AFFAIRE KARATEPE ET AUTRES c. TURQUIE

La originea cauzei se află cinci cereri (nr. 33112/04, 36110/04, 40190/04, 41469/04 și 41471/04) dirigite împotriva Republicii Turcia și ale căror șaptesprezece cetățeni ai acestui stat, ale căror nume și locuri de reședință figurează în anexă („reclamații"), au sesizat Curtea la 21 și 22 iulie 2004, în virtutea articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenție").

Reclamații sunt reprezentate de Meserele O. Ersoy și A.T. Ocak, avocați la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

La 6 septembrie 2007, Curtea a decis să comunice cererile Guvernului. Conform articolului 29 § 3 din Convenție, ea a decis de asemenea că se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului cauzei.

Rapoartele medicale din 12 august 2003 au arătat diverse ecchimozuri și zgârieturi pe corpurile reclamații Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan și Korkmaz Aslan. Cu privire la Sevinç Hocaoğulları, Serpil Ocak, Metin Saygın, İrfan Karcıağa, Gizem Aytaș, Ali Ergin Demirhan, Fatma Demirbaș și Derya Gazioğlu, rapoartele medicale referitoare la ei nu au indicat niciun urmă de lovituri sau violență pe corpul lor.

La 13 august 2003, toți reclamații au fost eliberați de către parchet. A. Plângerea reclamații împotriva polițiștilor pentru maltratare

La 8 octombrie 2003, reclamații au depus o plângere penală în fața parchetului din Beyoğlu împotriva polițiștilor presupuși autori ai maltraterilor.

La cererea parchetului, prezidența medicinei legale din ministerul Justiției a întocmit un raport, care a confirmat rapoartele medicale furnizate în ziua incidentului de spitalele civile unde reclamații au fost examinați. Acest raport, datat 5 decembrie 2003, a concluzionat că urmele de lovituri și rănile indicate pe corpurile reclamații Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan și Korkmaz Aslan, fără a-și pune viața în pericol, ar fi necesitat concedii de boală de la unu la doi zile. Absența urmelor de maltratare pe corpurile celorlalți reclamații a fost confirmată în acest document.

La 8 ianuarie 2004, parchetul a rendat o ordonanță de clasare. În hotărârea sa, a precizat că reclamații au organizat o manifestație ilegală pe strada İstiklal. Deoarece nu au respectat comenzile de dispersie ale polițiștilor, aceștia s-au găsit forțați să utilizeze forța pentru a dispersa manifestația, în virtutea articolului 24 al legii nr. 2911 privind reuniunile și manifestările publice. Parchetul a concluzionat în consecință că utilizarea forței a fost autorizată de lege și nu constituia o infracțiune.

Printr-o hotărâre din 13 aprilie 2004, notificată reclamații la 24 mai 2004, președintele curții de jurați din Istanbul a confirmat ordonanța de clasare. B. Acțiunea penală împotriva reclamații

La 26 septembrie 2003, parchetul a inițiat o acțiune penală în fața tribunalului penal din Beyoğlu împotriva treizeci și cinci manifestanți, dintre care reclamații, pentru încălcarea legii nr. 2911 privind reuniunile și manifestările publice. Numele martorilor oculari și caseta video privind incidentul au fost versate la dosarul investigației judiciare.

La 18 februarie 2004, tribunalul penal din Beyoğlu a pronunțat achitarea manifestanților pentru absența elementelor reprehensibile, în vedere amendamentelor legislative.

Guvernul excepționează non-epuizarea căilor de recurs interne în măsura în care reclamații nu au intentat o acțiune în fața tribunalelor civile sau administrative pentru a obține daune și prejudicii. A. Cu privire la admisibilitate 1. Cu privire la reclamații Sevinç Hocaoğulları, Serpil Ocak, Metin Saygın, İrfan Karcıağa, Gizem Aytaș, Ali Ergin Demirhan, Fatma Demirtaș și Derya Gazioğlu

Curtea observă că înainte de plasarea lor în localurile direcției securității, reclamații Sevinç Hocaoğulları, Serpil Ocak, Metin Saygın, İrfan Karcıağa, Gizem Aytaș, Ali Ergin Demirhan, Fatma Demirbaș și Derya Gazioğlu au fost examinați de un medic legist, care nu a decelat nicio urmă de lovituri și violență pe corpul lor. Apoi, în raportul seu din 5 decembrie 2003, medicul legist a confirmat concluziile primului raport (paragrafele 5 și 8 de mai sus).

Curtea reamintește că, pentru a cădea sub incidența articolului 3, tratamentele denunțate trebuie să atingă un minim de gravitate, aprecierea acestui minim fiind de esență relativă.

