Loyen și alții împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (n o 55926/00) împotriva Republicii Franceze și pe care trei cetățeni ai acestui stat, D. René Loyen, D ne Marie-Louise Loyen și Sophie Bruneel, au sesizat Curtea la 28 iunie 1999 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (« Convenția »).

D. René Loyen a decedat la 3 noiembrie 1999. Moștenitorii săi – văduva sa, D na Marie-Louise Loyen și fiica sa, D na Sophie Bruneel – au comunicat, prin scrisoare din 21 decembrie 1999, că intenționează să continue cererea devant Curte în numele personal și în calitatea de moștenitori.

Reclamanții sunt reprezentați de D. Philippe Bernardet, sociolog. Guvernul francez (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, D. Ronny Abraham, director al afacerilor juridice la ministerul afacerilor externe.

La 7 mai 2002, a doua secție a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalând se dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și meritul cauzei. PE FOND

Reclamanții s-au născut respectiv în 1937, 1942 și 1961. Cei doi reclamanți revin respectiv la Mouvaux și Tourcoing.

René Loyen și Marie-Louise Loyen au introdus anterior o cerere la Comisia Europeană a Drepturilor Omului, înregistrată sub n o 17724/91, privind durata a două proceduri de reparație intentate la tribunalul administrativ și tribunalul de mari instanțe din Lille în urma internării psihiatrice a lui René Loyen într-un stabiliment public. În raportul din 30 noiembrie 1994, Comisia a ajuns la concluzia de încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și Comitetul Miniștrilor a adoptat la 25 iunie 1996 o rezoluție în același sens. A. Procedura internă care a mai fost deja examinată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului

La 20 decembrie 1985, în urma unei altercații cu o grefieră, René Loyen a fost supus unui ordin de plasare provizorie în stabiliment psihiatric de către primarul din Lille confirmat printr-un ordin prefectoral de plasare de oficio din aceeași dată. La 14 iulie 1986, René Loyen a beneficiat prin ordin prefectoral de o ieșire de încercare de șase luni iar apoi a fost reintern la 21 ianuarie 1987 pentru refuzul de a se supune controlului medical. Prefectul a emis un nou ordin de ieșire de încercare la 6 martie 1987 și a ordonat eliberarea sa definitivă la 3 iunie 1987. Între 1987 și 1989, reclamanții au intentat recurs la tribunalurile administrativ și judiciar.

Durata procedurii administrative a fost obiect al unei alte cereri devant Curte (n o 43543/98), declarată admisibilă la 2 iulie 2002.

Reclamanții și Grupul de Informare Azil (GIA) au intentat la 23 și 30 august 1990 devant tribunalul de mari instanțe din Lille o acțiune civilă în daunelor-interese împotriva statului, a spitalului specializat din Armentière (devenit ulterior Stabiliment Public de Sănătate Mintală – EPSM), precum și a celor două municipalități în cauză (Lille și Mouvaux). Susțineau că atât internarea lui René Loyen, cât și reintegrarea sa în ianuarie 1987 erau abuzive.

După mai multe cereri de amânare formulate de către părți și amânarea ordinului de închidere solicitată de reclamanți, cauza a fost trimisă la pledoarii la 2 martie 1992. O nouă amânare a fost ordonată după constituirea unui nou avocat pentru GIA.

Prin scrisoare din 10 martie 1992, avocatul reclamanților a adus la cunoștința tribunalului o hotărâre a tribunalului de mari instanțe din Paris care, într-o cauză similară, hotărâse să suspende soluționarea. Indica că, în măsura în care o instanță între aceleași părți era în curs devant jurisdicțiile administrative, nu s-ar opune unei noi amânări sau retragerii de rol.

La 12 martie 1992, președintele tribunalului de mari instanțe a emis un ordin de retragere din rol în termenii următori: « (considerat) că o instanță între aceleași părți este în curs devant o altă jurisdicție; că soluția acestei instanțe condiționează continuarea prezentei cauze (...) » Ordinul prevedea că înscrierea la rol putea fi restabilită la simpla cerere a unei părți, de îndată ce instanța putea continua în mod util.

Tribunalul administrativ din Lille a pronunțat hotărârea sa la 9 iunie 1994. Aceasta a fost ulterior confirmată de curtea administrativă de apel din Nancy apoi de Consiliul de Stat la 18 mai 1998. B. Procedura internă ulterioară raportului Comisiei și deciziei Comitetului Miniștrilor

În urma hotărârii tribunalului administrativ din Lille, o citație a fost depusă la 27 și 28 noiembrie 1995 devant tribunalul de mari instanțe din Lille la cererea reclamanților și a GIA împotriva Agenției Judiciare a Trezoreriei, municipalităților din Lille și Mouvaux și EPSM. La 6 decembrie 1995, avocatul reclamanților a cerut înscrierea cauzei la tribunalul de mari instanțe și, la 7 decembrie 1995, cauza a fost înscrisă la ședința din 18 ianuarie 1996. La 5 septembrie 1996, EPSM și comuna Mouvaux au depus concluziile sale. Reclamanții au depus noi concluzii. La 19 decembrie 1996, Agenția Judiciară a Trezoreriei a răspuns.

La 16 iunie 1997, avocatul reclamanților a adresat un corespondență tribunalului informându-l de spitalizarea lui René Loyen și solicitând radierea pentru a putea reînscrie cauza la rol atunci când acesta ar fi în stare să se prezinte la ședință. Cauza a fost radiată din rol la ședința publică din 19 iunie 1997.

