Borghesi împotriva Italiei

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 60890/00 prezentată de Maddalena Borghezi împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 6 mai 2003 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello mes Vajić Bototarova Zagrebelsky Steiner, judecători și grefier adjunct al secțiunii Nielsen Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 11 iunie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei, Maddalena Borghesi, este un resortisant italian, născut în 1944 și rezident în Turi.

Ea este reprezentată în fața Curții de către Maestru Ventura, avocat în Bari. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Recurenta a moștenit de la mama sa un teren de aproximativ 14 297 metri pătrați situat în Turi (Bari) și înregistrat la cadastru, fișa 21, parcelele 1217, 1218, 1219. printr-un decret din 15 martie 1983, administrația lui Turi a autorizat ocupația de urgență de 2 500 de metri pătrați din terenul menționat (pamantul A), pentru o perioadă maximă de doi ani, în vederea exproprierii pentru construcția unei lanuri. La 23 aprilie 1983 administrația lui Turi a ocupat efectiv terenul și a inițiat lucrările de construcție.

La o dată nespecificată, administrația lui Turi a ocupat două parcele suplimentare (teritoriul B) de pe terenul reclamantei, în jur de 1 362 metri pătrați, în vederea construirii unui drum. Această ocupație nu a fost autorizată în nici un moment. La 18 martie 1983, mama reclamantei a introdus o acțiune în fața Tribunalului Administrativ din Bari (TAR), în vederea obținerii declarației de dejuire a procedurii de expropriere privind terenul utilizat pentru construirea școlii. În 1994, tribunalul administrativ din Bari a declarat că procesul era expirat. La o dată nespecificată, mama reclamantei a decedat. Prin intermediul unui act notificat la 10 septembrie 1987, recurenta a atribuit orașul Turi în fața Tribunalului Civil din Bari.

În ceea ce privește terenul A, reclamanta susținea în primul rând că ocupația de 2 500 de metri pătrați a terenului său era ilegală pe motiv că aceasta era prelungită dincolo de termenul permis fără a se efectua exproprierea. Recurenta a solicitat daune-interese care decurg din ocuparea terenului, în limita valorii de piață a terenului, plus o sumă pentru prejudiciul cauzat părților de teren care nu sunt ocupate. În ceea ce privește terenul B reclamanta a solicitat daune-interese în raport cu valoarea de piață a terenului. printr-o hotărâre din 15 februarie 1994, Tribunalul a condamnat administrația din Turi să plătească o sumă de 716 381 395 lire italiene (ITL), care a fost plătită începând din 1992, pentru ocupația terenului reclamantei care nu a fost urmată de un decret de expropriere și pentru prejudiciul cauzat părților dintr-un teren neocupat.

1995, administrația lui Turi a intervenit în apelul acestei hotărâri în fața instanței judecătorești din Bari și a solicitat suspendarea execuției. La 18 octombrie 1996, instanța judecătorească din Bari a respins cererea de suspendare a executării hotărârii Primăriei și a confirmat executarea provizorie a sentinței. Orașul Turi a solicitat judecătorului o nouă expertiză pentru a recalcula suma care trebuie acordată în conformitate cu legea nr. 662 din 1996 a intrat în vigoare între timp. Recurenta și-a retras și a excitat încălcarea articolului 6 din convenție. Printr-o ordonanță din 5 iulie 1997, instana de apel a acordat o nouă expertiză pentru a recalcula suma care trebuie acordată în conformitate cu Legea nr. 662 din 1996. Procedura este în prezent în curs de desfășurare în fața instanței de apel.

GRIFS 1. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge de durata procedurii. 2. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, se plânge de lipsa de echitate a procedurii pe motiv că nu poate fi despăgubită în funcție de valoarea de piață a terenului în temeiul legii nr. 662 din 1996, care a intrat în vigoare între timp. Aceasta susține că a existat o încălcare a principiului preeminenței dreptului ca efect al ingerinței puterii legislative în administrarea justiției. 3. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plânge că a fost privat de terenul său într-un mod incompatibil cu Acela art. 1 din Protocolul nr. (1) În opinia sa, la aproximativ 20 de ani de la ocuparea terenului, nu a primit încă o despăgubire și principiul exproprierii indirecte nu este în conformitate cu principiul preeminenței dreptului.

ÎN afara cazului în care reclamanta se plânge de durata procedurii pe care a introdus-o în fața instanței din Bari. 6 alin. (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamanta a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac care i-au fost deschise în dreptul italian. Curtea constată că, în conformitate cu legea Pinto, persoanele care au suferit sau nu un prejudiciu patrimonial patrimonial poate sesiza instana de apel competentă pentru a constata încălcarea Conveniei Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil de la art. 6 alineatul (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacie echitabilă.

Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii cu privire la admisibilitate (a se vedea, printre altele, e-mailurile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDO 2001-IX și nr 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin legea Pinto este o acțiune pe care recurenta trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Curtea consideră că cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție.

Recurenta invocă încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție ca urmare a aplicării procedurii Legii nr. 662 din 1996. art. 6 este astfel formulat Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Recurenta anulează încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor astfel cum este garantată prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulată Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale.

Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână În cazul în care nu se respectă dreptul la respectarea bunurilor și lipsa de echitate a procedurii, se declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren nielsen Christos Rozakis grefier adjunct președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 60890/00 présentée par Maddalena BORGHESI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 mai 2003 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , P. Lorenzen , G. Bonello , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky , M me E. Steiner, juges , et de M. S. Nielsen, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 11 juin 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, Maddalena Borghesi, est une ressortissante italienne, née en 1944 et résidant à Turi.

Elle est représentée devant la Cour par Maître Ventura, avocat à Bari. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. La requérante a hérité de sa mère un terrain d’environ 14 297 mètres carrés sis à Turi (Bari) et enregistré au cadastre, feuille 21, parcelles 1217, 1218, 1219. Par un arrêté du 15 mars 1983, l’administration de Turi autorisa l’occupation d’urgence de 2 500 mètres carrés dudit terrain (terrain A), pour une période maximale de deux ans, en vue de l’expropriation pour la construction d’une école. Le 23 avril 1983 l’administration de Turi procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.

A une date non précisée, l’administration de Turi occupa deux parcelles supplémentaires (terrain B) du terrain de la requérante d’environ 1 362 mètres carrés en vue de la construction d’une route. Cette occupation n’avait à aucun moment été autorisée. Le 18 mars 1983, la mère de la requérante avait introduit un recours devant le tribunal administratif de Bari (TAR), afin d’obtenir la déclaration d’illégitimité de la procédure d’expropriation concernant la parcelle du terrain utilisée pour la construction de l’école. N’ayant accompli aucun acte de procédure pour la période de deux ans, en 1994, le tribunal administratif de Bari déclara que le procès était périmé. A une date non précisée, la mère de la requérante décéda.

Par un acte notifié le 10 septembre 1987, la requérante assigna la ville de Turi devant le tribunal civil de Bari. Quant au terrain A, la requérante alléguait en premier lieu que l’occupation de 2 500 mètres carrés de son terrain était illégale au motif que celle-ci s’était prorogée au delà du délai autorisé sans qu’il soit procédé à l’expropriation. La requérante demandait les dommages-intérêts découlant de l’occupation du terrain à concurrence de la valeur vénale du terrain, plus une somme pour le préjudice causé aux parties de terrain non occupées. Pour le terrain B la requérante demandait les dommages-intérêts à concurrence de la valeur vénale du terrain.

Par un jugement du 15 février 1994, le tribunal condamna l’administration de Turi à payer une somme de 716 381 395 lires italiennes (ITL), indexée à partir de 1992, pour l’occupation des terrains de la requérante non suivie d’un décret d’expropriation et pour le préjudice causé aux parties d’un terrain non occupées. Il ordonna l’exécution du jugement. Le 14 septembre 1995, l’administration de Turi interjeta appel de ce jugement devant la cour d’appel de Bari et demanda le sursis à exécution. Le 18 octobre 1996, la cour d’appel de Bari rejeta la demande de sursis à l’exécution de la mairie et confirma l’exécution provisoire du jugement. La ville de Turi demanda au juge une nouvelle expertise pour recalculer la somme à octroyer en fonction de la loi n o 662 de 1996 entre-temps entrée en vigueur.

La requérante s’opposa et excipa la violation de l’article 6 de la Convention. Par un ordonnance du 5 juillet 1997, la cour d’appel ordonna une nouvelle expertise afin de recalculer la somme à octroyer en fonction de la loi n o 662 de 1996. La procédure est actuellement pendante devant la cour d’appel. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure. 2. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention elle se plaint de l’absence d’équité de la procédure au motif qu’elle ne pourra être dédommagée à hauteur de la valeur vénale du terrain par effet de la loi n o 662 de 1996, entre-temps entrée en vigueur. Elle soutient qu’il y a eu violation du principe de la prééminence du droit par effet de l’ingérence du pouvoir législatif dans l’administration de la justice.

3. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint d’avoir été privée de son terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n o 1. Elle fait valoir qu’environ vingt ans après l’occupation de son terrain elle n’a pas encore perçu une indemnisation et que le principe de l’expropriation indirecte n’est pas conforme au principe de la prééminence du droit. EN DROIT 1. La requérante se plaint de la durée de la procédure qu’elle a introduite devant le tribunal de Bari. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour doit d’abord déterminer si la requérante a épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit italien.

La Cour note que selon la « loi Pinto » les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non - patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable. La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n o 69789/01, Brusco c. Italie du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n o 34969/97, Giacometti c. Italie du 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que la requérante doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.

Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. La requérante allègue la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de l’application à la procédure de la loi n o 662 de 1996. L’article 6 est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

3. La requérante allègue la violation de son droit au respect des biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n o 1, qui est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs de la requérante tirés du non-respect du droit au respect des biens et du manque d’équité de la procédure. Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Søren nielsen Christos rozakis Greffier adjoint Président