Cu privire în primul rând la chestiunea utilizării spray-ului cu piper, Curtea observă că aceasta poate cauza anumiți disconfort; cu toate acestea, niciun raport medical nu a fost prezentat Curții, în special un raport care să ateste efectele negative pe care reclamații pretind că le-au suferit după ce au fost expuși gazului (Oya Ataman c. Turcia, nr. 74552/01, § 25, CEDO 2006-...).

Deși reclamații au pretins că au fost afectați de tratamentele suferite la momentul arestării lor, ei nu prezintă niciun element în sprijinul pretențiilor lor care să permită concluzionarea că consecințele în cauză au atins pragul de gravitate cerut de art. 3. Persoanele în cauză, care au fost eliberate a doua zi după arestare, nu au căutat nici să se facă examinate de un alt medic (Kılıçgedik c. Turcia (dec.), nr. 55982/00, 1 iunie 2004). Pe scurt, nu există nicio dovadă sau început de dovadă în sprijinul pretențiilor lor de tratamente contrare articolului 3 din Convenție (Oya Ataman, precitată, § 26, și Saya și alții c. Turcia, nr. 4327/02, § 15, 7 octombrie 2008).

Rezultă din aceasta că acest grief, în măsura în care se referă la Sevinç Hocaoğulları, Serpil Ocak, Metin Saygın, İrfan Karcıağa, Gizem Aytaș, Ali Ergin Demirhan, Fatma Demirbaș și Derya Gazioğlu, este evident nefundat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Cu privire la reclamații Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan și Korkmaz Aslan

Reclamații consideră că au respectat cerințele articolului 35 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că a avut deja de mai multe ori ocazia în trecut să se pronunțe și să respingă această excepție (a se vedea, printre altele, Karayiğit c. Turcia (dec.), nr. 63181/00, 5 octombrie 2004). Nu observă nicio circumstanță în prezenta cauză care ar putea-o determina să se abată de la concluziile sale anterioare.

Curtea constatează că grievul tras din art. 3 din Convenție, în măsura în care se referă la Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan și Korkmaz Aslan, nu este evident nefundat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă de asemenea că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Cu privire la fond

Reclamații mențin versiunea lor a faptelor.

Guvernul contestă pretențiile reclamații.

Curtea reamintește că, atunci când o persoană este rănită în cursul unei custodierii, în timp ce se afla sub controlul complet al funcționarilor poliției, orice rănire care a apărut în perioada aceasta dă naștere la presupuneri de fapt puternice (Salman c. Turcia [Marea Cameră], nr. 21986/93, § 100, CEDO 2000-VII și Bakbak c. Turcia, nr. 39812/98, § 47, 1 iulie 2004). Prin urmare, Guvernului îi aparține să furnizeze o explicație plauzibilă privind originile acestor răniri și să producă dovezi care să stabilească fapte care fac să se cernească o îndoială asupra pretențiilor victimei, în special atunci când acestea sunt susținute de piese medicale (a se vedea, printre altele, Selmouni c. Franța [Marea Cameră], nr. 25803/94, § 87, CEDO 1999-V, Berktay c. Turcia, nr. 22493/93, § 167, 1 martie 2001 și Ayșe Tepe c. Turcia, nr. 29422/95, § 35, 22 iulie 2003).

În prezenta cauză, Curtea constată în primul rând că Guvernul nu se opune faptului că grupul de manifestanți a fost plasat în custodie manu militari (§4 de mai sus). În acest context, povara probei revine Guvernului care trebuie să demonstreze că utilizarea forței a fost indispensabilă și nu excesivă (Balçık și alții c. Turcia, nr. 25/02, § 31, 29 noiembrie 2007).

Curtea observă apoi că nimeni nu contestă originile rănilor indicate în certificatele medicale.

În fine, rezultă din raportul întocmit de medicul legist din ministerul Justiției că reclamații amintiți mai sus (§24 de mai sus) prezentau secvele care au necesitat concedii de boală de unu la doi zile. Având în vedere aceste elemente, Curtea admite că reclamații au suferit tratamente care au depășit minimul de gravitate cerut de jurisprudență (Nurgül Doğan c. Turcia, nr. 72194/01, § 54, 8 iulie 2008).

Curtea constată că Guvernul nu a demonstrat circumstanțele exacte ale arestării lor și proporționalitatea forței utilizate. Prin urmare, ea consideră violențele comise de forțele de ordine disproporționate, din cauza secvelelor care au necesitat concedii de boală. Ea observă, în plus, că nu se pretinde că reclamații s-au arătat violenți și că au provocat o intervenție brutală.

Cu privire la procedura penală instruite de parchet, Curtea observă că acesta s-a mulțumit să facă trimitere la prescripțiile articolului 24 al legii nr. 2911 care prevede intervenția poliției la manifestații (§9 de mai sus), fără a examina totuși proporționalitatea forței utilizate împotriva manifestanților.

Prin urmare, ea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție în ceea ce privește reclamații Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan și Korkmaz Aslan.

Curtea observă în primul rând că custodia reclamații s-a încheiat la 13 august 2003, în timp ce cererile au fost introduse la 21 și 22 iulie 2004. Examinarea cauzei nu permite discernerea niciunei circumstanțe particulare care ar fi putut întrerupe sau suspenda termenul de șase luni, această parte a cererii trebuie considerată ca fiind tardivă și respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Curtea observă că acest grief nu este evident nefundat în sensul articolului 35 § 3 și că trebuie să facă obiectul unui examen pe fond. Observă de asemenea că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Îl declară admisibil.

Guvernul face cunoscut că reuniunea în cauză era ilegală întrucât nu a fost declarată anterior autorităților competente. Reamintește că al doilea paragraf al articolului 11 din Convenție aduce limite dreptului de reunire pașnică în scopul protejării ordinii publice.

Ca o chestiune preliminară, Curtea observă că nu există nicio contestare cu privire la existența unei ingerințe în exercitarea de către reclamații a dreptului lor de reunire. Această ingerință avea o bază legală, și anume legea nr. 2911 privind reuniunile și manifestările publice, și era astfel „prevăzută de lege" în sensul articolului 11 § 2 din Convenție. În plus, Curtea observă că reclamații au fost supuși unei proceduri penale din cauza acțiunii lor. Rămâne întrebarea dacă ingerința a urmărit un scop legitim și era necesară într-o societate democratică. 1. Scop legitim

Guvernul susține că ingerința a urmărit scopuri legitime, în special apărarea ordinii și protecția drepturilor altora.

Curtea consideră că poate admite că măsura litigioasă viza cel puțin două dintre scopurile recunoscute ca legitime de §2 al articolului 11, și anume apărarea ordinii și protecția drepturilor altora, în speță dreptul de a circula în public fără constrângere (Oya Ataman, precitată, § 32). 2. Necesară într-o societate democratică

Potrivit Guvernului, reclamații au participat la o manifestație ținută pe o piață publică fără declarație anterioară, în încălcarea legislației interne relevante. Observă de asemenea că au refuzat să se conformeze comenzilor de dispersie. În aceste condiții, și ținând seama de marja de apreciere recunoscută statelor în materie, el consideră că riscurile de perturbație a populației care se afla pe această piață publică la o oră de vârf și rezistența manifestanților justificau dispersia adunării în cauză. Pentru el, intervenția polițiștilor era o măsură necesară în sensul celui de-al doilea paragraf al articolului 11 din Convenție.

Potrivit reclamații, referința la o perturbație a ordinii publice nu este decât un pretext care urmărește să justifice retroactiv intervenția poliției înainte de citirea declarației publice.

Curtea se referă mai întâi la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudența ei privind art. 11 (Djavit An c. Turcia, nr. 20652/92, §§ 56-57, CEDO 2003-III, Piermont c. Franța, 27 aprilie 1995, §§ 76-77, seria A nr. 314 și Plattform „Ärzte für das Leben" c. Austriei, 21 iunie 1988, § 32, seria A nr. 139). Din această jurisprudență rezultă că autoritățile au obligația de a lua măsurile necesare pentru orice manifestație legală pentru a asigura buna desfășurare a acesteia și securitatea tuturor cetățenilor.

Curtea reamintește apoi că statele trebuie nu numai să protejeze dreptul de reunire pașnică, ci și să se abțină de la impunerea de restricții indirecte abuzive la acest drept (Djavit An, precitată, § 57). În plus, dacă art. 11 tinde în esență să apere individul împotriva ingerințelor arbitrare ale autoritară în exercitarea drepturilor sale protejate, poate angaja în plus obligații pozitive pentru a asigura exercitarea efectivă a acestor drepturi (ibidem).

Curtea reamintește de asemenea că aceste principii sunt aplicabile și manifestațiilor și defilelor organizate în locuri publice (Djavit An, precitată, § 56). Cu toate acestea, ea observă că nu este contrar spiritului articolului 11 ca, din motive de ordine publică și securitate națională, o Înaltă Parte Contractantă să poată supune la autorizație anterioară desfășurarea de reuniuni și să reglementeze activitățile asociațiilor (Djavit An, precitată, §§ 66-67).