La 22 septembrie 1998, avocatul reclamanților a cerut reînscrierea cauzei și a depus concluziile sale recapitulative de actualizare și responsive. Cauza a fost amânată la 7 ianuarie 1999 în urma unei cereri a EPSM din 3 octombrie 1998. Agenția Judiciară a Trezoreriei a depus concluzii la 13 noiembrie 1998. O amânare a cauzei la 18 februarie 1999 a fost pronunțată în urma cererilor respctive ale EPSM și Agenției Judiciare a Trezoreriei din 6 ianuarie 1999. La 12 și respectiv 16 februarie, reclamanții și Agenția Judiciară a Trezoreriei au cerut amânare. Cauza a fost amânată la 18 martie 1999, cu ordin de a concluziona înainte de această dată emis de magistrat la EPSM. În răspuns la noi cereri de amânare ale reclamanților și unor dintre apărători, cauza a fost amânată la 20 mai 1999, la 24 iunie 1999, la 16 septembrie 1999, la 28 octombrie 1999 și apoi la 16 decembrie 1999.

Magistratul culegerii de acte a pronunțat un ordin de închidere a cercetării la 16 decembrie 1999 și a fixat ședința de pledoarii la 3 februarie 2000.

La 15 decembrie 1999, avocatul reclamanților a adresat o corespondență tribunalului menționând decesul lui René Loyen și informând că cei doi alți reclamanți continuă acțiunea lor devant tribunal, atât în numele lor personal, cât și în calitatea de moștenitori ai lui René Loyen. A cerut amânarea la culegerea de acte pentru concluzii de redeschidere de instanță. Tribunalul a pronunțat deci o decizie de revocare a ordinului de închidere la 4 ianuarie 2000 și a trimis cauza la culegerea de acte din 9 martie 2000 pentru redeschidere de instanță de către moștenitori.

La 9 martie 2000, a fost pronunțat un ordin de închidere. Ședința la tribunalul de mari instanțe a avut loc la 4 mai 2000.

Prin hotărâre din 6 iulie 2000, tribunalul de mari instanțe din Lille a declarat admisibile și parțial bine întemeiate acțiunile introduse de reclamanți împotriva statului și EPSM. A pus în afara cauzei comuna Mouvaux. A suspendat soluția privind cerințele formulate împotriva comunei Lille, în așteptarea deciziilor care vor fi luate cu privire la instanțele intentate devant jurisdicțiile administrative. În consecință, tribunalul a condamnat solidar statul și stabilimentul spitalicesc să plătească reclamanților în calitate de moștenitori sumele de 1 500 000 de franci francezi (FRF) pentru prejudiciul economic, și 2 000 000 FRF pentru prejudiciul cu privire la libertatea lui René Loyen. I-a condamnat, de asemenea, să despăgubească prejudiciul moral al reclamanților, în valoare de 300 000 FRF pentru Marie-Louise Loyen, și 100 000 FRF pentru Sophie Bruneel.

La 10 iulie 2000, o procedură de rectificare de eroare materială a fost intentată de avocatul comunei Lille, pe motiv că hotărârea menționa absența concluziilor în timp ce acesta ar fi depus. Prin hotărâre din 28 septembrie 2000, tribunalul de mari instanțe din Lille a ordonat rectificarea erorii materiale.

În timp ce aceasta se întâmpla, la 7 august 2000, Agenția Judiciară a Trezoreriei a apelat hotărârea din 6 iulie 2000 devant curtea de apel din Douai. La 8 septembrie 2000, EPSM a făcut de asemenea.

La 6 decembrie 2000, 21 decembrie 2000, 4 ianuarie 2001, 5 ianuarie 2001 și 18 decembrie 2001, apelații au depus concluzii. Reclamanții și-au depus concluziile la 23 octombrie și 19 noiembrie 2001. La 15 ianuarie 2002, la cererea Agenției Judiciare a Trezoreriei, magistratul culegerii de acte al curții de apel a pronunțat o ordonanță de comunicare în termen de cincisprezece zile reclamanților. La 21 și 25 februarie 2002, apelații au depus concluzii recapitulative. La 25 aprilie 2002, magistratul culegerii de acte a pronunțat o nouă ordonanță de comunicare reclamanților, cărora au răspuns prin concluzii recapitulative la 30 aprilie.

La 6 iunie 2002, magistratul a stabilit o notificare procurorului general. Cauza a fost fixată la conferința culegerii de acte din 11 iunie 2002, apoi la ședința de pledoarii din 27 ianuarie 2003. Cauza este în curs. PE DREPT

Ca introducer, Curtea ia act de decesul lui René Loyen survenit la 3 noiembrie 1999, și de dorința moștenitorilor săi, și anume a soției și fiicei sale, de a continua cererea devant Curte, în numele lor personal și în calitatea de moștenitori. În conformitate cu jurisprudența sa (vezi, de exemplu, X c. Franța , hotărâre din 31 martie 1992, seria A n o 234 ‑ C, § 26), Curtea le recunoaște legitimație procesională pentru a se substitui de acum înainte reclamantului.

Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să numească René Loyen « reclamantul » deși trebuie să atribuie astazi această calitate soției și fiicei sale (vezi, de exemplu, Raimondo c. Italia , hotărâre din 22 februarie 1994, seria A n o 281 ‑ A, § 2). I.

Guvernul consideră că procedura a decurs de la 30 noiembrie 1994, data adoptării raportului Comisiei în cererea anterioară (n o 17724/91) a soților Loyen. Faptul că Sophie Bruneel nu era reclamantă în această procedură nu ar trebui, în opinia sa, să schimbe aprecierea pe care Comisia o dăduse asupra duratei procedurii până la data raportului. Procedura a, potrivit Guvernului, durat până în prezent șapte ani și zece luni.

Reclamanții consideră că punctul de plecare al perioadei de luat în considerare trebuie diferențiat pentru Sophie Bruneel care nu era parte la prima procedură dusă devant Comisie, cu toate că era parte la procedura internă de la origine.

Curtea observă că René Loyen și Marie-Louise Loyen sesizaseră Comisia o cerere anterioară privind durata unei părți din procedura obiect al prezentei cauze. În raportul din 30 noiembrie 1994, Comisia a ținut seama de perioada de la 23 august 1990 la 30 noiembrie 1994 și a ajuns la concluzia de încălcare a articolului 6 § 1. Comitetul Miniștrilor a enterinat raportul Comisiei și a acordat reclamanților o sumă de 68 000 FF cu titlul de satisfacție echitabilă (și anume 50 000 FF pentru prejudiciul moral și 18 000 FF în rambursare a cheltuielilor și costurilor).

