a cererii nr. 61655/00
prezentată de Raisa MIHOLAPA
împotriva Letoniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), reunită la 4 mai 2006 într-o cameră compusă din:
Dnii J. Hedigan, președinte,
Dna A. Gyulumyan,
Dl E. Myjer,
Dna I. Ziemele, judecători,
și de dl V. Berger, grefier de secție,
Văzând cererea menționată mai sus introdusă la 15 iunie 2000,
Văzând decizia parțială din 6 iunie 2002,
Văzând observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantă,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamanta este o fostă resortisantă a fostei URSS, „necetățeană rezidentă permanent" a Letoniei, născută în 1953 și locuind în Riga (Letonia). Guvernul leton („Guvernul") este reprezentat de agenta sa, dra I. Reine.
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Până în mai 1997, reclamanta era proprietara unui apartament dintr-un imobil situat în Riga, la strada P. Lejiņa, nr. 16. În mai 1997, acest apartament a fost vândut la licitație publică, în executarea unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat și care o condamna pe reclamantă la plata unei datorii din cheltuieli comune.
Apartamentul a fost atunci achiziționat de Dna S.B. La 3 iunie 1997, tribunalul de primă instanță al circumscripției Zemgale a orașului Riga a confirmat această achiziție. În aceeași zi, Dna S.B. a fost înregistrată ca proprietară a locuinței de către Serviciul funciar al statului (Valsts zemes dienests). În pofida pierderii calității sale de proprietară, reclamanta a continuat să locuiască în apartamentul litigios.
La 11 martie 1998, Dna S.B. a sesizat tribunalul circumscripției Zemgale cu o primă cerere vizând evacuarea reclamantei din apartament. Printr-o hotărâre din 29 aprilie 1998, tribunalul a admis-o. În executarea acestei hotărâri, la 21 august 1998, un executor judecătoresc a evacuat-o pe reclamantă. Aceasta s-a mutat atunci la strada Zaļenieku nr. 40 (Riga), unde locuiește până în prezent.
La 24 august 1998, Dna S.B. a intentat o a doua acțiune civilă împotriva reclamantei în fața tribunalului circumscripției Zemgale, cerând repararea daunelor suferite din cauza rezidenței ilegale a pârâtei în apartament în perioada 3 iunie 1997 – 21 august 1998. Întreprinderea municipală însărcinată cu serviciile comune din localitatea în cauză s-a alăturat acestei cereri, solicitând plata datoriei din cheltuielile comune (electricitate, apă etc.), neachitate de reclamantă.
Dosarul a fost imediat atribuit judecătoarei Z.
La 8 octombrie și 5 noiembrie 1998, în cadrul acestui al doilea proces, grefa tribunalului a încercat să o citeze pe reclamantă la strada P. Lejiņa nr. 16, această adresă fiindu-i indicată de reclamanta principală. Totuși, notificările s-au întors la grefă cu mențiunea că reclamanta s-a mutat și că noul său domiciliu este necunoscut.
Între timp, la 29 decembrie 1998, reclamanta a adresat tribunalului circumscripției Zemgale o scrisoare referitoare la plata cheltuielilor de judecată în prima cauză, cea inițiată în martie 1998 și care avea ca obiect evacuarea sa. Judecătoarea Z. i-a răspuns printr-o scrisoare din 5 ianuarie 1999, care, de această dată, era trimisă la adresa corectă, strada Zaļenieku nr. 40.
La 7 ianuarie 1999, tribunalul a publicat citația în al doilea proces în Latvijas Vēstnesis, jurnalul oficial al Letoniei, anunțând în același timp că ședința fusese fixată la 14 ianuarie 1999. Reclamanta nu s-a prezentat la data indicată.
La începutul ședinței, tribunalul, în compunere de judecător unic, dna Z. în speță, a constatat că dna S.B. și reprezentantul întreprinderii municipale erau de asemenea absenți, dar că aceștia avertizaseră tribunalul despre neprezentarea lor. Cât privește reclamanta, judecătoarea Z. a declarat că aceasta nu mai locuia la strada P. Lejiņa nr. 16, că noua sa adresă era necunoscută și că nu răspunsese la citația publicată în Jurnalul Oficial. Prin urmare, judecătoarea a concluzionat că reclamanta nu era localizabilă și a decis să examineze cererea în absența părților.
Printr-o hotărâre pronunțată în aceeași zi, 14 ianuarie 1999, tribunalul a admis cererea dnei S.B. și a întreprinderii și a condamnat-o pe reclamantă la plata sumelor solicitate de reclamante.
Conform reclamantei, abia la 20 februarie 1999 a putut lua cunoștință de procesul intentat împotriva sa și de hotărârea pronunțată de tribunal. La 8 martie 1999, a declarat apel în fața curții regionale din Riga, plângându-se de lipsa unei notificări corecte a cererii. În special, a contestat declarația tribunalului de primă instanță conform căreia domiciliul său actual ar fi fost necunoscut. În sprijinul argumentelor sale, a prezentat o copie a scrisorii din 5 ianuarie 1999 semnată de judecătoarea Z. și expediată la noua sa adresă; prin urmare, conform reclamantei, tribunalul nu era îndreptățit să susțină că nu cunoștea noua sa reședință. De asemenea, reclamanta s-a plâns că, neprimind memoriul cererii părții adverse și neavând cunoștință de motivele expuse acolo, nu a putut redacta un apel motivat pe fondul cauzei. Prin urmare, a cerut anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la instanța de primă instanță pentru o reexaminare pe fond.
Printr-o hotărâre din 29 noiembrie 1999, curtea regională din Riga a respins apelul reclamantei. Aceasta a remarcat că ea nu era localizabilă la domiciliul său din strada P. Lejiņa nr. 16, că nu răspunsese la citația publicată în Jurnalul Oficial și că decizia tribunalului de primă instanță de a examina cauza în absența sa era, prin urmare, conformă cu legea.
Reclamanta a declarat recurs în fața senatului Curții Supreme, reiterând capetele sale de cerere deja invocate în fața instanței de apel. Printr-o ordonanță din 15 februarie 2000, senatul a declarat recursul inadmisibil pentru lipsa unei argumentări apărabile, concluzionând în același timp asupra temeiniciei motivelor hotărârii atacate.
1.Vechiul cod de procedură civilă
Dispozițiile pertinente ale codului de procedură civilă (Latvijas Civilprocesa kodekss), în vigoare până la 28 februarie 1999 și deci aplicabile în speță procedurii în prima instanță, erau redactate astfel:
Articolul 106
„Persoanelor care participă la proces li se notifică data, ora și locul ședinței (...) prin citații (...).
Notificările către persoanele care participă la proces trebuie efectuate astfel încât să le permită să se prezinte în fața tribunalului în cel mai scurt timp și să se pregătească pentru proces.
Notificarea trebuie predată persoanei citate, la adresa indicată de o parte sau de o altă persoană care participă la proces. Atunci când o persoană fizică nu poate fi găsită la adresa indicată tribunalului, citația poate fi făcută la locul său de muncă."
Articolul 107, al doilea alineat
„Împreună cu actul de notificare, judecătorul trimite pârâtului o copie a cererii și a documentelor anexate la aceasta. Împreună cu actul de notificare adresat reclamantului, judecătorul trimite copia observațiilor scrise ale pârâtului, dacă astfel de observații au fost primite de tribunal."
Articolul 108
„Actul de notificare este expediat prin poștă sau printr-un executor judecătoresc. Ora la care este predat destinatarului trebuie consemnată pe actul predat și pe al doilea exemplar, care este returnat tribunalului.
Cu consimțământul judecătorului, o persoană care participă la proces poate primi un act de notificare în vederea transmiterii acestuia unei alte persoane citate în cauză. Persoana care a primit un act de notificare în vederea transmiterii trebuie să returneze tribunalului al doilea exemplar al actului cu semnătura destinatarului care confirmă primirea acestuia."
Articolul 109
„Un act de notificare este predat personal persoanei citate; aceasta confirmă primirea printr-o semnătură care este returnată tribunalului. (...)
În plus, părțile pot fi citate printr-o telegramă a cărei primire este confirmată de destinatar printr-o semnătură, sau trimițând notificarea prin fax.
Atunci când persoana care predă citația nu îl întâlnește pe destinatar la reședința sa, actul de notificare este predat unui membru adult al familiei sale. Atunci când persoana care predă citația nu îl întâlnește pe destinatar la locul său de muncă, actul de notificare este lăsat administrației acestuia pentru a-l preda destinatarului. (...)
Atunci când persoana citată este temporar absentă sau reședința sa este necunoscută, persoana care predă citația consemnează acest lucru pe actul de notificare, în partea destinată semnăturii destinatarului. În această parte a actului, persoana care predă citația indică de asemenea locul în care a plecat destinatarul și data întoarcerii sale, dacă aceste date sunt cunoscute; în caz contrar, se consemnează că locul în care se află destinatarul este necunoscut.
Data și ora citației sunt consemnate pe actul de notificare, în partea destinată semnăturii destinatarului, care este returnată tribunalului."
Articolul 111
„Persoanele care participă la proces trebuie să informeze tribunalul cu privire la schimbarea adresei lor în timpul procedurii. În absența unei asemenea informări, actul de notificare este expediat la ultima adresă cunoscută, iar citația este considerată efectuată, chiar dacă destinatarul nu mai locuiește la această adresă.
Atunci când o persoană care participă la proces, sau reprezentanții săi, nu informează tribunalul despre schimbarea adresei lor în timpul procesului, tribunalul le poate aplica o amendă de până la cincizeci de lats."
Articolul 112
„Atunci când locul unde locuiește pârâtul este necunoscut, tribunalul începe examinarea cauzei după ce a primit actul de notificare cu o mențiune corespunzătoare și după ce a publicat citația în jurnalul Latvijas Vēstnesis, invitându-l pe pârât să se prezinte în fața tribunalului la data și ora indicate și avertizând că, în caz de neprezentare, cauza ar putea fi examinată în absența pârâtului."
Articolul 113
„Atunci când locul unde locuiește pârâtul este necunoscut și când cauza are ca obiect o obligație alimentară sau un prejudiciu personal care a dus la o mutilare, un alt prejudiciu corporal sau decesul victimei, judecătorul ordonă căutarea pârâtului cu ajutorul instituțiilor de poliție.
Având în vedere circumstanțele cauzei, tribunalul (judecătorul) poate de asemenea ordona căutarea pârâtului în alte cauze."
2.Noua lege privind procedura civilă
Dispozițiile pertinente ale noii legi privind procedura civilă (Civilprocesa likums), în vigoare începând cu 1 martie 1999 și deci aplicabile în speță procedurii de apel și de recurs, sunt redactate astfel:
Articolul 427 § 1
„Oricare ar fi motivarea apelului, curtea de apel pronunță o ordonanță prin care anulează hotărârea instanței de primă instanță și trimite cauza la [această] instanță (...) pentru reexaminare, atunci când curtea de apel constată că:
(...)
2) instanța [de primă instanță] a examinat cauza cu încălcarea dispozițiilor de drept procedural referitoare la obligația de a notifica părților data, ora și locul ședinței;
(...)"
Articolul 450 § 3
„O hotărâre pronunțată în apel poate face obiectul unui recurs atunci când curtea [de apel] a încălcat dispozițiile dreptului material sau procedural (...)"
Articolul 452 §§ 2 și 3
„2. O încălcare a unei dispoziții de drept procedural poate da naștere casării hotărârii atunci când această încălcare a dus sau putea duce la o hotărâre greșită în cauză.
3.Se prezumă în orice caz că a existat o încălcare a unei dispoziții de drept procedural care putea duce la o hotărâre greșită atunci când:
(...)
2) instanța [de la care emană hotărârea atacată] a examinat cauza cu încălcarea dispozițiilor de drept procedural referitoare la obligația de a notifica părților data, ora și locul ședinței;
(...)"
Articolul 474 (Redactare în vigoare înainte de 31 octombrie 2002)
„După examinarea cauzei, curtea [de casație] pronunță o hotărâre prin care poate decide:
1) să lase hotărârea [atacată] fără modificare și să respingă recursul;
2) să caseze hotărârea [atacată] în tot sau în parte și să trimită cauza pentru reexaminare la instanța de apel;
(...)"
Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, în măsura în care nu a fost informată despre procedura intentată împotriva sa în fața tribunalului circumscripției Zemgale. În această privință, ea subliniază că, nefiind citată corect, nu a obținut niciodată o copie a cererii introduse de partea adversă, ceea ce a împiedicat-o să redacteze un memoriu de apel motivat prin considerații asupra fondului litigiului.
Reclamanta se consideră victima unei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenție, a cărei parte pertinentă se citește astfel:
„Orice persoană are dreptul ca pricina sa să fie examinată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)"
Conform Guvernului, tribunalul circumscripției Zemgale a făcut tot ce se putea aștepta în mod rezonabil de la el pentru a o cita pe reclamantă. Într-adevăr, în conformitate cu articolul 106 din vechiul cod de procedură civilă atunci în vigoare, citația se efectua „la adresa indicată de o parte sau de o altă persoană care participă la proces"; or, dna S.B., reclamanta principală în cauză, indicase strada P. Lejiņa nr. 16 în acest scop. Apoi, așa cum prevedea articolul 112 din același cod, tribunalul a publicat notificarea instanței în Jurnalul Oficial. Desigur, judecătorul însărcinat cu dosarul ar fi mai putut ordona căutarea pârâtei de către poliție. Totuși, o asemenea măsură nu era obligatorie decât în anumite categorii de cauze enumerate limitativ în vechiul cod; cauza în discuție nu aparținea acestora, iar judecătoarea Z., uzând de puterea sa discreționară, a ales să nu recurgă la aceasta.
Guvernul recunoaște că, la 5 ianuarie 1999, judecătoarea Z. a trimis o scrisoare la adresa corectă a reclamantei, cea de la strada Zaļenieku nr. 40. Totuși, această comunicare a fost efectuată în cadrul unei alte cauze civile, deschisă la 11 martie 1998; or, conform Guvernului, ar fi disproporționat să se ceară tribunalului să verifice adresele părților care au participat la litigii anterioare în fața sa. În rezumat, nu a existat în speță nicio încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
Reclamanta combate tezele Guvernului. Aceasta insistă asupra faptului că judecătoarea Z. cunoștea efectiv noua sa adresă, deoarece la 5 ianuarie 1999, adică cu nouă zile înainte de ședința litigioasă, îi trimisese o corespondență. În plus, reclamanta reamintește că toate citațiile instanțelor de apel și de casare au fost trimise la adresa corectă, fără să fie necesar să o convoace în fața tribunalului prin intermediul Jurnalului Oficial. De altfel, cât privește acesta din urmă, reclamanta reamintește că difuzarea sa este limitată, că este în general citit de juriști și nu de marele public, și că este, prin urmare, extrem de dificil pentru un cetățean obișnuit să afle ceva prin intermediul acestui jurnal.
Curtea apreciază, în lumina ansamblului argumentelor părților, că acest capăt de cerere ridică probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al examinării cererii, ci necesită o examinare pe fond; rezultă că acest capăt de cerere nu poate fi declarat vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu a fost reținut niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară restul cererii admisibil, toate motivele de fond rezervate.
Vincent Berger John Hedigan
Grefier Președinte
de la requête n
o
61655/00
présentée par Raisa MIHOLAPA
contre la Lettonie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 4 mai 2006 en une chambre composée de
:
MM.
J.
Hedigan
,
président
,
L.
Caflisch
,
C.
Bîrsan
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
A.
Gyulumyan
,
M.
E.
Myjer,
M
me
I.
Ziemele,
juges
,
et de
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 15 juin 2000,
Vu la décision partielle du 6 juin 2002,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ex-ressortissante de l’ex-URSS, «
non-citoyenne résidente permanente
» de la Lettonie, née en 1953 et résidant à Riga (Lettonie). Le gouvernement letton («
le Gouvernement
») est représenté par son agente, M
lle
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Jusqu’en mai 1997, la requérante était propriétaire d’un appartement dans un immeuble sis à Riga, au 16, rue P. Lejiņa. En mai 1997, cet appartement fut vendu aux enchères publiques, et ce, en exécution d’un jugement passé en force de chose jugée et condamnant la requérante au paiement d’une dette de charges communales.
L’appartement fut alors acquis par M
me
S.B. Le 3 juin 1997, le tribunal de première instance de l’arrondissement de Zemgale de la ville de Riga confirma cet achat. Le même jour, M
me
S.B. fut enregistrée comme propriétaire du logement par le Service foncier de l’État (
Valsts zemes dienests
). Nonobstant la perte de sa qualité de propriétaire, la requérante continua à vivre dans l’appartement litigieux.
Le 11 mars 1998, M
me
S.B. saisit le tribunal de l’arrondissement de Zemgale d’une première demande visant à expulser la requérante de l’appartement. Par un jugement du 29 avril 1998, le tribunal y fit droit. En exécution de ce jugement, le 21 août 1998, un huissier de justice expulsa la requérante. Celle-ci s’installa alors au 40, rue Zaļenieku (Riga), où elle demeure jusqu’à présent.
Le 24 août 1998, M
me
S.B. intenta une deuxième action civile contre la requérante devant le tribunal de l’arrondissement de Zemgale, en demandant la réparation des dommages subis du fait de la résidence illégale de la défenderesse dans l’appartement pendant la période allant du 3 juin 1997 au 21 août 1998. L’entreprise municipale chargée des services communaux dans la localité en question se joignit à cette demande, en réclamant le paiement de la dette des charges communales (électricité, eau, etc.), non acquittées par la requérante.
Le dossier fut aussitôt assigné à la juge Z.
Les 8 octobre et 5 novembre 1998, dans le cadre de ce deuxième procès, le greffe du tribunal essaya de citer la requérante au 16, rue P. Lejiņa, cette adresse lui ayant été indiquée par la demanderesse principale. Toutefois, les notifications revinrent au greffe avec une mention selon laquelle la requérante avait déménagé et que son nouveau domicile était inconnu.
Entre-temps, le 29 décembre 1998, la requérante adressa au tribunal de l’arrondissement de Zemgale une lettre relative au paiement des frais de justice dans la première affaire, celle entamée en mars 1998 et ayant eu pour objet son expulsion. La juge Z. lui répondit par une lettre du 5 janvier 1999, qui, cette fois, était envoyée à la bonne adresse, au 40, rue Zaļenieku.
Le 7 janvier 1999, le tribunal publia la citation dans le deuxième procès dans
Latvijas Vēstnesis
, le journal officiel de la Lettonie, tout en annonçant que l’audience avait été fixée au 14 janvier 1999. La requérante ne comparut pas à la date indiquée.
Au début de l’audience, le tribunal, siégeant en une formation de juge unique, M
me
me
S.B. et le représentant de l’entreprise municipale étaient également absents, mais qu’ils avaient averti le tribunal de leur non-comparution. Quant à la requérante, la juge Z. déclara que celle-ci ne résidait plus au 16, rue P. Lejiņa, que sa nouvelle adresse était inconnue, et qu’elle n’avait pas répondu à la citation publiée au Journal Officiel. Par conséquent, la juge conclut que la requérante n’était pas localisable, et décida d’examiner la demande en l’absence des parties.
Par un jugement prononcé le même jour, le 14 janvier 1999, le tribunal fit droit la demande de M
me
S.B. et de l’entreprise et condamna la requérante à payer aux demanderesses les sommes qu’elles réclamaient.
Selon la requérante, ce n’est que le 20 février 1999 qu’elle put prendre connaissance du procès intenté à son encontre et du jugement rendu par le tribunal. Le 8 mars 1999, elle interjeta appel devant la cour régionale de Riga, se plaignant du défaut d’une notification correcte de la demande. En particulier, elle contesta la déclaration du tribunal de première instance selon laquelle son domicile actuel aurait été inconnu. A l’appui de ses arguments, elle présenta une copie de la lettre du 5 janvier 1999 signée par la juge Z. et expédiée à sa nouvelle adresse
; par conséquent, selon la requérante, le tribunal n’était pas fondé à soutenir qu’il ne connaissait pas sa nouvelle résidence. De même, la requérante se plaignit que, n’ayant pas reçu le mémoire de la demande de la partie adverse et n’ayant pas connaissance des motifs y exposés, elle ne pouvait pas rédiger un appel motivé sur le fond de l’affaire. Par conséquent, elle demanda l’annulation du jugement entrepris et le renvoi de l’affaire devant la juridiction de première instance pour un réexamen sur le fond.
Par un arrêt du 29 novembre 1999, la cour régionale de Riga rejeta l’appel de la requérante. Elle releva que celle-ci n’était pas localisable à son domicile au 16, rue P.
Lejiņa, qu’elle n’avait pas répondu à la citation publiée au Journal Officiel, et que la décision du tribunal de première instance d’examiner l’affaire en son absence était dès lors conforme à la loi.
La requérante se pourvut en cassation devant le sénat de la Cour suprême, en réitérant ses griefs déjà soulevés devant la juridiction d’appel. Par une ordonnance du 15 février 2000, le sénat déclara le pourvoi irrecevable pour défaut d’argumentation défendable, tout en concluant au bien-fondé des motifs de l’arrêt attaqué.
B.
Le droit interne pertinent
1.
L’ancien code de procédure civile
Les dispositions pertinentes du code de procédure civile (
Latvijas Civilprocesa kodekss
), en vigueur jusqu’au 28 février 1999 et donc applicables en l’espèce à la procédure en première instance, étaient ainsi libellées
:
Article 106
«
Les personnes participant au procès se voient notifier la date, l’heure et le lieu de l’audience (...) par voie de citations (...).
Les notifications aux personnes participant au procès doivent être faites de la manière à leur permettre de comparaître devant le tribunal dans les meilleurs délais et de se préparer au procès.
La notification doit être délivrée à la personne citée, à l’adresse indiquée par une partie ou par une autre personne participant au procès. Lorsqu’une personne physique ne peut pas être trouvée à l’adresse indiquée au tribunal, la citation peut être faite à son lieu de travail.
»
Article 107, deuxième alinéa
« Avec l’acte de notification, le juge expédie au défendeur une copie de la demande et des documents y annexés. Avec l’acte de notification adressé au demandeur, le juge envoie copie des observations écrites du défendeur, si de telles observations ont été reçues par le tribunal.
»
Article 108
«
L’acte de notification est expédié par courrier ou par un huissier. L’heure à laquelle il est délivré à son destinataire doit être notée sur l’acte délivré et sur son deuxième exemplaire, lequel est retourné au tribunal.
Avec le consentement du juge, une personne participant au procès peut recevoir un acte de notification en vue de le transmettre à une autre personne citée dans l’affaire. La personne ayant reçu un acte de notification en vue de sa transmission, doit retourner au tribunal le deuxième exemplaire de l’acte avec la signature du destinataire accusant sa réception. »
Article 109
«
Un acte de notification est personnellement délivré à la personne citée
; celle-ci accuse la réception par une signature qui est retournée au tribunal. (...)
En outre, les parties peuvent être citées par un télégramme dont le destinataire accuse la réception par une signature, ou bien en envoyant la notification par télécopie.
Lorsque la personne délivrant la citation ne rencontre pas le destinataire à sa résidence, l’acte de notification est délivré à un membre adulte de sa famille. Lorsque la personne délivrant la citation ne rencontre pas le destinataire à son lieu de travail, l’acte de notification est laissé à l’administration de celui-ci pour qu’elle le délivre au destinataire. (...)
Lorsque la personne citée est temporairement absente ou que sa résidence est inconnue, la personne délivrant la citation le note sur l’acte de notification, dans la partie destinée à accueillir la signature du destinataire. Dans cette partie de l’acte, la personne délivrant la citation indique également le lieu où le destinataire est parti et la date de son retour, si ces données sont connues
; sinon, il y est noté que le lieu où se trouve le destinataire est inconnu.
La date et l’heure de la citation sont notées sur l’acte de notification, dans la partie destinée à accueillir la signature du destinataire, laquelle est retournée au tribunal.
»
Article 111
«
Les personnes participant au procès doivent informer le tribunal du changement de leur adresse pendant la procédure. En l’absence d’une telle information, l’acte de notification est expédié à la dernière adresse connue, et la citation est réputée comme effectuée, même si
le destinataire ne réside plus à cette adresse.
Lorsqu’une personne participant au procès, ou ses représentants, n’informent pas le tribunal du changement de leur adresse pendant le procès, le tribunal peut leur infliger jusqu’à cinquante lats d’amende.
»
Article 112
«
Lorsque l’endroit où demeure le défendeur est inconnu, le tribunal commence l’examen de l’affaire après avoir reçu l’acte de notification avec une note respective et après avoir publié la citation dans le journal
Latvijas Vēstnesis
, en invitant le défendeur à comparaître devant le tribunal à la date et à l’heure indiquées, et en avertissant qu’en cas de non-comparution l’affaire pourrait être examinée en l’absence du défendeur.
»
Article 113
« Lorsque l’endroit où demeure le défendeur est inconnu, et que l’affaire a pour objet une obligation alimentaire ou un préjudice personnel ayant abouti à une mutilation, à un autre dommage corporel ou au décès de la victime, le juge ordonne la recherche du défendeur à l’aide des établissements de police.
Eu égard aux circonstances de l’espèce, le tribunal (le juge) peut également ordonner la recherche du défendeur dans d’autres affaires.
»
2.
La nouvelle loi sur la procédure civile
Les dispositions pertinentes de la nouvelle loi sur la procédure civile (
Civilprocesa likums
), en vigueur à compter du 1
er
mars 1999 et donc applicables en l’espèce à la procédure d’appel et de cassation, sont ainsi libellées
:
Article 427
§
1
«
Quelle que soit la motivation de l’appel, la cour d’appel prend une ordonnance annulant le jugement de la juridiction de première instance et renvoie l’affaire devant [cette] juridiction (...) pour réexamen, lorsque la cour d’appel constate que
:
(...)
2)
la juridiction [de première instance] a examiné l’affaire en violation des dispositions du droit procédural relatives à l’obligation de notifier aux parties la date, l’heure et le lieu de l’audience
;
(...)
»
Article 450
§
3
«
Un arrêt rendu en appel peut faire l’objet d’un pourvoi en cassation lorsque la cour [d’appel] a enfreint les dispositions du droit matériel ou procédural (...)
»
Article 452
§§ 2 et 3
«
2
o
Une violation d’une disposition du droit procédural peut donner suite à la cassation de l’arrêt lorsque cette violation a abouti ou pouvait aboutir à un jugement erroné dans l’affaire.
3
o
Il est en tout état de cause présumé qu’il y a eu violation d’une disposition du droit procédural pouvant aboutir à un jugement erroné lorsque
:
(...)
2)
la juridiction [dont émane l’arrêt entrepris] a examiné l’affaire en violation des dispositions du droit procédural relatives à l’obligation de notifier aux parties la date, l’heure et le lieu de l’audience
;
(...)
»
Article 474
(Rédaction en vigueur avant le 31 octobre 2002
)
«
Après avoir examiné l’affaire, la cour [de cassation] prend un arrêt dans lequel elle peut décider
:
1) de laisser l’arrêt [entrepris] sans modification et de rejeter le pourvoi
;
2)
de casser l’arrêt [entrepris] en tout ou en partie et de renvoyer l’affaire pour réexamen devant la juridiction d’appel
;
(...)
»
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint d’une violation de son droit à un procès équitable, dans la mesure où elle n’a pas été informée de la procédure diligentée à son encontre devant le tribunal de l’arrondissement de Zemgale. A cet égard, elle souligne que, faute d’avoir été citée correctement, elle n’a jamais obtenu copie de la demande introduite par la partie adverse, ce qui l’a empêchée de rédiger un mémoire d’appel motivé par des considérations sur le fond du litige.
La requérante s’estime victime d’une violation de l’article 6
§
1 de la Convention, dont la partie pertinente se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Selon le Gouvernement, le tribunal de l’arrondissement de Zemgale a fait tout ce qu’on pouvait raisonnablement attendre de lui pour citer la requérante. En effet, aux termes de l’article 106 de l’ancien code de procédure civile alors en vigueur, la citation s’effectuait «
à l’adresse indiquée par une partie ou par une autre personne participant au procès
»
; or, M
me
S.B., la demanderesse principale dans l’affaire, avait indiqué 16, rue P.
Lejiņa à cet effet. Ensuite, comme le voulait l’article 112 du même code, le tribunal a publié la notification de l’instance au Journal Officiel. Certes, le juge chargé du dossier aurait encore pu ordonner la recherche de la défenderesse par la police. Toutefois, une telle mesure n’était obligatoire que dans certaines catégories d’affaires exhaustivement énumérées par l’ancien code
; l’affaire en cause n’y appartenait pas, et la juge Z., usant de son pouvoir discrétionnaire, avait choisi de ne pas y recourir.
Le Gouvernement reconnaît que, le 5 janvier 1999, la juge Z. a envoyé une lettre à la bonne adresse de la requérante, celle au 40, rue Zaļenieku. Cependant, cette communication a été effectuée dans le cadre d’une autre affaire civile, ouverte le 11 mars 1998
; or, selon le Gouvernement, il serait disproportionné d’exiger du tribunal qu’il vérifie les adresses des parties ayant participé aux litiges devant lui dans le passé. En résumé, aucune violation de l’article 6
§
1 de la Convention n’a eu lieu en l’espèce.
La requérante combat les thèses du Gouvernement. Elle insiste sur le fait que la juge Z. connaissait bel et bien sa nouvelle adresse, puisque le 5
janvier 1999, soit neuf jours avant l’audience litigieuse, elle y a envoyé un courrier. Qui plus est, la requérante rappelle que toutes les citations
des juridictions d’appel et de cassation ont été envoyées à la bonne adresse, sans qu’il fût nécessaire de la convoquer devant le tribunal par le biais du Journal Officiel. Par ailleurs, quant à ce dernier, la requérante rappelle que sa diffusion est limitée, qu’il est généralement lu par des juristes et non par le grand public, et qu’il est donc extrêmement difficile pour un citoyen moyen d’apprendre quoi que ce soit au moyen de ce journal.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35
§
3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant de la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Vincent
Berger
John
Hedigan
Greffier
Président