Nu e nevoie de spus că orice manifestație într-un loc public este susceptibilă de a cauza un anumit dezordine în desfășurarea vieții cotidiene și de a stârni motive ostile; Curtea consideră cu toate acestea că o situație neregulamentară nu justifică în sine o încălcare a libertății de reunire.

După o examinare aprofundată, Curtea constată că niciun element din dosarul în prezenta cauză nu permite afirmarea că grupul de manifestanți prezenta un pericol pentru ordinea publică, în afară de posibile perturbații ale circulației. Era vorba, cel mult, de aproximativ patruzeci de persoane care doreau să atragă atenția opiniei publice asupra unei chestiuni actuale. Curtea observă că adunarea a început în jurul orelor treisprezece și s-a încheiat prin arestarea grupului în minutele care au urmat. Curtea este impresionată, în special, de graba autoritaților de a pune capăt acestei manifestații (Oya Ataman, precitată, § 41 și, a contrario, Éva Molnár c. Ungaria, nr. 10346/05, § 42, 7 octombrie 2008).

Pentru Curtea, în absența actelor de violență din partea manifestanților, este important ca autoritățile publice să demonstreze o anumită toleranță față de adunările pașnice, pentru ca libertatea de reunire garantată de art. 11 din Convenție să nu fie lipsită de tot conținut.

În consecință, Curtea consideră că în prezenta cauză intervenția brutală a poliției și deschiderea unei proceduri penale împotriva reclamații erau disproporționate. Aceste măsuri nu erau nici necesare pentru apărarea ordinii publice, în sensul celui de-al doilea paragraf al articolului 11 din Convenție.

Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziții.

Reclamații solicită reparație pentru prejudiciile suferite. Fără a indica o sumă, se încred în înțelepciunea Curții.

Guvernul consideră că nu este cazul să i se acorde o sumă reclamații.

Curtea consideră că reclamații găsesc o satisfacție suficientă în constatarea încălcării articolului 11 din Convenție (Oya Ataman, precitată, § 48). Cu toate acestea, ținând seama de încălcarea articolului 3 din Convenție constatată în ceea ce privește reclamații Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan și Korkmaz Aslan (§31 de mai sus), Curtea, statuând în echitate, alocă 2.000 EUR (doi mii euro) fiecăruia din cei în cauză la titlul prejudiciului moral. B. Frais și dépens

Reclamații solicită de asemenea 12.500 EUR pentru frais și dépens, fără a prezenta documente în sprijinul cererilor lor.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea frais și dépens decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [Marea Cameră], nr. 34884/97, § 30, CEDO 1999-V, și Sawicka c. Polonia, nr. 37645/97, § 54, 1 octombrie 2002). În prezenta cauză, ținând seama de absența pieselor justificative, Curtea respinge cererea privind frais și dépens. C. Interese moratoare

Curtea consideră potrivit să alinieze rata dobânzilor moratoare pe rata dobânzii de la ușurința de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Decide să unească cererile; 2. Declară admisibil grievul tras din art. 3 din Convenție în măsura în care se referă la Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan și Korkmaz Aslan, precum și grievul tuturor reclamații tras din art. 11 din Convenție; 3. Declară inadmisibil restul cererilor; 4. Spune că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție în ceea ce privește Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan și Korkmaz Aslan; 5. Spune că a există o încălcare a articolului 11 din Convenție; 6. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze fiecăruia din reclamații Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan și Korkmaz Aslan, în termen de trei luni din ziua în care hotărârea devine definitivă potrivit articolului 44 § 2 din Convenție, 2.000 EUR (doi mii euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlul impozitului, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data plății; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a ușurinței de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte de procent. 7. Spune că constatarea încălcării articolului 11 din Convenție furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de ceilalți reclamații; Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 7 aprilie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefier Președintă ANEXĂ Cerere nr. 33112/04 Umar KARATEPE născut în 1975 și rezident la Istanbul Cerere nr. 36110/04 Korkmaz ASLAN născut în 1979 și rezident la Istanbul Gizem AYTAȘ născută în 1980 și rezidentă la Istanbul Funda DEMİR născută în 1983 și rezidentă la Balıkesir Ali Ergin DEMİRHAN născut în 1982 și rezident la Istanbul Fatma DEMİRBAȘ născută în 1981 și rezidentă la Istanbul Derya GAZİOĞLU născută în 1984 și rezidentă la Istanbul Nuri GÜNAY născut în 1983 și rezident la Bursa İrfan KARCIAĞA născut în 1979 și rezident la Istanbul Rüya KURTULUȘ născută în 1980 și rezidentă la Istanbul Saygın METİN născut în 1981 și rezident la Istanbul Serpil OCAK născută în 1981 și rezidentă la Istanbul Özge OZAN născută în 1980 și rezidentă la Istanbul Hansel ÖZGÜMÜȘ născută în 1978 și rezidentă la Istanbul Cerere nr. 40190/04 Sevinç HOCAOĞULLARI născută în 1976 și rezidentă la Istanbul Cerere nr. 41469/04 İnci AÇIK ȘENEL născută în 1980 și rezidentă la Istanbul Cerere nr. 41471/04 Hașim Özgür ERSOY născut în 1978 și rezident la Istanbul

