AFFAIRE KARADUMAN ET TANDOGAN c. TURQUIE

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL KARADUMAN ȘI TANZAN c. TURCIA (Cercetările nr. 41296/04 și 41298/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 3 iunie 2008 DEFINIF 03/09/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Karaduman și Tando.

Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișil Karakaș, judecători, și de Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 13 mai 2008, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsesc două cereri (n 41296/04 și 41298/04) îndreptate împotriva Republicii Turcia și dintre care două resortisante ale acestui stat, domnul Fatma Karaduman și Sevil Tando La 3 aprilie 2007, Curtea a declarat hotărârile parțial inadmisibile și a decis să comunice guvernului, reprezentat în fața Curții de către agentul său, dosarul întemeiat pe presupusa încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza lipsei de comunicare a recurentelor cu privire la avizul scris al procurorului general pe lângă Consiliul de Stat.

În temeiul art. 29 alin. (3) din Convenție, Curtea a decis că, în același timp, se va examina admisibilitatea și temeinicia hotărârilor. Astfel cum au fost prezentate de către părți, prezentele cereri se referă în special la măsurile de revocare a recurentelor din funcția lor de profesoară în liceul d'Imam-Hatip din Sakarya din cauza refuzului lor persistent de a elimina eșarfa islamică în timpul cursurilor, spre deosebire de reglementarea vestimentară în vigoare la momentul faptelor. Acestea au sesizat fiecare instanțele administrative interne cu privire la o cerere în anulare a acestor măsuri, care au fost respinse din aceleași motive. Prin două hotărâri pronunțate la 5 martie 2004 și notificate recurentelor la 16 martie 2004 În aprilie 2004, fără ca avizele scrise ale procurorului general cu privire la fondul cauzelor în litigiu să le fi fost notificate, Consiliul de Stat a confirmat hotărârile de primă instanță.

În lipsa unei căi de atac în litigiu, aceste hotărâri au devenit definitive. Dreptul și practica internă relevante în vigoare la data faptelor sunt descrise în principal în cauzele Leyla Șahin c. Turcia ([GC], n 44774/98, § 29 69, CEDH 2005 ...) Kurtulmuș c. Turcia ((dec.), n 65500/01, CEDH 2006 ...) Köse și alții c. Turcia ((dec.), n 26625/02, CEDH 2006 ...) Meral c. Turcia 3346/02, § 26, 27 noiembrie 2007, nefinalizat). CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGUTĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurentele susțin lipsa de echitate a procedurii desfășurate în fața Consiliului de Stat, în măsura în care acestea nu au avut posibilitatea de a răspunde la avizul scris pe care procurorul general l-a prezentat Consiliului de Stat pe fondul recursului lor.

1 din Convenție, care în partea sa relevantă, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) pe joncțiunea și admisibilitatea cererilor de azil. În primul rând, Curtea constată că cele două cereri sunt similare în ceea ce privește faptele și obiecțiunile invocate și că recurentele sunt reprezentate în fața ei de același avocat. În consecință, Curtea consideră că este adecvat să procedeze la reunirea cererilor, în conformitate cu art. 42 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.

În ceea ce privește admisibilitatea rămășiței cererilor, Curtea amintește că excepția guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne din cauza faptului că recurentele nu au formulat o acțiune în rectificare împotriva hotărârilor Consiliului de Stat a fost deja examinată în cauze similare (a se vedea în special Özc.

Turcia (dec.), n 68447/01, 23 octombrie 2007 mutatis mutandis Turcia, nr. 71867/01, 71869/01, 73319/01 și 74858/01, § 47 și 48, 27 iulie 2006 Sat Iulie 2007). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluziile sale anterioare și, prin urmare, respinge excepția guvernului și constată, de asemenea, că restul persoanelor nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul art. 35 alin. În ceea ce privește echitatea procedurilor administrative desfășurate în fața Consiliului de Stat care se prevalează în principal de jurisprudența Pellegrin c. Franța ([GC], n 28541/95, CEDH 1999 VIII...), guvernul constată în prealabil că art. 6 nu este aplicabil în speță. Recurentele nu se pronunță asupra acestei chestiuni.

În această privință, Curtea amintește că a avut ocazia de a-și revizui jurisprudența privind aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) în litigiile dintre stat și agenții săi. În special, în cauza Vilho Eskelinen și alții c. Finlanda ([GC], nr 63235/00, § 62, CEDH 2007 ...), a introdus două criterii care trebuie examinate cumulativ pentru a se asigura că statul pârât poate să se opună în mod valabil unui reclamant aflat în mod oficial în afara domeniului de aplicare a articolului 6 alineatul (1): pe de o parte, reclamantul funcționar trebuie să fie privat în mod expres de dreptul de a avea acces la o instanță judecătorească în conformitate cu dreptul intern Pe de altă parte, excluderea drepturilor garantate la art. 6 trebuie să se bazeze pe motive obiective legate de interesul statului.

În prezenta cauză, acesta nu este de acord cu controversa că recurentele aveau acces la o instanță în temeiul dreptului național și au putut să își aducă litigiul în fața instanțelor administrative. Prin urmare, întrucât prima condiție nu este îndeplinită, Curtea nu consideră că este necesar să se examineze a doua și concluzionează că art. 6 se aplică.

10. În ceea ce privește temeinicia prezentului litigiu, Curtea amintește că a examinat deja un litigiu similar celui prezentat de recurente și că a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din convenție în măsura în care a existat o necunoaștere a dreptului la o procedură contradictorie în fața Consiliului de Stat, ținând seama de natura observațiilor procurorului general în apropierea Consiliului de Stat și de faptul că acesta a răspuns în scris (a se vedea, Comisia a examinat prezenta cauză și consideră că nu există dovezi sau argumente convingătoare care să conducă la o concluzie diferită în acest caz. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

13. Recurentele solicită împreună 200 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit și 200 000 EUR pentru prejudiciul moral; de asemenea, acestea cer în comun 20 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a celor angajate în fața Curții, fără a furniza nicio dovadă; guvernul contestă aceste pretenții. 14. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că recurentele au suferit un prejudiciu moral cert că simpla constatare a încălcării este suficientă pentru a compensa (a se vedea Meral, citată anterior, § 58. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea respinge cererea recurentelor, având în vedere faptul că nu prezintă nicio justificare (a se vedea în special Svipsta c. Letonia, nr 66820/01, § 170, CEDH 2006-...).

Prin aceste cauze, Curtea, la L că constatarea unei încălcări oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de recurente respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 3 iunie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE KARADUMAN et TANDOĞAN c. TURQUIE (Requêtes n os 41296/04 et 41298/04) ARRÊT STRASBOURG 3 juin 2008 DÉFINITIF 03/09/2008 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Karaduman et Tandoğan c. Turquie, La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, juges, et de Sally Dollé, greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 mai 2008, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

5. Les requérantes allèguent le manque d’équité de la procédure menée devant le Conseil d’État, dans la mesure où elles n’ont pas eu la possibilité de répondre à l’avis écrit que le procureur général avait soumis au Conseil d’État sur le fond de leur pourvoi. Elles y voient une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, qui en sa partie pertinente, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Sur la jonction et la recevabilité des requêtes

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

12. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »