10 de la Convention.

Selon l'arrêt, le requérant se serait livré à un discours de haine et, ce faisant, il ne pourrait prétendre à la protection de sa liberté d'expression.

Pour justifier mon vote contraire et pour expliquer mon opinion que, dans la présente affaire, il aurait fallu trouver une violation de l'article 10, il n'est pas nécessaire de reprendre les nombreuses affirmations que l'on trouve dans les arrêts de la Cour à propos de l'importance de la liberté d'expression, particulièrement à propos du débat politique. Il n'est pas non plus utile de reprendre les arguments selon lesquels la portée des libertés doit être reconnue dans son ampleur maximale, tandis que les exceptions doivent être interprétées de façon restreinte.

Dans le discours du requérant (professeur de droit constitutionnel de son état) ce qui touche au domaine du «discours de haine» est la phrase qu'il a prononcé à la fin de certains propos de nature politique, qui mettaient en cause, avec une certaine virulence, des aspects de la «laïcité» de l'Etat turc. Il n'est pas nécessaire de partager la position de l'orateur, qui revendique d'être ni laïc, ni kémaliste, pour être d'avis que cette critique entre dans le champ de la liberté d'expression. Cette liberté a dû être introduite dans les Constitutions et dans la Convention justement pour assurer que même les opinions qui dérangent la majorité des citoyens, le gouvernement et ceux qui, par leur influence, orientent l'opinion publique, puissent être exprimées sans entraves. C'est pour cette raison que je trouve inquiétant l'arrêt au paragraphe 30, où l'on peut lire que «

de tels propos tenus par un homme politique notoire lors d'un rassemblement publique révèlent davantage une vision de la société structurée exclusivement autour des valeurs religieuses et paraissent ainsi difficilement conciliables avec le pluralisme qui caractérise les sociétés actuelles où se confrontent les groupes les plus divers...

» et plus loin que «

ces propos pourraient difficilement passer pour compatibles avec l'esprit de tolérance et vont à l'encontre des valeurs fondamentales de justice et de paix qu'exprime le Préambule à la Convention...

». A mon sens, c'est justement dans cet esprit d'ouverture et de tolérance qu'il aurait fallu conclure que le requérant pouvait bien se prévaloir de la liberté d'exprimer ses opinions.

Toutefois, le requérant a conclu son discours (qui n'avait pas été préparé à l'avance) en invitant les musulmans à cultiver la hargne, la rancune, la haine qu'ils ont en eux. Une certaine exagération rhétorique est présente. Mais j'admets que le contexte de temps et de lieux donne à cette phrase un sens et peut-être une efficacité dangereuse, qui la fait sortir du champ de la liberté d'expression protégé par l'article 10. Le requérant lui-même s'en est d'ailleurs excusé au cours d'une émission télévisée (paragraphe 13 de l'arrêt).

Une réaction de la part de l'Etat était par conséquent admissible. Cela étant, le requérant a été condamné à une peine d'emprisonnement d'un an (dont quatre mois et demi effectivement purgés en prison) et à une amende de 420.000 livres turques. En tenant compte de la jurisprudence de la Cour, à mon avis, l'interférence subie par le requérant dans l'exercice de sa liberté d'expression, à cause de la gravité de la sanction pénale, apparaît disproportionnée et donc non nécessaire dans un Etat démocratique.

[1]

Référence aux vestimentaires laïques