AFFAIRE KARATEPE ET AUTRES c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 3 - Interdiction de la torture (Article 3 - Traitement dégradant;Traitement inhumain) (Volet matériel);Violation de l'article 11 - Liberté de réunion et d'association (Article 11-1 - Liberté de réunion pacifique)
AFFAIRE KARATEPE ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2009)
A DOUA SECȚIE
CAUZA
KARATEPE ȘI ALȚII c. TURCIA
(Cereri nr. 33112/04, 36110/04, 40190/04, 41469/04 și 41471/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
7 aprilie 2009
DEFINITIVĂ
07/07/2009
Această hotărâre poate suferi retușuri de formă.
În cauza Karatepe și alții c. Turcia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), în ședință într-o cameră compusă din:
Françoise Tulkens,
președintă,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
judecători,
și de Sally Dollé, grefier de secție,
După ce a deliberat în ședință secretă la 17 martie 2009,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la acea dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află cinci cereri (nr. 33112/04, 36110/04, 40190/04, 41469/04 și 41471/04) dirigite împotriva Republicii Turcia și ale căror șaptesprezece cetățeni ai acestui stat, ale căror nume și locuri de reședință figurează în anexă („reclamații"), au sesizat Curtea la 21 și 22 iulie 2004, în virtutea articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenție").
Reclamații sunt reprezentate de Meserele O. Ersoy și A.T. Ocak, avocați la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.
La 6 septembrie 2007, Curtea a decis să comunice cererile Guvernului. Conform articolului 29 § 3 din Convenție, ea a decis de asemenea că se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului cauzei.
PRIVIND FAPTELE
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
La 12 august 2003, conform transcrispunerii de către poliție a unei casete video, un grup de aproximativ patruzeci de persoane, dintre care reclamații, s-a adunat la 13:03 pe o piață publică, pe șinele tramvaiului, la Taksim (Istanbul) pentru a participa la o manifestație, organizată de asociația Halkevleri („case ale poporului") și de Coordonarea studenților universităților din Turcia, în cursul căreia era prevăzută o declarație de presă pentru a protesta împotriva trimiterii de trupe în Irak. Polițiștii, după ce au comandat în mod repetat manifestanților să se disperseze din cauza ilegalității adunării lor, i-au arestat în mod brutal folosind spray cu piper. Sub controlul forțelor de ordine, la 13:08, reclamații au fost plasați în custodie polițienească în furgonetele de poliție înainte de a fi duși la direcția securității din Istanbul. Potrivit spuselor reclamații, polițiștii ar fi continuat să-i bată, să-i insulte, să-i tragă de păr în interiorul vehiculelor. Reclamații de sex feminin ar fi fost violentați sexual.
Rapoartele medicale din 12 august 2003 au arătat diverse ecchimozuri și zgârieturi pe corpurile reclamații Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan și Korkmaz Aslan. Cu privire la Sevinç Hocaoğulları, Serpil Ocak, Metin Saygın, İrfan Karcıağa, Gizem Aytaș, Ali Ergin Demirhan, Fatma Demirbaș și Derya Gazioğlu, rapoartele medicale referitoare la ei nu au indicat niciun urmă de lovituri sau violență pe corpul lor.
La 13 august 2003, toți reclamații au fost eliberați de către parchet.
A. Plângerea reclamații împotriva polițiștilor pentru maltratare
La 8 octombrie 2003, reclamații au depus o plângere penală în fața parchetului din Beyoğlu împotriva polițiștilor presupuși autori ai maltraterilor.
La cererea parchetului, prezidența medicinei legale din ministerul Justiției a întocmit un raport, care a confirmat rapoartele medicale furnizate în ziua incidentului de spitalele civile unde reclamații au fost examinați. Acest raport, datat 5 decembrie 2003, a concluzionat că urmele de lovituri și rănile indicate pe corpurile reclamații Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan și Korkmaz Aslan, fără a-și pune viața în pericol, ar fi necesitat concedii de boală de la unu la doi zile. Absența urmelor de maltratare pe corpurile celorlalți reclamații a fost confirmată în acest document.
La 8 ianuarie 2004, parchetul a rendat o ordonanță de clasare. În hotărârea sa, a precizat că reclamații au organizat o manifestație ilegală pe strada İstiklal. Deoarece nu au respectat comenzile de dispersie ale polițiștilor, aceștia s-au găsit forțați să utilizeze forța pentru a dispersa manifestația, în virtutea articolului 24 al legii nr. 2911 privind reuniunile și manifestările publice. Parchetul a concluzionat în consecință că utilizarea forței a fost autorizată de lege și nu constituia o infracțiune.
