AFFAIRE KARA c. TURQUIE

La baza cauzei se află o recurs (nr. 22766/04) direcționată împotriva Republicii Turcia și pe care un cetățean al acestui stat, dl İsmail Kara ("reclamantul"), a sezisit Curtea la 2 iunie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de d-na S. Yılmaz, avocat la Istanbul. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia.

La 13 martie 2007, Curtea a decis să comunice plângerile bazate pe articolele 6, 7, 10 și 11 din Convenție Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, ea a decis de asemenea că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp.

El este președintele asociației "Anadolu TAYAD", asociația anatoliană de ajutor reciproc pentru familiile deținuților și condamnați ("Anadolu Tutuklu ve Hükümlü Aileleri Yardımlașma Derneği", denumit după aceasta "asociația").

La 29 noiembrie 2000, în sprijinul grevei foamei inițiate de deținuți pentru a protesta împotriva transferului lor în penitenciare de tip F, care a avut loc la acea vreme, comitetul conducător al asociației a decis că de la 1 decembrie 2000, membrii acesteia vor incepe la rândul lor o grevă a foamei pentru o durată nedeterminată.

La 2 decembrie 2000, asociația a distribuit un tract, a cărui titlu era formulat după cum urmează: "Grevele foamei continuă! Vor muri (...) Vom muri (...) Ca și copiii noștri, ca și cei apropiați, și noi vom supune corpurile noastre foamei ("bedenlerimizi açlığa yatırıyoruz"). Astazi este a 44-a zi a grevei foamei pentru a cere închiderea penitenciarelor cu celule [individuale]. Ei [deținuții] în penitenciare, noi în exterior, supunem corpurile noastre foamei. Până astazi am fost pe străzi, nu mai rămâne nicio ușă la care să nu fi bătut și nicio locație unde să nu fi fost. (...) Ce vor copiii noștri, ce vrem noi? (...) Această acțiune este un inceput de rezistență împotriva tiraniei, patru familiile noastre vor participa și vor supune corpurile lor foamei [în locurile] TAYAD la Ümraniye."

La 4 decembrie 2000, poliția a întocmit un proces-verbal în care indica că s-a dus în locurile asociației pentru a lua act de decizia luată de aceasta.

Printr-o scrisoare din 8 decembrie 2000, procuratoria Üsküdar l-a convocat pe reclamant pentru o audiere.

Printr-un act de acuzare din 8 februarie 2001, pe baza legii nr. 2908 referitoare la asociații, procuratoria a intentat o acțiune penală, printre altele, împotriva reclamantului. Ea a pus în evidență faptul că asociația a luat decizia de a incepe o grevă a foamei pentru a suporta deținuții care protestau împotriva deschiderii penitenciarelor de tip F și că membrii săi au distribuit un tract.

La ședința din 27 aprilie 2001, tribunalul penal din Üsküdar (denumit după aceasta "tribunalul") l-a ascultat pe reclamant fără ca acesta să fie reprezentat de un avocat. După citirea actului de acuzare, a deciziei asociației din 29 noiembrie 2000, precum și procesului-verbal din 4 decembrie 2000, reclamantul a recunoscut faptele imputate.

La 21 septembrie și 7 decembrie 2001, precum și la 5 aprilie, 14 iunie, 7 august și 8 noiembrie 2002, tribunalul a ținut o ședință, în absența reclamantului.

La ședința din 27 decembrie 2002, care s-a desfășurat în absența reclamantului, procuratoria a depus considerații pe fond și a reiterat actul de acuzare.

Prin hotărâre din 27 decembrie 2002, pe baza articolului 37 § 1 din legea nr. 2908, tribunalul a condamnat reclamantul la o pedeapsă de închisoare de șase luni, pe care a comutut-o apoi într-o amendă penală de 547.560.000 de lire turce (TRL), pentru organizarea unei greve la 29 noiembrie 2000 și distribuirea unui tract.

La 7 iulie 2003, referindu-se, în memoriul ampliar prezentat înaintea Curții de Casație, la echitatea procedurii și la legea referitoare la asociații, reclamantul a cerut casarea hotărârii astfel pronunțate. În recursul sau, reclamantul a precizat că un asemenea tract ar putea fi publicat de orice persoană.

Prin hotărâre din 18 noiembrie 2003, depusă la biroul tribunalului penal din Üsküdar la 19 decembrie 2003, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. II.

