ZAVOLOKA contre la LETTONIE

ZAVOLOKA contre la LETTONIE (CtEDO, 2003)

PRIMA SECȚIUNE

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

a cererii nr. 58447/00

prezentată de Nadežda ZAVOLOKA

împotriva Letoniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), funcționând pe 29 aprilie 2003 în calitate de cameră compusă din

C.L. Rozakis,

președintele,

F. Tulkens,

G. Bonello,

E. Levits,

S. Botoucharova,

A. Kovler,

E. Steiner,

judecători,

și S. Nielsen,

grefier adjunct de secțiune,

Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă pe 30 mai 2000,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate în replica de reclamantă,

După deliberări, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamanta este o "non-cetățeană rezidentă permanentă" a Letoniei, născută în 1954 și domiciliată la Liepāja (Letonia).

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

A. Circumstanțe particulare ale cauzei

Pe 20 septembrie 1996, fiica reclamantei, în vârstă de doisprezece ani, a fost lovită de o mașină condusă de A.A. Ca urmare a rănilor suferite, a murit. Pus sub urmărire penală pentru non-asistență la persoană în pericol și lovituri și răniri cauzate de o încălcare a instrucțiunilor de securitate la conducerea unui vehicul, A.A., din proprie inițiativă, a versât reclamantei o sumă de 1.500 lati [aproximativ 2.600 €] pentru a plăti înmormântarea fiicei sale.

Printr-o hotărâre din 26 martie 1997, tribunalul de primă instanță Liepāja l-a găsit pe A.A. vinovat de infracțiunile în cauză, și l-a condamnat la trei ani de închisoare efectivă.

În septembrie 1997, reclamanta a sesizat tribunalul de primă instanță Liepāja cu o cerere civilă împotriva lui A.A., solicitând repararea prejudiciului moral cauzat de decesul fiicei sale. În memoriul ei, a evaluat acest prejudiciu la 12.000 lati [aproximativ 19.200 €], susținând cu acest prilej că cheltuise aproximativ 1.000 lati anual pentru educația fiicei sale, în vârstă de doisprezece ani la momentul accidentului. De altfel, a invocato mai mulți certificați medicali, că pierderea copilului suo a provocat consecințe nefaste și ireversibile asupra propriei sale sănătăți, în particular o nevrozǎ incurabilă.

Printr-o hotărâre adversarială din 5 ianuarie 1998, tribunalul de primă instanță a respins cererea reclamantei, sub motivul că nicio dispoziție a codului civil nu prevedea repararea prejudiciului moral în caz de decesul unui apropiat.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a cerut apel în fața curții regionale Kurzeme, care, printr-o hotărâre din 2 martie 1998, a admis cererea ei. În primul rând, curtea regională a estimat că prejudiciul moral suferit de o mamă din cauza morții copilului minor era stabilit și nu necesita nicio probă. Ulterior, curtea a recunoscut că codul civil nu prevedea în mod expres repararea prejudiciului moral în cazul în cauză, nici nu definia chiar noțiunea acestui prejudiciu. Cu toate acestea, curtea s-a referit la principiul constituțional care garantează fiecărui dreptul la protecția vieții, securității și drepturilor sale, precum și la art. 1635 al codului civil, definind obligația generală de a repara prejudiciul cauzat altuia, pentru a concluziona că reclamanta avea dreptul la o compensație completă din partea lui A.A.

Împotriva acestei hotărâri, A.A. s-a recurge la Casație în fața Senatului Curții Supreme. Printr-o ordine din 13 mai 1998, Senatul, considerând că cauza ridica o problemă serioasă de interpretare a codului civil, a suspendat examinarea recursului și a ordonat convocarea unei adunări plenare a Curții Supreme (Augstākās tiesas plēnums).

Printr-un decret din 26 februarie 1999, adunarea plenară, pronunțânduse pe calea recursului pentru clarificarea dreptului, a dat următoarea interpretare:

"1. (...) [Articolul] 1635 al codului civil nu prevede decât repararea prejudiciului material suferit de victimă (...). Repararea prejudiciului moral este prevăzută doar de Secțiunea II a Capitolului I al Titlului XIX al codului civil, intitulată "Drepturile la compensație pentru vătămări ale libertății personale, onoarei, reputației și pudorii femeilor."

Printr-o hotărâre din 31 martie 1999, Senatul a anulat hotărârea curții regionale Kurzeme din 2 martie 1998, și a retrimis cauza în fața judecătorului de apel. Senatul a remarcat în particular:

"(...) În admiterea cererii, curtea de apel a indicat (...) că noțiunea de "prejudiciu moral" nu era definită de codul civil. O asemenea concluzie (...) nu este conformă dispozițiilor Secțiunii II a Capitolului I al Titlului XIX al codului civil, intitulate "Drepturile la compensație pentru vătămări ale libertății personale, onoarei, reputației și pudorii femeilor."

La această privire, decretul (...) al adunării plenare a Curții Supreme din 26 februarie 1999 indică faptul că baza legală a reparării unui prejudiciu moral este stabilită doar de Secțiunea II a Capitolului I al Titlului XIX al codului civil. În articolele 2352 și 2353 al codului civil, legiuitorul a definit cazurile în care persoana are dreptul la reparare a prejudiciului moral; prejudiciul moral suferit de reclamantă, care a pierdut copilul din cauza comportamentului ilegal al pârâtului, nu figurează printre aceste cazuri. (...)

De asemenea, jurisdicția de apel nu a luat în considerare art. 2350 al codului civil, care conține indicații exprese cu privire la aceea cine și ce cheltuieli trebuie să ramburseze persoana vinovată de moartea unei persoane; această dispoziție nici nu prevede dreptul moștenitorilor defunctului de a reclama, pe lângă sumele cheltuide pentru tratament medical și înmormântare, repararea prejudiciului moral.

Argumentele menționate mai sus conduc la concluzia că curtea [regională] a interpretat art. 1635 al codului civil într-o manieră greșită (...)"

Printr-o hotărâre din 31 august 1999, curtea regională Kurzeme a respins cererea reclamantei, alăturânduse în substanță concluziilor Senatului. Recursul în Casație al reclamantei a fost respins de Senat pe 1 decembrie 1999.

B. Dreptul intern relevant

Potrivit articolului 3 al legii constituționale privind drepturile și îndatoririle omului și cetățeanului (Konstitucionālais likums "Cilvēka un pilsoņa tiesības un pienākumi") în vigoare până pe 6 noiembrie 1998, "[Statul] are obligația de a proteja omul, viața sa, libertatea sa, securitatea sa, onoarea sa, drepturile și proprietatea sa". În conformitate cu art. 93 al Constituției letone (Latvijas Republikas Satversme), în vigoare de la 6 noiembrie 1998, "[Dreptul la viața fiecărui] este protejat de lege".

Dispozițiile relevante ale celei de-a patru părți a codului civil (Latvijas Republikas Civillikums), adoptat în 1937, sunt redactate așa:

Titlu III – "Obligații și datorii rezultând din acte ilicite"

Capitol I – "Acte ilicite și grade de vinovăție"

art. 1635

"Orice vătămare a drepturilor, adică orice act ilicit prin natura sa, conferă celui care a suferit prejudiciul, dreptul de a cere pârâtului o satisfacție, în măsura în care acesta din urmă este vinovat.

Notă: Un act este înțeles aici în sensul larg al termenului, incluzând nu doar o acțiune, ci și o omisiune, adică o inacțiune."

Titlu VIII – "Prejudicii și repararea lor"

Capitol I – "Tipuri de prejudicii"

art. 1770

"Prin prejudiciu se înțelege orice pierdere evaluabilă în termeni materiali."

art. 1772

"Un prejudiciu deja survenit poate să se manifeste fie ca o reducere a proprietății existente a victimei, fie ca pierdere de câștig."

art. 1775

"Orice prejudiciu care nu este imprevizibil, trebuie să fie reparat."

Capitol III – "Obligația de a repara prejudiciile"

art. 1779

"Fiecare are obligația de a repara prejudiciile pe care le-a cauzat prin acțiune sau prin omisiune."

art. 1784

"Atunci când, în afara relațiilor contractuale, cineva suferă un prejudiciu din cauza unui act ilicit al altuia, autorul prejudiciului este responsabil pentru toate prejudiciile (...)"

Titlu XIX – "Datorii rezultând din diverși temeiuri"

Capitol I – "Datorii rezultând din vătămări ale personalității"

I. Repararea prejudiciilor corporale

art. 2347

[Modificat prin legea din 22 decembrie 1992]

"Atunci când cineva, prin actul ilicit al cărui este vinovat, cauzează un prejudiciu corporal altuia, trebuie să-i ramburseze cheltuielile legate de tratamentul medical, precum și eventualul pierdere de câștig, care rămâne la discreționar tribunalului.

Cel ale cărui activități sunt legate de un risc ridicat pentru cei din jur (transport, industrie, construcție, substanțe periculoase etc.), trebuie să repare prejudiciul cauzat de [obiectul care constituie] sursa riscului ridicat (...).(...)".

art. 2348

"Atunci când un asemenea prejudiciu corporal lasă victima pentru totdeauna incapabilă să-și continue activitatea profesională și-i ia orice posibilitate de a câștiga viața în alt mod, persoana vinovată trebuie de asemenea să-i ramburseze pierderea de câștig viitor. Atunci când victima are o altă persoană în întrețineere, dispozițiile articolului 2351 se aplică de asemenea la ceea ce precede."

art. 2349

"Atunci când prejudiciul corporal a dus latr-o mutilare sau defigurare, compensația trebuie ordonată la discreționar tribunalului. Atunci când persoana este nubilă și de sex feminin, trebuie considerat în special dacă aceasta i-a afectat șansele de a se căsători."

art. 2350

"Cel care se face vinovat de moartea unei persoane, trebuie să ramburseze moștenitorilor defunctului cheltuielile legate de tratamentul medical și înmormântarea lui."

art. 2351

"Atunci când defunctul avea cineva în întreținere, această obligație trece la cel care este vinovat de moartea acestuia. Suma unei asemenea compensații este fixată de tribunal, ținând seama de vârsta defunctului, de capacitatea sa de a câștiga viața pe parcursul vieții, și în sfârșit, de necesitățile persoanei pentru care se solicită compensația (...)"

II. Drepturi la compensație pentru vătămări ale libertății personale, onoarei, reputației și pudorii femeilor

art. 2352

[Modificat prin legea din 22 decembrie 1992]

"Atunci când cineva, în mod ilicit, lipsește pe altul de libertatea sa personală, trebuie să i-o restituie și să-i dea, la discreționar tribunalului, o compensație completă, inclusiv pentru prejudiciu moral."

art. 2352-a

[Adăugat prin legea din 22 decembrie 1992]

"(...) Atunci când cineva, prin vorbele sale, scrierile sale sau comportamentul lui, vătamă în mod ilicit onoarea și demnitatea altuia, trebuie să-i dea o compensație (reparație pecuniară). Suma reparației este fixată de tribunal."

art. 2353

[Modificat prin legea din 22 decembrie 1992]

"Cel care a violat o femeie sau a avut relații sexuale cu ea atunci când era inconștientă, trebuie să-i dea o compensație completă, inclusiv pentru prejudiciu moral."

art. 101 relevant al codului de procedură penală (Kriminālprocesa kodekss) este redactat așa:

"O acțiune civilă în penal poate fi intentată de o persoană (...) care a suferit un prejudiciu material din cauza unei infracțiuni penale.

Indiferent de suma prejudiciului, acțiunea civilă este examinată împreună cu cazul penal de tribunal competent să cunoască de acesta din urmă. Acțiunea civilă este intentată împotriva acuzatului sau împotriva persoanei material responsabile de actele acuzatului.

Acțiunea civilă poate fi intentată fie la momentul deschiderii cazului penal, fie în cursul investigației, precum și la stadiul contradictoriu în fața jurisdicțiilor de sentință, până la începerea judecății în sedință.

Atunci când tribunalul amână sedința, victima păstrează dreptul de a se constitui parte civilă până la începerea judecății în sedința următoare.

Acțiunea civilă în penal este scutită de taxe de justiție.

Probele cu privire la o acțiune civilă în penal sunt administrate conform modalităților prevăzute de prezentul cod.

O acțiune civilă în penal nu poate fi formată dacă cererea [respectivă] a fost deja respinsă la sfârșitul unei proceduri civile.

O persoană care nu a intentat o acțiune civilă în penal, precum și o persoană a cărei acțiune civilă nu a fost examinată din cauza neînceperii urmăririi sau achitării inculpatului, are dreptul să o intenteze în conformitate cu dispozițiile procedurii civile."

C. Rezoluțiile Comitetului Miniștrilor al Consilului Europei

Rezoluția nr. (75) 7 a Comitetului Miniștrilor al Consilului Europei din 14 martie 1975, privind repararea prejudiciilor în caz de vătămări corporale și decesul, are în vedere reducerea divergențelor care există între statele membre privind legislația și jurisprudența în acest domeniu. Această rezoluție conține în anexă o expunere de principii care guvernează repararea prejudiciilor; părțile relevante ale acestei anexe se citesc așa:

"I. Dispoziții generale

(...)

(...)

III. Reparare în caz de deces

a) persoanelor față de care victima avea sau ar fi avut o obligație alimentară legală;

b) persoanelor a căror întreținere o asigura sau ar fi asigurat-o victima, în total sau parțial, chiar și fără a fi obligată de lege (...)

(...)

În sistemele juridice care, în prezent, acordă unor anumite persoane un asemenea drept la reparare, acesta nu trebuie lărgit nici în privința ayantilor drept, nici în privința amploarei compensației."

Părțile relevante ale rezoluției nr. (75) 24 a Comitetului Miniștrilor al Consilului Europei din 18 septembrie 1975 privind reprimarea crimelor involuntare și vătămărilor din neglijență în materie de circulație rutieră sunt redactate așa:

"Comitetul Miniștrilor,

Fiind conștient că diferențe semnificative, generatoare de inegalități, există între legislațiile și practicile naționale în reprimarea crimelor involuntare și vătămărilor din neglijență în materie de circulație rutieră;

(...)

I. Recomandă guvernelor statelor membre să se inspire, în legislația și practica lor internă, din următoarele principii:

GRIEVURI

Reclamanta se plânge că, prin interpretarea restrictivă a dispozițiilor relevante ale codului civil și prin refuzul de a-i recunoaște dreptul de a obține reparare a prejudiciului moral cauzat de decesul fiicei sale, tribunalele letone au săvârșit o încălcare a articolului 2 § 1 al Convenției, luat izolat și combinat cu art. 13 al Convenției. La această privire, reclamanta invocă faptul că condamnarea penală a autorului accidentului și compensarea cheltuielilor legate de înmormântarea fiicei sale sunt insuficiente pentru a remedia suferințele pe care le-a experimentat ca urmare a pierderii copilului.

ÎN DREPT

Reclamanta se plânge că refuzul jurisdicțiilor letone de a-i acorda reparare a prejudiciului moral pe care l-a suferit din cauza morții fiicei sale constituie o încălcare a articolului 2 § 1 al Convenției, luat izolat și combinat cu art. 13 al Convenției. Aceste articole sunt redactate așa:

art. 2 § 1

"Dreptul la viața fiecărui este protejat de lege (...)"

art. 13

"Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute de (...) Convenție au fost violate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiunilor lor oficiale."

a) Guvernul

Guvernul își exprimă îndoielile privind aplicabilitatea articolului 2 al Convenției în prezenta cauză. Nu contestă că această dispoziție naște, din punct de vedere al statului, anumite obligații pozitive privind o moarte infligită de o persoană privată; cu toate acestea, consideră că aceste obligații se limitează la două sarcini principale. În primul rând, statul trebuie să instituie o legislație penală concretă care să descurajeze comiterea de atentate contra persoanei și să se bazeze pe un mecanism de aplicare conceput pentru a le preveni, reprime și sancționa încălcările, cum și pentru a lua măsuri preventive practice pentru a proteja individul a cărui viață este amenințată de faptele criminale ale altuia. În al doilea rând, art. 2 implică și cere efectuarea unei forme de investigație eficace pentru a determina persoanele vinovate și a le duce în fața tribunalelor; de aici obligația de a institui un sistem judiciar eficace și independent care să permită stabilirea cauzei morții unui individ.

Prin urmare, Guvernul este convins că art. 2 § 1 al Convenției nu poate fi interpretat ca cerând statului ceva mai mult decât efectuarea unei investigații eficace, determinarea persoanei vinovate și aducerea sa la răspundere penală în cadrul unei proceduri penale eficace. Odată ce autorul crimei involuntare a fost adus sub incidența legii penale, autoritățile naționale nu pot fi ținute să-i aplice în paralel un alt tip de răspundere, de exemplu, responsabilitate civilă, administrativă sau disciplinară. O asemenea abordare ar rezulta într-o lărgire nejustificată a conținutului articolului 2 § 1; de altfel, ar crea o suprapunere între domeniile de aplicare ale articolului 2 și ale articolelor 6 și 13 ale Convenției.

De asemenea, Guvernul se referă la anumite hotărâri ale Curții în care chestiunea răspunderii civile în caz de crimă involuntară a fost ridicată. În primul rând, se referă la hotărârile McCann și alții împotriva Regatului Unit (27 septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 48, § 160) și Osman împotriva Regatului Unit (28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII, p. 3163, § 123), pentru a reaminti că chestiunea dacă interesații au dreptul de acces la tribunal pentru a intentiona o acțiune civilă legată de o moarte se pune sub unghiul articolelor 6 § 1 și 13 al Convenției mai degrabă decât sub unghiul articolului 2. În al doilea rând, Guvernul citează hotărârea McKerr împotriva Regatului Unit (nr. 28883/95, CEDO 2001-III), în care Curtea a declarat că "procedura civilă (...) nu se deschide (...) decât la inițiativa reclamantului și nu a autorităților, și nu permite nici identificarea nici sancționarea autorului presupus al unei infracțiuni [...]; de aceea nu poate fi luată în considerație la aprecierea respectării de către stat a obligațiilor sale procedurale decurgând din art. 2 al Convenției" (§ 156).

Guvernul recunoaște că, în cauza Calvelli și Ciglio împotriva Italiei ([Marea Cameră], nr. 32967/96, §§ 49-50, de publicat în Culegerea oficială a Curții), Curtea a examinat o procedură civilă intentată împotriva unui medic din cauza neglijenței medicale sub unghiul articolului 2 al Convenției, și că, atât în cauza precitată cât și în prezenta, se vorba despre o crimă involuntară. Cu toate acestea, Guvernul reaminteste că, în cauza Calvelli și Ciglio, răspunderea penală a medicului în cauză nu fusese angajată din cauza prescripției, în timp ce, în prezenta cauză, A.A. a fost efectiv judecat și condamnat. Prin urmare, Guvernul este de părere că doar absența, în dreptul penal intern, a dispozițiilor care să permită sancționarea persoanei responsabile, sau neaplicarea efectivă a unor dispoziții în cazul concret, ar putea justifica examinarea procedurii civile în cauză sub unghiul articolului 2.

În rezumat, Guvernul concluzionează că, în principiu, doar procedura penală intră în joc privind "obligațiile pozitive" ale articolului 2 § 1. Reclamanta nu având, la niciun moment, ridicat chestiunea efectivității procedurii penale intentate împotriva lui A.A., Guvernul consideră că art. 2 nu se aplică în prezenta cauză. Pentru același motiv, art. 13 este de asemenea inaplicabil.

A presupune totuși contrarul, Guvernul invocă faptul că, chiar și pe plan civil, dreptul leton oferă posibilități de redresare suficient de efective și eficace în domeniul răspunderii delictuale. Privind în primul rând dispozițiile procedurale, Guvernul reaminteste că art. 101 al codului de procedură penală îi oferea reclamantei posibilitatea de a se constitui parte civilă în procedura penală împotriva lui A.A., ceea ce nu a făcut, renunțând deci la o cale de droit eficace. La această privire, Guvernul reaminteste că o cerere civilă în penal este o cale procedurală mai flexibilă și mai avantajoasă decât o simplă acțiune civilă, deoarece este examinată în același timp cu acuzația penală și este scutită de taxe de justiție, indiferent de suma în cauză.

Chiar dacă reclamanta nu ar fi profitat de această posibilitate, avea de mereu dreptul să sesizeze judecătorul competent cu o cerere civilă separată pe baza articolului 2350 al codului civil, obligând autorul crimei involuntare "să ramburseze moștenitorilor defunctului cheltuielile legate de tratamentul medical și înmormântare". Reclamanta acceptând de bunăvoie suma voluntar ofertă de A.A. din acest titlu, a pierdut prin aceasta statutul de "victimă", în sensul articolului 34 al Convenției; la această privire, Guvernul se referă la cauza Powell împotriva Regatului Unit (decizie, nr. 45305/99, CEDO 2000-V).

De altfel, Guvernul contestă valabilitatea și credibilitatea rapoartelor medicale transmise de reclamantă tribunalului de primă instanță Liepāja; potrivit acestuia, nimic nu susține concluzia medicului potrivit căreia aceasta ar fi fost afectată de o "nevrozǎ incurabilă". A presupune chiar că diagnosticul acesta ar fi corect, Guvernul consideră că reclamanta ar fi putut solicita rambursarea cheltuielilor tratamentului medical, în locul ceririi reparării prejudiciului moral.

Privind chestiunea dacă art. 2 al Convenției garantează dreptul la reparare a prejudiciului moral al părinților victimei, Guvernul recunoaște că, în starea sa actuală, sistemul juridic leton nu conține niciun titlu legal pentru o asemenea compensație. Cu toate acestea, reaminteste că o mare divergență domnește în rândul statelor membre ale Consilului Europei pe acest punct, legislația unora dintre ele fiind foarte restrictivă privind repararea prejudiciilor morale cauzate de o crimă involuntară. Astfel, statele al căror drept civil se bazează pe tradițiile codului napoleonian sunt favorabile unei reparări generoase a prejudiciului moral în o asemenea situație, în timp ce restul sistemelor juridice europene sunt mult mai rezervate pe acest punct. De exemplu, în Grecia, Portugalia, Irlanda și Scoția, o compensație se versează pentru suferințele supraviețuitorilor, fără a li se cere să dovedească existența unor tulburări psihice reale. De asemenea, în Spania, Belgia și Franța, o senzație de "gol dureros" este suficientă pentru a obține reparare a prejudiciului moral. În schimb, dreptul german și dreptul englez sunt mult mai restrictive pe acest punct. În Germania, art. 823 al codului civil (BGB) presupune capacitatea reclamantului de a dovedi existența unui prejudiciu efectiv asupra propriei sănătăți; majoritatea supraviețuitorilor nu reușesc să-o demonstreze, cu excepția, evident, cazurilor în care moartea unui apropiat a cauzat o boală psihiatrică în cazul lor. În dreptul englez, condițiile obținerii reparării prejudiciului moral sunt chiar mai riguroase: condițiile puse în acest scop sunt apropiere relațiilor reclamantului cu victima, apropiere locului crimei involuntare, cât și faptul, pentru supraviețuitor, de a vedea și auzi actul prin propriii săi simțuri (și nu de a fi fost informat de o terță parte).

Potrivit Guvernului, această diversitate se reflectă în termenii foarte prudenți ai Rezoluției nr. (75) 7, limitânduse la cere rambursarea cheltuielilor funerare (§ 14) și repararea prejudiciului patrimonial (§ 15); privind prejudiciul moral, repararea acestuia nu este deloc cerută (§ 19) (cf. supra, rezoluțiile Comitetului Miniștrilor al Consilului Europei). Prin urmare, în absența, la nivel european, a regulilor sau principiilor comune, Guvernul consideră că statele trebuie să se bucure de o marjă foarte largă de apreciere pe acest punct.

Privind art. 13 al Convenției, Guvernul consideră, din motivele expuse mai sus, că dispozițiile dreptului leton privind răspunderea delictuale oferă o protecție suficientă împotriva unor posibile încălcări ale articolului 2, și că reclamanta ea însăși a omis să se bucure pe deplin de această protecție.

b) Reclamanta

Reclamanta insistă pe diferența dintre prejudiciul material, al cărui reparare nu o cere, și prejudiciul moral. Subliniază că, în urma morții fiicei sale, a suferit suferințe fizice și morale, și că suma pe care dorește să o primească la titlu de compensație morală ar constitui un remediu adecvat la aceste suferințe. Prin urmare, potrivit reclamantei, referirea Guvernului la art. 2350 al codului civil, privind recuperarea cheltuielilor, adică prejudiciile materiale, și la posibilitatea de a se constitui parte civilă în penal, este lipsită de temeiu.

De altfel, reclamanta contestă teza Guvernului tinzând să recunoască invaliditatea certificatelor medicale pe care le-a furnizat.

Curtea consideră, la lumina tuturor argumentelor părților, că aceste grievuri ridică probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită examinare pe fond; din aceasta rezultă că aceste grievuri nu pot fi declarate evident nefondate, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost depistat.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară cererea admisibilă, cu rezerva tuturor chestiunilor de fond.

Søren Nielsen

Christos Rozakis

Grefier adjunct

Președinte

PREMIERE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

58447/00

présentée par Nadežda ZAVOLOKA

contre la Lettonie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le

29 avril 2003 en une chambre composée de

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M

me

F.

Tulkens,

MM.

G.

Bonello

,

E.

Levits

,

M

me

S.

Botoucharova

,

M.

A.

Kovler

,

M

me

E.

Steiner,

juges

,

et

de

M. S.

Nielsen,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 30 mai 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante est une «

non-citoyenne résidente permanente

» de Lettonie, née en 1954 et résidant à Liepāja (Lettonie).

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

A.

Circonstances particulières de l’affaire

Le 20 septembre 1996, la fille de la requérante, âgée de douze ans, fut renversée par une voiture conduite par A.A. Suite à ses blessures, elle décéda. Mis en examen des chefs de non-assistance à personne en danger et de coups et blessures causés par une violation des consignes de sécurité au volant d’un véhicule, A.A., de sa propre initiative, versa à la requérante une somme de 1

500 lats [environ 2

600 €] afin de payer l’enterrement de sa fille.

Par un jugement du 26 mars 1997, le tribunal de première instance de Liepāja reconnut A.A. coupable des chefs des délits incriminés, et le condamna à trois ans d’emprisonnement ferme.

En septembre 1997, la requérante saisit le tribunal de première instance de Liepāja d’une demande civile contre A.A., en réclamant la réparation pécuniaire du préjudice moral causé par le décès de sa fille. Dans son mémoire, elle évalua ce préjudice à 12

000 lats [environ 19

200 €], soutenant à cet égard qu’elle avait dépensé environ 1

000 lats par an pour l’éducation de sa fille, âgée de douze ans au moment de l’accident. En outre, elle fit valoir, plusieurs certificats médicaux à l’appui, que la perte de son enfant avait entraîné des répercussions néfastes et irréversibles sur sa propre santé, notamment une névrose incurable.

Par un jugement contradictoire du 5 janvier 1998, le tribunal de première instance débouta la requérante de sa demande, au motif qu’aucune disposition du code civil ne prévoyait la réparation du préjudice moral en cas de décès d’un proche parent.

Contre ce jugement, la requérante interjeta appel devant la cour régionale de Kurzeme, qui, par un arrêt du 2 mars 1998, fit droit à sa demande. En premier lieu, la cour régionale estima que le dommage moral subi par une mère à cause du décès de son enfant mineur, était établi et ne nécessitait aucune preuve. Ensuite, la cour reconnut que le code civil ne prévoyait pas expressément la réparation du préjudice moral dans le cas d’espèce, ni ne définissait la notion même de ce préjudice. Toutefois, la cour se référa au

principe constitutionnel garantissant à chacun le droit à la protection de sa vie, de sa sécurité et de ses droits, ainsi qu’à l’article 1635 du code civil, définissant l’obligation générale de réparer le préjudice causé à autrui, pour conclure que la requérante avait droit à un dédommagement complet de la part de A.A.

Contre cet arrêt, A.A. se pourvut en cassation devant le Sénat de la Cour suprême. Par une ordonnance du 13 mai 1998, le Sénat, considérant que l’affaire soulevait un problème sérieux d’interprétation du code civil, suspendit l’examen du pourvoi et ordonna la convocation d’une assemblée plénière de la Cour suprême (

Augstākās tiesas plēnums

).

Par un arrêté du 26 février 1999, l’assemblée plénière, statuant au titre du renvoi préjudiciel, donna l’interprétation suivante

:

«

1.

(...) [L’]article 1635 du code civil ne prévoit que la réparation du dommage matériel subi par la victime (...). La réparation du dommage moral est prévue uniquement par la Section II du Chapitre I du Titre XIX du code civil, intitulée «

Des droits au dédommagement des atteintes à la liberté personnelle, à l’honneur, à la réputation et à la pudeur des femmes.

»

2.

Le ministère de la Justice devrait être invité à examiner la possibilité de soumettre au Parlement un projet de loi introduisant la notion de «

dédommagement pour douleur

» [

sāpju nauda

] dans la législation pénale et civile.

»

Par un arrêt du 31 mars 1999, le Sénat annula l’arrêt de la cour régionale de Kurzeme du 2 mars 1998, et renvoya l’affaire devant le juge d’appel. Le Sénat releva notamment

:

«

(...) En faisant droit à la demande, la cour d’appel a indiqué (...) que la notion du «

préjudice moral

» n’était pas définie par le code civil. Une telle conclusion (...) n’est pas conforme aux dispositions de la Section II du Chapitre I du Titre XIX du code civil, intitulée «

Des droits au dédommagement des atteintes à la liberté personnelle, à l’honneur, à la réputation et à la pudeur des femmes.

»

A cet égard, l’arrêté (...) de l’assemblée plénière de la Cour suprême du 26 février 1999 indique que la base légale de la réparation d’un préjudice moral est établie uniquement par la Section II du Chapitre I du Titre XIX du code civil. Dans les articles 2352 et 2353 du code civil, le législateur a défini les cas où la personne a droit à une réparation du préjudice moral

; le préjudice moral subi par la demanderesse, qui a perdu son enfant à cause du comportement illégal du défendeur, ne figure pas parmi ces cas. (...)

De même, la juridiction d’appel n’a pas pris en considération l’article 2350 du code civil, contenant des indications expresses sur le point de savoir à qui et quelles dépenses doit rembourser la personne coupable du décès d’une personne

; cette disposition ne prévoit pas non plus le droit des héritiers du défunt de réclamer, outre les sommes dépensées pour le traitement médical et l’enterrement, une réparation du préjudice moral.

Les arguments susmentionnés mènent à la conclusion que la cour [régionale] a interprété l’article 1635 du code civil d’une manière erronée (...)

»

Par un arrêt du 31 août 1999, la cour régionale de Kurzeme débouta la requérante de sa demande, se ralliant en substance aux conclusions du Sénat. Le pourvoi en cassation de la requérante fut rejeté par le Sénat le 1

er

décembre 1999.

B.

Le droit interne pertinent

Aux termes de l’article 3 de la loi constitutionnelle sur les droits et les obligations de l’homme et du citoyen (

Konstitucionālais likums «

Cilvēka un pilsoņa tiesības un pienākumi

»

)

en vigueur jusqu’au 6 novembre 1998, «

[l]’Etat a l’obligation de protéger l’homme, sa vie, sa liberté, sa sécurité, son honneur, ses droits et sa propriété

». Conformément à l’article 93 de la Constitution lettonne (

Latvijas Republikas Satversme

), en vigueur à partir du 6 novembre 1998, «

[l]e droit à la vie de chacun est protégé par la loi

».

Les dispositions pertinentes de la quatrième partie du code civil (

Latvijas Republikas Civillikums

), adopté en 1937, sont ainsi libellées

:

Titre III – «

Des obligations et des créances résultant des actes illicites

»

Chapitre I – «

Des actes illicites et des degrés de culpabilité

»

Article 1635

«

Toute atteinte aux droits, c’est-à-dire tout acte illicite par sa nature, confère à celui qui en a subi un préjudice, le droit de demander au défendeur une satisfaction, dans la mesure où ce dernier en est coupable.

Note

:

Un acte

est compris ici au sens large du terme, englobant non seulement une action, mais également une omission, c’est-à-dire une inaction.

»

Titre VIII – «

Des dommages et de leur réparation

»

Chapitre I – «

Des types de dommages

»

Article 1770

«

Par un dommage, on entend toute perte évaluable en des termes matériels.

»

Article 1772

«

Un dommage déjà survenu peut se manifester soit comme une réduction de la propriété existante de la victime, soit comme un manque à gagner.

»

Article 1775

«

Tout dommage qui n’est pas imprévisible, doit être réparé.

»

Chapitre III – «

De l’obligation de réparer les dommages

»

Article 1779

«

Chacun a le devoir de réparer les dommages qu’il a causés par son action ou son omission.

»

Article 1784

«

Lorsqu’en dehors des relations contractuelles, quelqu’un subit un préjudice du fait d’un acte illicite d’autrui, l’auteur du préjudice est responsable de tous les dommages (...)

»

Titre XIX – «

Des créances résultant de divers fondements

»

Chapitre I – «

Des créances résultant des atteintes à la personnalité

»

I. De la réparation des dommages corporels

Article 2347

[Modifié par la loi du 22 décembre 1992]

«

Lorsque quelqu’un, par l’acte illicite dont il est coupable, cause un dommage corporel à autrui, il doit lui rembourser les dépenses liées au traitement médical, ainsi que le manque éventuel à gagner, qui est à la discrétion du tribunal.

Celui dont les activités sont liées à un risque élevé pour son entourage (transport, industrie, construction, substances dangereuses etc.), doit réparer le dommage occasionné par [l’objet constituant] la source du danger élevé (...).(...)

»

Article 2348

«

Lorsqu’un tel dommage corporel rend la victime à jamais incapable de continuer son activité professionnelle et lui ôte toute possibilité de gagner sa vie d’une autre façon, la personne coupable doit également lui rembourser le manque à gagner pour l’avenir. Lorsque la victime a une autre personne à sa charge, les dispositions de l’article 2351 s’appliquent en outre à ce qui précède.

»

Article 2349

«

Lorsque le dommage corporel a entraîné une mutilation ou une défiguration, le dédommagement doit en être ordonné à la discrétion du tribunal. Lorsque la personne est nubile et de sexe féminin, il échet de considérer en particulier si ceci a porté atteinte à ses chances de se marier.

»

Article 2350

«

Celui qui se rend coupable de la mort d’une personne, doit rembourser aux héritiers du défunt les dépenses liées à son traitement médical et à son enterrement.

»

Article 2351

«

Lorsque le défunt avait quelqu’un à sa charge, cette obligation passe à celui qui est coupable de sa mort. Le montant d’un tel dédommagement est fixé par le tribunal, eu égard à l’âge du défunt, à sa capacité de gagner sa vie de son vivant, et, enfin, aux nécessités de la personne en faveur de laquelle le dédommagement est exigé (...)

»

II. Des droits au dédommagement des atteintes à la liberté personnelle, à l’honneur, à la réputation et à la pudeur des femmes

Article 2352

[Modifié par la loi du 22 décembre 1992]

«

Lorsque quelqu’un, d’une manière illicite, prive autrui de sa liberté personnelle, il doit la lui rendre et lui donner, à la discrétion du tribunal, un dédommagement complet, y compris pour le préjudice moral.

»

Article 2352-a

[Ajouté par la loi du 22 décembre 1992]

«

(...) Lorsque quelqu’un, par ses propos, ses écrits ou son comportement, porte une atteinte illicite à l’honneur et à la dignité d’autrui, il doit lui donner un dédommagement (une réparation pécuniaire). Le montant de la réparation est fixé par le tribunal.

»

Article 2353

[Modifié par la loi du 22 décembre 1992]

«

Celui qui a violé une femme ou a eu des rapports sexuels avec elle lorsqu’elle était inconsciente, doit lui donner un dédommagement complet, y compris pour le préjudice moral.

»

L’article 101 pertinents du code de procédure pénale (

Kriminālprocesa kodekss

) est ainsi libellé

:

«

Une action civile au pénal peut être intentée par une personne (...) ayant subi un dommage matériel du fait de l’infraction pénale.

Indépendamment du montant du dommage, l’action civile est examinée conjointement à l’affaire pénale par le tribunal compétent pour connaître de cette dernière. L’action civile est intentée contre l ‘accusé ou contre la personne matériellement responsable des actes de l’accusé.

L’action civile peut être intentée soit au moment de l’ouverture de l ‘affaire pénale, soit au cours de l’investigation, ainsi qu’au stade contradictoire devant les juridictions de jugement, jusqu’au début de l’instruction judiciaire.

Lorsque le tribunal ajourne l’audience, la victime conserve le droit de se constituer partie civile jusqu’au début de l’instruction judiciaire à l’audience prochaine.

L’action civile au pénal est exemptée de frais de justice.

Les preuves au regard d’une action civile au pénal sont administrées selon les modalités prévues par le présent code.

Une action civile au pénal ne peut pas être formée si la demande [respective] a déjà été rejetée à l’issue d’une procédure civile.

Une personne n’ayant pas intenté une action civile au pénal, ainsi qu’une personne dont

l’action civile n’a pas été examinée pour cause de non-lieu ou d’acquittement du prévenu, a le droit de l’intenter conformément aux dispositions de

procédure civile.

»

C.

Les résolutions du Comité des Ministres du Conseil de l’Europe

La résolution n

o

(75) 7 du Comité des Ministres du Conseil de l’Europe du 14 mars 1975, relative à la réparation des dommages en cas de lésions corporelles et de décès, vise à «

réduire les divergences qui existent entre les Etats membres dans la législation et la jurisprudence en ce domaine

». Cette résolution comporte, en annexe, un exposé des principes régissant la réparation des dommages

; les parties pertinentes dudit annexe se lisent ainsi

:

«

I . Dispositions générales

(...)

(...)

III. Réparation en cas de décès

:

a) aux personnes envers lesquelles la victime avait ou aurait eu une obligation alimentaire légale

;

b) aux personnes dont la victime assumait ou aurait assumé l’entretien, en tout ou en parties, même sans y être tenue par la loi (...)

(...)

; même dans ces cas, la réparation devrait être soumise à la condition que ces personnes aient eu des liens d’affection étroits avec la victime au moment du décès.

Dans les systèmes juridiques qui, actuellement, accordent à certaines personnes un tel droit à réparation, celui-ci ne doit pas être élargi ni quant aux ayants droit, ni quant à l’étendue de l’indemnisation.

»

Les parties pertinentes de la résolution n

o

(75) 24 du Comité des Ministres du Conseil de l’Europe du 18 septembre 1975 sur la répression de l’homicide et des lésions par imprudence commis en matière de circulation routière sont ainsi libellées

:

«

Le Comité des Ministres,

Conscient que des différences sensibles, génératrices d’inégalités, existent entre les législations et les pratiques nationales dans la répression de l’homicide et lésions par imprudence commis en matière de circulation routière ;

(...)

I. Recommande aux gouvernements des Etats membres de s’inspirer, dans leurs législation et pratique internes, des principes suivants :

»

GRIEFS

La requérante se plaint qu’en interprétant les dispositions pertinentes du code civil d’une manière restrictive et en refusant de lui reconnaître le droit d’obtenir une réparation du préjudice moral causé par le décès de sa fille, les tribunaux lettons ont commis une violation de l’article 2

§

1 de la Convention, pris isolément et combiné avec l’article 13 de la Convention. A cet égard, la requérante fait valoir que la condamnation pénale de l’auteur de l’accident et la compensation des dépenses liées à l’enterrement de sa fille sont insuffisantes pour remédier aux souffrances qu’elle a éprouvées suite à la perte de son enfant.

EN DROIT

La requérante se plaint que le refus des juridictions lettonnes de lui accorder une réparation du préjudice moral qu’elle a subi du fait du décès de sa fille, s’analyse en une violation de l’article 2

Article 2 § 1

«

Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi (...)

»

Article 13

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

1.

Les arguments des parties

a)

Le Gouvernement

Le Gouvernement fait part de ses doutes quant à l’applicabilité de l’article 2 de la Convention dans la présente affaire. Il ne conteste pas que cette disposition fait naître, dans le chef de l’Etat, certaines obligations positives au regard d’une mort infligée par un particulier

; toutefois, il estime que ces obligations se limitent à deux charges principales. En premier lieu, l’Etat doit mettre en place une législation pénale concrète dissuadant de commettre des atteintes contre la personne et s’appuyant sur un mécanisme d’application conçu pour en prévenir, réprimer et sanctionner les violations, ainsi que prendre préventivement des mesures d’ordre pratique pour protéger l’individu dont la vie est menacée par les agissements criminels d’autrui. En deuxième lieu, l’article 2 implique et exige de mener une forme d’enquête efficace afin de déterminer les personnes coupables et les traduire devant les tribunaux

; d’où l’obligation d’instaurer un système judiciaire efficace et indépendant permettant d’établir la cause du décès d’un individu.

Par conséquent, le Gouvernement est convaincu que l’article 2

§

1 de la Convention ne peut pas être interprété comme exigeant de l’Etat quelque chose de plus que de mener une enquête effective, de déterminer la personne coupable et de lui faire engager sa responsabilité pénale dans le cadre d’une procédure pénale efficace. Une fois l’auteur de l’homicide tombé sous le coup de la loi pénale, les autorités nationales ne sauraient être tenues de lui appliquer parallèlement un autre type de responsabilité, par exemple, la responsabilité civile, administrative ou disciplinaire. Une telle approche résulterait en un élargissement injustifié du contenu de l’article 2

§

1

; en outre, elle créerait un chevauchement entre les champs d’application de l’article 2 et ceux des articles 6 et 13 de la Convention.

De même, le Gouvernement se réfère à certains arrêts de la Cour où la question de responsabilité civile en cas d’homicide a été soulevée. En premier lieu, il se réfère aux arrêts

McCann et autres c. Royaume-Uni

(27

septembre 1995, série A n

o

324, p. 48, § 160) et

Osman c. Royaume-Uni

(28

octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VIII, p. 3163, § 123), pour rappeler que la question de savoir si les intéressés ont le droit d’accès à un tribunal pour intenter une action civile relative à un décès se pose sous l’angle des articles 6 § 1 et 13 de la Convention plutôt que sous l’angle de l’article

McKerr c.

Royaume-Uni

(n

o

28883/95, CEDH 2001-III), où la Cour a déclaré que «

la procédure civile (...) ne s’ouvre (...) qu’à l’initiative du requérant et non des autorités, et elle ne permet ni d’identifier ni de sanctionner l’auteur présumé d’une infraction [

; a]ussi ne peut-elle être prise en compte dans l’appréciation du respect par l’Etat de ses obligations procédurales découlant de l’article 2 de la Convention

» (§ 156).

Le Gouvernement reconnaît que, dans l’affaire

Calvelli et Ciglio c. Italie

([GC], n

o

32967/96, §§ 49-50, à paraître dans le Recueil officiel de la Cour), la Cour a examiné une procédure civile engagée contre un médecin du fait d’une négligence médicale sous l’angle de l’article 2 de la Convention, et que, tant dans l’affaire précitée

que dans la présente, il s’agissait d’un homicide involontaire. Toutefois, le Gouvernement rappelle que, dans l’affaire

Calvelli et Ciglio

, la responsabilité pénale du médecin mis en cause n’avait pas été engagée à cause de la prescription, alors que, dans la présente affaire, A.A. a été effectivement jugé et condamné. Par conséquent, le Gouvernement est d’avis que seuls l’absence, en droit pénal interne, de dispositions permettant de sanctionner la personne responsable, ou le défaut d’application effective de telles dispositions dans un cas concret, pourraient justifier l’examen de la procédure civile en cause sous l’angle de l’article 2.

En résumé, le Gouvernement conclut qu’en principe, seule la procédure pénale entre en ligne de compte quant aux «

obligations positives

» de l’article 2

§

A supposer toutefois le contraire, le Gouvernement fait valoir que, même sur le plan civil, le droit letton offre des possibilités de redressement suffisamment effectives et efficaces dans le domaine de la responsabilité délictuelle. S’agissant en premier lieu des dispositions procédurales, le Gouvernement rappelle que l’article 101 du code de procédure pénale offrait à la requérante la possibilité de se constituer partie civile dans la procédure pénale contre A.A., ce qu’elle n’a pas fait, renonçant ainsi à une voie de droit efficace. A cet égard, le Gouvernement rappelle qu’une demande civile au pénal est une voie procédurale plus flexible et plus avantageuse qu’une simple action civile, puisqu’elle est examinée en même temps que l’accusation pénale et qu’elle est exemptée des frais de justice, quel que soit son montant.

Même si la requérante n’avait pas profité de cette possibilité, elle avait toujours le droit de saisir le juge compétent d’une demande civile séparée sur la base de l’article 2350 du code civil, obligeant l’auteur d’un homicide «

de rembourser aux héritiers du défunt les dépenses liées à son traitement médical et à son enterrement.

». La requérante ayant, de son plein gré, accepté la somme volontairement offerte par A.A. à ce titre, elle a, de ce fait, perdu le statut de «

victime

», au sens de l’article 34 de la Convention

; à cet égard, le Gouvernement se réfère à l’affaire

Powell c.

Royaume-Uni

(déc., n

o

45305/99, CEDH 2000-V).

Par ailleurs, le Gouvernement conteste la validité et la crédibilité des rapports médicaux transmis par la requérante au tribunal de première instance de Liepāja

; selon lui, rien n’étaye la conclusion du médecin selon laquelle celle-ci aurait été atteinte d’une «

névrose incurable

». A supposer même que ce diagnostic fût correct, le Gouvernement estime que la requérante aurait pu solliciter le remboursement des frais de son traitement médical, au lieu de demander la réparation du dommage moral.

S’agissant de la question de savoir si l’article 2 de la Convention garantit le droit à la réparation du préjudice moral des parents de la victime, le Gouvernement reconnaît qu’en son état actuel, le système juridique letton ne contient aucun titre légal pour un tel dédommagement. Toutefois, il rappelle qu’une grande divergence règne parmi les Etats membres du Conseil de l’Europe sur ce point, la législation de certains d’entre eux étant très restrictive quant à la réparation des dommages moraux causés par un homicide. Ainsi, les Etats dont le droit civil se fonde sur les traditions du code napoléonien, sont favorables à une réparation généreuse du préjudice moral dans une telle situation, alors que le reste des systèmes juridiques européens sont beaucoup plus réservés sur ce point. Par exemple, en Grèce, au Portugal, en Irlande et en Ecosse, une compensation est versée pour les souffrances des survivants, sans qu’il leur soit demandé de démontrer l’existence de troubles psychiques réels. De même, en Espagne, en Belgique et en France, une sensation de «

vide douloureux

» est suffisante pour obtenir une réparation du préjudice moral. En revanche, le droit allemand et le droit anglais sont beaucoup plus restrictifs sur ce point. En Allemagne, l’article 823 du code civil (BGB) suppose la capacité du demandeur de prouver l’existence d’un préjudice effectif à sa propre santé

; la plupart des survivants ne parviennent pas à le démontrer, sauf, évidemment, les cas où la mort d’un proche parent a causé une maladie psychiatrique dans leur chef. En droit anglais, les conditions d’obtention de réparation du dommage moral sont encore plus rigoureuses

: les conditions posées à cet effet sont la proximité de relations du demandeur avec la victime, la proximité du lieu de l’homicide, ainsi que le fait, pour le survivant, de voir et d’entendre l’acte par ses propres sens (et non d’en avoir été informé par un tiers).

Selon le Gouvernement, cette diversité se reflète dans les termes très prudents de la Résolution n

o

(75) 7, se limitant à demander le remboursement des frais funéraires (§

14) et la réparation du préjudice patrimonial (§ 15)

; quant au préjudice moral, sa réparation n’est pas du tout exigée (§ 19) (cf.

supra

, les résolutions du Comité des Ministres du Conseil de l’Europe). Par conséquent, en l’absence, au niveau européen, de règles ou de principes communs, le Gouvernement estime que les Etats doivent jouir d’une très large marge d’appréciation sur ce point.

Quant à l’article 13 de la Convention, le Gouvernement estime, pour les raisons exposées ci-dessus, que les dispositions du droit letton en matière de responsabilité délictuelle offrent une protection suffisante contre d’éventuelles violations de l’article 2, et que la requérante elle-même a omis de profiter pleinement de cette protection.

b)

La requérante

La requérante insiste sur la différence entre le dommage matériel, dont elle ne demande pas la réparation, et le préjudice moral. Elle souligne que, suite au décès de sa fille, elle a éprouvé des souffrances physiques et morales, et que la somme qu’elle souhaite recevoir à titre de dédommagement moral constituerait un remède adéquat à ces souffrances. Par conséquent, selon la requérante, la référence du Gouvernement à l’article 2350 du code civil, relatif au recouvrement des frais, c’est-à-dire aux dommages matériels, et à la possibilité de se constituer partie civile au pénal, est dénuée de fondement.

En outre, la requérante conteste la thèse du Gouvernement tendant à faire reconnaître l’invalidité des certificats médicaux qu’elle a fournis.

2.

L’appréciation de la Cour

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ces griefs posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ces griefs ne sauraient être déclarés manifestement mal fondés, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier adjoint

Président