Printr-o hotărâre din 13 aprilie 2004, notificată reclamații la 24 mai 2004, președintele curții de jurați din Istanbul a confirmat ordonanța de clasare.
B. Acțiunea penală împotriva reclamații
La 26 septembrie 2003, parchetul a inițiat o acțiune penală în fața tribunalului penal din Beyoğlu împotriva treizeci și cinci manifestanți, dintre care reclamații, pentru încălcarea legii nr. 2911 privind reuniunile și manifestările publice. Numele martorilor oculari și caseta video privind incidentul au fost versate la dosarul investigației judiciare.
La 18 februarie 2004, tribunalul penal din Beyoğlu a pronunțat achitarea manifestanților pentru absența elementelor reprehensibile, în vedere amendamentelor legislative.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ
art. 24 al legii nr. 2911 privind reuniunile și manifestările publice prevede în caz de manifestație ilegală puterea de intervenție a poliției, dacă este necesar prin forță, pentru a dispersa manifestanții după ce i-a somat să pună capăt adunării.
PRIVIND DREPTUL
I. UNIREA CAUZELOR
Având în vedere asemănările pe care le prezintă cauzele, Curtea consideră necesară unirea lor, în virtutea articolului 42 § 1 al regulamentului ei.
II. CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENȚIE
Reclamații pretind că au suferit maltratare la momentul arestării lor brutale pe o piață publică. Invocă art. 3 din Convenție, formulat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante."
Guvernul excepționează non-epuizarea căilor de recurs interne în măsura în care reclamații nu au intentat o acțiune în fața tribunalelor civile sau administrative pentru a obține daune și prejudicii.
A. Cu privire la admisibilitate
Cu privire la reclamații Sevinç Hocaoğulları, Serpil Ocak, Metin Saygın, İrfan Karcıağa, Gizem Aytaș, Ali Ergin Demirhan, Fatma Demirtaș și Derya Gazioğlu
Curtea observă că înainte de plasarea lor în localurile direcției securității, reclamații Sevinç Hocaoğulları, Serpil Ocak, Metin Saygın, İrfan Karcıağa, Gizem Aytaș, Ali Ergin Demirhan, Fatma Demirbaș și Derya Gazioğlu au fost examinați de un medic legist, care nu a decelat nicio urmă de lovituri și violență pe corpul lor. Apoi, în raportul seu din 5 decembrie 2003, medicul legist a confirmat concluziile primului raport (paragrafele 5 și 8 de mai sus).
Curtea reamintește că, pentru a cădea sub incidența articolului 3, tratamentele denunțate trebuie să atingă un minim de gravitate, aprecierea acestui minim fiind de esență relativă.
Cu privire în primul rând la chestiunea utilizării spray-ului cu piper, Curtea observă că aceasta poate cauza anumiți disconfort; cu toate acestea, niciun raport medical nu a fost prezentat Curții, în special un raport care să ateste efectele negative pe care reclamații pretind că le-au suferit după ce au fost expuși gazului (Oya Ataman c. Turcia, nr. 74552/01, § 25, CEDO 2006-...).
Deși reclamații au pretins că au fost afectați de tratamentele suferite la momentul arestării lor, ei nu prezintă niciun element în sprijinul pretențiilor lor care să permită concluzionarea că consecințele în cauză au atins pragul de gravitate cerut de art. 3. Persoanele în cauză, care au fost eliberate a doua zi după arestare, nu au căutat nici să se facă examinate de un alt medic (Kılıçgedik c. Turcia (dec.), nr. 55982/00, 1 iunie 2004). Pe scurt, nu există nicio dovadă sau început de dovadă în sprijinul pretențiilor lor de tratamente contrare articolului 3 din Convenție (Oya Ataman, precitată, § 26, și Saya și alții c. Turcia, nr. 4327/02, § 15, 7 octombrie 2008).
Rezultă din aceasta că acest grief, în măsura în care se referă la Sevinç Hocaoğulları, Serpil Ocak, Metin Saygın, İrfan Karcıağa, Gizem Aytaș, Ali Ergin Demirhan, Fatma Demirbaș și Derya Gazioğlu, este evident nefundat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Cu privire la reclamații Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan și Korkmaz Aslan
Reclamații consideră că au respectat cerințele articolului 35 § 1 din Convenție.
Curtea reamintește că a avut deja de mai multe ori ocazia în trecut să se pronunțe și să respingă această excepție (a se vedea, printre altele, Karayiğit c. Turcia (dec.), nr. 63181/00, 5 octombrie 2004). Nu observă nicio circumstanță în prezenta cauză care ar putea-o determina să se abată de la concluziile sale anterioare.