A l’origine de l’affaire se trouvent cinq requêtes (n os 33112/04, 36110/04, 40190/04, 41469/04 et 41471/04) dirigées contre la République de Turquie et dont dix-sept ressortissants de cet Etat, dont les noms et les lieux de résidence figurent en annexe (« les requérants »), ont saisi la Cour les 21 et 22 juillet 2004, en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M es O. Ersoy et A.T. Ocak avocats à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 6 septembre 2007, la Cour a décidé de communiquer les requêtes au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Les rapports médicaux du 12 août 2003 indiquèrent diverses ecchymoses et égratignures sur les corps des requérants Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan et Korkmaz Aslan. Quant à Sevinç Hocaoğulları, Serpil Ocak, Metin Saygın, İrfan Karcıağa, Gizem Aytaș, Ali Ergin Demirhan, Fatma Demirbaș et Derya Gazioğlu, les rapports médicaux les concernant n’indiquèrent aucune trace de coups ni de violence sur leur corps.

Le 13 août 2003, tous les requérants furent mis en liberté par le parquet. A. La plainte des requérants contre les policiers pour mauvais traitements

Le 8 octobre 2003, les requérants déposèrent une plainte pénale devant le parquet de Beyoğlu contre les policiers auteurs présumés des mauvais traitements.

A la demande du parquet, la présidence de la médecine légale auprès du ministère de la Justice établit un compte rendu, lequel confirma les rapports médicaux délivrés le jour de l’incident par les hôpitaux civils où les requérants avaient été examinés. Ce compte rendu, daté du 5 décembre 2003, conclut que les traces de coups et blessures indiquées sur les corps des requérants Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan et Korkmaz Aslan, sans mettre leur vie en danger, auraient nécessité des arrêts de travail allant d’un à deux jours. L’absence de traces de mauvais traitements sur les corps des autres requérants fut confirmée dans ce document.

Le 8 janvier 2004, le parquet rendit une ordonnance de non-lieu. Dans sa décision, il précisa que les requérants avaient organisé une manifestation illégale dans la rue İstiklal. Comme ils n’avaient pas obtempéré aux sommations lancées par les policiers, ceux-ci s’étaient trouvés contraints de faire usage de la force pour disperser la manifestation, en vertu de l’article 24 de la loi n o 2911 relative aux réunions et manifestations publique. Le parquet conclut en conséquence que l’utilisation de la force était autorisée par la loi et ne constituait pas une infraction.

Par un arrêt du 13 avril 2004, notifié aux requérants le 24 mai 2004, le président de la cour d’assises d’Istanbul confirma l’ordonnance de non-lieu. B. L’action publique contre les requérants

Le 26 septembre 2003, le parquet entama une action pénale devant le tribunal correctionnel de Beyoğlu à l’encontre de trente-cinq manifestants, dont les requérants, pour infraction à la loi n o 2911 relative aux réunions et manifestations publiques. Les noms des témoins oculaires et la cassette vidéo concernant l’incident furent versés au dossier de l’enquête judiciaire.

Le 18 février 2004, le tribunal correctionnel de Beyoğlu prononça l’acquittement des manifestants pour absence d’éléments répréhensibles, au vu des amendements législatifs. II.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes dans la mesure où les requérants n’ont pas intenté une action devant les tribunaux civils ou administratifs afin d’obtenir des dommages et intérêts. A. Sur la recevabilité 1. En ce qui concerne les requérants Sevinç Hocaoğulları, Serpil Ocak, Metin Saygın, İrfan Karcıağa, Gizem Aytaș, Ali Ergin Demirhan, Fatma Demirtaș et Derya Gazioğlu

La Cour note qu’avant leur placement dans les locaux de la direction de la sûreté, les requérants Sevinç Hocaoğulları, Serpil Ocak, Metin Saygın, İrfan Karcıağa, Gizem Aytaș, Ali Ergin Demirhan, Fatma Demirbaș et Derya Gazioğlu ont été examinés par un médecin légiste, lequel n’a décelé aucune trace de coups et violence sur leur corps. Puis, dans son rapport du 5 décembre 2003, le médecin légiste a confirmé les conclusions du premier rapport (paragraphes 5 et 8 ci-dessus).