Curtea estimează că faptele invocate de reclamant privează mai în special domeniul de aplicare al articolului 10 din Convenție (Karademirci și alții c. Turcia, nr. 37096/97 și 37101/97, §§ 25-26, CEDO 2005-I). Din această cauză, ea va examina plângerile reclamantului doar din unghiul articolului 10, formulat după cum urmează în partea sa relevantă: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea opiniei și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ingerință a autorităților publice și fără considerare de graniță. (...) 2. Exercitarea acestor libertăți, comportând obligații și responsabilități, poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) pentru apărarea ordinii și (...) pentru protecția sănătății (...)."

Guvernul combate teza reclamantului. A. Asupra admisibilității

Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate bazată pe neeputzare a căilor de recurs interne. El susține că reclamantul nu a invocat înaintea jurisdicțiilor naționale plângerea sa bazată pe art. 10 din Convenție.

Reclamantul nu se pronunță.

Curtea observă că în memoriul ampliar din 7 iulie 2003 prezentat înaintea Curții de Casație, în care se referea la echitatea procedurii, la legea referitoare la asociații și în esență la libertatea de exprimare, reclamantul a cerut casarea hotărârii pronunțate (paragraf 15 mai sus). De aceea, el a ridicat cu adevăr înaintea jurisdicțiilor naționale plângerea formulated înaintea Curții. În consecință, excepția Guvernului trebuie respinsă.

Curtea constată că această plângere nu este în mod evident prost fundamentată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă de altfel că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Cu privire la existența unei ingerințe

Reclamantul alege că condamnarea sa penală din cauza unei decizii luate de asociație a cărei președinte este analizează drept o ingerință în dreptul sau la libertatea de exprimare. Guvernul susține că nu este cazul. La fel ca și reclamantul, Curtea estimează că măsura litigioasă constituie o atingere a dreptului la libertatea de exprimare a interesatului. 2. Cu privire la justificarea ingerinței

O asemenea ingerință încalcă art. 10, cu excepția cazului în care era "prevăzută de lege", direcționată către unu sau mai mulți scopi legitimi în temeiul paragrafului 2 și "necesară, într-o societate democratică" pentru a le atinge. a) "Prevăzută de lege"

Curtea constată că reclamantul nu contestă că condamnarea sa penală era bazată pe art. 37 § 1 din legea nr. 2908. Ea observă deci că condamnarea litigioasă avea o bază legală. b) Scop legitim

Guvernul susține că ingerința avea scopul apărării ordinii publice și a protecției sănătății altuia. Reclamantul nu se pronunță. Curtea subscrie la aprecierea Guvernului privind apărarea ordinii publice. c) "Necesară într-o societate democratică"

Guvernul explică că asociația reclamantului avea ca scop promovarea ajutorului reciproc și solidarității cu deținuții și familia lor. Asociația a propus să ofere acestora sprijin economic, social, cultural și juridic și să răspundă nevoilor lor în materie de sănătate. El explică că prin luarea, în numele asociației, a deciziei de a duce o grevă a foamei și prin executarea acesteia, reclamantul a încurajat greva foamei deținuților și le-a pus viața în pericol. Afirmă de altfel că interesatul a ționat în încălcarea legii asupra asociațiilor. El susține că sancțiunea înflicted reclamantului este proporționată scopului urmărit și precizează că condamnarea sa penală a fost comutată într-o amendă.

Reclamantul reiterate alegațiile sale.

În cauza, se pun problema dacă condamnarea reclamantului era "necesară într-o societate democratică". În această privință, Curtea reamintește principiile fundamentale care rezultă din jurisprudența sa referitoare la art. 10, așa cum le-a expus în special în hotărârile Yalçın Küçük c. Turcia (nr. 28493/95, § 37, 5 decembrie 2002), Sunday Times c. Regatul Unit (nr. 1) (26 aprilie 1979, § 62, seria A nr. 30), Öztürk c. Turcia ([GC], nr. 22479/93, § 64, CEDO 1999-VI) și Nilsen și Johnsen c. Norvegia ([GC], nr. 23118/93, § 43, CEDO 1999-VIII).

Ea reamintește deci că libertatea de exprimare constituie unu din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primare ale progresului și al dezvoltării fiecăruia. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea valorează nu doar pentru "informații" sau "idei" acceptate cu favoare sau considerate inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea care rănesc, șochează sau ingrijorează: astfel o vor pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere, fără care nu este "societate democratică".

Adjectivul "necesar", în sensul articolului 10 § 2, implică o "nevoie socială imperioasă". În general, "necesitatea" unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare trebuie stabilită în mod convingător. Sigur, îi revine în primul rând autorităților naționale să evalueze dacă există o asemenea nevoie capabilă să justifice această ingerință și, pentru aceasta, ele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceasta se dublează cu controlul Curții privind atât legea cât și deciziile care o aplică.

Când exercită acest control, Curtea nu are misiunea de a se substitui jurisdicțiilor naționale, ci de a verifica, în ultimă instanță, dacă deciziile lor, deci "restricția" sau "sancțiunea" constitutivă a ingerinței, se conciliază cu libertatea de exprimare pe care o protejează art. 10. Pentru aceasta, ea trebuie să considere ingerința în cauză la lumina ansamblului cauzei (vezi, printre altele, Lingens c. Austria, 8 iulie 1986, § 46, seria A nr. 103; Rizos și Daskas c. Grecia, nr. 65545/01, § 44, 27 mai 2004).

În cazul de față, Curtea estimează de altfel util să reamintească că art. 10 garantează libertatea de exprimare "oricărei persoane"; nu face o distincție în funcție de natura scopului urmărit, nici în funcție de rolul pe care persoane fizice sau juridice l-au jucat în exercitarea acestei libertăți (Tapkan și alții c. Turcia, nr. 66400/01, § 68, 20 septembrie 2007).

Curtea estimează că condamnarea reclamantului trebuie analizată la lumina contextului în care acțiunile de a duce o grevă a foamei și de a distribui tractul litigios au fost decise. În această privință, trebuie reamintit, reclamantul era membru al asociației de ajutor reciproc pentru familiile deținuților și condamnați "Anadolu TAYAD". La epoca faptelor cauzei, greve ale foamei erau duse de deținuții penitenciarelor pentru a protesta împotriva condițiilor de detenție impuse conform noului regim penitenciar de tip F, prevăzând unități de viață de una la trei persoane în loc de cămări comune (Balyemez c. Turcia, nr. 32495/03, § 24, 22 decembrie 2005; Tekin Yıldız c. Turcia, nr. 22913/04, § 16, 10 noiembrie 2005). Curtea observă că la acea vreme opinia publică a fost informată asupra acestor evenimente de mass-media. Reclamantul și membrii asociației "Anadolu TAYAD", folosind aceste două tipuri de acțiuni, nu făceau decât să sensibilizeze opinia publică cu privire la grevele foamei duse în penitenciare și condițiile detenției, după cum spuneau ei, deplorabila penitenciarelor de tip F. Or, în cazul, reclamantul nu incita pe altcineva la a duce o grevă a foamei, nici la violență, rezistență armată sau revoltă. Numai sensibiliza publicul prin acțiunile astfel duse, prin solidaritate cu deținuții de care era apropiat, pe o problemă actuală în societatea turcă.

Curtea a examinat condamnarea penală a reclamantului la o pedeapsă de închisoare comutată în amendă la lumina ansamblului faptelor pentru a concluziona că nu era "necesară într-o societate democratică", ținând cont de locul eminent al libertății de exprimare într-o societate democratică. În special, mijloacele folosite erau disproporționate în raport cu scopul urmărit.

A existat deci o încălcare a articolului 10 din Convenție. II.

Reclamantul susține că jurisdicțiile naționale nu și-au motivat decizia. El invocă art. 6 § 1 din Convenție, formulat după cum urmează în partea sa relevantă: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de un tribunal (...) care va decide (...) temeiniciei oricărei acuzații în materie penală direcționată împotriva sa."

Curtea observă că din hotărârea de condamnare a tribunalului penal reiese în mod clar că reclamantul a fost condamnat pentru că, în calitatea de președinte, a luat decizia de a organiza o grevă a foamei și a distribuit un tract. De altfel, Curtea de Casație, pronunțând în drept, nu trebuia să răspundă în detaliu la fiecare mijloc ridicat de reclamant.

Rezultă din aceasta că această plângere nu este susținută și trebuie respinsă ca în mod evident prost fundamentată în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Tribunal independent și imparțial

Reclamantul susține că tribunalul penal nu era independent și imparțial ținând cont de modul în care procuratoria siedea cu ceilalți membri ai tribunalului. El invocă art. 6 § 1 din Convenție, formulat după cum urmează în partea sa relevantă: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de un tribunal independent și imparțial, instituționalizat prin lege, care va decide (...) temeiniciei oricărei acuzații în materie penală direcționată împotriva sa."

Curtea constată că reclamantul ridică această plângere pentru prima dată înaintea ei fără a o fi comunicat autorităților naționale.

De aceea, această plângere trebuie respinsă pentru neeputzare a căilor de recurs interne în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 3. Privind alte plângeri bazate pe art. 6

Reclamantul susține în primul rând că drepturile nu-i au fost reamintite și, în special, că nu a fost asistat de un avocat desemnat din oficiu, în timp ce ar fi putut beneficia de serviciile unui asemenea avocat având în vedere situația sa financiară. Se plânge că nu a fost informat de toate acuzațiile aduse împotriva sa. Susține că nu a avut posibilitatea de a depune memoriul de apărare înaintea tribunalului penal. El invocă art. 6 §§ 1 și 3 din Convenție, formulat după cum urmează în partea sa relevantă: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de un tribunal (...) care va decide (...) temeiniciei oricărei acuzații în materie penală direcționată împotriva sa." (...) a) să fie informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și în detaliu, a naturii și motivelor acuzației aduse împotriva sa; b) să dispună de timp și facilități necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuși sau să aibă asistență unui apărător la alegerea sa și, dacă nu are mijloacele de a-și plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat desemnat din oficiu, atunci când interes justiției o cere; (...)"

Guvernul explică că poliția s-a dus în locurile asociației pentru a stabili un proces-verbal luând act de decizia luată de asociație. Reclamantul a fost convocat în vederea audierii de către procuratorie și un act de acuzare a fost apoi stabilit. La prima ședință din 27 aprilie 2001 ținută înaintea tribunalului penal din Üsküdar, citirea actului de acuzare a fost făcută. Acesta preciza locul și data faptelor litigioase, precum și articolele de lege aplicabile. De altfel, Guvernul explică că, la aceeași ședință, reclamantul a recunoscut infracțiunile imputate. El indică că interesatul îndeplinea condițiile necesare pentru ca ajutorul juridic să-i fie acordat din oficiu. Or, acesta nu ar fi formulat niciodată o cerere în acest sens. La primele ședințe ținute înaintea tribunalului penal, reclamantul nu ar fi fost asistat de un avocat. Ar fi precizat că se va apăra singur, fără asistența unui avocat, dar nu s-ar fi prezentat la alte ședințe.

Reclamantul nu se pronunță.

Curtea constată că o acțiune penală a fost intentată împotriva reclamantului înaintea tribunalului penal din Üsküdar, care l-a ascultat pe reclamant la ședința din 27 aprilie 2001 (paragraf 11 mai sus). În această privință și la lumina observațiilor Guvernului, printr-o scrisoare din 28 octombrie 2008, Curtea a cerut reclamantului, în particular, motivele pentru care nu a dorit să fie asistat de un avocat în cursul procedurii inițiate împotriva sa și din ce motiv nu a cerut asistență juridică. De altfel, în cazul în care reclamantul nu ar fi fost al curent cu ședințele ținute înaintea tribunalului penal din Üsküdar, nici nu ar fi răspuns la întrebarea Curții privind faptul că a putut obține copie a hotărârii acestui tribunal și a format apoi un recurs înaintea Curții de Casație.

De aceea, în absența răspunsului din partea reclamantului la cererile de informații ale Curții, aceasta nu este în măsură să examineze mai departe aceste plângeri. De altfel, ea deduce că reclamantul nu intenționează să le mențină.

Rezultă din aceasta că această parte a recursei este în mod evident prost fundamentată și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Reclamantul cere 5.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care ar fi suferit, precum și 547.600.000 TRL [aproximativ 313 EUR] pentru amenda penală pe care a plătit-o. Prezintă o copie a chitanței.

Guvernul contestă această sumă.

Curtea având concluzionat la o încălcare a articolului 10 din Convenție din cauza condamnării penale a reclamantului, comutată într-o amendă pe care a achitat-o, ea estimează că trebuie acordată totalitatea sumei amenzii în cauză, adică suma de 313 EUR. Curtea consideră că prezenta hotărâre constituie de la sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de altfel 1.500 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate înaintea jurisdicțiilor interne și 7.775 EUR pentru cele suportate înaintea Curții. Cere de asemenea 250 EUR pentru cheltuielile de traducere, dar nu prezintă niciun justificativ pentru aceasta. Furnizează o copie a convenției de onorarii între el și avocatul sau.