Curtea constatează că grievul tras din art. 3 din Convenție, în măsura în care se referă la Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan și Korkmaz Aslan, nu este evident nefundat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă de asemenea că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
Reclamații mențin versiunea lor a faptelor.
Guvernul contestă pretențiile reclamații.
Curtea reamintește că, atunci când o persoană este rănită în cursul unei custodierii, în timp ce se afla sub controlul complet al funcționarilor poliției, orice rănire care a apărut în perioada aceasta dă naștere la presupuneri de fapt puternice (Salman c. Turcia [Marea Cameră], nr. 21986/93, § 100, CEDO 2000-VII și Bakbak c. Turcia, nr. 39812/98, § 47, 1 iulie 2004). Prin urmare, Guvernului îi aparține să furnizeze o explicație plauzibilă privind originile acestor răniri și să producă dovezi care să stabilească fapte care fac să se cernească o îndoială asupra pretențiilor victimei, în special atunci când acestea sunt susținute de piese medicale (a se vedea, printre altele, Selmouni c. Franța [Marea Cameră], nr. 25803/94, § 87, CEDO 1999-V, Berktay c. Turcia, nr. 22493/93, § 167, 1 martie 2001 și Ayșe Tepe c. Turcia, nr. 29422/95, § 35, 22 iulie 2003).
În prezenta cauză, Curtea constată în primul rând că Guvernul nu se opune faptului că grupul de manifestanți a fost plasat în custodie manu militari (§4 de mai sus). În acest context, povara probei revine Guvernului care trebuie să demonstreze că utilizarea forței a fost indispensabilă și nu excesivă (Balçık și alții c. Turcia, nr. 25/02, § 31, 29 noiembrie 2007).
Curtea observă apoi că nimeni nu contestă originile rănilor indicate în certificatele medicale.
În fine, rezultă din raportul întocmit de medicul legist din ministerul Justiției că reclamații amintiți mai sus (§24 de mai sus) prezentau secvele care au necesitat concedii de boală de unu la doi zile. Având în vedere aceste elemente, Curtea admite că reclamații au suferit tratamente care au depășit minimul de gravitate cerut de jurisprudență (Nurgül Doğan c. Turcia, nr. 72194/01, § 54, 8 iulie 2008).
Curtea constată că Guvernul nu a demonstrat circumstanțele exacte ale arestării lor și proporționalitatea forței utilizate. Prin urmare, ea consideră violențele comise de forțele de ordine disproporționate, din cauza secvelelor care au necesitat concedii de boală. Ea observă, în plus, că nu se pretinde că reclamații s-au arătat violenți și că au provocat o intervenție brutală.
Cu privire la procedura penală instruite de parchet, Curtea observă că acesta s-a mulțumit să facă trimitere la prescripțiile articolului 24 al legii nr. 2911 care prevede intervenția poliției la manifestații (§9 de mai sus), fără a examina totuși proporționalitatea forței utilizate împotriva manifestanților.
Prin urmare, ea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție în ceea ce privește reclamații Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan și Korkmaz Aslan.
III. CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 3 DIN CONVENȚIE
Invocând art. 5 § 3 din Convenție, reclamații se plâng de durata custodierii lor.
Curtea observă în primul rând că custodia reclamații s-a încheiat la 13 august 2003, în timp ce cererile au fost introduse la 21 și 22 iulie 2004. Examinarea cauzei nu permite discernerea niciunei circumstanțe particulare care ar fi putut întrerupe sau suspenda termenul de șase luni, această parte a cererii trebuie considerată ca fiind tardivă și respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
IV. CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 11 DIN CONVENȚIE
Reclamații se plâng de o încălcare a drepturilor lor la libertatea de exprimare și la libertatea de asociere, în măsura în care manifestația a fost împiedicată de poliție și în care au fost urmăriți penal pentru participarea la aceasta. Denunță încălcarea articolelor 10 și 11 din Convenție. Curtea decide să examineze aceste grievuri doar din unghiul articolului 11, formulat după cum urmează în partea sa relevantă:
„1. Toată lumea are dreptul la libertatea de reunire pașnică și la libertatea de asociere, (...)
Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) la apărarea ordinii (...) sau la protecția drepturilor și libertăților altora. (...)"
Curtea observă că acest grief nu este evident nefundat în sensul articolului 35 § 3 și că trebuie să facă obiectul unui examen pe fond. Observă de asemenea că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Îl declară admisibil.
Guvernul face cunoscut că reuniunea în cauză era ilegală întrucât nu a fost declarată anterior autorităților competente. Reamintește că al doilea paragraf al articolului 11 din Convenție aduce limite dreptului de reunire pașnică în scopul protejării ordinii publice.
Ca o chestiune preliminară, Curtea observă că nu există nicio contestare cu privire la existența unei ingerințe în exercitarea de către reclamații a dreptului lor de reunire. Această ingerință avea o bază legală, și anume legea nr. 2911 privind reuniunile și manifestările publice, și era astfel „prevăzută de lege" în sensul articolului 11 § 2 din Convenție. În plus, Curtea observă că reclamații au fost supuși unei proceduri penale din cauza acțiunii lor. Rămâne întrebarea dacă ingerința a urmărit un scop legitim și era necesară într-o societate democratică.
Scop legitim
Guvernul susține că ingerința a urmărit scopuri legitime, în special apărarea ordinii și protecția drepturilor altora.
Curtea consideră că poate admite că măsura litigioasă viza cel puțin două dintre scopurile recunoscute ca legitime de §2 al articolului 11, și anume apărarea ordinii și protecția drepturilor altora, în speță dreptul de a circula în public fără constrângere (Oya Ataman, precitată, § 32).
Necesară într-o societate democratică
Potrivit Guvernului, reclamații au participat la o manifestație ținută pe o piață publică fără declarație anterioară, în încălcarea legislației interne relevante. Observă de asemenea că au refuzat să se conformeze comenzilor de dispersie. În aceste condiții, și ținând seama de marja de apreciere recunoscută statelor în materie, el consideră că riscurile de perturbație a populației care se afla pe această piață publică la o oră de vârf și rezistența manifestanților justificau dispersia adunării în cauză. Pentru el, intervenția polițiștilor era o măsură necesară în sensul celui de-al doilea paragraf al articolului 11 din Convenție.
Potrivit reclamații, referința la o perturbație a ordinii publice nu este decât un pretext care urmărește să justifice retroactiv intervenția poliției înainte de citirea declarației publice.
Curtea se referă mai întâi la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudența ei privind art. 11 (Djavit An c. Turcia, nr. 20652/92, §§ 56-57, CEDO 2003-III, Piermont c. Franța, 27 aprilie 1995, §§ 76-77, seria A nr. 314 și Plattform „Ärzte für das Leben" c. Austriei, 21 iunie 1988, § 32, seria A nr. 139). Din această jurisprudență rezultă că autoritățile au obligația de a lua măsurile necesare pentru orice manifestație legală pentru a asigura buna desfășurare a acesteia și securitatea tuturor cetățenilor.
Curtea reamintește apoi că statele trebuie nu numai să protejeze dreptul de reunire pașnică, ci și să se abțină de la impunerea de restricții indirecte abuzive la acest drept (Djavit An, precitată, § 57). În plus, dacă art. 11 tinde în esență să apere individul împotriva ingerințelor arbitrare ale autoritară în exercitarea drepturilor sale protejate, poate angaja în plus obligații pozitive pentru a asigura exercitarea efectivă a acestor drepturi (ibidem).
Curtea reamintește de asemenea că aceste principii sunt aplicabile și manifestațiilor și defilelor organizate în locuri publice (Djavit An, precitată, § 56). Cu toate acestea, ea observă că nu este contrar spiritului articolului 11 ca, din motive de ordine publică și securitate națională, o Înaltă Parte Contractantă să poată supune la autorizație anterioară desfășurarea de reuniuni și să reglementeze activitățile asociațiilor (Djavit An, precitată, §§ 66-67).
Nu e nevoie de spus că orice manifestație într-un loc public este susceptibilă de a cauza un anumit dezordine în desfășurarea vieții cotidiene și de a stârni motive ostile; Curtea consideră cu toate acestea că o situație neregulamentară nu justifică în sine o încălcare a libertății de reunire.
După o examinare aprofundată, Curtea constată că niciun element din dosarul în prezenta cauză nu permite afirmarea că grupul de manifestanți prezenta un pericol pentru ordinea publică, în afară de posibile perturbații ale circulației. Era vorba, cel mult, de aproximativ patruzeci de persoane care doreau să atragă atenția opiniei publice asupra unei chestiuni actuale. Curtea observă că adunarea a început în jurul orelor treisprezece și s-a încheiat prin arestarea grupului în minutele care au urmat. Curtea este impresionată, în special, de graba autoritaților de a pune capăt acestei manifestații (Oya Ataman, precitată, § 41 și, a contrario, Éva Molnár c. Ungaria, nr. 10346/05, § 42, 7 octombrie 2008).
