P4 RADIO HELE NORGE ASA v. NORWAY

Reclamantul, P4 Radio Hele Norge ASA (denumită în continuare P4), este o societate de radiodifuziune înființată în Norvegia. Societatea reclamantă este reprezentată în fața Curții de către dl Kyrre Eggen, un avocat practicant la Oslo. La 5 martie 2001, P4 a solicitat autorizarea radiodifuziunii, în întregime sau în parte, audierea principală (hovedforhandling) într-un proces penal major cu privire la acuzațiile împotriva a patru persoane de ucidere triplă, așa-numitul caz de ordin, care urmează să se desfășoare în fața Curții de District Nes (herredsrett) începând cu 18 aprilie 2001. Potrivit reclamantului, acesta a fost probabil cel mai spectaculos și mass-focalizat caz penal din istoria norvegienă. Cazul a implicat un fiu și soția sa, soția lui jumătate soră și un prieten al acestuia din urmă, care au fost acuzați de uciderea părinților și sora fiului, comis într-o manieră deosebit de brutală. Judecătorul judecător de district (sorenskriveren), care a primit cererea la 26 martie 2001, a răspuns prin fax: „APLICAȚIE PENTRU BROADCASING Cazul de ordin a respins pe Hereby Nimeni nu a primit această autorizație” Decizia de mai sus a fost luată în temeiul articolului 131A (în versiunea sa aplicabilă la momentul respectiv) din Legea 1915 privind administrarea curților (domstolloven). P4 a apelat împotriva acestei hotărâri la Curtea Înaltă Eidsivating (lagmannsrett) și a solicitat să-i anuleze refuzul Curții de District de a difuza și de a da o nouă hotărâre. Reclamantul a susținut că nu există justificare pentru refuzul de radiodifuziune din declarațiile de deschidere și argumentele de închidere ale avocaților și din livrarea verdictului. La 4 aprilie 2001, Curtea Înaltă a respins (avizul) recursul. În acest context, procedura nu a constatat nicio eroare care justifică anularea refuzului. În ceea ce privește substanța deciziei, a susținut că aceaceasta este o chestiune care, prin natura sa însăși, nu poate face obiectul unui recurs (uangripelig). Prin urmare, Curtea Înaltă a adăugat că, în pofida acestei limitații pe propria sa jurisdicție, nu a constatat că refuzul contestat a conflictat fie cu dispozițiile Convenției privind caracterul public al procedurilor judiciare, fie cu cele privind libertatea de exprimare. La 23 aprilie 2001, Comitetul de selectare a apelurilor al Curții Supreme a respins în unanimitate un recurs de către P4 împotriva hotărârii Curții Înalte. Rațiunea Comitetului ar putea fi rezumată după cum urmează. Comitetul a remarcat absența, în secțiunea 131 (incluzând dispozițiile articolului 131A în conformitate cu o modificare din 1999, care nu a intrat încă în vigoare) a Lectului de administrație a Curții 1915, a unei dispoziții exprese privind dreptul de recurs împotriva refuzului de difuzare, spre deosebire de secțiunile 129 și, respectiv, 130 privind interdicția de raportare a procedurilor judiciare (referitforbud) și a publicării deciziilor judiciare. Acest lucru a sugerat că secțiunea 131 de decizii nu ar trebui să fie deschise la recurs. Cu toate acestea, Comitetul nu a considerat necesar să ia în considerare argumentul reclamantului potrivit căruia un drept de recurs ar urma de la art. 377 din Codul de Procedură Penală (straffeprosessloven), deoarece un astfel de drept ar putea, în orice caz, urma de faptul că s-a afirmat că a fost încălcat un drept al Convenției. În această privință, Comitetul a menționat dispozițiile Actului privind drepturile omului privind prioritatea convențiilor internaționale privind drepturile omului asupra dreptului intern și art. 13 din Convenția privind dreptul la un remediu eficace pentru „argumentele” de încălcare. Comitetul a remarcat o decizie a fostei Comisiei (Atkin și altele c. Regatul Unit, cerere nr. 13366), care a avut în vedere plângerile de către două jurnaliști în temeiul articolelor 10 și 13 din Convenție privind ordinele judiciare de interzicere a raportării și de a auzi un caz în apropiere, respins vădit nefondat. S-a constatat că interferența a fost justificată în sensul art. 10 § 2 și că, absența unei plângeri de încălcare, art. 13 nu se aplică. Comitetul a observat, de asemenea, că criteriul „acuzației argumentale” a fost criticat în teorie juridică și a subliniat că condiția de a depune un recurs în temeiul legislației procedurale norvegiene este că afirmația recurentei de încălcare nu a apărut în întregime nefondată. În ceea ce privește decizia în cauză, Comitetul constată că Curtea Înaltă a respins recursul pe motive jurisdicționale, a citat concluziile sale cu privire la fondul și a susținut aceste concluzii. În ceea ce privește acest aspect, Comitetul a remarcat: „Comitetul este de acord cu ceea ce a fost declarat de Înaltul Tribunal și subliniază faptul că principiul publicității din art. 6 § 1 este de a asigura controlul democratic al instanțelor, nu dreptul publicului de a primi informații și că principiul este păstrat prin dispozițiile privind ședința publică și libertatea de a raporta în ... Comitetul nu poate vedea că interdicția din art. 131A, primul paragraf, a Actului privind, printre altele, înregistrarea pentru transmiterea radio a procedurii într-un caz penal încălcă dreptul de a primi și difuza informațiile în temeiul art. 10 din Convenție. Se reamintește că media nu este exclusă sau impusă o obligație de tăcere în privința procedurii. Comitetul nu găsește sprijin în jurisprudența Curții sau [ex-Jurisprudenței] a Comisiei de interpretare a dreptului la libertate de exprimare, ceea ce înseamnă că există dreptul de a înregistra din proceduri penale în vederea radiodifuziunilor sau a televiziunii. În sfârșit, trebuie remarcat că, în temeiul articolului 131A al doilea paragraf, se poate face o derogare de la interdicția din primul paragraf în cadrul audierii principale în cazul în care există motive speciale și după ce au auzit opiniile părților.” Între timp, la 18 aprilie 2001, procesul a început în fața Curții de District. Datorită interesului mass-media în acest caz și din moment ce sala de audiere a fost prea mică pentru a găzdui atât membrii reprezentanților publici, cât și reprezentanții mass-media obișnuiți, s-au făcut aranjamente speciale care permit presei să urmeze procesul într-un centru de presă, înființat într-o sală de sport, la care sunetul și imaginea au fost transmise în direct și prezentate pe un ecran de televiziune. Secțiunea 131A, astfel cum este în vigoare la momentul material, din Legea 1915 privind administrarea curților (domstolloven) prevede: „În timpul procedurii orale într-un caz penal, sunt interzise fotografiarea, filmarea și înregistrările de radio sau televiziune. De asemenea, este interzis să ia fotografii sau să facă înregistrări ale acuzatului sau a condamnatului pe calea sau de la audiere sau când stă în clădirea în care audierea are loc, fără consimțământul său. În cazul în care există motive speciale pentru acest lucru, instanța poate, în cursul procedurii, să facă o excepție de la interdicția [de mai sus] dacă se poate presupune că nu ar afecta în mod indebit examinarea cauzei și nici alte motive militează în mod decisiv împotriva faptului. Înainte de autorizare, părțile ar trebui să aibă ocazia de a-și exprima opiniile.” art. 377 din Codul de Procedură Penală (straffeprosessloven) spune: „Un recurs interlocutiv poate fi interzis împotriva unei hotărâri sau a unei hotărâri a oricărei persoane care sunt afectate astfel, cu excepția cazului în care aceasta poate constitui obiectul unui recurs adecvat sau poate servi drept motiv pentru un astfel de recurs de către respectiva persoană, sau, din cauza naturii sau a unei dispoziții legale specifice, este necalificabil.”

The applicant, P4 Radio Hele Norge ASA (hereinafter referred to as P4), is a radio broadcasting company established in Norway. The applicant company is represented before the Court by Mr. Kyrre Eggen, a lawyer practising in Oslo. On 5 March 2001 P4 applied for authorisation to radiobroadcast, in whole or in part, the main hearing (hovedforhandling) in a major criminal trial concerning charges against four persons of triple murder, the so-called Orderud case, scheduled to take place before the Nes District Court (herredsrett) as from 18 April 2001. According to the applicant, this was probably the most spectacular and media-focused criminal case in Norwegian history. The case involved a son and his wife, the wife’s half-sister and a friend of the latter, who were charged with the murder of the son’s parents and sister, committed in a particularly brutal manner. The district court judge (sorenskriveren), who received the application on 26 March 2001, replied by fax: “APPLICATION FOR BROADCASTING The Orderud case Hereby rejected Nobody is granted such permission” The above decision was taken under section 131A (in its version as applicable at the relevant time) of the Administration of Courts Act 1915 (domstolloven). P4 appealed against this decision to the Eidsivating High Court (lagmannsrett) and requested it to quash the District Court’s refusal to broadcast and to give a new decision. The applicant maintained that there was no justification for refusing radio broadcasting from the lawyers’ opening statements and closing arguments and from the delivery of verdict. On 4 April 2001 the High Court dismissed (avviste) the appeal. In so far the procedure was concerned, it found no error which warranted setting aside the refusal. Regarding the substance of the decision, it held that this was a matter which by its very nature could not form the subject of an appeal (uangripelig). The High Court added incidentally that, notwithstanding this limitation on its own jurisdiction, it did not find that the disputed refusal conflicted with either the Convention provisions concerning the public character of judicial proceedings or those on freedom of expression. On 23 April 2001 the Appeals Selection Committee of the Supreme Court unanimously rejected an appeal by P4 against the High Court’s decision. The Committee’s reasoning could be summarised as follows. The Committee noted the absence, in section 131 (incorporating the provision of section 131A according to an amendment in 1999, which had not yet entered into force) of the Administration of Court’s Act 1915, of an express provision on the right to appeal against a refusal to broadcast, unlike sections 129 and 130 concerning respectively prohibition on reporting from judicial proceedings (referatforbud) and publication of judicial decisions. This suggested that section 131 decisions were not intended to be open to appeal. However, the Committee did not find it necessary to consider the applicant’s argument that a right of appeal would follow from Article 377 of the Code of Criminal Procedure (straffeprosessloven), since such a right could in any event follow from the fact that it had been claimed that a Convention right had been violated. In this connection the Committee mentioned the provisions of the Human Rights Act on the precedence of international human rights conventions over domestic law and Article 13 of the Convention on the right to an effective remedy for “arguable claims” of violation. The Committee noted a decision by the former Commission (Atkin and Others v. the United Kingdom, application no. 13366), which concerned complaints by two journalist under Articles 10 and 13 of the Convention about judicial orders to prohibit reporting and to hear a case in camera, rejected as manifestly ill-founded. It was found that the interference was justified for the purposes of Article 10 § 2 and that, absent an arguable claim of violation, Article 13 did not apply. The Committee further observed that the “arguable claim” criterion had been criticised in legal theory and pointed out that the condition for lodging an appeal under Norwegian procedural law was that the appellant’s claim of violation did not appear entirely unfounded. As regards the decision under challenge, the Committee, noting that the High Court had dismissed the appeal on jurisdictional ground, quoted its findings on the merits and upheld those findings. As regards the latter aspect, the Committee observed: “The Committee agrees with what has been stated by the High Court and points to the fact that the principle of publicity in Article 6 § 1 is to ensure democratic control of the courts, not the right of the public to receive information, and that the principle is preserved by the provisions on public hearing and the freedom to report in ... the Administration of the Courts Act. The Committee cannot see that the prohibition in section 131A, first paragraph, of the Act on, inter alia, recording for radio transmission from the proceedings in a criminal case infringes the right to receive and impart information under Article 10 of the Convention. It is recalled that the media are not excluded from, or imposed a duty of silence about, the proceedings. The Committee finds no support in the Court’s or the [former] Commission’s case-law for interpreting the right to freedom of expression to mean that there is a right to record from criminal proceedings with a view to radio - or television broadcasting. At last, it should be noted that, under section 131A, second paragraph, a derogation from the prohibition in the first paragraph may be made during the main hearing where there are special reasons and after having heard the views of the parties.” In the meantime, on 18 April 2001 the trial started before the District Court. It was held in open court. Because of the great media interest in the case and since the hearing room was too small to host both members of the ordinary public and media representatives, special arrangements were made enabling the press to follow the trial at a press centre, set up in a sports hall, to which sound and picture were transmitted live and shown on a television screen. Section 131A, as in force at the material time, of the Administration of Courts Act 1915 (domstolloven) provided: “During oral proceedings in a criminal case, photographing, filming and radio - or television recordings are prohibited. It is also prohibited to take photographs or make recordings of the accused or the convicted on his or her way to, or from, the hearing or when he or she is staying inside the building in which the hearing takes place, without his or her consent. If there are special reasons for doing so, the court may in the course of the proceedings make an exception from the [above] prohibition if it can be assumed that it would not unduly affect the examination of the case and no other reasons militate decisively against doing so. Before authorisation is given the parties should have an opportunity to express their views.” Article 377 of the Code of Criminal Procedure (straffeprosessloven) reads: “An interlocutory appeal may be brought against a court order or decision by any person who is affected thereby unless it may form the subject of an appeal proper or may serve as a ground for such an appeal by the said person, or by reason of its nature or a specific statutory provision is unchallengable.”