M.M. împotriva Țărilor de Jos

Reclamantul este un național Țările de Jos, născut în 1953 și locuiește în Haga. El este un avocat practicant (advocat) din 1979. 10. La începutul noiembrie 1993, reclamantul a fost de acord să acționeze ca avocat de apărare pentru un dl K. în cadrul procedurilor penale introduse împotriva acestuia din urmă. În acel moment, dl K. a fost în detenție preliminară. În legătură cu acest caz, reclamantul s-a întâlnit de mai multe ori cu dna S., care în acel moment era soția dlui K. 11. La un moment dat, dna S. a spus dlui K. că, la 9 noiembrie 1993, reclamantul a făcut avansuri sexuale față de ea. Dl K. A informat ofițerul de poliție care investiga cazul său, ofițer N., de acest lucru, care, la rândul său, a informat procurorul public responsabil de anchetă împotriva domnului K., procurorul public T. Acesta a dat instructiuni pentru a depune o plângere penală împotriva reclamantului la echipa vice.

Pe această bază, ofițerul N. a contactat atât dna S., cât și ofițerul R. din echipa vice. 12. Dna S. a fost inițial renunțat să depună o plângere penală împotriva reclamantului, deoarece ea se temea că cuvântul ei – singurele dovezi disponibile – ar fi insuficient împotriva reclamantului. 13. După discuțiile dintre ofițerii R. și R.K. al echipei vice și procurorul public T., sugestie a fost făcută dnei S. să conecteze un înregistrator de casetă la telefonul ei, pentru a-i permite să înregistreze discuțiile primite cu reclamantul. Ofițerii de poliție au conectat ulterior un înregistrator de casetă la telefonul dnei S. în casa ei și au sugerat să-și conducă conversațiile cu reclamantul spre avansurile acesteia.

Doamna S. a fost arătată cum să opereze dispozitivul. Poliția a venit la ea acasă de două ori pentru a colecta înregistrările și a încărca noi casete în înregistratorul casetei. 14. Doamna S. a înregistrat trei conversații cu reclamantul, care au fost transcrise de poliție. Aceste tranșe au fost adăugate la dosarul de anchetă împotriva reclamantului. 15. Cazul a fost raportat în presă. Acest lucru a indus alte două femei să se prezinte și să depună plângeri penale împotriva reclamantului: una dintre doamna V., care a susținut că a fost violată și agresată sexual de către solicitant, și o doamna C., care, de asemenea, s-a plâns că a fost atacată sexual de către solicitant. 16. Reclamantul a fost ulterior convocat să apară la 14 aprilie 1994 la Curtea Regională (arrondissementsrechtbank) din Haga pentru acuzații de agresiune sexuală și viol.

17. În hotărârea sa din 28 aprilie 1994, în urma procedurilor adversare în cursul cărora s-a desfășurat o ședință la 14 aprilie 1994, Curtea Regională a condamnat reclamantul că a agresat sexual doamna S. și doamna C., și-a achitat-l de acuzațiile aduse în ceea ce privește doamna V. Curtea Regională a condamnat reclamantul la opt luni de închisoare, din care patru luni au fost suspendate pentru o perioadă de probă de doi ani. 18. Atât reclamantul și procurorul public au depus un recurs la Curtea de Apel (gerechtshof) de la Haga. 19. În hotărârea din 16 iunie 1995, Curtea de Apel a anulat hotărârea din 28 aprilie 1994, a condamnat reclamantul că a agresat sexual doamna S. și doamna C. și l-a achitat din cauza acuzațiilor referitoare la doamna V. El a condamnat reclamantul la patru luni de închisoare, suspendat pentru o perioadă de probă de doi ani, precum și o amendă de 10 000 de flori Țările de Jos.

Pe baza condamnării reclamantului, dna S., dna C. și altor trei persoane, condamnarea reclamantului nu a fost invocată ca probă. 20. La 18 februarie 1997, Curtea Supremă (Hoge Raad) a respins recursul ulterior al reclamantului cu privire la puncte de drept (21). În măsura în care este relevant pentru cazul dinaintea Curții, reclamantul s-a plâns, printre altele, în temeiul articolului 8 din Convenție, că Curtea de Apel și-a respins în mod necorespunzător argumentul potrivit căruia acuzația ar trebui să fie declarată inadmisibilă sau că dovezile au fost obținute ilegal în ceea ce privește înregistrările efectuate din conversațiile sale telefonice cu dna S. Curtea Supremă a respins această plângere în următoarele termeni: „6.2.2.

Este ... corect presupusă în motivele recursului pe puncte de drept că nu este permisă nici o interferență de către nicio autoritate publică în exercitarea dreptului de "respectare a vieții sale private și a corespondenței sale" garantat de art. 8 § 1 din convenție, cu excepția cazului în care, și în măsura în care, prevăzut de lege. 6.3.1. Prin urmare, ceea ce este decisiv în cazul instantaneu este răspunsul la întrebarea dacă, menționând rolul jucat de poliție în înregistrarea conversațiilor telefonice pe care S. a avut-o cu suspectul, a existat o interferență de către poliție în exercitarea dreptului acuzat de "respectul pentru viața sa privată și corespondența sa". 6.3.2.

În contextul faptelor și circumstanțelor ... constatarea Curții de Apel că poliția nu a acționat într-o astfel de modalitate directivă – în care constatarea Curții de Apel se pare că a avut în vedere întregul rol jucat de poliție în înregistrarea conversațiilor telefonice de către S. – faptul că orice autoritate publică a intervenit în sensul articolului 8 § 2 din Convenție nu este incomprehensiv și, în plus, nu reflectă o înțelegere necorespunzătoare a legii, în special, nu în ceea ce privește conținutul acestei dispoziții a Convenției ... La urma urmei, [cazul] îngrijorează, în esență, o victimă (femelă) a unei infracțiuni sexuale, această femeie nu are nici o altă probă prima facie decât contul ei și a cărui poliție a dat informații despre posibilitatea ei de a obține o dovadă suplimentară și cui și în acest scop poliția a furnizat ulterior ajutor practic (tehnic) pentru realizarea anumitor acte – înregistrarea, în propria ei casă și în absența poliției și cu ajutorul unui dispozitiv conectat de poliție la propria linie telefonică, a unei conversații telefonice primite pe care criminalul o conduce cu ea –, care acționează nu constituie, pentru acea femeie, o parte la conversație înregistrată, un act interzis de lege.

Nici concluzia că circumstanța că suspectul în capacitatea sa de a practica avocatul nu are un statut privilegiat nu este relevantă în această chestiune reflectă o înțelegere necorespunzătoare a legii. Din motivele de mai sus, Curtea de Apel ar putea concluziona că aceasta nu a fost o situație menționată la art. 125g din Codul de Procedură Penală. Rezultatele Curții de Apel sunt suficient de motivate.” 22. În momentul respectiv, articolele 125f-h din Codul de Procedură Penală (Wetboek van Strafvordering) prevăzute după cum urmează: art. 125f „1. În caz de descoperire în flagrant delict a unei infracțiuni în ceea ce privește care este permisă detenția în reținere, sau a infracțiunii penale menționate la art. 138a din Codul Penal (Wetboek van Strafrecht) <i.e.

îndepărtarea și interceptarea ilegală a comunicațiilor prin calculator>, orice persoană angajată de titularul concesiunii menționate la art. 3, primul paragraf, din Legea privind serviciile de telecomunicații (Wet op de telecomunicatievoorziendenden) (...) trebuie, atunci când este necesar, să ofere procurorului public sau în timpul anchetei judiciare preliminare (gerechtelijk vooronderzoek), judecătorului investigatorului, toate informațiile dorite privind tot traficul care nu a avut loc pentru publicul prin infrastructura de telecomunicații și în ceea ce privește care există o presupunere că persoana suspectată de infracțiune a luat parte în ea.

Articolele 217 – 219 se aplică prin analogie.” art. 125g „În timpul anchetei judiciare preliminare, judecătorul de investigare este împuternicit, în cazul în care ancheta impune cu urgență și în cazul în care se referă la o infracțiune penală pentru care este permisă deținerea în reținere, pentru a determina traficul de date prin infrastructura de telecomunicații care nu este destinat publicului, și pentru care există o presupunere că persoana suspectată de infracțiune participă la aceasta, este furnizată sau înregistrată de un ofițer cu competențe de investigare (opsporingsambtenaar). În termen de 48 de ore se efectuează înregistrarea oficială a topulului sau a înregistrării.” art. 125h „1.

judecătorul de investigare ordonă distrugerea în prezența sa, cât mai curând posibil, a dosarelor oficiale și a altor obiecte din care pot fi obținute informațiile pe care le-a obținut ca urmare a informațiilor menționate la art. 125f, sau care au fost obținute prin exploatare, astfel cum se menționează în articolul anterior, și care nu are nicio importanță pentru anchetă. Înregistrarea oficială a eșantioanelor sau a înregistrării se efectuează fără întârziere. Judecătorul de investigare ordonă, în același fel, distrugerea fără întârziere a dosarelor oficiale și a altor obiecte menționate în alineatele anterioare, în măsura în care se referă la declarațiile formulate de o persoană care, în conformitate cu art. 218, ar putea refuza să prezinte dovezi în cazul în care a fost interogat ca martor în ceea ce privește conținutul acestor declarații.

Judecătorul investigator adaugă celelalte dosare oficiale și alte obiecte menționate în primul paragraf la dosarul de procedură cel târziu la momentul în care decizia de a închide investigația judiciară preliminară devine finală. Procurorul public ordonă distrugerea în prezența sa a dosarelor oficiale sau a altor obiecte de la care pot fi obținute informațiile pe care le-a obținut ca urmare a informațiilor menționate la art. 125f, dacă nu caută deschiderea unei anchete judiciare preliminare în termen de o lună după obținerea acestor informații. 23. art. 218 din Codul de Procedură Penală, menționat în dispozițiile menționate mai sus, prevede următoarele: „Persoanele care, în virtutea poziției lor, a profesiei sau a funcției lor, sunt obligate să...

refuzul de a da dovezi sau de a răspunde la întrebări specifice, dar numai în ceea ce privește chestiuni ale căror cunoștințe le sunt încredințate în această capacitate.” 24. Liniile directoare pentru intercepția conversațiilor telefonice (Richtlijnen Onderzoek van Telefoongesprekken) din 2 iulie 1984, care ar putea fi obținute de orice persoană interesată, stabilește modul în care puterea de a intercepta conversațiile telefonice a fost exercitată în practică. Aceste linii directoare, care erau în natura politicilor publicate și instrucțiunilor oficiale mai degrabă decât „lege”, au fost emise sub forma unei scrisori circulare de la procurorii publici seniori către poliție. Modelul acestei linii circulare a fost publicat în Jurnalul Țărilor de Jos pentru drepturile omului (Nederlands Tijdschrift voor de Mensenrechten) din iulie/agost 1989, paginile 545 și următoarele.

Potrivit acestor orientări, procedura care urmează să fie urmată a fost aceasta: 25. Intercepția și înregistrarea conversațiilor telefonice ar trebui să fie luată în considerare numai dacă ar putea duce la detectarea infracțiunilor care, având în vedere natura lor sau frecvența sau contextul organizat în care au fost comise, constituie o ingerință gravă cu ordinea juridică. Un ofițer de poliție responsabil cu o investigație care a considerat o astfel de măsură indicată a fost, după consultarea comandantului său, să discute problema cu procurorul public, iar acesta din urmă, dacă a fost de acord cu ofițerul de poliție, să discute cu judecătorul de investigare. În cazul în care procurorul public a decis că măsura este necesară, ofițerul de poliție responsabil de anchetă a fost de a furniza anumite informații factuale necesare sub forma unui raport scris.

Procurorul public va prezenta acest raport judecătorului investigator și va solicita permisiunea în scris pentru a continua cu măsura. 27. Trebuie făcut un dosar oficial de toate interceptările, chiar dacă nu au obținut nimic util, în termen de 48 de ore. Orice înregistrare, transcripții sau documente trebuiau păstrate astfel încât să nu fie accesibile persoanelor care nu sunt implicate în acest caz. Casetele, cu un raport final, ar trebui depuse judecătorului de investigare, cu o indicație a numărului de copii încă în mâinile poliției. Dacă judecătorul de investigare a hotărât că orice parte din înregistrările sau tranșe trebuie distrusă, copiii ar trebui să-i fie livrate și pentru acest scop.

28. Articolele 125f-h din Codul de Procedură Penală (a se vedea punctul 22 mai sus) au fost abrogate prin Legea din 19 octombrie 1998, Staatsblad (Gazette Oficiale) 1998, nr. 610, cu efect de la 1 februarie 2000. În prezent, se prevede că procurorul public poate ordona înregistrarea telecomunicațiilor în cazul în care ancheta impune cu urgență acest lucru; dacă infracția penală în cauză este una în ceea ce privește care este permisă deținerea în retragere; și care, având în vedere natura sa sau legătura sa cu alte acte criminale comise de suspect, infracția penală în cauză constituie o ingerință gravă cu ordinea juridică (art. 126m § 1 din Codul de procedură penală). Cerințele unei anchete judiciare preliminare nu se mai aplică și nici nu există nici o implicare a unui judecător de investigare.

9. The applicant is a Netherlands national, born in 1953 and living in The Hague. He has been a practising lawyer (advocaat) since 1979. 10. At the beginning of November 1993, the applicant agreed to act as defence counsel for a Mr K. in criminal proceedings brought against the latter. At that time, Mr K. was in pre-trial detention. In connection with this case, the applicant met several times with Mrs S., who at that time was Mr K.'s wife. 11. At some point Mrs S. told Mr K. that on 9 November 1993 the applicant had made sexual advances towards her. Mr K. informed the police officer investigating his case, Officer N., of this, who in turn informed the public prosecutor in charge of the investigation against Mr K., Public Prosecutor T. The latter gave instructions that a criminal complaint against the applicant should be filed with the vice squad.

On this basis, Officer N. contacted both Mrs S. and Officer R. of the vice squad. 12. Mrs S. was initially reluctant to lodge a criminal complaint against the applicant as she feared that her word – the only evidence available – would be insufficient against that of the applicant. 13. Following discussions between Officers R. and R.K. of the vice squad and Public Prosecutor T., the suggestion was made to Mrs S. to connect a tape recorder to her telephone in order to allow her to tape incoming conversations with the applicant. Police officers subsequently connected a cassette tape recorder to Mrs S.'s telephone in her home and suggested that she steer her conversations with the applicant towards the latter's advances.

Mrs S. was shown how to operate the device. The police came to her home twice in order to collect the recordings and load new cassette tapes into the tape recorder. 14. Mrs S. recorded three conversations with the applicant, which were transcribed by the police. These transcripts were added to the case-file on the investigation against the applicant. 15. The case was reported in the press. This induced two other women to come forward and lodge criminal complaints against the applicant: one Mrs V., who claimed to have been raped and sexually assaulted by the applicant, and one Mrs C., who also complained that she had been sexually assaulted by the applicant. 16. The applicant was subsequently summoned to appear on 14 April 1994 before the Regional Court (arrondissementsrechtbank) of The Hague on charges of sexual assault and rape.

17. In its judgment of 28 April 1994, following adversarial proceedings in the course of which a hearing was held on 14 April 1994, the Regional Court convicted the applicant of having sexually assaulted Mrs S. and Mrs C., and acquitted him of the charges brought in respect of Mrs V. The Regional Court sentenced the applicant to eight months' imprisonment, four months of which were suspended for a probationary period of two years. 18. Both the applicant and the public prosecutor lodged an appeal with the Court of Appeal (gerechtshof) of The Hague. 19. In its judgment of 16 June 1995, the Court of Appeal quashed the judgment of 28 April 1994, convicted the applicant of having sexually assaulted Mrs S. and Mrs C. and acquitted him of the charges in respect of Mrs V. It sentenced the applicant to four months' imprisonment, suspended for a probationary period of two years, and a fine of 10,000 Netherlands guilders.

It based the applicant's conviction on statements taken from the applicant, Mrs S., Mrs C. and three other persons. The recorded telephone conversations were not relied on as evidence. 20. The applicant's subsequent appeal on points of law was rejected by the Supreme Court (Hoge Raad) on 18 February 1997. 21. In so far as is relevant to the case before the Court, the applicant complained under inter alia Article 8 of the Convention that the Court of Appeal had wrongly rejected his argument that the prosecution should be declared inadmissible or that evidence had been unlawfully obtained in respect of the recordings made of his telephone conversations with Mrs S. The Supreme Court dismissed this complaint in the following terms: “6.2.2.

It is ... correctly assumed in the grounds of appeal on points of law that no interference by any public authority is permitted in the exercise of the right to 'respect for his private life and his correspondence' guaranteed by Article 8 § 1 of the Convention unless, and to the extent, provided for by law. 6.3.1. What is decisive in the instant case is therefore the answer to the question whether, noting the part played by the police in the recording of the telephone conversations that S. has had with the suspect, there has been an interference by the police in the exercise of the right of the accused to 'respect for his private life and his correspondence'. 6.3.2.

Against the background of the facts and circumstances ... the finding of the Court of Appeal that the police has not acted in such a directive manner – in which finding the Court of Appeal apparently had in mind the entire part played by the police in the recording of the telephone conversations by S. – that there has been an interference by any public authority within the meaning of Article 8 § 2 of the Convention is not incomprehensible, and furthermore it does not reflect an incorrect understanding of the law, in particular, not as regards the contents of that provision of the Convention ... After all, [the case] concerns in essence a (female) victim of a sexual offence, this woman not having any other prima facie evidence than her own account and to whom the police has given information about a possibility for her to obtain additional proof and to whom and to this end the police has subsequently provided practical (technical) aid for performing certain acts – the recording, in her own home and in the absence of the police and with the aid of a device connected by the police to her own telephone line, of an incoming telephone conversation which the perpetrator conducts with her –, which act does not, for that woman, she being a party to the telephone conversation recorded, constitute an act prohibited by law.

Nor does the finding that the circumstance that the suspect in his capacity of practising lawyer has a 'privileged status' is not relevant in this matter reflect an incorrect understanding of the law. On the above grounds, the Court of Appeal could conclude that this was not a situation referred to in Article 125g of the Code of Criminal Procedure. The findings of the Court of Appeal are sufficiently reasoned.” 22. At the relevant time, Articles 125f-h of the Code of Criminal Procedure (Wetboek van Strafvordering) provided as follows: Article 125f “1. In case of discovery in flagrante delicto of a criminal offence in respect of which detention on remand is permitted, or of the criminal offence referred to in Article 138a of the Criminal Code (Wetboek van Strafrecht) <i.e.

bugging and the unlawful interception of communications by computer>, any person employed by the holder of the concession referred to in Article 3, first paragraph, of the Telecommunication Services Act (Wet op de telecommunicatievoorzieningen) (...) shall, when so required, provide to the Public Prosecutor, or during the preliminary judicial investigation (gerechtelijk vooronderzoek), to the investigating judge, all desired information concerning all traffic not intended for the public that has taken place through the telecommunication infrastructure and in respect of which there is a presumption that the person suspected of the offence has taken part in it.

2. Articles 217 – 219 shall apply by analogy.” Article 125g “During the preliminary judicial investigation the investigating judge is empowered, if the investigation urgently so requires and if it concerns a criminal offence in respect of which detention on remand is permitted, to determine that data traffic through the telecommunications infrastructure that is not intended for the public, and in respect of which there is a presumption that the person suspected of the offence is taking part in it, shall be tapped or recorded by an officer with powers of investigation (opsporingsambtenaar). An official record of the tapping or the recording shall be made within forty-eight hours.” Article 125h “1.

The investigating judge shall order the destruction in his presence, as soon as possible, of the official records and other objects from which information can be derived that he has obtained as a result of the information referred to in Article 125f, or that has been obtained by tapping as referred to in the preceding Article, and which is of no importance to the investigation. An official record of the tapping or the recording shall be made without delay. 2. The investigating judge shall, in the same way, order the destruction without delay of official records and other objects as referred to in the previous paragraph in so far as they relate to statements made by or to a person who, pursuant to Article 218, would be able to decline to give evidence if he were questioned as a witness as to the content of those statements.

3. The investigating judge shall add the other official records and other objects as referred to in the first paragraph to the case-file no later than the moment at which the decision to close the preliminary judicial investigation becomes final. 4. The public prosecutor shall order the destruction in his presence of the official records or other objects from which information can be derived that he has obtained as a result of the information referred to in Article 125f, if he does not seek the opening of a preliminary judicial investigation within one month after obtaining that information.

He shall make an official record of the destruction.” 23. Article 218 of the Code of Criminal Procedure, which is referred to in the provisions quoted above, provides as follows: “Persons who, by virtue of their position, their profession or their office, are bound to secrecy may ... decline to give evidence or to answer particular questions, but only in relation to matters the knowledge of which is entrusted to them in that capacity.” 24. Guidelines for the Interception of Telephone Conversations (Richtlijnen Onderzoek van Telefoongesprekken) of 2 July 1984, a copy of which could be obtained by any interested person, set out the way in which the power to intercept telephone conversations was to be exercised in practice.

These Guidelines, which were in the nature of published policy and official instructions rather than “law”, were issued in the form of a circular letter from the senior public prosecutors to the police. The model of this circular letter was published in, inter alia, the Netherlands Journal for Human Rights (Nederlands Tijdschrift voor de Mensenrechten) of July/August 1989, pages 545 and following. According to these Guidelines, the procedure to be followed was this: 25. The interception and recording of telephone conversations should be considered only if it could lead to the detection of crimes which, in view of their nature or frequency or the organised context in which they were committed, constituted a serious interference with the legal order.

It should be limited to those cases in which the aim pursued could not reasonably be achieved otherwise. 26. A police officer in charge of an investigation who considered such a measure indicated was, after consulting his commanding officer, to discuss the matter with the public prosecutor. The latter, if he agreed with the police officer, was to discuss it with the investigating judge. If the public prosecutor decided that the measure was necessary, the police officer in charge of the investigation was to provide certain necessary factual information in the form of a written report. The public prosecutor would then submit this report to the investigating judge and ask for permission in writing to proceed with the measure.

27. An official record was to be made of all interceptions, even if they yielded nothing useful, within forty-eight hours. Any recordings, transcripts or documents were to be kept in such a way that they were not accessible to persons not involved in the case. The tapes, with a final report, should be submitted to the investigating judge, with an indication of the number of copies still in the hands of the police. If the investigating judge decided that any part of the recordings or transcripts was to be destroyed, the copies too should be handed to him for that purpose.

28. Articles 125f-h of the Code of Criminal Procedure (see paragraph 22 above) were repealed by the Act of 19 October 1998, Staatsblad (Official Gazette) 1998, no. 610, with effect from 1 February 2000. It is now provided that the public prosecutor may order the recording of telecommunications if the investigation urgently so requires; if the criminal offence concerned is one in respect of which detention on remand is permitted; and which, in view of its nature or its connection with other criminal acts committed by the suspect, the criminal offence concerned constitutes a serious interference with the legal order (Article 126m § 1 of the Code of Criminal Procedure). The requirement of a preliminary judicial investigation no longer applies, nor is there any involvement of an investigating judge.