La Cour rappelle que, pour tomber sous le coup de l’article 3, les traitements dénoncés doivent atteindre un minimum de gravité, l’appréciation de ce minimum étant relative par essence.

En ce qui concerne tout d’abord la question de l’utilisation du spray au poivre, la Cour note que celle-ci peut causer certains désagréments ; toutefois, aucun rapport médical n’a été soumis à la Cour, en particulier un rapport attestant les effets néfastes que les requérants affirment avoir subis après avoir été exposés au gaz ( Oya Ataman c. Turquie , n o 74552/01, § 25, CEDH 2006 ‑ ...).

Bien que les requérants aient allégué avoir été affectés par les traitements subis lors de leur arrestation, ils ne présentent aucun élément à l’appui de leurs allégations permettant de conclure que les conséquences en question ont atteint le seuil de gravité requis par l’article 3. Les intéressés, qui ont été relâchés le lendemain de leur arrestation, n’ont pas cherché non plus à se faire examiner par un autre médecin ( Kılıçgedik c. Turquie (déc.), n o 55982/00, 1 er juin 2004). Bref, il n’existe aucun élément ou commencement de preuve à l’appui de leurs allégations de traitements contraires à l’article 3 de la Convention ( Oya Ataman, précité, § 26, et Saya et autres c. Turquie , n o 4327/02, § 15, 7 octobre 2008).

Il s’ensuit que ce grief, pour autant qu’il concerne Sevinç Hocaoğulları, Serpil Ocak, Metin Saygın, İrfan Karcıağa, Gizem Aytaș, Ali Ergin Demirhan, Fatma Demirbaș et Derya Gazioğlu, est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. En ce qui concerne les requérants Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan et Korkmaz Aslan

Les requérants estiment avoir respecté les exigences de l’article 35 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle qu’elle a déjà eu maintes fois par le passé l’occasion de se prononcer et de rejeter cette exception (voir, parmi d’autres, Karayiğit c. Turquie (déc.), n o 63181/00, 5 octobre 2004). Elle ne relève aucune circonstance dans la présente affaire pouvant l’amener à déroger à ses conclusions antérieures.

La Cour constate que le grief tiré de l’article 3 de la Convention, pour autant qu’il concerne Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan et Korkmaz Aslan, n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Les requérants maintiennent leur version des faits.

Le Gouvernement conteste les allégations des requérants.

La Cour rappelle que, lorsqu’une personne est blessée au cours d’une garde à vue, alors qu’elle se trouvait entièrement sous le contrôle des fonctionnaires de police, toute blessure survenue pendant cette période donne lieu à de fortes présomptions de fait ( Salman c. Turquie [GC], n o 21986/93, § 100, CEDH 2000-VII et Bakbak c. Turquie , n o 39812/98, § 47, 1 er juillet 2004). Il appartient donc au Gouvernement de fournir une explication plausible sur les origines de ces blessures et de produire des preuves établissant des faits qui font peser un doute sur les allégations de la victime, notamment lorsque celles-ci sont étayées par des pièces médicales (voir, parmi d’autres, Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 87, CEDH 1999 ‑ V, Berktay c. Turquie , n o 22493/93, § 167, 1 er mars 2001 et Ayșe Tepe c. Turquie , n o 29422/95, § 35, 22 juillet 2003).

En l’espèce, la Cour constate d’abord que le Gouvernement ne s’oppose pas au fait que le groupe de manifestants a été placé en garde à vue manu militari (paragraphe 4 ci-dessus). Dans ce contexte le fardeau de preuve revient au Gouvernement qui doit démontrer que l’utilisation de la force était indispensable et non excessive ( Balçık et autres c. Turquie , n o 25/02, § 31, 29 novembre 2007).

La Cour relève ensuite que nul ne conteste les origines des blessures indiquées dans les certificats médicaux.

Enfin, il ressort du compte rendu dressé par le médecin légiste près le ministère de la Justice que les requérants susmentionnés (paragraphe 24 ci-dessus) présentaient des séquelles ayant nécessité des arrêts de travail d’un à deux jours. Au vu de ces éléments, la Cour admet que les requérants ont subi des traitements ayant dépassé le minimum de gravité exigé par la jurisprudence ( Nurgül Doğan c. Turquie , n o 72194/01, § 54, 8 juillet 2008).

La Cour constate que le Gouvernement n’a pas démontré les circonstances exactes de leur arrestation et la proportionnalité de la force utilisée. Dès lors, elle estime les violences commises par les forces de l’ordre disproportionnées, en raison des séquelles nécessitant des arrêts de travail. Elle relève, de plus, qu’il n’est pas allégué que les requérants s’étaient montrés violents et qu’ils avaient provoqué une intervention musclée.

Quant à la procédure pénale instruite par le parquet, la Cour observe que celui-ci s’était contenté de se référer aux prescriptions de l’article 24 de la loi n o 2911 qui prévoit l’intervention policière aux manifestations (paragraphe 9 ci-dessus), sans pour autant examiner la proportionnalité de la force utilisée contre les manifestants.

Partant, elle conclut qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention en ce qui concerne les requérants Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan et Korkmaz Aslan. III.

La Cour observe d’abord que la garde à vue des requérants a pris fin le 13 août 2003, alors que les requêtes ont été introduites les 21 et 22 juillet 2004. L ’examen de l’affaire ne permettant de discerner aucune circonstance particulière qui aurait pu interrompre ou suspendre le délai de six mois, c ette partie de la requête doit être considérée comme tardive et être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. IV.

La Cour observe que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 et qu’il doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Elle le déclare recevable.

Le Gouvernement fait savoir que la réunion en question était illégale dès lors qu’elle n’avait pas été préalablement déclarée aux autorités compétentes. Il rappelle que le deuxième paragraphe de l’article 11 de la Convention apporte des limites au droit de réunion pacifique dans un but de protection de l’ordre public.

A titre liminaire, la Cour relève qu’il n’y a pas de contestation sur l’existence d’une ingérence dans l’exercice par les requérants de leur droit de réunion. Cette ingérence avait une base légale, à savoir la loi n o 2911 relative aux réunions et manifestations publiques, et était ainsi « prévue par la loi » au sens de l’article 11 § 2 de la Convention. De plus, la Cour note que les requérants ont fait l’objet d’une procédure pénale en raison de leur action. Reste la question de savoir si l’ingérence poursuivait un but légitime et était nécessaire dans une société démocratique. 1. But légitime

Le Gouvernement soutient que l’ingérence poursuivait des buts légitimes, notamment la défense de l’ordre et la protection des droits d’autrui.

La Cour juge pouvoir admettre que la mesure litigieuse visait au moins deux des buts reconnus comme légitimes par le paragraphe 2 de l’article 11, à savoir la défense de l’ordre et la protection des droits d’autrui, en l’occurrence le droit de circuler en public sans contrainte ( Oya Ataman , précité, § 32). 2. Nécessaire dans une société démocratique

D’après le Gouvernement, les requérants ont participé à une manifestation tenue sur une place publique sans déclaration préalable, en violation de la législation interne concernée. Il note par ailleurs qu’ils ont refusé de se conformer aux sommations de dispersion. Dans ces conditions, et compte tenu de la marge d’appréciation reconnue aux Etats en la matière, il estime que les risques de perturbation de la population qui se trouvait sur cette place publique à une heure de pointe et la résistance des manifestants justifiaient la dispersion du rassemblement en cause. Pour lui, l’intervention des policiers était une mesure nécessaire au sens du deuxième paragraphe de l’article 11 de la Convention.

Selon les requérants, la référence à une perturbation de l’ordre public n’est qu’un prétexte censé justifier après coup l’intervention de la police avant la lecture de la déclaration publique.

La Cour se réfère d’abord aux principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l’article 11 ( Djavit An c. Turquie , n o 20652/92, §§ 56 ‑ 57, CEDH 2003 ‑ III, Piermont c. France , 27 avril 1995, §§ 76 ‑ 77, série A n o 314 et Plattform « Ärzte für das Leben » c. Autriche , 21 juin 1988, § 32, série A n o 139). Il ressort de cette jurisprudence que les autorités ont le devoir de prendre les mesures nécessaires pour toute manifestation légale afin de garantir le bon déroulement de celle-ci et la sécurité de tous les citoyens.

La Cour rappelle ensuite que les Etats doivent non seulement protéger le droit de réunion pacifique mais également s’abstenir d’apporter des restrictions indirectes abusives à ce droit ( Djavit An , précité, § 57). Par ailleurs, si l’article 11 tend pour l’essentiel à prémunir l’individu contre des ingérences arbitraires des pouvoirs publics dans l’exercice de ses droits protégés, il peut engendrer de surcroît des obligations positives afin d’assurer la jouissance effective de ces droits ( ibidem ).

La Cour rappelle encore que ces principes sont également applicables aux manifestations et défilés organisés dans les lieux publics ( Djavit An , précité, § 56). Toutefois, elle observe qu’il n’est pas contraire à l’esprit de l’article 11 que, pour des raisons d’ordre public et de sécurité nationale, une Haute Partie contractante puisse soumettre à autorisation préalable la tenue de réunions et réglementer les activités des associations ( Djavit An , précité, §§ 66 ‑ 67).

Il va sans dire que toute manifestation dans un lieu public est susceptible de causer un certain désordre dans le déroulement de la vie quotidienne et de susciter des réactions hostiles ; la Cour estime toutefois qu’une situation irrégulière ne justifie pas en soi une atteinte à la liberté de réunion.

Après un examen approfondi, la Cour constate qu’aucun élément du dossier en l’espèce ne permet d’affirmer que le groupe de manifestants présentait un danger pour l’ordre public, mis à part d’éventuelles perturbations de la circulation. Il s’agissait, tout au plus, d’une quarantaine de personnes qui souhaitaient attirer l’attention de l’opinion publique sur une question d’actualité. La Cour observe que le rassemblement a commencé aux alentours de treize heures et s’est terminé par l’arrestation du groupe dans les minutes qui ont suivi. La Cour est frappée, en particulier, par l’empressement des autorités à mettre fin à cette manifestation ( Oya Ataman , précité, § 41 et, a contrario , Éva Molnár c. Hongrie , n o 10346/05, § 42, 7 octobre 2008).

Pour la Cour, en l’absence d’actes de violence de la part des manifestants, il est important que les pouvoirs publics fassent preuve d’une certaine tolérance envers les rassemblements pacifiques, afin que la liberté de réunion garantie par l’article 11 de la Convention ne soit pas privée de tout contenu.

En conséquence, la Cour estime qu’en l’espèce l’intervention musclée de la police et l’ouverture d’une procédure pénale à l’encontre des requérants étaient disproportionnées. Ces mesures n’étaient pas non plus nécessaires à la défense de l’ordre public, au sens du deuxième paragraphe de l’article 11 de la Convention.

Partant, il y a eu violation de cette disposition. V.

Les requérants demandent une réparation pour les préjudices subis. Sans indiquer une somme, ils s’en remettent à la sagesse de la Cour.

Le Gouvernement considère qu’il n’y a pas lieu d’octroyer une somme aux requérants.

La Cour estime que les requérants trouvent une satisfaction suffisante dans le constat de violation de l’article 11 de la Convention ( Oya Ataman , précité, § 48). Toutefois, eu égard à la violation de l’article 3 de la Convention constatée en ce qui concerne les requérants Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan et Korkmaz Aslan (paragraphe 31 ci ‑ dessus), la Cour, statuant en équité, alloue 2 000 euros (EUR) à chacun des intéressés au titre du dommage moral. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 12 500 EUR pour les frais et dépens, sans présenter de documents à l’appui de leurs demandes.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 30, CEDH 1999 ‑ V, et Sawicka c. Pologne , n o 37645/97, § 54, 1 er octobre 2002). En l’espèce, compte tenu de l’absence de pièce justificative, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Décide de joindre les requêtes ; 2. Déclare recevable le grief tiré de l’article 3 de la Convention pour autant qu’il concerne Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan et Korkmaz Aslan, ainsi que le grief de tous les requérants tiré de l’article 11 de la Convention ; 3. Déclare irrecevable le restant des requêtes ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention en ce qui concerne Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan et Korkmaz Aslan ; 5. Dit qu’il y a eu violation de l’article 11 de la Convention ; 6. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à chacun des requérants Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan et Korkmaz Aslan, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. 7. Dit que le constat de violation de l’article 11 de la Convention fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par les autres requérants ; Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 avril 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente ANNEXE Requête n o 33112/04 Umar KARATEPE né en 1975 et résidant à Istanbul Requête n o 36110/04 Korkmaz ASLAN né en 1979 et résidant à Istanbul Gizem AYTAȘ née en 1980 et résidant à Istanbul Funda DEMİR née en 1983 et résidant à Balıkesir Ali Ergin DEMİRHAN né en 1982 et résidant à Istanbul Fatma DEMİRBAȘ née en 1981 et résidant à Istanbul Derya GAZİOĞLU née en 1984 et résidant à Istanbul Nuri GÜNAY né en 1983 et résidant à Bursa İrfan KARCIAĞA né en 1979 et résidant à Istanbul Rüya KURTULUȘ née en 1980 et résidant à Istanbul Saygın METİN né en 1981 et résidant à Istanbul Serpil OCAK née en 1981 et résidant à Istanbul Özge OZAN née en 1980 et résidant à Istanbul Hansel ÖZGÜMÜȘ née en 1978 et résidant à Istanbul Requête n o 40190/04 Sevinç HOCAOĞULLARI née en 1976 et résidant à Istanbul Requête n o 41469/04 İnci AÇIK ȘENEL née en 1980 et résidant à Istanbul Requête n o 41471/04 Hașim Özgür ERSOY né en 1978 et résidant à Istanbul