Pentru Curtea, în absența actelor de violență din partea manifestanților, este important ca autoritățile publice să demonstreze o anumită toleranță față de adunările pașnice, pentru ca libertatea de reunire garantată de art. 11 din Convenție să nu fie lipsită de tot conținut.
În consecință, Curtea consideră că în prezenta cauză intervenția brutală a poliției și deschiderea unei proceduri penale împotriva reclamații erau disproporționate. Aceste măsuri nu erau nici necesare pentru apărarea ordinii publice, în sensul celui de-al doilea paragraf al articolului 11 din Convenție.
Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziții.
V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Potrivit articolului 41 din Convenție, „Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parti Contractante nu permite să șteargă decât incomplet consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă se cuvine, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudicii materiale și morale
Reclamații solicită reparație pentru prejudiciile suferite. Fără a indica o sumă, se încred în înțelepciunea Curții.
Guvernul consideră că nu este cazul să i se acorde o sumă reclamații.
Curtea consideră că reclamații găsesc o satisfacție suficientă în constatarea încălcării articolului 11 din Convenție (Oya Ataman, precitată, § 48). Cu toate acestea, ținând seama de încălcarea articolului 3 din Convenție constatată în ceea ce privește reclamații Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan și Korkmaz Aslan (§31 de mai sus), Curtea, statuând în echitate, alocă 2.000 EUR (doi mii euro) fiecăruia din cei în cauză la titlul prejudiciului moral.
B. Frais și dépens
Reclamații solicită de asemenea 12.500 EUR pentru frais și dépens, fără a prezenta documente în sprijinul cererilor lor.
Guvernul contestă aceste pretenții.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea frais și dépens decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [Marea Cameră], nr. 34884/97, § 30, CEDO 1999-V, și Sawicka c. Polonia, nr. 37645/97, § 54, 1 octombrie 2002). În prezenta cauză, ținând seama de absența pieselor justificative, Curtea respinge cererea privind frais și dépens.
C. Interese moratoare
Curtea consideră potrivit să alinieze rata dobânzilor moratoare pe rata dobânzii de la ușurința de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Decide
să unească cererile;
Declară
admisibil grievul tras din art. 3 din Convenție în măsura în care se referă la Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan și Korkmaz Aslan, precum și grievul tuturor reclamații tras din art. 11 din Convenție;
Declară
inadmisibil restul cererilor;
Spune
că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție în ceea ce privește Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan și Korkmaz Aslan;
Spune
că a există o încălcare a articolului 11 din Convenție;
Spune
a) că Statul pârât trebuie să verseze fiecăruia din reclamații Hașim Özgür Ersoy, Nuri Günay, Hansel Özgümüș, İnci Açık Șenel, Umar Karatepe, Rüya Kurtuluș, Funda Demir, Özge Ozan și Korkmaz Aslan, în termen de trei luni din ziua în care hotărârea devine definitivă potrivit articolului 44 § 2 din Convenție, 2.000 EUR (doi mii euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlul impozitului, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data plății;
b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a ușurinței de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte de procent.
Spune
că constatarea încălcării articolului 11 din Convenție furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de ceilalți reclamații;
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 7 aprilie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Grefier
Președintă
ANEXĂ
Cerere nr. 33112/04
Umar KARATEPE
născut în 1975 și rezident la Istanbul
Cerere nr. 36110/04
Korkmaz ASLAN
născut în 1979 și rezident la Istanbul
Gizem AYTAȘ
născută în 1980 și rezidentă la Istanbul
Funda DEMİR
născută în 1983 și rezidentă la Balıkesir
Ali Ergin DEMİRHAN
născut în 1982 și rezident la Istanbul
Fatma DEMİRBAȘ
născută în 1981 și rezidentă la Istanbul
Derya GAZİOĞLU
născută în 1984 și rezidentă la Istanbul
Nuri GÜNAY
născut în 1983 și rezident la Bursa
İrfan KARCIAĞA
născut în 1979 și rezident la Istanbul
Rüya KURTULUȘ
născută în 1980 și rezidentă la Istanbul
Saygın METİN
născut în 1981 și rezident la Istanbul
Serpil OCAK
născută în 1981 și rezidentă la Istanbul
Özge OZAN
născută în 1980 și rezidentă la Istanbul
Hansel ÖZGÜMÜȘ
născută în 1978 și rezidentă la Istanbul
Cerere nr. 40190/04
Sevinç HOCAOĞULLARI
născută în 1976 și rezidentă la Istanbul
Cerere nr. 41469/04
İnci AÇIK ȘENEL
născută în 1980 și rezidentă la Istanbul
Cerere nr. 41471/04
Hașim Özgür ERSOY
născut în 1978 și rezident la Istanbul