Curtea consideră deci că, în ceea ce privește René Loyen și Marie-Louise Loyen, prezenta cerere trebuie considerată ca referitoare la perioada începând cu data raportului Comisiei, 30 noiembrie 1994, și încă în curs în prezent. Durata procedurii de luat în considerare este deci mai mult de opt ani și trei luni.

În ceea ce privește Sophie Bruneel, care nu era reclamantă la recursul depus devant Comisie, dar care era bine parte în procedura internă, cererea se referă la întreaga procedură care a început la 23 august 1990 și este încă în curs. Procedura a deci durat deja mai mult de doisprezece ani și șase luni în privința sa. B. Aprecierea duratei procedurii 1. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest grief nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de altfel, că acesta nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să îl declare admisibil. 2. Cu privire la meritul

Guvernul afirmă că cauza a prezintat o anumită complexitate. Subliniază că devant tribunalul de mari instanțe, termenul a fost considerabil prelungit de radierea cauzei cerută de avocatul reclamanților pentru motiv medical în timp ce cauza era în stare, ceea ce a determinat suspendarea cauzei pentru un an, trei luni și trei zile. Dacă se scade această perioadă de suspensie, un an, șase luni și douăzeci și trei de zile s-au scurs între prima citație și cererea de radiare a cauzei, ceea ce este rezonabil potrivit Guvernului. Guvernul consideră că reclamanții au, în această perioadă, întârziat procedura prin cereri succesive de amânare. După reînscrierea cauzei la rol, un an nouă luni și paisprezece zile s-au scurs până ca tribunalul de mari instanțe să pronunțe hotărârea. Acest termen se explică, potrivit Guvernului, prin decesul lui René Loyen care a avut ca efect întreruperea instanței. Guvernul consideră că timp care s-a scurs între cererea de reînscrierea la rol și noul ordin de închidere este imputabil doar comportamentului părților, și în special reclamanților. Guvernul afirmă că devant curtea de apel din Douai, o singură perioadă de inactivitate poate fi constatată și trebuie atribuită comportamentului Guvernului. Având în vedere aceste elemente, Guvernul concluzionează că procedura a fost dusă în termen rezonabil.

Reclamanții consideră, pe de altă parte, că cauza nu era complexă. Ei consideră că dacă termenii rezultând din cererile lor de amânare nu pot fi imputați Guvernului, nu se poate reproșa să le fi solicitat în momentul în care erau întemeiate pe absența diligență a părții apărătoare, și nu se poate admite că cererile de amânare ale părților apărătoare să fie o scuză pentru Guvern. Reclamanții consideră că nimic nu explică de ce judecătorii primei instanțe nu au fixat data ședinței între 5 februarie 1997 și 29 mai 1997. De asemenea, cauza fiind redeschisă la 22 septembrie 1998, ar fi trebuit să fie chemată înainte de sfârșitul anului. Nimic nu explică de ce ședința de pledoarii nu a fost fixată decât la 27 ianuarie 2003 în timp ce cauza era în stare de a fi judecată deja la 30 aprilie 2002 ; reclamanții consideră că acest termen este nerezonabil.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și importanța litigiului pentru interesații (vezi, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

Curtea constată că cauza nu a prezentat dificultate particulară.

Privind René și Marie-Louise Loyen, durata procedurii este de opt ani și trei luni, ceea ce este a priori lung, cu atât mai mult că, pe de o parte, procedura deja duraseseră mai mult de patru ani și trei luni anterior (cf. mutatis mutandis hotărârile SAGEMA S.N.C. și Rotondi c. Italia , n os 40184/98 și 38113/97, 27 aprilie 2000) și, pe de altă parte, cauza este încă în curs devant instanța de gradul doi. Privind Sophie Bruneel, care nu era reclamantă la recursul depus devant Comisie, dar care era bine parte în procedura internă, cererea se referă la întreaga procedură care a început la 23 august 1990 și este încă în curs. Procedura a deci durat deja mai mult de doisprezece ani și șase luni pentru două grade de jurisdicție ; această durată este, a fortiori, prea lungă.

Cu privire la comportamentul reclamanților, Curtea consideră că nu se poate reproșa reclamanților că au făcut uz de diversele posibilități procedurale pe care dreptul intern le deschidea. Cu toate acestea, comportamentul reclamanților constituie un element obiectiv, neimputabil statului pârât și care intervine în linie de cont pentru a determina dacă a existat sau nu depășire a termenului rezonabil al articolului 6 § 1 ( Wiesinger c. Austria, hotărâre din 30 octombrie 1991, seria A n o 213, § 57 ; Erkner și Hofauer, hotărâre din 23 aprilie 1987, seria A n o 117, § 68). Curtea consideră că trebuie să țină seama de faptul că reclamanții pot fi ținuți responsabili pentru o anumită întârziere în tratarea cauzei, din cauza cererilor lor de amânare, radiare/reînscrierea la rol și de revocare a ordinului de închidere. Cu toate acestea, trebuie constatat că o asemenea întârziere nu ar fi determinantă privind durata globală a procedurii, care a cunoscut doar două grade de jurisdicție. Or Curtea reafirmă că revine statelor contractante să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât jurisdicțiile lor să puțească garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă asupra controverselor relative la drepturile și obligațiile sale de caracter civil în termen rezonabil (vezi hotărârea Frydlender sus-citată, § 45).

În aceste condiții, la lumina criteriilor stabilite de jurisprudență și ținând seama de ansamblul circumstanțelor cauzei, Curtea consideră că cauza reclamanților nu a fost ascultată în termen rezonabil.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Curtea constată că acest grief nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de altfel, că acesta nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să îl declare admisibil. 2. Cu privire la meritul

Guvernul declară că se înclină înainte de înțelepciunea Curții pentru a aprecia acest grief.

Curtea reamintește că în hotărârea Kudla c. Polonia ([GC], n o 30210/96, § 156, CEDH 2000 ‑ XI), ea a judecat că art. 13 din Convenție « garantează [un drept la] un recurs efectiv devant o instanță națională care permite să se plângă de o încălcare a obligației, impusă de art. 6 § 1, de a asculta cauzele în termen rezonabil ». Rezultă atât din hotărârea Kudla sus-citată cât și din decizia Mifsud c. Franța ((dec.), n o 57220/00, CEDH 2002–VIII) că, pentru a fi efectiv, un recurs trebuie să permită fie să intervină mai devreme decizia jurisdicțiilor sesizate, fie să furnizeze justiciabililor o reparație adecvată pentru întârzierile deja acumulate ( Kudla , § 159, Mifsud , § 17 sus-citate).

Curtea subliniază că ea a mai avut ocazia să se pronunțe pe această chestiune în cauza Nouhaud și alții c. Franța ( n o 33424/96, §§ 44-45, 9 iulie 2002, nepublicată). Curtea reamintește că, în ceea ce privește procedurile judiciare, ea a considerat că recursul articolului L. 781-1 din codul organizării judiciare avusese, la data 20 septembrie 1999, un grad de certitudine juridică suficient pentru a putea și trebuie să fie utilizat în scopurile articolului 35 § 1 din Convenție ( Mifsud sus-citat). Trebuie constatat că această dată este ulterioară datei de introducere a prezentei cereri devant Curte. Or, este la data introducerii cererii devant Curte că « efectivitatea » recursului în sensul articolului 13 trebuie să fie apreciată, la fel ca existența căilor de recurs interne de epuizat în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, aceste două dispoziții prezentând « afinități strânse » ( Kudla sus-citat, § 152).

În consecință, pentru a ajunge în speță la constatarea încălcării articolului 13 din Convenție, este suficient pentru Curtea să constate că, în orice caz, la data introducerii cererii, nu exista în dreptul intern niciun « recurs efectiv » care să permită reclamanților să-și facă valabile revendicările rezultate din durata acestei proceduri. III.

René Loyen cere 70 000 euro (EUR) cu titlul prejudiciului moral și financiar. Marie-Louise Loyen și Sophie Bruneel cer respectiv 32 500 EUR și 40 000 EUR cu același titlu.

Guvernul consideră, pe de altă parte, că doar putea da loc la reparație grief a cărui încălcare ar fi eventuală constatată de Curte, și anume durata excesivă a procedurii devant jurisdicțiile naționale. Prin urmare, propune a aloca o sumă totală de 7 000 EUR de distribuit între cei doi reclamanți pentru prejudiciul suferit de soțul/tatăl lor și prejudiciile lor personale.

Curtea reamintește că constatările de încălcare a Convenției la care ajunge rezultă exclusiv dintr-o încălcare a dreptului reclamanților să-și vadă cauza ascultată în « termen rezonabil », și din dreptul lor de a beneficia de un recurs care le-ar fi permis să obțină sancțiunea acestui drept. În aceste circumstanțe, ea nu vede legătură de cauzalitate între încălcările constatate și niciun prejudiciu material de care reclamanții ar fi putut suferi ; trebuie deci să respingă acest aspect al pretenșiilor lor (vezi, de exemplu, Arvois c. Franța , n o 38249/97, § 18, 23 noiembrie 1999, nepublicată).

Curtea admite, pe de altă parte, că reclamanții au putut suferi o anumită nedreptate morală din cauza duratei procedurii. Ea consideră, cu toate acestea, că eventual nedreptatea morală suferită de Marie-Louise Loyen și Sophie Bruneel se găsește suficient reparată prin constatarea încălcării (vezi, mutatis mutandis, Scopelliti c. Italia , hotărâre din 23 noiembrie 1993, seria A n o 278, p. 10, § 31). Pe de altă parte, ea consideră că prelungirea procedurii litigioase dincolo de « termenul rezonabil » a cauzat lui René Loyen o nedreptate morală certă, justificând acordarea unei indemnități. Pronunțând în echitate cum cere art. 41, aloca în comun suma globală de 7 000 EUR Marie-Louise Loyen și Sophie Bruneel în calitate de moștenitori ai lui René Loyen. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții cer 2 359,50 EUR cu titlu a cheltuielilor de procedură devant Curte. Produc patru facturi întocmite de persoană care îi reprezintă devant Curte, D. Philippe Bernardet, datate din 28 iunie 1999, 3 august 2002, 5 noiembrie 2002 și 11 decembrie 2002, și care poartă menționare « TVA nefacturată ».

Guvernul observă că reclamanții sunt reprezentați devant Curte de un sociolog, și nu de un avocat. El propune a versa cheltuielile suportate pentru examinarea admisibilității devant Curte, cu condiția să fie dovedit în mod corespunzător.

Curtea reamintește că, în faza procedurii următoare deciziei asupra admisibilității cererii sale, un reclamant nu poate, în principiu, să fie reprezentat devant ea decât de un consilier autorizat să exercite într-una din Părțile contractante (art. 36 §§ 3 și 4 din regulament). Curtea a dedus din aceasta că, atunci când reprezentantul său nu îndeplinește această condiție (cum este cazul în speță), un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor de reprezentare suportate anterior deciziei asupra admisibilității, dar nu pe acelea suportate ulterior (hotărâre Vermeersch c. Franța , n o 39273/98, § 35).

În speță, Curtea examinând în același timp admisibilitatea și meritul cauzei, reclamanții sunt autorizați să ceară totalul cheltuielilor de reprezentare lor, presupus că sunt dovedite și că sunt rezonabile. Asta fiind, Curtea consideră că suma solicitată nu poate fi considerată rezonabilă și hotărăște a aloca suma de 1 000 EUR reclamanților pentru cheltuieli și costuri, toate taxele incluse. C. Dobanzi de întârziere

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la revendicările privind durata excesivă a procedurii și absența în dreptul intern a unui recurs care ar fi permis reclamanților să obțină sancțiunea dreptului lor de a vedea cauza ascultată în termen rezonabil ; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție ; 3. Constată că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție ; 4. Constată : a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamanților, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție : – suma globală de 7 000 EUR (șapte mii euro) în comun la Marie-Louise Loyen și Sophie Bruneel în calitate de moștenitori ai lui René Loyen ; – suma globală de 1 000 EUR (o mie euro) la Marie ‑ Louise Loyen și Sophie Bruneel cu titlul cheltuielilor și costurilor, toate taxele incluse ; b) că plecând de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale ; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru suplimentare. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 29 aprilie 2003 conform articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé A.B. Baka Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 55926/00) dirigée contre la République française et dont trois ressortissants de cet Etat, M. René Loyen, M mes Marie-Louise Loyen et Sophie Bruneel, ont saisi la Cour le 28 juin 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

M. René Loyen est décédé le 3 novembre 1999. Ses héritières – sa veuve, M me Marie-Louise Loyen et sa fille, M me Sophie Bruneel – ont fait savoir, par lettre du 21 décembre 1999, qu’elles entendaient poursuivre la requête devant la Cour en leurs noms personnels et en leur qualité d’héritières.

Les requérants sont représentés par M. Philippe Bernardet, sociologue. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le 7 mai 2002, la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT

Les requérants sont nés respectivement en 1937, 1942 et 1961. Les deux requérantes résident respectivement à Mouvaux et Tourcoing.

René Loyen et Marie-Louise Loyen ont précédemment introduit devant la Commission européenne des Droits de l’Homme une requête, enregistrée sous le n o 17724/91, concernant la durée de deux procédures en réparation engagées devant le tribunal administratif et le tribunal de grande instance de Lille à la suite de l’internement psychiatrique de René Loyen dans un établissement public. Dans son rapport du 30 novembre 1994, la Commission a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et le Comité des Ministres a adopté le 25 juin 1996 une résolution dans le même sens. A. La procédure interne ayant déjà fait l’objet d’un examen par la Commission européenne des Droits de l’Homme

Le 20 décembre 1985, à la suite d’une altercation avec une greffière, René Loyen fit l’objet d’un arrêté de placement provisoire en établissement psychiatrique du maire de Lille confirmé par un arrêté préfectoral de placement d’office de même date. Le 14 juillet 1986, René Loyen bénéficia par arrêté préfectoral d’une sortie d’essai de six mois puis fut réinterné le 21 janvier 1987 pour refus de se soumettre au contrôle médical. Le Préfet prit un nouvel arrêté de sortie d’essai le 6 mars 1987 et ordonna sa sortie définitive le 3 juin 1987. Entre 1987 et 1989, les requérants engagèrent des recours devant les tribunaux administratif et judiciaire.

La durée de la procédure administrative fit l’objet d’une autre requête devant la Cour (n o 43543/98), déclarée recevable le 2 juillet 2002.

Les requérants et le Groupe Information Asile (GIA) engagèrent les 23 et 30 août 1990 devant le tribunal de grande instance de Lille une action civile en dommages-intérêts contre l’Etat, le centre hospitalier spécialisé d’Armentière (devenu ultérieurement Etablissement Public de Santé Mentale – EPSM), ainsi que les deux municipalités concernées (Lille et Mouvaux). Ils faisaient valoir que tant l’internement de René Loyen que sa réintégration en janvier 1987 étaient abusifs.

Après plusieurs demandes de renvoi formées par les parties et le report de l’ordonnance de clôture sollicité par les requérants, l’affaire fut renvoyée pour plaidoiries au 2 mars 1992. Un nouveau renvoi fut ordonné après la constitution d’un nouvel avocat pour le GIA.

Par lettre du 10 mars 1992, l’avocat des requérants porta à la connaissance du tribunal un jugement du tribunal de grande instance de Paris qui, dans une affaire similaire, avait décidé de surseoir à statuer. Il indiquait que, dans la mesure où une instance entre les mêmes parties était pendante devant les juridictions administratives, il ne s’opposerait pas à un nouveau report ou au retrait du rôle.

Le 12 mars 1992, le président du tribunal de grande instance rendit une ordonnance de retrait du rôle dans les termes suivants : « (attendu) qu’une instance entre les mêmes parties est pendante devant une autre juridiction ; que l’aboutissement de cette instance conditionne la poursuite de la présente affaire (...) » L’ordonnance prévoyait que l’assignation au rôle pourrait être rétablie sur simple demande d’une partie, dès que l’instance pourrait suivre utilement son cours.

Le tribunal administratif de Lille rendit son jugement le 9 juin 1994. Il fut ultérieurement confirmé par la cour administrative d’appel de Nancy puis par le Conseil d’Etat le 18 mai 1998. B. La procédure interne postérieure au rapport de la Commission et à la décision du Comité des Ministres

A la suite du jugement du tribunal administratif de Lille, une assignation fut déposée les 27 et 28 novembre 1995 devant le tribunal de grande instance de Lille à la requête des requérants et du GIA contre l’Agent judiciaire du Trésor, les municipalités de Lille et de Mouvaux et l’EPSM. Le 6 décembre 1995, l’avocat des requérants demanda l’enrôlement de l’affaire au tribunal de grande instance et, le 7 décembre 1995, l’affaire fut inscrite à l’audience du 18 janvier 1996. Le 5 septembre 1996, l’EPSM et la commune de Mouvaux déposèrent leurs conclusions. Les requérants déposèrent de nouvelles conclusions. Le 19 décembre 1996, l’Agent judiciaire du Trésor y répliqua.

Le 16 juin 1997, l’avocat des requérants adressa un courrier au tribunal l’informant de l’hospitalisation de René Loyen et sollicitant une radiation pour pouvoir réinscrire l’affaire au rôle lorsque ce dernier serait en état de se présenter à l’audience. L’affaire fut rayée du rôle à l’audience publique du 19 juin 1997.

