SECȚIUNEA ARGUNHAN c. TURCIA (solicitarea nr. 27045/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 3 martie 2009 DEFINIF 03/06/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Argunhan c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, András Sajó; Nona Tsotsoria, Iși karakaș, judecători, și de Françoise Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 10 februarie 2009, încuviințat la această dată, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 27045/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care trei resortisanți ai acestui stat, domnii. Faruk Argunhan, Yüksel Argunhan și Süleyman Argunhan, au sesizat Curtea la 2 aprilie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 14 septembrie 2007, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că se va examina în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. La 27 noiembrie 1996, Hotărârea Generală a Apelor (inclusiv Hotărârea mai întâi) a acordat dreptul de proprietate asupra unui teren care aparținea reclamanților, situat la Sundurlu (departamentul din Caorum). La 13 decembrie 1996, reclamanții, în dezacord cu suma plătită de administrație, au introdus la Tribunalul de Mare Instanță din Sundurlu o acțiune în creștere a dreptului de proprietate. Prin hotărârea din 17 decembrie 1998, tribunalul le-a acordat reclamanților câștig de cauză și le-a acordat o despăgubire suplimentară în valoare de 569 050 000 de lire turcești (TRL), însoțită de dobânzi restante la rata legală de la data transferului bunurilor către conducere. La 18 mai 1999, Curtea de Casație a confirmat decizia de primă instanță. Ulterior, la cererea reclamanților, biroul de executare a datoriilor competent a emis un ordin de plată împotriva administrației. 10. La 17 iunie 1999, administrația a plătit reclamanților 1 117 599 000 TRL. 11. La 26 decembrie 2006, administrația expropriantă a vărsat suma suplimentară de 270,32 de noi cărți turcești (YTL) la dosarul biroului de executare a datoriilor. Cu toate acestea, în cazul în care, între timp, a fost înlăturată din rol, suma în cauză nu a putut fi plătită la dosar. 12. La 18 aprilie 2007, ca urmare a unei cereri din partea reclamanților, suma de 270,32 YTL a fost, de asemenea, plătită acestora. În temeiul articolului 6 din Convenție 13, reclamanții se plâng că nu au beneficiat de un proces echitabil, în măsura în care autoritățile naționale nu au luat măsurile necesare pentru a-și face efectiv dreptul la respectarea proprietății lor 14. Curtea constată că acest motiv neîntemeiat trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 LA CONVENȚIE 15. Reclamanții aplică, de asemenea, o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 16. În ceea ce privește chestiunea admisibilității acestui aspect, guvernul exclude mai întâi neobosirea căilor de atac interne. În această privință, Tribunalul amintește că, la 26 decembrie 2006, administrația expropriantă a vărsat suma de 270,32 YTL în dosarul biroului de executare a datoriilor, dar că această încercare nu a putut fi realizată deoarece cauza în cauză fusese înlăturată din rolul pe care reclamanta nu îl acuzase (punctul 11 de mai sus). Guvernul este de părere că reclamanții ar fi trebuit să facă recurs în temeiul articolului 105 din Codul de obligații. Întrucât nu au făcut acest lucru, nu consideră că au epuizat căile de atac interne ca fiind impuse la art. 35 din convenție. 17. Guvernul consideră, de asemenea, că Curtea nu a fost sesizată în termenul de șase luni pe care îl calculează începând cu 18 mai 1999, data hotărârii Curții de Casație. 18. În ceea ce privește epuizarea căilor de atac interne, Curtea consideră, în primul rând, că faptul că dosarul privind executarea forțată și care conține o sumă care nu corespunde cu pretinsul prejudiciu al reclamanților a fost închis în 2006, adică la aproximativ șapte ani după prima plată, nu constituie în sine un motiv suficient pentru a concluziona că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne în ceea ce privește obiecțiunile prezentate în fața Curții. În acest sens, Curtea reamintește caracterul său inexistent (Akac. Turcia, 23 septembrie 1998, §§ 34-37, Rec., p. În ceea ce privește constatarea termenului de șase luni, această excepție ar trebui respinsă din aceleași motive ca și cele prezentate în cauza Tiryakio alu Turcia 45436/99, § 19, 24 mai 2005). Prin urmare, Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, acest lucru trebuie declarat admisibil. 22. În ceea ce privește fondul, Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din această specie, în care a ajuns la concluzia că a încălcat art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Akkuș c. Turcia, 9 iulie 1997, §§ 30-31, Rec., 1997 IV). 23. După examinarea împrejurărilor din speță, Curtea consideră că nu există niciun fapt sau argument convingător care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că întârzierea legată de plata despăgubirii suplimentare acordate de instanțele interne este imputată administrației expropriante, care le-a cauzat proprietarilor un prejudiciu distinct în ceea ce privește adăugarea la exproprierea bunurilor lor. Această întârziere determină Curtea să considere că reclamanții au trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt echilibrul corect dintre cerințele de interes general și protejarea dreptului la respectarea bunurilor. 24. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 25. În temeiul articolului 41, reclamanții solicită 10 000 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale și 10 000 EUR pentru prejudicii morale. 26. Guvernul contestă aceste sume. 27. Având în vedere modul de calcul adoptat în Hotărârea Akkuș (citată anterior, §§ 35-36 și 39) și având în vedere datele economice relevante, Curtea acordă o sumă de 670 EUR reclamanților, împreună cu titlu de prejudiciu material. 28. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție suficientă. 29. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, în acest sens nu au fost prezentate cereri. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să li se acorde o sumă. 30. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii aferente facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la spătarul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 2 din Convenție, 670 EUR (șase sute șaptezeci de euro), care se convertește în moneda națională a guvernului pârât la rata aplicabilă la data decontării, pentru daune materiale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 3 martie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
ARGUNHAN c. TURQUIE
(Requête n
o
27045/02)
ARRÊT
3 mars 2009
03/06/2009
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Argunhan c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 février 2009,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
27045/02) dirigée contre la République de Turquie et dont trois ressortissants de cet Etat, MM.
Faruk Argunhan, Yüksel Argunhan et Süleyman Argunhan («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 2 avril 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Les requérants invoquent plus particulièrement l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
4.
Le 14 septembre 2007, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29
§
3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
5.
Le 27 novembre 1996, la direction générale des eaux («
la direction
») procéda à l’expropriation d’un terrain appartenant aux requérants, situé à Sungurlu (département de Çorum).
6.
Le 13 décembre 1996, les requérants, en désaccord avec le montant versé par l’administration, introduisirent auprès du tribunal de grande instance de Sungurlu un recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation.
7.
Par un jugement du 17 décembre 1998, le tribunal donna gain de cause aux requérants et leur octroya une indemnité complémentaire de 569
050
000 livres turques (TRL), assortie d’intérêts moratoires au taux légal à compter de la date de transfert du bien à la direction.
8.
Le 18 mai 1999, la Cour de cassation confirma la décision de première instance.
9.
Par la suite, à la demande des requérants, le bureau de l’exécution des dettes compétent émit une injonction de payer à l’encontre de l’administration.
10.
Le 17 juin 1999, l’administration versa aux requérants 1
117
599
000
TRL.
11.
Le 26 décembre 2006, l’administration expropriante versa le montant supplémentaire de 270,32 nouvelles livres turques (YTL) au dossier du bureau de l’exécution des dettes. Cependant, l’affaire ayant été entre-temps rayée du rôle, la somme en question ne put être versée au dossier.
12.
Le 18 avril 2007, à la suite d’une demande des requérants, le montant de 270,32
YTL leur fut également versé.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
13.
Les requérants se plaignent de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable dans la mesure où les autorités nationales n’ont pas pris des mesures nécessaires pour rendre effectif leur droit au respect de leurs biens.
14.
La Cour constate que ce grief non étayé doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
15.
Les requérants allèguent également une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
16.
S’agissant de la question de la recevabilité de ce grief, le Gouvernement excipe d’abord du non-épuisement des voies de recours internes. A cet égard, il rappelle que, le 26 décembre 2006, l’administration expropriante a versé le montant de 270,32 YTL au dossier du bureau d’exécution des dettes, mais que cette tentative n’a pu aboutir parce que l’affaire en question avait été rayée du rôle du fait que la partie requérante ne l’avait pas poursuivie (paragraphe 11 ci-dessus). Le Gouvernement est d’avis que les requérants auraient dû exercer le recours offert par l’article 105 du code des obligations. Ne l’ayant pas fait, ils ne peuvent selon lui être considérés comme ayant épuisé les voies de recours internes comme l’exige l’article
35 de la Convention.
17.
Le Gouvernement estime par ailleurs que la Cour n’a pas été saisie dans le délai de six mois qu’il calcule à partir du 18 mai 1999, date de l’arrêt de la Cour de cassation.
18.
Les requérants combattent ces thèses.
19.
En ce qui concerne l’épuisement des voies de recours internes, la Cour estime en premier lieu que le fait que le dossier relatif à l’exécution forcée et contenant une somme qui ne correspondait pas au dommage allégué des requérants ait été clôturé en 2006, soit environ sept ans après le premier paiement, ne constitue pas en soi un motif suffisant pour conclure que les requérants n’ont pas épuisé les voies de recours internes quant à leurs griefs présentés devant la Cour. S’agissant du grief relatif au recours prévu par l’article 105 du code des obligations, la Cour rappelle son caractère ineffectif (
Aka c. Turquie
, 23 septembre 1998, §§
34-37,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
VI). L’exception formulée à ce titre doit donc être rejetée.
20.
Quant à l’inobservation du délai de six mois, il convient de rejeter cette exception pour les mêmes motifs que ceux exposés dans l’affaire
Tiryakioğlu
c.
Turquie
(n
o
45436/99, §
19, 24 mai 2005).
21.
Par conséquent, la Cour constate que le grief examiné n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
22.
Quant au fond, la Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles de la présente espèce, dans lesquelles elle a conclu à la violation de l’article
1 du Protocole n
o
1 (voir
Akkuș c. Turquie
, 9 juillet 1997, §§
30-31,
Recueil
1997
‑
IV).
23.
Après avoir examiné les circonstances de l’espèce, la Cour considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que le retard pris dans le paiement de l’indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes est imputable à l’administration expropriante, laquelle a fait subir aux propriétaires un préjudice distinct s’ajoutant à l’expropriation de leurs biens. C’est ce retard qui amène la Cour à considérer que les requérants ont eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect des biens.
24.
Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
25.
Au titre de l’article 41, les requérants réclament 10
000 euros (EUR) pour préjudice matériel et 10
000 EUR pour préjudice moral.
26.
Le Gouvernement conteste ces montants.
27.
Eu égard au mode de calcul adopté dans l’arrêt
Akkuș
(précité, §§
35-36 et 39) et à la lumière des données économiques pertinentes, la Cour accorde un montant de 670 EUR aux requérants conjointement au titre du dommage matériel.
28.
Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante.
29.
En ce qui concerne les frais et dépens, les requérants n’ont présenté aucune demande à ce titre. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de leur octroyer de somme.
30.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 de la Convention et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article
44
§
2 de la Convention, 670 EUR (six cent soixante-dix euros), à convertir en monnaie nationale du gouvernement défendeur au taux applicable à la date du règlement, pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 mars 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Françoise Elens-Passos
Françoise Tulkens
Greffière adjointe
Présidente