AFFAIRE LOYEN ET AUTRES c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Violation de l'art. 13;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE LOYEN ET AUTRES c. FRANCE (CtEDO, 2003)
A DOUA SECȚIE
CAUZA
LOYEN ȘI ALȚII c. FRANȚA
(Cererea n
o
55926/00)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
29 aprilie 2003
DEFINITIVĂ
29/07/2003
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile stabilite de art. 44 §
2 din Convenție. Ea poate fi supusă unor retușuri de formă.
În cauza Loyen și alții c. Franța,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), ședință în compoziție de cameră alcătuită din:
DD.
A.B.
Baka
,
președinte
,
J.-P.
Costa
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
D
na
A.
Mularoni,
judecători
,
și de
D
na
S.
Dollé,
grefieră de secție
,
După deliberare în cameră de consiliu la 8 aprilie 2003,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată
:
PROCEDURĂ
1.
La originea cauzei se află o cerere (n
o
55926/00) împotriva Republicii Franceze și pe care trei cetățeni ai acestui stat, D. René Loyen, D
ne
Marie-Louise Loyen și Sophie Bruneel, au sesizat Curtea la 28 iunie 1999 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («
Convenția
»).
2.
D. René Loyen a decedat la 3 noiembrie 1999. Moștenitorii săi – văduva sa, D
na
Marie-Louise Loyen și fiica sa, D
na
Sophie Bruneel – au comunicat, prin scrisoare din 21 decembrie 1999, că intenționează să continue cererea devant Curte în numele personal și în calitatea de moștenitori.
3.
Reclamanții sunt reprezentați de D. Philippe Bernardet, sociolog. Guvernul francez («
Guvernul
») este reprezentat de agentul său, D. Ronny Abraham, director al afacerilor juridice la ministerul afacerilor externe.
4.
La 7 mai 2002, a doua secție a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalând se dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și meritul cauzei.
PE FOND
5.
Reclamanții s-au născut respectiv în 1937, 1942 și 1961. Cei doi reclamanți revin respectiv la Mouvaux și Tourcoing.
6.
René Loyen și Marie-Louise Loyen au introdus anterior o cerere la Comisia Europeană a Drepturilor Omului, înregistrată sub n
o
17724/91, privind durata a două proceduri de reparație intentate la tribunalul administrativ și tribunalul de mari instanțe din Lille în urma internării psihiatrice a lui René Loyen într-un stabiliment public. În raportul din 30 noiembrie 1994, Comisia a ajuns la concluzia de încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și Comitetul Miniștrilor a adoptat la 25 iunie 1996 o rezoluție în același sens.
A.
Procedura internă care a mai fost deja examinată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului
7.
La 20 decembrie 1985, în urma unei altercații cu o grefieră, René Loyen a fost supus unui ordin de plasare provizorie în stabiliment psihiatric de către primarul din Lille confirmat printr-un ordin prefectoral de plasare de oficio din aceeași dată. La 14 iulie 1986, René Loyen a beneficiat prin ordin prefectoral de o ieșire de încercare de șase luni iar apoi a fost reintern la 21
ianuarie 1987 pentru refuzul de a se supune controlului medical. Prefectul a emis un nou ordin de ieșire de încercare la 6 martie 1987 și a ordonat eliberarea sa definitivă la 3 iunie 1987. Între 1987 și 1989, reclamanții au intentat recurs la tribunalurile administrativ și judiciar.
8.
Durata procedurii administrative a fost obiect al unei alte cereri devant Curte (n
o
43543/98), declarată admisibilă la 2 iulie 2002.
9.
Reclamanții și Grupul de Informare Azil (GIA) au intentat la 23 și 30 august 1990 devant tribunalul de mari instanțe din Lille o acțiune civilă în daunelor-interese împotriva statului, a spitalului specializat din Armentière (devenit ulterior Stabiliment Public de Sănătate Mintală – EPSM), precum și a celor două municipalități în cauză (Lille și Mouvaux). Susțineau că atât internarea lui René Loyen, cât și reintegrarea sa în ianuarie 1987 erau abuzive.
10.
După mai multe cereri de amânare formulate de către părți și amânarea ordinului de închidere solicitată de reclamanți, cauza a fost trimisă la pledoarii la 2 martie 1992. O nouă amânare a fost ordonată după constituirea unui nou avocat pentru GIA.
11.
Prin scrisoare din 10 martie 1992, avocatul reclamanților a adus la cunoștința tribunalului o hotărâre a tribunalului de mari instanțe din Paris care, într-o cauză similară, hotărâse să suspende soluționarea. Indica că, în măsura în care o instanță între aceleași părți era în curs devant jurisdicțiile administrative, nu s-ar opune unei noi amânări sau retragerii de rol.
12.
La 12 martie 1992, președintele tribunalului de mari instanțe a emis un ordin de retragere din rol în termenii următori:
« (considerat) că o instanță între aceleași părți este în curs devant o altă jurisdicție; că soluția acestei instanțe condiționează continuarea prezentei cauze (...) »
Ordinul prevedea că înscrierea la rol putea fi restabilită la simpla cerere a unei părți, de îndată ce instanța putea continua în mod util.
13.
Tribunalul administrativ din Lille a pronunțat hotărârea sa la 9 iunie 1994. Aceasta a fost ulterior confirmată de curtea administrativă de apel din Nancy apoi de Consiliul de Stat la 18 mai 1998.
B.
Procedura internă ulterioară raportului Comisiei și deciziei Comitetului Miniștrilor
14.
În urma hotărârii tribunalului administrativ din Lille, o citație a fost depusă la 27 și 28 noiembrie 1995 devant tribunalul de mari instanțe din Lille la cererea reclamanților și a GIA împotriva Agenției Judiciare a Trezoreriei, municipalităților din Lille și Mouvaux și EPSM. La 6 decembrie 1995, avocatul reclamanților a cerut înscrierea cauzei la tribunalul de mari instanțe și, la 7 decembrie 1995, cauza a fost înscrisă la ședința din 18 ianuarie 1996. La 5 septembrie 1996, EPSM și comuna Mouvaux au depus concluziile sale. Reclamanții au depus noi concluzii. La 19 decembrie 1996, Agenția Judiciară a Trezoreriei a răspuns.
15.
La 16 iunie 1997, avocatul reclamanților a adresat un corespondență tribunalului informându-l de spitalizarea lui René Loyen și solicitând radierea pentru a putea reînscrie cauza la rol atunci când acesta ar fi în stare să se prezinte la ședință. Cauza a fost radiată din rol la ședința publică din 19 iunie 1997.
16.
La 22 septembrie 1998, avocatul reclamanților a cerut reînscrierea cauzei și a depus concluziile sale recapitulative de actualizare și responsive. Cauza a fost amânată la 7 ianuarie 1999 în urma unei cereri a EPSM din 3 octombrie 1998. Agenția Judiciară a Trezoreriei a depus concluzii la 13 noiembrie 1998. O amânare a cauzei la 18 februarie 1999 a fost pronunțată în urma cererilor respctive ale EPSM și Agenției Judiciare a Trezoreriei din 6 ianuarie 1999. La 12 și respectiv 16 februarie, reclamanții și Agenția Judiciară a Trezoreriei au cerut amânare. Cauza a fost amânată la 18 martie 1999, cu ordin de a concluziona înainte de această dată emis de magistrat la EPSM. În răspuns la noi cereri de amânare ale reclamanților și unor dintre apărători, cauza a fost amânată la 20 mai 1999, la 24 iunie 1999, la 16
septembrie 1999, la 28 octombrie 1999 și apoi la 16 decembrie 1999.
17.
Magistratul culegerii de acte a pronunțat un ordin de închidere a cercetării la 16 decembrie 1999 și a fixat ședința de pledoarii la 3
februarie 2000.
18.
La 15 decembrie 1999, avocatul reclamanților a adresat o corespondență tribunalului menționând decesul lui René Loyen și informând că cei doi alți reclamanți continuă acțiunea lor devant tribunal, atât în numele lor personal, cât și în calitatea de moștenitori ai lui René Loyen. A cerut amânarea la culegerea de acte pentru concluzii de redeschidere de instanță. Tribunalul a pronunțat deci o decizie de revocare a ordinului de închidere la 4 ianuarie 2000 și a trimis cauza la culegerea de acte din 9 martie 2000 pentru redeschidere de instanță de către moștenitori.
19.
La 9 martie 2000, a fost pronunțat un ordin de închidere. Ședința la tribunalul de mari instanțe a avut loc la 4 mai 2000.
20.
Prin hotărâre din 6 iulie 2000, tribunalul de mari instanțe din Lille a declarat admisibile și parțial bine întemeiate acțiunile introduse de reclamanți împotriva statului și EPSM. A pus în afara cauzei comuna Mouvaux. A suspendat soluția privind cerințele formulate împotriva comunei Lille, în așteptarea deciziilor care vor fi luate cu privire la instanțele intentate devant jurisdicțiile administrative. În consecință, tribunalul a condamnat solidar statul și stabilimentul spitalicesc să plătească reclamanților în calitate de moștenitori sumele de 1
500
000 de franci francezi (FRF) pentru prejudiciul economic, și 2
000
000
FRF pentru prejudiciul cu privire la libertatea lui René Loyen. I-a condamnat, de asemenea, să despăgubească prejudiciul moral al reclamanților, în valoare de 300
000 FRF pentru Marie-Louise Loyen, și 100
000 FRF pentru Sophie Bruneel.
21.
La 10 iulie 2000, o procedură de rectificare de eroare materială a fost intentată de avocatul comunei Lille, pe motiv că hotărârea menționa absența concluziilor în timp ce acesta ar fi depus. Prin hotărâre din 28 septembrie 2000, tribunalul de mari instanțe din Lille a ordonat rectificarea erorii materiale.
22.
În timp ce aceasta se întâmpla, la 7 august 2000, Agenția Judiciară a Trezoreriei a apelat hotărârea din 6 iulie 2000 devant curtea de apel din Douai. La 8
septembrie 2000, EPSM a făcut de asemenea.
23.
La 6 decembrie 2000, 21 decembrie 2000, 4 ianuarie 2001, 5 ianuarie 2001 și 18 decembrie 2001, apelații au depus concluzii. Reclamanții și-au depus concluziile la 23 octombrie și 19 noiembrie 2001. La 15 ianuarie 2002, la cererea Agenției Judiciare a Trezoreriei, magistratul culegerii de acte al curții de apel a pronunțat o ordonanță de comunicare în termen de cincisprezece zile reclamanților. La 21 și 25 februarie 2002, apelații au depus concluzii recapitulative. La 25 aprilie 2002, magistratul culegerii de acte a pronunțat o nouă ordonanță de comunicare reclamanților, cărora au răspuns prin concluzii recapitulative la 30 aprilie.
24.
La 6 iunie 2002, magistratul a stabilit o notificare procurorului general. Cauza a fost fixată la conferința culegerii de acte din 11
iunie 2002, apoi la ședința de pledoarii din 27 ianuarie 2003. Cauza este în curs.
PE DREPT
25.
Ca introducer, Curtea ia act de decesul lui René Loyen survenit la 3 noiembrie 1999, și de dorința moștenitorilor săi, și anume a soției și fiicei sale, de a continua cererea devant Curte, în numele lor personal și în calitatea de moștenitori. În conformitate cu jurisprudența sa (vezi, de exemplu,
X c.
Franța
, hotărâre din 31
martie 1992, seria
A n
o
234
‑
C, §
26), Curtea le recunoaște legitimație procesională pentru a se substitui de acum înainte reclamantului.
26.
Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să numească René Loyen «
reclamantul
» deși trebuie să atribuie astazi această calitate soției și fiicei sale (vezi, de exemplu,
Raimondo c.
Italia
, hotărâre din 22
februarie 1994, seria
A n
o
281
‑
A, § 2).
I.
CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
27.
Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul «
termenului rezonabil
» așa cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, formulat după cum urmează
:
«
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) în termen rezonabil, de o curte (...), care va decide (...) asupra controverse privind drepturile și obligațiile ei de caracter civil (...)
»
A.
Perioada de luat în considerare
28.
Guvernul consideră că procedura a decurs de la 30 noiembrie 1994, data adoptării raportului Comisiei în cererea anterioară (n
o
17724/91) a soților Loyen. Faptul că Sophie
Bruneel nu era reclamantă în această procedură nu ar trebui, în opinia sa, să schimbe aprecierea pe care Comisia o dăduse asupra duratei procedurii până la data raportului. Procedura a, potrivit Guvernului, durat până în prezent șapte ani și zece luni.
29.
Reclamanții consideră că punctul de plecare al perioadei de luat în considerare trebuie diferențiat pentru Sophie Bruneel care nu era parte la prima procedură dusă devant Comisie, cu toate că era parte la procedura internă de la origine.
30.
Curtea observă că René Loyen și Marie-Louise Loyen sesizaseră Comisia o cerere anterioară privind durata unei părți din procedura obiect al prezentei cauze. În raportul din 30 noiembrie 1994, Comisia a ținut seama de perioada de la 23 august 1990 la 30
noiembrie 1994 și a ajuns la concluzia de încălcare a articolului 6 § 1. Comitetul Miniștrilor a enterinat raportul Comisiei și a acordat reclamanților o sumă de 68 000 FF cu titlul de satisfacție echitabilă (și anume 50
000 FF pentru prejudiciul moral și 18
000 FF în rambursare a cheltuielilor și costurilor).
31.
Curtea consideră deci că, în ceea ce privește René Loyen și Marie-Louise Loyen, prezenta cerere trebuie considerată ca referitoare la perioada începând cu data raportului Comisiei, 30
noiembrie 1994, și încă în curs în prezent. Durata procedurii de luat în considerare este deci mai mult de opt ani și trei luni.
32.
În ceea ce privește Sophie Bruneel, care nu era reclamantă la recursul depus devant Comisie, dar care era bine parte în procedura internă, cererea se referă la întreaga procedură care a început la 23 august 1990 și este încă în curs. Procedura a deci durat deja mai mult de doisprezece ani și șase luni în privința sa.
B.
Aprecierea duratei procedurii
1.
Cu privire la admisibilitate
33.
Curtea constată că acest grief nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de altfel, că acesta nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să îl declare admisibil.
2.
Cu privire la meritul
34.
Guvernul afirmă că cauza a prezintat o anumită complexitate. Subliniază că devant tribunalul de mari instanțe, termenul a fost considerabil prelungit de radierea cauzei cerută de avocatul reclamanților pentru motiv medical în timp ce cauza era în stare, ceea ce a determinat suspendarea cauzei pentru un an, trei luni și trei zile. Dacă se scade această perioadă de suspensie, un an, șase luni și douăzeci și trei de zile s-au scurs între prima citație și cererea de radiare a cauzei, ceea ce este rezonabil potrivit Guvernului. Guvernul consideră că reclamanții au, în această perioadă, întârziat procedura prin cereri succesive de amânare. După reînscrierea cauzei la rol, un an nouă luni și paisprezece zile s-au scurs până ca tribunalul de mari instanțe să pronunțe hotărârea. Acest termen se explică, potrivit Guvernului, prin decesul lui René Loyen care a avut ca efect întreruperea instanței. Guvernul consideră că timp care s-a scurs între cererea de reînscrierea la rol și noul ordin de închidere este imputabil doar comportamentului părților, și în special reclamanților. Guvernul afirmă că devant curtea de apel din Douai, o singură perioadă de inactivitate poate fi constatată și trebuie atribuită comportamentului Guvernului. Având în vedere aceste elemente, Guvernul concluzionează că procedura a fost dusă în termen rezonabil.
35.
Reclamanții consideră, pe de altă parte, că cauza nu era complexă. Ei consideră că dacă termenii rezultând din cererile lor de amânare nu pot fi imputați Guvernului, nu se poate reproșa să le fi solicitat în momentul în care erau întemeiate pe absența diligență a părții apărătoare, și nu se poate admite că cererile de amânare ale părților apărătoare să fie o scuză pentru Guvern. Reclamanții consideră că nimic nu explică de ce judecătorii primei instanțe nu au fixat data ședinței
între 5 februarie 1997 și 29 mai 1997. De asemenea, cauza fiind redeschisă la 22 septembrie 1998, ar fi trebuit să fie chemată înainte de sfârșitul anului. Nimic nu explică de ce ședința de pledoarii nu a fost fixată decât la 27 ianuarie 2003 în timp ce cauza era în stare de a fi judecată deja la 30 aprilie 2002
; reclamanții consideră că acest termen este nerezonabil.
36.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și importanța litigiului pentru interesații (vezi, printre multe altele,
Frydlender c. Franța
[GC], n
o
30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).
37.
Curtea constată că cauza nu a prezentat dificultate particulară.
38.
Privind René și Marie-Louise Loyen, durata procedurii este de opt ani și trei luni, ceea ce este
a priori
lung, cu atât mai mult că, pe de o parte, procedura deja duraseseră mai mult de patru ani și trei luni anterior (cf.
mutatis mutandis
hotărârile
SAGEMA S.N.C. și Rotondi c. Italia
, n
os
40184/98 și 38113/97, 27
aprilie
2000) și, pe de altă parte, cauza este încă în curs devant instanța de gradul doi. Privind Sophie
Bruneel, care nu era reclamantă la recursul depus devant Comisie, dar care era bine parte în procedura internă, cererea se referă la întreaga procedură care a început la 23 august 1990 și este încă în curs. Procedura a deci durat deja mai mult de doisprezece ani și șase luni pentru două grade de jurisdicție
; această durată este,
a fortiori,
prea lungă.
39.
Cu privire la comportamentul reclamanților, Curtea consideră că nu se poate reproșa reclamanților că au făcut uz de diversele posibilități procedurale pe care dreptul intern le deschidea. Cu toate acestea, comportamentul reclamanților constituie un element obiectiv, neimputabil statului pârât și care intervine în linie de cont pentru a determina dacă a existat sau nu depășire a termenului rezonabil al articolului 6 § 1 (
Wiesinger c. Austria,
hotărâre din 30 octombrie 1991, seria A n
o
213, § 57 ;
Erkner și Hofauer,
hotărâre din 23
aprilie 1987, seria A n
o
117, § 68). Curtea consideră că trebuie să țină seama de faptul că reclamanții pot fi ținuți responsabili pentru o anumită întârziere în tratarea cauzei, din cauza cererilor lor de amânare, radiare/reînscrierea la rol și de revocare a ordinului de închidere. Cu toate acestea, trebuie constatat că o asemenea întârziere nu ar fi determinantă privind durata globală a procedurii, care a cunoscut doar două grade de jurisdicție. Or Curtea reafirmă că revine statelor contractante să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât jurisdicțiile lor să puțească garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă asupra controverselor relative la drepturile și obligațiile sale de caracter civil în termen rezonabil (vezi hotărârea
Frydlender
sus-citată, §
45).
40.
În aceste condiții, la lumina criteriilor stabilite de jurisprudență și ținând seama de ansamblul circumstanțelor cauzei, Curtea consideră că cauza reclamanților nu a fost ascultată în termen rezonabil.
41.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
II.
CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE
42.
Reclamanții se plânge, de asemenea, de faptul că în Franța nu există nicio jurisdicție căreia cineva să i se poată adresa pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii. Invocă art. 13 din Convenție care se citește după cum urmează
:
«
Orice persoană a cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate are dreptul la obținerea unui recurs efectiv devant o instanță națională, chiar și dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
»
1.
Cu privire la admisibilitate
43.
Curtea constată că acest grief nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de altfel, că acesta nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să îl declare admisibil.
2.
Cu privire la meritul
44.
Guvernul declară că se înclină înainte de înțelepciunea Curții pentru a aprecia acest grief.
45.
Curtea reamintește că în hotărârea
Kudla c. Polonia
([GC], n
o
30210/96, §
156, CEDH 2000
‑
XI), ea a judecat că art. 13 din Convenție «
garantează [un drept la] un recurs efectiv devant o instanță națională care permite să se plângă de o încălcare a obligației, impusă de art. 6 § 1, de a asculta cauzele în termen rezonabil
». Rezultă atât din hotărârea
Kudla
sus-citată cât și din decizia
Mifsud c. Franța
((dec.), n
o
57220/00, CEDH 2002–VIII) că, pentru a fi efectiv, un recurs trebuie să permită fie să intervină mai devreme decizia jurisdicțiilor sesizate, fie să furnizeze justiciabililor o reparație adecvată pentru întârzierile deja acumulate (
Kudla
, § 159,
Mifsud
, § 17 sus-citate).
46.
Curtea subliniază că ea a mai avut ocazia să se pronunțe pe această chestiune în cauza
Nouhaud și alții c. Franța
(
n
o
33424/96, §§
44-45, 9
iulie 2002, nepublicată). Curtea reamintește că, în ceea ce privește procedurile judiciare, ea a considerat că recursul articolului L. 781-1 din codul organizării judiciare avusese, la data 20 septembrie 1999, un grad de certitudine juridică suficient pentru a putea și trebuie să fie utilizat în scopurile articolului
35 § 1 din Convenție (
Mifsud
sus-citat). Trebuie constatat că această dată este ulterioară datei de introducere a prezentei cereri devant Curte. Or, este la data introducerii cererii devant Curte că «
efectivitatea
» recursului în sensul articolului 13 trebuie să fie apreciată, la fel ca existența căilor de recurs interne de epuizat în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, aceste două dispoziții prezentând «
afinități strânse
» (
Kudla
sus-citat, § 152).
47.
În consecință, pentru a ajunge în speță la constatarea încălcării articolului
13 din Convenție, este suficient pentru Curtea să constate că, în orice caz, la data introducerii cererii, nu exista în dreptul intern niciun «
recurs efectiv
» care să permită reclamanților să-și facă valabile revendicările rezultate din durata acestei proceduri.
III.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
48.
Potrivit articolului 41 din Convenție,
«
Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor acesteia, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite să șteargă decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
»
A.
Pagubă
49.
René Loyen cere 70
000 euro (EUR) cu titlul prejudiciului moral și financiar. Marie-Louise Loyen și Sophie Bruneel cer respectiv 32
500 EUR și 40
000 EUR cu același titlu.
50.
Guvernul consideră, pe de altă parte, că doar putea da loc la reparație grief a cărui încălcare ar fi eventuală constatată de Curte, și anume durata excesivă a procedurii devant jurisdicțiile naționale. Prin urmare, propune a aloca o sumă totală de 7
000 EUR de distribuit între cei doi reclamanți pentru prejudiciul suferit de soțul/tatăl lor și prejudiciile lor personale.
51.
Curtea reamintește că constatările de încălcare a Convenției la care ajunge rezultă exclusiv dintr-o încălcare a dreptului reclamanților să-și vadă cauza ascultată în «
termen rezonabil
», și din dreptul lor de a beneficia de un recurs care le-ar fi permis să obțină sancțiunea acestui drept. În aceste circumstanțe, ea nu vede legătură de cauzalitate între încălcările constatate și niciun prejudiciu material de care reclamanții ar fi putut suferi ; trebuie deci să respingă acest aspect al pretenșiilor lor (vezi, de exemplu,
Arvois c.
Franța
, n
o
38249/97, §
18, 23
noiembrie 1999, nepublicată).
52.
Curtea admite, pe de altă parte, că reclamanții au putut suferi o anumită nedreptate morală din cauza duratei procedurii. Ea consideră, cu toate acestea, că eventual nedreptatea morală suferită de Marie-Louise Loyen și Sophie Bruneel se găsește suficient reparată prin constatarea încălcării (vezi,
mutatis mutandis, Scopelliti c. Italia
, hotărâre din 23 noiembrie 1993, seria A n
o
278, p.
10, § 31). Pe de altă parte, ea consideră că prelungirea procedurii litigioase dincolo de «
termenul rezonabil
» a cauzat lui René Loyen o nedreptate morală certă, justificând acordarea unei indemnități. Pronunțând în echitate cum cere art. 41, aloca în comun suma globală de 7
000
EUR Marie-Louise Loyen și Sophie Bruneel în calitate de moștenitori ai lui René Loyen.
B.
Cheltuieli și costuri
53.
Reclamanții cer 2
359,50 EUR cu titlu a cheltuielilor de procedură devant Curte. Produc patru facturi întocmite de persoană care îi reprezintă devant Curte, D. Philippe Bernardet, datate din 28 iunie 1999, 3 august 2002, 5 noiembrie 2002 și 11 decembrie 2002, și care poartă menționare «
TVA nefacturată
».
54.
Guvernul observă că reclamanții sunt reprezentați devant Curte de un sociolog, și nu de un avocat. El propune a versa cheltuielile suportate pentru examinarea admisibilității devant Curte, cu condiția să fie dovedit în mod corespunzător.
55.
Curtea reamintește că, în faza procedurii următoare deciziei asupra admisibilității cererii sale, un reclamant nu poate, în principiu, să fie reprezentat devant ea decât de un consilier autorizat să exercite într-una din Părțile contractante (art. 36 §§ 3 și 4 din regulament). Curtea a dedus din aceasta că, atunci când reprezentantul său nu îndeplinește această condiție (cum este cazul în speță), un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor de reprezentare suportate anterior deciziei asupra admisibilității, dar nu pe acelea suportate ulterior (hotărâre
Vermeersch c. Franța
, n
o
39273/98, § 35).
56.
În speță, Curtea examinând în același timp admisibilitatea și meritul cauzei, reclamanții sunt autorizați să ceară totalul cheltuielilor de reprezentare lor, presupus că sunt dovedite și că sunt rezonabile. Asta fiind, Curtea consideră că suma solicitată nu poate fi considerată rezonabilă și hotărăște a aloca suma de 1
000
EUR reclamanților pentru cheltuieli și costuri, toate taxele incluse.
C.
Dobanzi de întârziere
57.
Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM,
1.
Declară
cererea admisibilă cu privire la revendicările privind durata excesivă a procedurii și absența în dreptul intern a unui recurs care ar fi permis reclamanților să obțină sancțiunea dreptului lor de a vedea cauza ascultată în termen rezonabil
;
2.
Constată
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție
;
3.
Constată
că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție
;
4.
Constată
:
a)
că
Statul pârât trebuie să verseze reclamanților, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului
44
§
2 din Convenție
:
–
suma globală de 7
000 EUR (șapte mii euro) în comun la Marie-Louise Loyen și Sophie Bruneel în calitate de moștenitori ai lui René Loyen
;
–
suma globală de 1
000 EUR (o mie euro) la Marie
‑
Louise
Loyen și Sophie Bruneel cu titlul cheltuielilor și costurilor, toate taxele incluse
;
b)
că plecând de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale
;
5.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru suplimentare.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la
29 aprilie 2003 conform articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Grefieră
Președinte