Le 22 septembre 1998, l’avocat des requérants demanda le ré ‑ enrôlement de l’affaire et déposa ses conclusions récapitulatives d’actualisation et responsives. L’affaire fut renvoyée au 7 janvier 1999 à la suite d’une demande de l’EPSM en date du 3 octobre 1998. L’Agent judiciaire du Trésor déposa ses conclusions le 13 novembre 1998. Un renvoi de l’affaire au 18 février 1999 fut prononcé suite aux demandes respectives de l’EPSM et de l’Agent judiciaire du Trésor du 6 janvier 1999. Les 12 et 16 février respectivement, les requérants et l’Agent judiciaire du Trésor demandèrent le renvoi. L’affaire fut renvoyée au 18 mars 1999, avec injonction de conclure avant cette date délivrée par le magistrat à l’EPSM. En réponse à de nouvelles demandes de renvoi des requérants et de certains défendeurs, l’affaire fut renvoyée au 20 mai 1999, au 24 juin 1999, au 16 septembre 1999, au 28 octobre 1999 puis au 16 décembre 1999.

Le magistrat de la mise en état rendit une ordonnance de clôture de l’instruction le 16 décembre 1999, et fixa l’audience de plaidoiries au 3 février 2000.

Le 15 décembre 1999, l’avocat des requérants adressa un courrier au tribunal faisant état du décès de René Loyen et l’informant de ce que les deux autres requérantes poursuivaient leur action devant le tribunal, tant en leur nom personnel qu’en leur qualité d’ayant droit de René Loyen. Il demanda le renvoi à la mise en état pour conclusions de reprise d’instance. Le tribunal rendit donc une décision de révocation d’ordonnance de clôture le 4 janvier 2000 et renvoya l’affaire à la mise en état du 9 mars 2000 pour reprise d’instance par les héritiers.

Le 9 mars 2000, une ordonnance de clôture fut rendue. L’audience devant le tribunal de grande instance se tint le 4 mai 2000.

Par jugement du 6 juillet 2000, le tribunal de grande instance de Lille déclara recevables et partiellement bien fondées les actions introduites par les requérantes à l’encontre de l’Etat et de l’EPSM. Il mit hors de cause la commune de Mouvaux. Il sursit à statuer sur les demandes formées à l’encontre de la commune de Lille, dans l’attente des décisions à prendre sur les instances engagées devant les juridictions administratives. En conséquence, le tribunal condamna solidairement l’Etat et l’établissement hospitalier à payer aux requérantes en tant qu’ayants droit les sommes de 1 500 000 francs français (FRF) pour le préjudice économique, et 2 000 000 FRF pour le préjudice pour atteinte à la liberté de René Loyen. Il les condamna en outre à indemniser le préjudice moral des requérantes, à hauteur de 300 000 FRF pour Marie-Louise Loyen, et 100 000 FRF pour Sophie Bruneel.

Le 10 juillet 2000, une procédure en rectification d’erreur matérielle fut engagée par l’avocat de la commune de Lille, au motif que le jugement mentionnait l’absence de conclusions alors qu’il en avait déposé. Par jugement du 28 septembre 2000, le tribunal de grande instance de Lille ordonna la rectification de l’erreur matérielle.

Entre-temps, le 7 août 2000, l’Agent judiciaire du Trésor interjeta appel du jugement du 6 juillet 2000 devant la cour d’appel de Douai. Le 8 septembre 2000, l’EPSM en fit de même.

Les 6 décembre 2000, 21 décembre 2000, 4 janvier 2001, 5 janvier 2001 et 18 décembre 2001, les appelants déposèrent des conclusions. Les requérantes déposèrent leurs conclusions les 23 octobre et 19 novembre 2001. Le 15 janvier 2002, sur demande de l’Agent judiciaire du Trésor, le magistrat de la mise en état de la cour d’appel rendit une injonction de communiquer sous quinze jours aux requérantes. Les 21 et 25 février 2002, les appelants produisirent des conclusions récapitulatives. Le 25 avril 2002, le magistrat de la mise en état rendit une nouvelle injonction de communiquer aux requérantes, à laquelle elles répondirent par conclusions récapitulatives le 30 avril.

Le 6 juin 2002, le magistrat établit un soit-communiqué au procureur général. L’affaire fut fixée à la conférence de mise en état du 11 juin 2002, puis à l’audience de plaidoiries du 27 janvier 2003. L’affaire est pendante. EN DROIT

A titre liminaire, la Cour prend acte du décès de René Loyen survenu le 3 novembre 1999, et du souhait de ses héritières, à savoir sa femme et sa fille, de poursuivre la requête devant la Cour, en leurs noms personnels et en leur qualité d’héritières. Conformément à sa jurisprudence (voir, par exemple, X c. France , arrêt du 31 mars 1992, série A n o 234 ‑ C, § 26), la Cour leur reconnaît qualité pour se substituer désormais au requérant.

Pour des raisons d’ordre pratique, le présent arrêt continuera d’appeler René Loyen le « requérant » bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité à sa veuve et à sa fille (voir, par exemple, Raimondo c. Italie , arrêt du 22 février 1994, série A n o 281 ‑ A, § 2). I.

Le Gouvernement estime que la procédure s’est déroulée à compter du 30 novembre 1994, date de l’adoption du rapport de la Commission dans la requête antérieure (n o 17724/91) des époux Loyen. Le fait que Sophie Bruneel n’était pas requérante dans cette procédure ne saurait, selon lui, changer l’appréciation que la Commission avait porté sur la durée de la procédure jusqu’à la date du rapport. La procédure a, selon le Gouvernement, duré à ce jour sept ans et dix mois.

Les requérants estiment que le point de départ de la période à considérer doit être différenciée pour Sophie Bruneel qui n’était pas partie à la première procédure portée devant la Commission bien qu’elle fût partie à l’instance nationale dès l’origine.

La Cour note que René Loyen et Marie-Louise Loyen avaient saisi la Commission d’une précédente requête relative à la durée d’une partie de la procédure objet de la présente espèce. Dans son rapport du 30 novembre 1994, la Commission a eu égard à la période allant du 23 août 1990 au 30 novembre 1994 et a conclu à la violation de l’article 6 § 1. Le Comité des Ministres a entériné le rapport de la Commission et alloué aux requérants une somme de 68 000 FF à titre de satisfaction équitable (soit 50 000 FF pour le préjudice moral et 18 000 FF en remboursement des frais et dépens).

La Cour considère donc que, pour ce qui est de René Loyen et de Marie-Louise Loyen, la présente requête doit être considérée comme portant sur la période commençant à la date du rapport de la Commission, le 30 novembre 1994, et encore en cours à ce jour. La durée de la procédure à prendre en considération est donc de plus de huit ans et trois mois.

Pour ce qui est de Sophie Bruneel, qui n’était pas requérante dans le recours formé devant la Commission, mais qui était bien partie dans la procédure interne, la requête porte sur l’intégralité de la procédure qui a commencé le 23 août 1990 et est toujours pendante. La procédure a donc déjà duré plus de douze ans et six mois à son égard. B. Appréciation de la durée de la procédure 1. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Sur le fond

Le Gouvernement affirme que l’affaire présentait une complexité certaine. Il souligne que devant le tribunal de grande instance, le délai a été considérablement rallongé par la radiation de l’affaire demandée par l’avocat des requérants pour motif médical alors que l’affaire était en état, ce qui a entraîné la suspension de l’affaire pendant un an, trois mois et trois jours. Si l’on retire cette période de suspension, un an, six mois et vingt-trois jours se sont écoulés entre la première assignation et la demande de radiation de l’affaire, ce qui est raisonnable selon le Gouvernement. Le Gouvernement estime que les requérants ont, durant cette période, retardé la procédure par des demandes de renvoi successives. Après la réinscription au rôle de l’affaire, un an neuf mois et quatorze jours se sont écoulés jusqu’à ce que le tribunal de grande instance rende son jugement. Ce délai s’explique, selon le Gouvernement, par le décès de René Loyen qui a eu pour effet d’interrompre l’instance. Le Gouvernement estime que le temps qui s’est écoulé entre la demande de réinscription au rôle et la nouvelle ordonnance de clôture n’est imputable qu’au comportement des parties, et en particulier des requérants. Le Gouvernement affirme que devant la cour d’appel de Douai, une seule période d’inactivité peut être constatée et doit être imputée au comportement du Gouvernement. Au vu de ces éléments, le Gouvernement conclut que la procédure a été menée dans un délai raisonnable.

Les requérants estiment quant à eux que l’affaire n’était pas complexe. Ils estiment que si les délais résultant de leurs demandes de report ne sauraient être imputées au Gouvernement, on ne saurait leur reprocher de les avoir sollicités dès lors qu’ils étaient fondés sur l’absence de diligence de la partie défenderesse, et on ne saurait admettre que les demandes de report des parties défenderesses soient une excuse pour le Gouvernement. Les requérants estiment que rien n’explique que les juges de première instance n’aient pas fixé la date d’audience entre le 5 février 1997 et le 29 mai 1997. De même, l’affaire ayant été rétablie le 22 septembre 1998, elle aurait dû être appelée avant la fin de l’année. Rien n’explique que l’audience de plaidoirie n’ait été fixée qu’au 27 janvier 2003 alors que l’affaire était en état d’être jugée dès le 30 avril 2002 ; les requérants estiment que ce délai est déraisonnable.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour constate que l’affaire ne présentait pas de difficulté particulière.

A l’égard de René et Marie-Louise Loyen, la durée de la procédure est de huit ans et trois mois, ce qui est a priori long, d’autant plus que, d’une part, la procédure avait déjà duré plus de quatre ans et trois mois auparavant (cf. mutatis mutandis arrêts SAGEMA S.N.C. et Rotondi c. Italie , n os 40184/98 et 38113/97, 27 avril 2000) et, d’autre part, l’affaire est toujours pendante devant le deuxième degré d’instance. A l’égard de Sophie Bruneel, qui n’était pas requérante dans le recours formé devant la Commission, mais qui était bien partie dans la procédure interne, la requête porte sur l’intégralité de la procédure qui a commencé le 23 août 1990 et est toujours pendante. La procédure a donc déjà duré plus de douze ans et six mois pour deux degrés de juridictions ; cette durée est, a fortiori, trop longue.

S’agissant du comportement des requérants, la Cour estime qu’on ne saurait reprocher aux requérants d’avoir fait usage des diverses possibilités procédurales que leur ouvrait le droit interne. Toutefois, le comportement des requérants constitue un élément objectif, non imputable à l’Etat défendeur et qui entre en ligne de compte pour déterminer s’il y a eu ou non dépassement du délai raisonnable de l’article 6 § 1 ( Wiesinger c. Autriche, arrêt du 30 octobre 1991, série A n o 213, § 57 ; Erkner et Hofauer, arrêt du 23 avril 1987, série A n o 117, § 68). La Cour estime devoir tenir compte de ce que les requérants peuvent être tenus pour responsables d’un certain retard dans le traitement de l’affaire, en raison de leurs demandes de renvoi, de radiation/réinscription au rôle et de révocation d’ordonnance de clôture. Néanmoins, force est de constater qu’un tel retard ne serait pas déterminant au regard de la durée globale de la procédure, qui n’a connu d’ailleurs que deux degrés de juridictions. Or la Cour réaffirme qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (voir l’arrêt Frydlender précité, § 45).

Dans ces conditions, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence et compte tenu de l’ensemble des circonstances de l’espèce, la Cour considère que la cause des requérants n’a pas été entendue dans un délai raisonnable.

Dès lors, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Sur le fond

Le Gouvernement déclare s’en remettre à la sagesse de la Cour pour apprécier ce grief.

La Cour rappelle que dans l’arrêt Kudla c. Pologne ([GC], n o 30210/96, § 156, CEDH 2000 ‑ XI), elle a jugé que l’article 13 de la Convention « garantit [un droit à] un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1, d’entendre les causes dans un délai raisonnable ». Il résulte tant de l’arrêt Kudla précité que de la décision Mifsud c. Franc e ((déc.), n o 57220/00, CEDH 2002–VIII) que, pour être effectif, un recours doit permettre soit de faire intervenir plus tôt la décision des juridictions saisies, soit de fournir aux justiciables une réparation adéquate pour les retards déjà accusés ( Kudla , § 159, Mifsud , § 17 précités).

La Cour souligne qu’elle a déjà eu l’occasion de se prononcer sur cette question dans l’affaire Nouhaud et autres c. France ( n o 33424/96, §§ 44-45, 9 juillet 2002, non publié). La Cour rappelle que, s’agissant des procédures judiciaires, elle a considéré que le recours de l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire avait, à la date du 20 septembre 1999, acquis un degré de certitude juridique suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention ( Mifsud précité). Force est de constater que cette date est postérieure à la date d’introduction de la présente requête devant la Cour. Or, c’est à la date d’introduction de la requête devant la Cour que l’« effectivité » du recours au sens de l’article 13 doit être appréciée, à l’instar de l’existence de voies de recours internes à épuiser au sens de l’article 35 § 1 de la Convention, ces deux dispositions présentant « d’étroites affinités » ( Kudla précité, § 152).

En conséquence, pour conclure en l’espèce à la violation de l’article 13 de la Convention, il suffit à la Cour de constater qu’en tout état de cause, à la date d’introduction de la requête, il n’existait en droit interne aucun « recours effectif » permettant aux requérants de faire valoir leurs griefs tirés de la durée de cette procédure. III.

René Loyen réclame 70 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral et financier. Marie-Louise Loyen et Sophie Bruneel réclament respectivement 32 500 EUR et 40 000 EUR au même titre.

Le Gouvernement estime, quant à lui, que seul pourrait donner lieu à réparation le grief dont la violation serait éventuellement constatée par la Cour, en l’occurrence la durée excessive de la procédure devant les juridictions nationales. Dès lors, il propose d’allouer une somme totale de 7 000 EUR à répartir entre les deux requérantes pour le préjudice subi par leur époux/père et leurs préjudices personnels.

La Cour rappelle que les constats de violations de la Convention auxquels elle parvient résultent exclusivement d’une méconnaissance du droit des requérants à voir leur cause entendue dans un « délai raisonnable », et de leur droit à bénéficier d’un recours qui leur eût permis d’obtenir la sanction de ce droit. Dans ces circonstances, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et un quelconque dommage matériel dont les requérants auraient eu à souffrir ; il y a donc lieu de rejeter cet aspect de leurs prétentions (voir, par exemple, Arvois c. France , n o 38249/97, § 18, 23 novembre 1999, non publié).

La Cour admet en revanche que les requérants ont pu subir un certain tort moral en raison de la durée de la procédure. Elle estime toutefois que l’éventuel tort moral subi par Marie-Louise Loyen et Sophie Bruneel se trouve suffisamment réparé par le constat de violation (voir, mutatis mutandis, Scopelliti c. Italie , arrêt du 23 novembre 1993, série A n o 278, p. 10, § 31). Par contre, elle considère que le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du « délai raisonnable » a causé à René Loyen un tort moral certain, justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité comme le veut l’article 41, elle alloue conjointement la somme globale de 7 000 EUR à Marie-Louise Loyen et Sophie Bruneel en leur qualité d’héritières de René Loyen. B. Frais et dépens

Les requérants réclament 2 359,50 EUR au titre des frais de procédure devant la Cour. Ils produisent quatre factures établies par la personne les représentant devant la Cour, M. Philippe Bernardet, datées des 28 juin 1999, 3 août 2002, 5 novembre 2002 et 11 décembre 2002, et portant la mention « TVA non facturée ».

Le Gouvernement relève que les requérants sont représentés devant la Cour par un sociologue, et non par un avocat. Il propose de verser les frais engagés pour l’examen de la recevabilité devant la Cour, à condition qu’ils soient dûment justifiés.

La Cour rappelle que, dans la phase de la procédure consécutive à la décision sur la recevabilité de sa requête, un requérant ne peut en principe être représenté devant elle que par un conseil habilité à exercer dans l’une des Parties contractantes (article 36 §§ 3 et 4 du règlement). La Cour en a déduit que, lorsque son représentant ne remplit pas cette condition (comme en l’espèce), un requérant peut obtenir le remboursement des frais de représentation engagés antérieurement à la décision sur la recevabilité mais pas de ceux engagés postérieurement (arrêt Vermeersch c. France , n o 39273/98, § 35).

En l’espèce, la Cour ayant examiné en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire, les requérants sont habilités à réclamer la totalité de leurs frais de représentation, à supposer qu’ils soient justifiés et qu’ils soient raisonnables. Ceci étant, la Cour estime que le montant sollicité ne saurait être considéré comme raisonnable et décide d’allouer la somme de 1 000 EUR aux requérants pour frais et dépens, toutes taxes comprises. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de la durée excessive de la procédure et de l’absence en droit interne d’un recours qui eût permis aux requérants d’obtenir la sanction de leur droit à voir leur cause entendue dans un délai raisonnable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 4. Dit : a) que l ’ Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention : – la somme globale de 7 000 EUR (sept mille euros) conjointement à Marie-Louise Loyen et Sophie Bruneel en leur qualité d’héritières de René Loyen ; – la somme globale de 1 000 EUR (mille euros) à Marie ‑ Louise Loyen et Sophie Bruneel au titre des frais et dépens, toutes taxes comprises ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 avril 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président