Guvernul contestă realitatea acestor sume.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În cazul de față și ținând cont de elementele în posesia sa și criteriile sus-menționate, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile și costurile procedurii naționale, estimează rezonabilă suma de 2.300 EUR pentru procedura înaintea Curții și o acordă reclamantului. C. Dobândă în întârziere

Curtea estimează potrivit să bazeze rata dobânzii în întârziere pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară recursa admisibilă privind plângerea reclamantului bazată pe art. 10 din Convenție și inadmisibilă pentru surplus; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție; 5. Spune că prezenta hotărâre constituie de la sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; 6. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data devenind definitivă hotărârea în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume de convertit în noi lire turce: i. 313 EUR (trei sute treisprezece euro), pentru prejudiciu material, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit; ii. 2.300 (două mii trei sute euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit de reclamant; b) că de la scurgerea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu aceea a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 7. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 30 iunie 2009, în aplicare a articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefieră Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 22766/04) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. İsmail Kara (« le requérant »), a saisi la Cour le 2 juin 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e S. Yılmaz, avocate à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 13 mars 2007, la Cour a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 6, 7, 10 et 11 de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Il est le président de l’association « Anadolu TAYAD », l’association anatolienne d’entraide pour les familles des détenus et condamnés (« Anadolu Tutuklu ve Hükümlü Aileleri Yardımlașma Derneği », ci-après « l’association »).

Le 29 novembre 2000, en soutien à la grève de la faim entamée par des détenus pour protester contre leur transfert dans des prisons de type F, qui avait eu lieu à cette époque, le comité directeur de l’association décida qu’à partir du 1 er décembre 2000, les membres de celle-ci commenceraient à leur tour une grève de la faim pour une durée indéterminée.

Le 2 décembre 2000, l’association distribua un tract, dont le titre était ainsi libellé : « Les grèves de la faim continuent ! Ils mourront (...) Nous mourrons (...) Comme nos enfants, comme nos proches, nous aussi allons soumettre nos corps à la faim (« bedenlerimizi açlığa yatırıyoruz »). Aujourd’hui est le 44 e jour de la grève de la faim pour demander la fermeture des prisons disposant de cellules [individuelles]. Eux [les détenus] dans les prisons, nous à l’extérieur, nous soumettons nos corps à la faim. Jusqu’aujourd’hui nous étions dans les rues, il ne reste plus de porte à laquelle nous n’avons pas frappé ni de lieu où nous ne sommes pas allés. (...) Que veulent nos enfants, que voulons-nous ? (...) Cette action est un début de résistance contre la tyrannie, nos quatre familles y prendront part et vont soumettre leurs corps à la faim [dans les locaux de la] TAYAD à Ümraniye. »

Le 4 décembre 2000, la police dressa un procès-verbal dans lequel elle indiquait qu’elle s’était rendue dans les locaux de l’association pour prendre acte de la décision prise par celle-ci.

Par une lettre du 8 décembre 2000, le parquet d’Üsküdar convoqua le requérant pour une audition.

Par un acte d’accusation du 8 février 2001, sur le fondement de la loi n o 2908 relative aux associations, le parquet intenta une action pénale entre autres contre le requérant. Il mit en avant le fait que l’association avait pris la décision d’entamer une grève de la faim pour soutenir les détenus qui protestaient contre l’ouverture des maisons d’arrêt de type F et que ses membres avaient distribué un tract.

A l’audience du 27 avril 2001, le tribunal correctionnel d’Üsküdar (ci-après « le tribunal ») entendit le requérant sans que celui-ci ne soit représenté par un avocat. Après lecture de l’acte d’accusation, de la décision de l’association du 29 novembre 2000 ainsi que du procès-verbal du 4 décembre 2000, le requérant reconnut les faits qui lui étaient reprochés.

Les 21 septembre et 7 décembre 2001 ainsi que les 5 avril, 14 juin, 7 août et 8 novembre 2002, le tribunal tint une audience, en l’absence du requérant.

A l’audience du 27 décembre 2002, qui se déroula en l’absence du requérant, le parquet déposa ses réquisitions sur le fond et réitéra son acte d’accusation.

Par un arrêt du 27 décembre 2002, sur le fondement de l’article 37 § 1 de la loi n o 2908, le tribunal condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de six mois, qu’il commua ensuite en une amende pénale de 547 560 000 livres turques (TRL), pour organisation d’une grève en date du 29 novembre 2000 et distribution d’un tract.

Le 7 juillet 2003, se référant, dans son mémoire ampliatif présenté devant la Cour de cassation, à l’équité de la procédure et à la loi relative aux associations, le requérant demanda la cassation du jugement ainsi rendu. Dans son pourvoi, le requérant précisa qu’un tel tract pouvait être publié par n’importe quelle personne.

Par un arrêt du 18 novembre 2003, déposé au greffe du tribunal correctionnel d’Üsküdar le 19 décembre 2003, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué. II.

La Cour estime que les faits invoqués par le requérant relèvent plus particulièrement du champ d’application de l’article 10 de la Convention ( Karademirci et autres c. Turquie , n os 37096/97 et 37101/97, §§ 25 ‑ 26, CEDH 2005 ‑ I). Pour cette raison, elle n’examinera les griefs du requérant que sous l’angle de l’article 10, ainsi libellé dans sa partie pertinente : « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...) 2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la défense de l’ordre et (...) à la protection de la santé (...). »

Le Gouvernement combat la thèse du requérant. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient que le requérant n’a pas invoqué devant les juridictions nationales son grief tiré de l’article 10 de la Convention.

Le requérant ne se prononce pas.

La Cour relève que dans son mémoire ampliatif du 7 juillet 2003 présenté devant la Cour de cassation, dans lequel il se référait à l’équité de la procédure, à la loi relative aux associations et en substance à la liberté d’expression, le requérant a demandé la cassation du jugement rendu (paragraphe 15 ci-dessus). Partant, il a bien soulevé devant les juridictions nationales le grief formulé devant la Cour. En conséquence, il convient de rejeter l’exception du Gouvernement.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Sur l’existence d’une ingérence

Le requérant allègue que sa condamnation au pénal en raison d’une décision prise par l’association dont il est le président s’analyse en une ingérence dans son droit à la liberté d’expression. Le Gouvernement soutient que tel n’est pas le cas. A l’instar du requérant, la Cour estime que la mesure litigieuse constitue une atteinte au droit à la liberté d’expression de l’intéressé. 2. Sur la justification de l’ingérence

Pareille ingérence enfreint l’article 10, sauf si elle était « prévue par la loi », dirigée vers un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 et « nécessaire, dans une société démocratique » pour les atteindre. a) « Prévue par la loi »

La Cour constate que le requérant ne conteste pas que sa condamnation pénale était fondée sur l’article 37 § 1 de la loi n o 2908. Elle note ainsi que la condamnation litigieuse avait un fondement légal. b) But légitime

Le Gouvernement soutient que l’ingérence avait pour but la défense de l’ordre public et la protection de la santé d’autrui. Le requérant ne se prononce pas. La Cour souscrit à l’appréciation du Gouvernement quant à la défense de l’ordre public. c) « Nécessaire dans une société démocratique »

Le Gouvernement explique que l’association du requérant avait pour objectif de promouvoir l’entraide et la solidarité avec les détenus et leur famille. L’association proposait d’apporter à ceux-ci un soutien économique, social, culturel et juridique et de répondre à leurs besoins en matière de santé. Il explique qu’en prenant, au nom de l’association, la décision de mener une grève de la faim et en mettant celle-ci à exécution, le requérant a encouragé la grève de la faim des détenus et a mis leur vie en danger. Il affirme en outre que l’intéressé a agi en violation de la loi sur les associations. Il soutient que la sanction infligée au requérant est proportionnée au but poursuivi et précise que sa condamnation pénale a été commuée en une amende.

Le requérant réitère ses allégations.

En l’occurrence, il s’agit de déterminer si la condamnation du requérant était « nécessaire dans une société démocratique ». A cet égard, la Cour rappelle les principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l ’ article 10, tels qu’elle les a exposés notamment dans les arrêts Yalçın Küçük c. Turquie (n o 28493/95, § 37, 5 décembre 2002), Sunday Times c. Royaume-Uni (n o 1) (26 avril 1979, § 62, série A n o 30), Öztürk c. Turquie ([GC], n o 22479/93, § 64, CEDH 1999 ‑ VI) et Nilsen et Johnsen c. Norvège ([GC], n o 23118/93, § 43, CEDH 1999 ‑ VIII).

Elle rappelle ainsi que la liberté d’expression constitue l’un des fondements essentiels d’une société démocratique, l’une des conditions primordiale de son progrès et de l’épanouissement de chacun. Sous réserve du paragraphe 2 de l’article 10, elle vaut non seulement pour les « informations » ou « idées » accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent : ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l’esprit d’ouverture, sans lesquels il n’est pas de « société démocratique ».

L’adjectif « nécessaire », au sens de l’article 10 § 2, implique un « besoin social impérieux ». De manière générale, la « nécessité » d’une ingérence dans l’exercice de la liberté d’expression doit se trouver établie de façon convaincante. Certes, il revient en premier lieu aux autorités nationales d’évaluer s’il existe un tel besoin susceptible de justifier cette ingérence et, à cette fin, elles jouissent d’une certaine marge d’appréciation. Toutefois, celle-ci se double du contrôle de la Cour portant à la fois sur la loi et sur les décisions qui l’appliquent.

Lorsqu’elle exerce ce contrôle, la Cour n’a point pour tâche de se substituer aux juridictions nationales, mais de vérifier, en dernier lieu, si leurs décisions, donc « la restriction » ou « la sanction » constitutive de l’ingérence, se concilient avec la liberté d’expression que protège l’article 10. Pour ce faire, elle doit considérer l’ingérence en cause à la lumière de l’ensemble de l’affaire (voir, entre autres, Lingens c. Autriche , 8 juillet 1986, § 46, série A n o 103 ; Rizos et Daskas c. Grèce , n o 65545/01, § 44, 27 mai 2004).

En l’espèce, la Cour estime par ailleurs utile de rappeler que l’article 10 garantit la liberté d’expression à « toute personne » ; il ne distingue pas d’après la nature du but recherché, ni d’après le rôle que les personnes physiques ou morales ont joué dans l’exercice de cette liberté ( Tapkan et autres c. Turquie , n o 66400/01, § 68, 20 septembre 2007).

La Cour estime que la condamnation du requérant doit s’analyser à la lumière du contexte dans lequel les actions de mener une grève de la faim et de distribuer le tract litigieux ont été décidées. A cet égard, faut-il le rappeler, le requérant était membre de l’association d’entraide pour les familles des détenus et condamnés « Anadolu TAYAD ». A l’époque des faits de la cause, des grèves de la faim étaient menées par les détenus des prisons pour protester contre les conditions de détention imposées selon le nouveau régime carcéral de type F, prévoyant des unités de vie d’une à trois personnes au lieu de dortoirs ( Balyemez c. Turquie , n o 32495/03, § 24, 22 décembre 2005 ; Tekin Yıldız c. Turquie , n o 22913/04, § 16, 10 novembre 2005). La Cour note qu’à cette époque l’opinion publique était informée de ces évènements par les mass media. Le requérant et les membres de l’association « Anadolu TAYAD », en utilisant ces deux types d’action, ne faisaient que sensibiliser l’opinion publique au sujet des grèves de la faim menées dans les prisons et les conditions de détentions, selon leurs dires, déplorables des prisons de types F. Or, en l’occurrence, le requérant n’incitait pas autrui à mener une grève de la faim ni à la violence, à la résistance armée ou au soulèvement. Il ne faisait que sensibiliser le public à travers les actions ainsi menées, par solidarité avec les détenus dont il était un proche parent, sur une question d’actualité dans la société turque.

La Cour a examiné la condamnation pénale du requérant à une peine d’emprisonnement commuée en amende à la lumière de l’ensemble des faits pour conclure qu’elle n’était pas « nécessaire dans une société démocratique », eu égard à la place éminente de la liberté d’expression dans une société démocratique. En particulier, les moyens employés étaient disproportionnés par rapport au but visé.

Il y a donc eu violation de l’article 10 de la Convention. II.

Le requérant soutient que les juridictions nationales n’ont pas motivé leur décision. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention ainsi libellé dans sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »

La Cour note qu’il ressort clairement du jugement de condamnation du tribunal correctionnel que le requérant a été condamné pour avoir, en sa qualité de président, pris la décision d’organiser une grève de la faim et distribué un tract. En outre, la Cour de cassation, statuant en droit, n’avait pas à répondre en détail à chaque moyen soulevé par le requérant.

