SECȚIUNEA I DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 40530/98 prezentate de Cemil AYDO 368/AN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 10 aprilie 2003 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Türmen Lorenzen Vajić, dnii Levits Kovler Zagrebelsky, judecători și dnii Nielsen, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 26 februarie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Cemil Aydo Özer, avocat în Baroul de la Diyarbakr. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 4 noiembrie 1993, reclamantul a fost arestat de către polițiștii din Secțiunea Antiteroristă a Direcției de Securitate Mardin și ținut în custodie în sediul conducerii respective. La 8 noiembrie 1993, procurorul Republicii Mardin l-a auzit pe reclamant. În aceeași zi, reclamantul a fost adus în fața judecătorului de pace Mardin care a ordonat arestarea sa provizorie. La 9 noiembrie 1993, Parchetul Mardin a declarat incompetent și a transmis cazul Curții de Securitate din Diyarbakir. Printr-un act de depoziție depus la 30 noiembrie 1993, procurorul Republicii aproape de curtea de securitate a statului a intentat o acțiune penală împotriva reclamantului pe baza articolului 169 care reprimă formarea benzilor armate care ar putea comite acte împotriva statului. Cu ocazia primei audieri care a avut loc la 6 decembrie 1993 Curtea de Securitate a statului Diyarbakir a decis să amâne ședința în ianuarie 1994 pentru a completa dosarul și a retras din oficiu menținerea în detenție provizorie a reclamantului și a decis astfel să își prelungească reținerea provizorie având în vedere natura infracțiunii reprobabile și starea de probă. În timpul procesului din 25 ianuarie 1994, instanța de securitate a statului Diyarbakr l-a ascultat pe reclamant și pe colegii săi inculpați. Recurentul a respins toate acuzațiile aduse împotriva lui și a declarat că a fost supus unor constrângeri în timpul arestării sale. Consiliul reclamantului a solicitat eliberarea provizorie a acestuia din urmă. Curtea de Securitate a ținut seama întotdeauna de starea de probație și de natura încălcării, a respins această cerere. La audierile din 22 martie 1994, 17 mai 1994, 28 iunie 1994, 19 august 1994, 20 octombrie 1994 instanța de securitate din Diyarbakr a dispus reținerea în detenție a reclamantului, ținând cont de natura infracțiunii reprobabile și de starea de probă. În cursul procedurii de încuviințarea din 13 decembrie 1994, în urma cererii reclamantului, acesta a fost eliberat provizoriu de această instanță. Între 2 februarie 1995 și 19 februarie 1998 22 de audieri au avut loc în cadrul cărora instanța nu a pronunțat nici o decizie cu privire la situația reclamantului. La 4 martie 1999, Curtea de Securitate a L'Entreprise d'Diyarbakakr l-a declarat pe reclamant vinovat de a fi membru al unei organizații ilegale și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni. La 5 martie 1999, reclamantul s-a pronunțat împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea din 2 decembrie 1999 Curtea de Casație a pronunțat hotărârea de primă instanță cu privire la prescrierea pedepsei în favoarea reclamantului. La cererea primei instanțe. La audierile din 10 februarie 2000, 6 aprilie 2000, 20 aprilie 2000, 17 Mai 2000, 30 mai 2000, 23 august 2000, 31 octombrie 2000, 23 ianuarie 2001, 20 martie 2001, 29 mai 2001, 1 noiembrie 2001 și 29 noiembrie 2001 Curtea de Securitate a Lîului din Diyarbakr nu a luat nicio decizie cu privire la situația reclamantului. Aceste audieri erau consacrate coinculatului reclamantului. La 7 februarie 2002, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbakćr a fost judecat de către reclamant. Curtea a amânat încuviințarea pentru apărarea colegului acuzat al reclamantului și nu a luat nicio decizie cu privire la reclamant. Procedura este pendinte în fața instanțelor. GRIEF Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a deținerii sale și de faptul că cauza sa nu ar fi fost ascultată într-un termen rezonabil. recurentul se plânge de durata detenției provizorii și susține că instanța de securitate a statului și-a respins cererile de eliberare fără motive pertinente. Curtea constată, de asemenea, că partea reclamantului, astfel cum este formulată, face obiectul celei de a doua părți a articolului 5 alineatul (3) din convenție, potrivit căreia Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute în alin. (1) lit. (c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezentarea în instanță a persoanei respective. Cu toate acestea, Curtea nu este chemată să se pronunțe asupra faptului dacă faptele invocate de reclamant indică aspectul unei încălcări a dispozițiilor menționate anterior. Într-adevăr, art. 35 alin. (1) din Convenție prevede că Curtea nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la adoptarea deciziei interne definitive În speță, Curtea arată că termenul final al perioadei de detenție menționate la art. 5 alineatul (3) este 13 decembrie 1994, și anume ziua în care instanța de securitate a laui Diyarbakr privind eliberarea provizorie a reclamantului, în timp ce cererea a fost introdusă la 26 februarie 1998. Această parte a cererii este, prin urmare, tardivă și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție. 2. În lipsa unui articol, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea proprietății sale din cauza duratei excesive a procedurii penale. El susține că și-a pierdut mijloacele de existență. Curtea reamintește jurisprudența stabilită conform căreia venitul viitor nu poate fi considerat drept un bun Dacă a fost deja câștigat sau dacă există o creanță sigură (a se vedea, mutatis mutandis, Casotti et al. c. Italia, nr. 24877/94, Decizia Comisiei din 16 octombrie 1996, D.R. 87, p. 63). Comisia consideră că Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că pierderea mijloacelor invocate de reclamant nu a adus atingere niciunui drept protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, consideră că această parte a cererii ar trebui respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. (3) Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost judecat într-un termen rezonabil în sensul articolului 6 din Convenție. În statul în care se află dosarul în fața sa, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestuia, așa cum a făcut reclamanta, și consideră că este necesar să îl aducă la cunoștința guvernului pârât în temeiul articolului 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână în cazul în care cererea de prelungire a procedurii penale nu este admisibilă pentru surplus.
de la requête n
o
40530/98
présentée par Cemil AYDOĞAN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 avril 2003 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
R.
Türmen
,
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić,
MM.
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et de M.
S.
Nielsen,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 26 février 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Cemil Aydoğan, est un ressortissant turc, né en 1954 et résidant à Kızıltepe. Il est représenté devant la Cour par M
e
Özer, avocat au barreau de Diyarbakır.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 4
novembre 1993, le requérant fut arrêté par les policiers de la section antiterroriste de la direction de la sûreté de Mardin et placé en garde à vue dans les locaux de ladite direction.
Le 8 novembre 1993, le procureur de la République de Mardin entendit le requérant.
Le même jour, le requérant fut traduit devant le juge de paix de Mardin qui ordonna sa mise en détention provisoire.
Le 9 novembre 1993, le parquet de Mardin se déclara incompétent et
transmit le dossier à la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakir
Par un acte de déposition déposée le 30 novembre 1993, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat intenta une action pénale contre le requérant sur la base de l’article 169
réprimant la formation des bandes armées pouvant commettre des délits contre l’Etat.
Lors de la première audience qui eut lieu le 6 décembre 1993 la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakir décida de reporter l’audience au
25
janvier
1994 pour compléter le dossier et examina d’office le maintien en détention provisoire du requérant. Elle décida ainsi de prolonger sa détention provisoire eu égard à la nature du crime reproché et à l’état de preuve.
Lors de l’audience du 25 janvier 1994, la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır entendit le requérant et ses coaccusés. Dans sa défense le
requérant rejeta toutes les accusations portées contre lui et affirma avoir subi des contraintes lors de sa garde à vue. Le conseil du requérant demanda la mise en liberté provisoire de ce dernier. La cour de sûreté de l’Etat, toujours compte tenu de l’état de preuve et de la nature de l’infraction, rejeta cette demande.
Lors des audiences des 22 mars 1994, 17
mai 1994, 28 juin 1994, 19
août
1994, 20 octobre 1994 la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır ordonna le maintien en détention du requérant compte tenu de la nature du crime reproché et de l’état de preuve.
Lors de l’audience du 13 décembre 1994, à la suite de la demande du requérant, celui-ci fut remis en liberté provisoire par ladite juridiction.
Entre le 2 février 1995 et
19 février 1998 vingt-deux audiences se tinrent lors desquelles la cour ne prononça aucune décision concernant la situation du requérant.
Le 4 mars 1999, la Cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır déclara le requérant coupable d’être membre d’une organisation illégale et le condamna à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois.
Le 5 mars 1999 le requérant se pourvut en cassation contre ce jugement.
Par un arrêt du 2 décembre 1999 la Cour de cassation cassa le jugement de première instance constatant la prescription de la peine en faveur du requérant. L’affaire fut envoyée devant la première instance.
Lors des audiences des 10 février 2000, 6 avril 2000, 20 avril 2000, 17
mai 2000, 30 mai 2000, 23 août 2000, 31 octobre 2000, 23 janvier 2001, 20
mars 2001, 29 mai 2001, 1
er
novembre 2001 et 29 novembre 2001 la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır ne prononça aucune décision concernant la situation du requérant. Ces audiences étaient consacrées au coaccusé du requérant.
Le 7 février 2002, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır demanda l’acquittement du requérant. La cour reporta l’audience pour la défense du coaccusé du requérant et ne prononça aucune décision relative au requérant.
La procédure est pendante devant les instances.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de sa détention et de ce que sa cause n’aurait pas été entendue dans un délai raisonnable.
N’invoquant aucun article, le requérant soutient avoir perdu ses moyens de subsistance à cause de la durée excessive de sa détention et de la procédure pénale.
nvoquant l’article 6 de la Convention,
le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire et soutient que la cour de sûreté de l’Etat avait rejeté ses demandes de mise en liberté sans motifs pertinents.
La Cour observe d’emblée que le grief du requérant, tel qu’il est formulé,
relève de la deuxième partie de l’article
5 § 3 de la Convention, suivant laquelle
:
«
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article, (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.
».
Toutefois, la Cour n’est pas appelée à se prononcer sur le point de savoir si les faits allégués par le requérant révèlent l’apparence d’une violation desdites dispositions. En effet, l’article 35 § 1 de la Convention prévoit que la Cour ne peut être saisie que «
dans un délai de six mois à partir de la décision interne définitive
».
En l’espèce, la Cour relève que le terme final de la période de détention visée à l’article 5 § 3 est le 13 décembre 1994,à savoir le jour où la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır annonça la remise en liberté provisoire du requérant, alors que la requête a été introduite le 26 février 1998. Cette partie de la requête est donc tardive et doit être rejetée, conformément à l’article
35 § 1 de la Convention.
2.N’invoquant aucun article, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens en raison de la durée excessive de la procédure pénale. Il soutient avoir perdu ses moyens de subsistance.
La Cour rappelle la jurisprudence établie selon laquelle le revenu futur ne peut être considéré comme un «
bien
» que s’il a déjà été gagné ou s’il fait l’objet d’une créance certaine (voir,
mutatis mutandis, Casotti et al. c. Italie
, n
o
24877/94, décision de la Commission du 16 octobre 1996, D.R.
87, p. 63). Elle estime que «
le revenu futur
» que le requérant se plaignait d’avoir perdu ne constitue pas un «
bien
» déjà gagné ou faisant l’objet d’une créance certaine.
Eu égard à ce qui précède, la Cour estime que la perte des moyens alléguée par le requérant n’a porté atteinte à aucun droit protégé par l’article 1 du Protocole n
o
1.Dès lors, il échet de rejeter cette partie de la requête comme manifestement mal fondée au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pas été jugé dans un délai raisonnable au sens de l’article 6 de la Convention.
En l’état du dossier devant elle, la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief, tel qu’exposé par la partie requérante, et juge nécessaire de le porter à la connaissance du gouvernement défendeur en application de l’article 54 § 2 b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant concernant la longueur de la procédure pénale
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président