AFFAIRE KARADUMANLI c. TURQUIE

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL KARADUMANLI c. TURCIA (solicitarea nr. 64293/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 30 septembrie 2008 DEFINIF 30/12/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Karadumanl. c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Antonella Mularoni, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișil Karakaș, judecători, și Sally Dolle, graffière de section, După ce a deliberat în camera Consiliului la 19 iunie 2007 și 8 septembrie 2008, Rend la rejudecare că aici, adoptat la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 64293/01) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, M. Serhat Karadumanl a sesizat Curtea la 28 aprilie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 19 iunie 2007, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice cauza întemeiat pe lipsa de independență și de imparțialitate invocată a instanței de securitate a statului d azmir. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată, în același timp, admisibilitatea și fondul cauzei. La 17 decembrie 1996, reclamantul s-a născut în 1972 și a fost arestat, împreună cu alte douăzeci și șase de persoane, de către ofițeri din cadrul Direcției de Securitate D La 28 decembrie 1996, el a fost adus în fața procurorului republicii, apoi în fața judecătorului din apropierea Curții de Securitate a statului d azmir. În fața acestor magistrați, el și-a invocat dreptul la tăcere. El a fost pus în arest provizoriu. La 25 martie 1997, procurorul Republicii a depus un act de acuzare prin care îl acuza pe reclamant de către șeful de funcționare al D'P. C, în conformitate cu art. 168 alineatul (2) din Codul penal și cu art. 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. El a fost reproșat în mod clar că a participat la mai multe atacuri cu bombă. Prin Hotărârea din 29 decembrie 1997, Curtea de Securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la închisoare în temeiul articolului 168 din Codul Penal. Pentru a stabili vinovăția lui .. ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... La 28 octombrie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 10. Dreptul și practica internă relevante în vigoare la momentul respectiv sunt descrise în Hotărârile, Özel c. Turcia 4239/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002 și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003 în LIMITAREA ALOCĂRII ÎN CONFORMITATE CU ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 11. Reclamantul susține că instanța de securitate a statului care a fost condamnată nu constituie o instanță independentă și imparțială De asemenea, susține că nu a beneficiat de un proces echitabil din cauza faptului că judecata sa este întemeiată pe mărturisirea sa, obținută sub tortură. El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 12. Guvernul combate această teză. 13. Curtea constată că Tribunalul nu este în mod vădit greșit întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin urmare, Curtea declară că este admisibilă. Cu privire la independența și imparțialitatea instanței de securitate a statului 14. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Convenție (a se vedea Özel c. Turcia , nr. 4339/98, § 33-34, 7 noiembrie 2002 și Özdemir , citată anterior, §§ 35-36.15. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön Se temea de faptul că judecătorii printre care se numărau un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare ar fi putut, prin urmare, să se teamă în mod legitim că instanța de securitate a statului s-ar fi lăsat îndrumată în mod nejustificat de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că îndoielile privind independența și imparțialitatea acestei instanțe erau justificate în mod obiectiv (Inflal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998, Rec., p. 1573, § 72 in fine 16. Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, instanța de securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, a avut loc o încălcare a acestei dispoziții. Curtea reamintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și de imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa. 19. Având în vedere constatarea de încălcare a dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare prezentul termen (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Turcia, Rec., 1998 VII, p.3074, § 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 20. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât mai puțin decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 21. Partea reclamantă nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă, deși, în scrisoarea care i-a fost adresată la 7 noiembrie 2007, atenția sa a fost atrasă asupra articolului 60 din Regulamentul Curții, care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenție trebuie prezentată în observațiile scrise privind fondul. Având în vedere lipsa unui răspuns în termenul stabilit, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe cu titlu de satisfacție echitabilă 22. Cu toate acestea, în cazul în care un particular a fost condamnat de o instanță care nu îndeplinește condițiile de independență și de imparțialitate prevăzute de convenție, Curtea consideră că Õ un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea unei persoane juridice, reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de a remedia încălcarea constatată (Öcalan c. Turcia [GC], nr. 46221/99, CEDH 2005-IV, § 210). Prin aceste motive, Curtea, la L.UNANIMITATE, Declară, cererea admisibilă A declarat , că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a Curții de Siguranță a statului Dotat , că nu este necesar să se examineze separat restul obiecțiilor reținute din art. 6 din Convenție. Înmânat în limba franceză și comunicat în scris la 30 septembrie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dollé Françoise Tulkens Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

KARADUMANLI c. TURQUIE

(Requête n

o

64293/01)

ARRÊT

STRASBOURG

30 Septembre 2008

DÉFINITIF

30/12/2008

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Karadumanlı c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Antonella Mularoni,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

juges,

et de Sally Dollé, greffière de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 19 juin 2007 et 8

Septembre 2008,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

64293/01) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.

Serhat Karadumanlı («

le requérant

»), a saisi la Cour le 28 avril 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

Z.S. Özdoğan, avocat à İzmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent aux fins de la procédure devant la Cour.

3.

Le 19 juin 2007, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré du manque d’indépendance et d’impartialité allégué de la cour de sûreté de l’État d’İzmir. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1972 et réside à İzmir.

5.

Le 17 décembre 1996, il fut arrêté, ainsi que vingt-six autres personnes, par des policiers de la direction de la sûreté d’İzmir, section de la lutte contre le terrorisme, dans le cadre d’une opération dirigée contre le DHKP

‑

C (Parti Révolutionnaire de la Libération du Peuple – Front), une organisation illégale.

6.

Le 28 décembre 1996, il fut traduit devant le procureur de la République, puis devant le juge près la cour de sûreté de l’État d’İzmir. Devant ces magistrats, il invoqua son droit au silence. Il fut placé en détention provisoire.

7.

Le 25 mars 1997, le procureur de la République déposa un acte d’accusation par lequel il inculpait le requérant du chef d’appartenance au DHKP

‑

C, en vertu des articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Il était reproché à l’intéressé d’avoir participé à plusieurs attentats à la bombe.

8.

Par un arrêt du 29 décembre 1997, la cour de sûreté de l’État condamna le requérant à des peines d’emprisonnement en vertu de l’article 168 du code pénal. Afin d’établir la culpabilité de l’intéressé, la cour tint compte des dépositions qu’il avait faites devant elle en faveur de son engagement au sein du mouvement en question, des dépositions concordantes des autres coaccusés recueillies aux différents stades de la procédure pénale, du comportement militant de l’intéressé devant elle, ainsi que d’autres preuves matérielles obtenues lors des opérations de police et des visites des lieux.

9.

Le 28 octobre 1998, la Cour de cassation confirma l’arrêt.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

10.

Le droit et la pratique internes pertinents en vigueur à l’époque des faits sont décrits dans les arrêts,

Özel c. Turquie

n

o

42739/98, §§ 20-21, 7

novembre 2002, et

Gençel c.

Turquie

,

n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

11.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l’État qui l’a condamné ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» en raison de la présence d’un juge militaire en son sein. Il soutient en outre ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable du fait que le jugement s’est fondé sur ses aveux, prétendument obtenus sous la torture. Il y voit une violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

».

12.

Le Gouvernement combat cette thèse.

13.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle la déclare donc recevable.

A.

Sur l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’État

14.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6

§

1 de la Convention (voir

Özel c. Turquie

, n

o

42739/98, §§ 33-34, 7

novembre 2002, et

Özdemir

, précité, §§

35-36).

15.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l’État d’infractions relatives à la «

sécurité nationale

», ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’État se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer que les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction étaient objectivement justifiés (

Incal c.

Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-IV, p. 1573, § 72

in fine

).

16.

La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l’État n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Partant, il y a eu violation de cette disposition.

B.

Sur l’équité de la procédure pénale

17.

Le Gouvernement conteste l’existence d’une violation.

18.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu’un tribunal dont le manque d’indépendance et d’impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

19.

Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çıraklar

c. Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil

1998

‑

VII, p.3074, §§ 44-45).

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

20.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

21.

La partie requérante n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable bien que, dans la lettre qui lui a été adressée le 7 novembre 2007, son attention fût attirée sur l’article 60 du règlement de la Cour, qui dispose que toute demande de satisfaction équitable au titre de l’article 41 de la Convention doit être exposée dans les observations écrites sur le fond. Étant donné l’absence de réponse dans le délai fixé, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de statuer au titre de satisfaction équitable.

22.

Toutefois, lorsqu’un particulier a été condamné par un tribunal qui ne remplissait pas les conditions d’indépendance et d’impartialité exigées par la Convention, la Cour estime qu’un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (

Öcalan c.

Turquie

[GC], n

o

46221/99, CEDH 2005-IV, § 210).

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

, la requête recevable

;

2.

Dit

, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait du défaut d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat

;

3.

Dit

, qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le restant des griefs tirés de l’article 6 de la Convention.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 septembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Greffière

Présidente