Il s’ensuit que ce grief n’est pas étayé et doit être rejeté comme manifestement mal fondé en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Tribunal indépendant et impartial

Le requérant soutient que le tribunal correctionnel n’était pas indépendant et impartial eu égard à la manière dont le parquet siégeait avec les autres membres du tribunal. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention ainsi libellé dans sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »

La Cour constate que le requérant soulève ce grief pour la première fois devant elle sans l’avoir porté à la connaissance des autorités nationales.

Partant, ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 3. Quant aux autres griefs tirés de l’article 6

Le requérant soutient en premier lieu que ses droits ne lui ont pas été rappelés et, en particulier, qu’il n’a pas été assisté par un avocat commis d’office, alors qu’il aurait pu bénéficier des services d’un tel avocat compte tenu de sa situation financière. Il se plaint de ne pas avoir été informé de toutes les charges retenues à son encontre. Il fait valoir qu’il n’a pas eu la possibilité de déposer son mémoire en défense devant le tribunal correctionnel. Il invoque l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » (...) a) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui ; b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent ; (...) »

Le Gouvernement explique que la police s’est rendue dans les locaux de l’association pour établir un procès-verbal prenant acte de la décision prise par l’association. Le requérant a été convoqué en vue de son audition par le parquet et un acte d’accusation a ensuite été établi. Lors de la première audience du 27 avril 2001 tenue devant le tribunal correctionnel d’Üsküdar, lecture a été faite de l’acte d’accusation. Celui-ci précisait le lieu et la date des faits litigieux ainsi que les articles de loi applicables. De plus, le Gouvernement explique que, lors de la même audience, le requérant a reconnu les infractions qui lui étaient reprochées. Il indique que l’intéressé remplissait les conditions requises pour que l’aide juridictionnelle lui fût octroyée d’office. Or, celui-ci n’aurait jamais formulé une demande en ce sens. Lors des premières audiences tenues devant le tribunal correctionnel, le requérant n’aurait pas été assisté par un avocat. Il aurait précisé qu’il se défendrait seul, sans l’assistance d’un avocat, mais ne se serait pas présenté aux autres audiences.

Le requérant ne se prononce pas.

La Cour constate qu’une action pénale a été intentée contre le requérant devant le tribunal correctionnel d’Üsküdar, lequel a entendu le requérant lors de son audience du 27 avril 2001 (paragraphe 11 ci-dessus). A cet égard et à la lumière des observations du Gouvernement, par une lettre du 28 octobre 2008, la Cour a demandé au requérant, en particulier, les raisons pour lesquelles il n’a pas souhaité être assisté par un avocat lors de la procédure engagée à son encontre et pour quel motif il n’a pas demandé l’assistance judiciaire. Par ailleurs, à supposer que le requérant n’ait pas été au courant des audiences tenues devant le tribunal correctionnel d’Üsküdar, il n’a pas non plus répondu à la question de la Cour concernant le fait qu’il a pu obtenir copie du jugement de ce tribunal et formé ensuite un pourvoi devant la Cour de cassation.

Partant, en l’absence de réponse de la part du requérant aux demandes d’informations de la Cour, celle-ci n’est pas en mesure d’examiner plus avant ces griefs. En outre, elle en déduit que le requérant n’entend plus les maintenir.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 5 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi ainsi que 547 600 000 TRL [environ 313 EUR] pour l’amende pénale qu’il a payée. Il présente une copie de la quittance.

Le Gouvernement conteste ce montant.

La Cour ayant conclu à une violation de l’article 10 de la Convention en raison de la condamnation pénale du requérant, commuée en une amende qu’il a acquittée, elle estime qu’il convient d’accorder la totalité du montant de l’amende concernée, soit la somme de 313 EUR. La Cour considère que le présent arrêt constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant. B. Frais et dépens

Le requérant demande en outre 1 500 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 7 775 EUR pour ceux engagés devant la Cour. Il réclame également 250 EUR pour les frais de traduction mais ne présente aucun justificatif à ce titre. Il fournit une copie de la convention d’honoraires entre lui et son avocat.

Le Gouvernement conteste la réalité de ces montants.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 2 300 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief du requérant tiré de l’article 10 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 5. Dit que le présent arrêt constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; 6. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en nouvelles livres turques : i. 313 EUR (trois cent treize euros), pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; ii. 2 300 (deux mille trois cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 juin 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente