- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 20 ianuarie 2009
- Stat pârât
- TUR
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Hamiye Karaduman și alții împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ HAMEI KARADUMAN ȘI ALTELE c. TURCIE Cerere nr. 9437/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 20 ianuarie 2009 DEFINITIVF 20/04/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauza Hamiye Karaduman și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinta Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișil Karakaș, judecători, și de Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 16 decembrie 2008, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 9437/04) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care patru resortisanți ai acestui stat, domnul meu Hamiye Karaduman, Aylin Karaduman și Aydan Karaduman și domnul Aytaç Karaduman ( La 12 iulie 2007, președintele celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului și, așa cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, în același timp, să se examineze admisibilitatea și fondul cauzei.
Reclamanții (punctul 1 de mai sus) s-au născut în 1961, 1980, 1984 și 1985 și locuiesc în Merzifon. Ei sunt la soție și copiii domnului Yalç La 15 septembrie 1999, reclamanții au sesizat tribunalul în instanță în instanță pe marele tribunal din Ankara (inclusiv tribunalul din San Marino) cu privire la o acțiune în despăgubire împotriva societății și a conducătorului auto. De la 4 noiembrie 1999 până la 9 februarie 2004, tribunalul a inițiat 15 audieri. În această perioadă a colectat probe, a ascultat martorii și a ordonat expertiză. De asemenea, acesta a așteptat ca procedura penală declanșată împotriva H.A. să fie încheiată pentru cauzarea morții lui Yalçćn Karaduman prin imprudență, până la 24 iunie 2002, data hotărârii Curții de Casație care confirmă hotărârea de condamnare, în ciuda plângerilor reclamanților potrivit cărora ar fi dificil să se execute judecata împotriva societății care avea dificultăți financiare.
La 18 martie 2004, Tribunalul de Mare Instanță a primit parțial cererea reclamanților. Această hotărâre a devenit definitivă la 21 septembrie 2004, lipsa recursului în casare. La 8 septembrie 2004, reclamanții au inițiat o procedură de executare forțată împotriva H.A. Au solicitat 82 999 579 000 de lire turcești (TRY) (aproximativ 45 730 EUR (EUR)), după ce a dedus o decontare parțială de 34 000 000 000 TRY (aproximativ 18 730 EUR). La 18 noiembrie 2004, biroul de executare din Ankara a primit o sumă de 1 050 000 000 de TRY (aproximativ 580 EUR) la domiciliul H.A. Până la 5 iulie 2005, de patru ori, biroul de executare s-a dus la aceeași adresă, dar nu s-a efectuat nicio sechestrare din cauza lipsei H.A.
La 27 noiembrie 2006, el a solicitat fondului de pensii să îi comunice adresa actuală a H.A. 10. Părțile nu au informat Curtea cu privire la continuarea procedurii de executare. În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții denunță durata excesivă a procesului lor. Ei susțin că durata procedurii i-a împiedicat să execute judecata pronunțată împotriva societății, întrucât aceasta nu mai era solvabilă la sfârșitul procedurii, în timp ce aceasta era la început. 12. Guvernanța combate această teză, spunând că nu se poate acorda nicio întârziere autorităților competente. 13. Curtea constată că nu există nici un motiv pentru care cererea nu se aplică în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și, prin urmare, o declară admisibilă.
14. Perioada care trebuie luată în considerare în cazul de față a început la data de 15 September 1999 cu introducerea acțiunii și sa se încheie la 21 septembrie 2004, data la care hotărârea a devenit definitivă. Astfel, a durat mai mult de cinci ani pentru un grad de jurisdicție. Or, Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului de speță și a constatat o lipsă de cunoaștere a obligației de termen rezonabil A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauza C-482/99, Rec., 2002, p. În plus, Curtea consideră că este necesar să se constate o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, din aceleași motive. 15. Cu toate acestea, rămâne problema aplicării articolului 41, în temeiul căruia reclamanții solicită 48 219 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale ca urmare a pierderii veniturilor lor și 10 000 EUR pentru repararea prejudiciului lor moral.
16. Guvernul contestă aceste pretenții, pe care le consideră nejustificate. 17. Curtea nu poate accepta efectiv cererea privind prejudiciul material, elementele de probă care figurează în dosar care nu îi permit să ajungă la o cuantificare precisă a acestuia. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecăruia dintre solicitanți suma de 2 500 EUR pentru prejudiciul moral, cu dobândă egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, plus trei puncte procentuale.
PE CES MOTIVE, CURTEA, LA L că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție, 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru a fi convertită în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
ianuarie 2009, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și art. 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE HAMİYE KARADUMAN ET AUTRES c. TURQUIE ( Requête n o 9437/04) ARRÊT STRASBOURG 20 janvier 2009 DÉFINITIF 20/04/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Hamiye Karaduman et autres c. Turquie, La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, juges, et de Sally Dollé, greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 16 décembre 2008, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 9437/04) dirigée contre la République de Turquie et dont quatre ressortissants de cet Etat, M mes Hamiye Karaduman, Aylin Karaduman et Aydan Karaduman, et M. Aytaç Karaduman (« les requérants »), ont saisi la Cour le 9 février 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
Les requérants sont représentés par M e M. Can, avocat à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.
Le 12 juillet 2007, le président de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT
Les requérants (paragraphe 1 ci-dessus) sont nés respectivement en 1961, 1980, 1984 et 1985 et résident à Merzifon. Ils sont l’épouse et les enfants de M. Yalçın Karaduman, décédé le 5 juillet 1999 dans un accident de la route provoqué par une voiture appartenant à la société BB Tek Tıp. Cih. San. Tic Ltd. Ști., (« la société ») et conduite par H.A.
Le 15 septembre 1999, les requérants saisirent le tribunal de grande instance d’Ankara (« le tribunal ») d’une action en indemnité contre la société et le conducteur.
Du 4 novembre 1999 au 9 février 2004, le tribunal tint quinze audiences. Pendant cette période, il recueillit des preuves, entendit les témoins et ordonna des expertises. Il attendit également l’issue de la procédure pénale déclenchée contre H.A. pour avoir causé la mort de Yalçın Karaduman par imprudence, jusqu’au 24 juin 2002, date de l’arrêt de la Cour de cassation confirmant le jugement de condamnation, malgré les plaintes des requérants selon lesquelles il serait difficile d’exécuter le jugement contre la société qui avait des difficultés financières.
Le 18 mars 2004, le tribunal de grande instance accueillit partiellement la demande des requérants. Ce jugement devint définitif le 21 septembre 2004, faute de pourvoi en cassation.
Le 8 septembre 2004, les requérants entamèrent une procédure d’exécution forcée contre H.A. Ils demandèrent 82 999 579 000 livres turques (TRY) (environ 45 730 euros (EUR)), après en avoir déduit un règlement partiel de 34 000 000 000 de TRY (environ 18 730 EUR).
Le 18 novembre 2004, le bureau d’exécution d’Ankara effectua une saisie d’un montant de 1 050 000 000 de TRY (environ 580 EUR) au domicile de H.A. Jusqu’au 5 juillet 2005, à quatre reprises, le bureau d’exécution se rendit à la même adresse, mais aucune saisie ne fut effectuée en raison de l’absence de H.A. Le 27 novembre 2006, il demanda à la caisse de retraite de lui communiquer l’adresse actuelle de H.A.
Les parties n’ont pas informé la Cour de la suite de la procédure d’exécution. EN DROIT
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants dénoncent la durée excessive de leur procès. Ils soutiennent que la longueur de la procédure les a empêchés de faire exécuter le jugement rendu contre la société, celle-ci n’ayant plus été solvable à la fin de la procédure alors qu’elle l’était au début.
Le Gouvernement combat cette thèse, soutenant qu’aucun retard ne peut être attribué aux autorités compétentes.
La Cour constate d’emblée que la requête ne se heurte à aucun des motifs d’irrecevabilité au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et la déclare donc recevable.
La période à prendre en considération en l’espèce a débuté le 15 septembre 1999 avec l’introduction de l’action et s’est terminée le 21 septembre 2004, date à laquelle le jugement est devenu définitif. Elle a ainsi duré plus de cinq ans pour un degré de juridiction. Or, la Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté une méconnaissance de l’exigence du « délai raisonnable », compte tenu des critères dégagés par sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII, Zimmermann et Steiner c. Suisse , 13 juillet 1983, § 24, série A n o 66, et Meryem Güven c. Turquie , n o 50906/99, § 55, 22 février 2005). N’apercevant rien qui puisse mener à une conclusion différente dans la présente affaire, la Cour estime qu’il y a également lieu de constater une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, pour les mêmes motifs.
Reste toutefois la question de l’application de l’article 41, au titre duquel les requérants réclament 48 219 euros (EUR) pour préjudice matériel en raison de la perte de leur revenu et 10 000 EUR en réparation de leur préjudice moral.
Le Gouvernement conteste ces prétentions, qu’il juge non-justifiées.
La Cour ne saurait effectivement accueillir la demande relative au dommage matériel, les éléments de preuve figurant au dossier ne lui permettant pas de parvenir à une quantification précise de celui-ci. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer à chacun des requérants la somme de 2 500 EUR au titre du préjudice moral, assortie d’intérêts moratoires d’un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à chacun des requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 janvier 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente