D.P. contre la FRANCE

A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 53971/00 prezentate de D.P. împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 6 mai 2003 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Loucaides Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători și de T.L. Early, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 12 noiembrie 1999, având în vedere decizia parțială din 27 august 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, domnul D.P., este un resortisant francez, născut în 1951 și aflat în prezent în centrul de detenție al lui Esses Villeneuve-sur-Lot. Este reprezentat în fața Curții de către domnul M.-A. Canu Bernard, avocat în Baroul de la Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul, suspectat de agresiune sexuală asupra norelor sale, a fost arestat în perioada 25-27 septembrie 1994. El a recunoscut în general faptele și, după arestarea sa, a fost pus sub acuzare de violuri și agresiuni sexuale comise asupra minorilor sub 15 ani de către persoana care deținea autoritate și descendent legitim și de violuri și agresiuni sexuale de către persoana care deținea autoritatea și a fost plasat sub mandat de depunere. La data de 19 ianuarie 1995, judecătorul de anchetă a respins o cerere din partea reclamantului de confruntare cu victimele. La 8 martie 1995, judecătorul de instrucție l - a interogat pe reclamant și a eliberat a doua zi o comisie de recurs pentru curriculum vitae. La data de 21 aprilie 1995, reclamantul și-a retras mărturisirea și a respins, la 5 mai 1995, toate acuzațiile aduse împotriva sa. Reclamantul a indicat că a luat Valium în custodie și a susținut că acest medicament i-ar fi putut afecta capacitatea mentală. La data de 7 septembrie 1995, judecătorul de instrucție a reînnoit mandatul de depunere a cererii și, printr-o declarație din 17 octombrie 1995, mareșalul de case a refuzat să dea reclamantului două comprimate de Valium în timpul reținerii sale. Prin ordonanța din 22 decembrie 1995, judecătorul de anchetă a respins o cerere de eliberare a reclamantului. Prin hotărârea din 9 ianuarie 1996, camera de acuzare a Curții de Apel Bordeaux a confirmat această ordonanță. La 8 februarie 1996, reclamantul s-a confruntat cu una dintre victime. La 9 februarie 1996, avizul de încheiere a informațiilor a fost transmis părților. La 4 martie 1996, reclamantul a formulat o cerere de acte suplimentare, care a fost declarată inadmisibilă de către judecătorul de anchetă, din cauza întârzierii sale. La 30 aprilie 1996, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului formulat împotriva hotărârii camerei de recurs din 9 ianuarie 1996. Prin hotărârea din 2 iulie 1996, camera de acuzare l-a trimis pe reclamant în fața Curții de Asezări a Girondei. Prin hotărârea din 12 februarie 1997, camera criminală a Curții de Casație a respins recursul pe care recurentul îl formulase împotriva acestei hotărâri. La 27 septembrie 1996, 3 aprilie 1997 și 10 octombrie 1997, reclamantul a prezentat cereri de eliberare a libertății care au fost toate respinse. Prin hotărârea din 18 decembrie 1997, Curtea de Assesie a respins o nouă cerere de punere în libertate. Prin hotărârea din 16 martie 1999, Curtea de Casație a respins recursul formulat de reclamant împotriva acestei hotărâri. B. Procedura în fața Curții de Assesie a Girondei la 5 ianuarie și 9 martie 1998, reclamantul a fost interogat de președintele Curții de Assesie. Prin hotărârea din 3 aprilie 1998, Curtea de Assesie din Gironde l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 19 ani de detenție penală, precum și la interzicerea drepturilor civile, civile și familiale pe o perioadă de 10 ani. La 14 aprilie 1998, reclamantul sesizează biroul de asistență judiciară stabilit în apropierea Curții de Casație. Reclamantul a fost admis provizoriu la asistență judiciară, dar, printr-o decizie din 8 aprilie 1999, biroul de asistență judiciară a respins cererea sa, pe motiv Prin hotărârea din 9 iunie 1999, Camera Penală a Curții de Casație a respins recursul reclamantului intentat împotriva hotărârii Curții. La 7 iulie 1999, primul președinte al Curții de Casație a respins recursul formulat de reclamant împotriva deciziei biroului de asistență judiciară. (1) Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii. 2. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii penale care a făcut obiectul acesteia. În cele din urmă, invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de compunerea Curții de Casație care a examinat recursul său împotriva hotărârii Curții de Assesie și pune la îndoială imparțialitatea acesteia. Teama sa este aceea că consilierul și consilierul raportor al Camerei Omucideri au decis anterior, în calitate de consilier raportor și, respectiv, președinte al Camerei Omucideri, cu privire la recursul pe care l-a formulat împotriva hotărârii camerei de acuzare, trimițându-l în fața Curții. (1) Reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii și invocă art. 5 alin. (3) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante sunt astfel formulate Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute în alin. (c) prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură prezența persoanei în cauză la audiere. În primul rând, guvernul ridică o excepție preliminară în urma neobosirii căilor de atac interne, întrucât reclamantul nu a făcut uz de articolul L. 781-1 din Codul Organizației Judiciare. În subsidiar, guvernul consideră că acest motiv este incorect întemeiat. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Curtea constată că guvernul nu a formulat observații cu privire la respectarea termenului de șase luni. Cu toate acestea, Curtea amintește că această regulă, care reflectă dorința părților contractante de a împiedica punerea în discuție a deciziilor anterioare după o perioadă indefinită, servește nu numai intereselor statului pârât, ci și securității juridice în sine. Aceasta marchează limitele temporale ale controlului exercitat de organele Convenției și indică atât particularilor, cât și autorităților statului perioada în afara căreia acest control nu mai este posibil ( Walker c. Marea Britanie (dec.), 34979/97, CEDO 2000-I). Prin urmare, aceasta nu are posibilitatea de a nu aplica regula celor șase luni numai pe motiv că un guvern nu a formulat o excepție preliminară întemeiată pe aceasta. Prin urmare, este de competența Curții să verifice dacă motivul întemeiat pe încălcarea articolului 5 alineatul (3) din convenție a fost introdus în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Curtea ia notă de faptul că perioada care urmează să fie luată în considerare din perspectiva acestui articol a început la 27 septembrie 1994, data la care reclamantul a fost examinat și s-a încheiat la 3 aprilie 1998 prin hotărârea de condamnare a Cu r ii de Assisisie, iar prezenta cerere nu a fost introdusă decât la 12 noiembrie 1999, adică la mai mult de șase luni de la încheierea măsurii despre care se pretinde că încalcă Convenia. Prin urmare, cererea este inadmisibilă pentru nerespectarea regulii de șase luni prevăzută la art. 35 alineatul (1) din Convenție și solicită respingerea acesteia în temeiul articolului 35 alineatul (4). (2) Reclamantul se plânge de durata procedurii penale și invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, ale cărei dispoziții relevante sunt astfel formulate. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) imparțială, (...) care va decide... asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. Guvernul ridică o excepție preliminară bazată pe neobosirea căilor de atac interne, întrucât reclamantul nu a încercat să accelereze cursul procedurilor penale în temeiul articolului 175-1 din Codul de procedură penală și nu a intentat nicio acțiune în temeiul articolului L. 781-1 din Codul Organizației Judiciare pentru a fi compensat cu durata excesivă a acestei proceduri. În subsidiar, guvernul consideră că acest motiv este nefondat. Reclamantul contestă argumentația guvernului. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și că a trebuit deja să se pronunțe cu privire la articolul L. 781-1 din Codul organizării judiciare în raport cu această cerință. Curtea a statuat că acțiunea întemeiată pe acest articol permite remedierea unei presupuse încălcări a dreptului său de a-și vedea cauza audiată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție, indiferent de stadiul procedurii interne (Papon c. Franța 2) (dec.), nr. 54210/00, CEDO 2001-XII și Mifsud c. Franța (dec.) [GC], n 57220/00, CEDO 2002-VIII. Comisia a precizat că această acțiune a dobândit, la 20 septembrie 1999, gradul de certitudine juridică necesar pentru a putea și a fi utilizată în sensul articolului 35 1 din Convenție, ajungând astfel la concluzia că orice motiv întemeiat pe durata unei proceduri judiciare, introdus în fața ei după 20 septembrie 1999, fără a fi fost supus în prealabil instanțelor interne în cadrul unei acțiuni întemeiate pe articolul L. 781-1 din Codul organizării judiciare, este, în principiu, inadmisibil. În cazul de față, reclamantul a sesizat Curtea la 12 noiembrie 1999 fără a fi exercitat în prealabil această acțiune și, prin urmare, acest motiv trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din convenție. (3) În cele din urmă, reclamantul se plânge de faptul că cauza sa nu a fost audiată de o instanță imparțială, din cauza componenței Curții de Casație și invocă art. 6 alineatul (1) din Convenția menționată anterior. Guvernul reamintește că recursul în Casație este o cale de atac extraordinară și că controlul Curții de Casație este limitat la respectarea dreptului. El reamintește apoi că rolul Curții de Casație este foarte diferit atunci când examinează un recurs formulat împotriva unei hotărâri a camerei de acuzare care trimite o persoană în fața unei instanțe de asediu și când examinează un recurs formulat împotriva hotărârii unei instanțe de asediu pronunțând condamnarea acestei persoane. Potrivit guvernului, în primul caz, Curtea de Casație își exercită controlul juridic asupra procedurii urmate în fața camerei de acuzare și a motivării trimiterii, în timp ce în al doilea caz examinează întreaga procedură urmată în fața Curții. Guvernul afirmă că, în cazul de față, cunoașterea elementelor recursului formulat împotriva hotărârii de trimitere în fața Curții de Assesie și faptul că a luat o hotărâre cu privire la acesta nu implică niciun prejudiciu cu privire la soarta recursului formulat împotriva hotărârii de condamnare pronunțate de această Curte de Assesie, în măsura în care obiecțiunile prezentate Curții de Casație, în fiecare dintre aceste proceduri, erau de natură foarte diferită. În consecință, guvernul consideră că acest motiv este vădit nefondat. Reclamantul contestă această argumentație și consideră că nu a avut o cale de atac eficientă în fața unei instanțe imparțiale. Acesta arată că consilierul raportor, desemnat în cadrul recursului său împotriva hotărârii Curții de Assesie respinse la 9 iunie 1999, prezidase formarea Curții de Casație cu ocazia respingerii recursului său împotriva hotărârii de trimitere la Curtea de Assesie și că consilierul fusese consilier raportor pentru formarea care a examinat primul său recurs. Astfel, din trei magistrați care au examinat recursul său împotriva hotărârii de condamnare a Curții de Assesie, doi fuseseră deja nevoiți să cunoască cauza în recursul său împotriva hotărârii de trimitere la Curtea de Assesie. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declar admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, motivarea reclamantului întemeiat pe lipsa de imparțialitate a Curții de Casație Declară restul cererii inadmisibile. T.L. Early A.B. Baka Grefier Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

53971/00

présentée par D.P.

contre la France

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 6 mai 2003 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

A.

Mularoni,

juges

,

et de

M.

T.L. E

arly,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 12 novembre 1999,

Vu la décision partielle du 27 août 2002,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. D.P., est un ressortissant français, né en 1951 et actuellement détenu au centre de détention d'Esses Villeneuve-sur-Lot. Il est représenté devant la Cour par M

e

M.-A. Canu Bernard, avocate au barreau de Paris.

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

A.

L'instruction et la détention provisoire du requérant

Le requérant, suspecté d'agressions sexuelles sur ses belles-filles, fut placé en garde à vue du 25 au 27 septembre 1994. Il reconnut globalement les faits et, à l'issue de sa garde à vue, fut mis en examen des chefs de viols et agressions sexuelles commis sur mineurs de moins de quinze ans par personne ayant autorité et par ascendant légitime et de viols et agressions sexuelles par personne ayant autorité. Il fut placé sous mandat de dépôt.

Sur commission rogatoire, les gendarmes interrogèrent deux témoins le 27 novembre 1994, puis d'autres, les 7, 8, 9, 20 et 23 décembre 1994.

Le 19 janvier 1995, le juge d'instruction rejeta une demande, présentée par le requérant, de confrontation avec les victimes.

Le 8 mars 1995, le juge d'instruction interrogea le requérant et délivra, le lendemain, une commission rogatoire de

curriculum vitae

du requérant.

Interrogé par le juge d'instruction, le requérant rétracta ses aveux le 21

avril 1995, et réfuta, le 5 mai 1995, l'ensemble des accusations portées à son encontre. Le requérant indiqua avoir pris du Valium lors de sa garde à vue et soutint que ce médicament avait pu altérer ses facultés mentales.

Une expertise psychiatrique et une expertise psychologique du requérant furent effectuées les 5 et 6 juin et 8 et 18 juillet 1995.

Le 7 septembre 1995, le juge d'instruction renouvela le mandat de dépôt.

Par une déposition du 17 octobre 1995, le maréchal des logis chef réfuta avoir donné deux comprimés de Valium au requérant durant sa garde à vue.

Par ordonnance du 22 décembre 1995, le juge d'instruction rejeta une demande de mise en liberté du requérant. Par un arrêt du 9 janvier 1996, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Bordeaux confirma cette ordonnance.

Le 8 février 1996, le requérant fut confronté à l'une des victimes.

Le 9 février 1996, l'avis de fin d'information fut transmis aux parties.

Le 4 mars 1996, le requérant forma une demande d'actes supplémentaires, qui fut déclarée irrecevable par le juge d'instruction, en raison de sa tardiveté.

Le 30 avril 1996, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant formé contre l'arrêt de la chambre d'accusation du 9 janvier 1996.

Par un arrêt du 2 juillet 1996, la chambre d'accusation renvoya le requérant devant la cour d'assises de la Gironde. Par un arrêt du 12

février

1997, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi que le requérant avait formé contre cet arrêt.

Les 27 septembre 1996, 3 avril 1997 et 10 octobre 1997, le requérant présenta des demandes de mise en liberté qui furent toutes rejetées.

Par un arrêt du 18 décembre 1997, la cour d'assises rejeta une nouvelle demande de mise en liberté. Par un arrêt du 16 mars 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant contre cet arrêt.

B. La procédure devant la cour d'assises de la Gironde

Les 5 janvier et 9 mars 1998,

le requérant fut interrogé par le président de la cour d'assises.

Par un arrêt du 3 avril 1998, la cour d'assises de la Gironde condamna le requérant à une peine de dix-neuf ans de réclusion criminelle ainsi qu'à l'interdiction des droits civiques, civils et familiaux pour une durée de dix ans. Le même jour, le requérant se pourvut en cassation.

Le 14 avril 1998, le requérant saisit le bureau d'aide juridictionnelle établi près la Cour de cassation. Le requérant fut provisoirement admis à l'aide juridictionnelle mais, par une décision du 8 avril 1999, le bureau d'aide juridictionnelle rejeta sa demande, au motif «

qu'aucun moyen sérieux

» ne pouvait être relevé contre la décision du 3 avril 1998.

Par un arrêt du 9 juin 1999, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant intenté contre l'arrêt de la cour d'assises.

Le 7 juillet 1999, le premier président de la Cour de cassation rejeta le recours formé par le requérant contre la décision du bureau d'aide juridictionnelle.

GRIEFS

EN DROIT

:

«

Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe

1

c) du présent article (...) a le droit d'être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l'intéressé à l'audience.

»

A titre principal, le Gouvernement soulève une exception préliminaire tirée du non épuisement des voies de recours internes, en ce que le requérant n'a pas fait usage de l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire.

A titre subsidiaire, le Gouvernement estime que ce grief est mal fondé.

Le requérant conteste l'argumentation du Gouvernement.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive.

La Cour note que le Gouvernement n'a pas formulé d'observations quant au respect du délai de six mois.

La Cour rappelle, pourtant, que cette règle, qui reflète le souhait des Parties contractantes d'empêcher que des décisions passées ne soient remises en question après une période indéfinie, sert les intérêts non seulement de l'Etat défendeur mais aussi la sécurité juridique en soi. Elle marque les limites temporelles du contrôle exercé par les organes de la Convention et indique, à la fois aux particuliers et aux autorités de l'Etat, la période en dehors de laquelle ce contrôle n'est plus possible (

Walker c.

Royaume

‑

Uni

(déc.), n

o

34979/97, CEDH 2000-I). Elle n'a donc pas la possibilité de ne pas appliquer la règle des six mois au seul motif qu'un Gouvernement n'a pas formulé d'exception préliminaire fondée sur elle.

Il appartient donc à la Cour de rechercher si le grief tiré de la violation de l'article 5 § 3 de la Convention a été introduit dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive.

La Cour note que la période à considérer sous l'angle de cet article a débuté le 27 septembre 1994, date de la mise en examen du requérant, et a pris fin le 3 avril 1998 par l'arrêt de condamnation de la cour d'assises. Or, la présente requête ne fut introduite que le 12 novembre 1999, soit plus de six mois après la fin de la mesure dont il est allégué qu'elle viole la Convention.

Il s'ensuit que la requête est irrecevable pour non-respect de la règle des six mois énoncée à l'article 35 § 1 de la Convention et qu'il échet de la rejeter en vertu de l'article 35 § 4.

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) impartial, (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

Le Gouvernement soulève une exception préliminaire tirée du non épuisement des voies de recours internes, en ce que le requérant n'a pas tenté d'accélérer le cours de la procédure pénale en application de l'article 175-1 du code de procédure pénale et n'a pas intenté d'action fondée sur l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire pour être indemnisé de la durée excessive de cette procédure.

A titre subsidiaire, le Gouvernement estime que ce grief est mal fondé.

Le requérant conteste l'argumentation du Gouvernement.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes et qu'elle a déjà eu à se prononcer sur l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire au regard de cette exigence. La Cour a jugé que le recours fondé sur cet article permet de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue dans un «

délai raisonnable

» au sens de l'article 6 § 1 de la Convention, quel que soit l'état de la procédure au plan interne (

Papon c. France

(n

o

2) (déc.), n

o

54210/00, CEDH 2001-XII et

Mifsud c. France

(déc.) [GC], n

o

57220/00, CEDH 2002-VIII). Elle a précisé que ce recours avait acquis, à la date du 20

septembre 1999, le degré de certitude juridique requis pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l'article 35

§

1 de la Convention, parvenant en conséquence à la conclusion que tout grief tiré de la durée d'une procédure judiciaire, introduit devant elle après le 20 septembre 1999, sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d'un recours fondé sur l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire, est en principe irrecevable.

En l'espèce, le requérant a saisi la Cour le 12 novembre 1999 sans avoir préalablement exercé ce recours.

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

Le Gouvernement rappelle que le pourvoi en cassation est une voie de recours extraordinaire et que le contrôle de la Cour de cassation est limité au respect du droit.

Il rappelle ensuite que le rôle de la Cour de cassation est très différent lorsqu'elle examine un pourvoi formé contre un arrêt de la chambre d'accusation renvoyant une personne devant une cour d'assises et lorsqu'elle examine un pourvoi formé contre l'arrêt d'une cour d'assises prononçant la condamnation de cette personne. Selon le Gouvernement, dans le premier cas, la Cour de cassation exerce son contrôle juridique sur la procédure suivie devant la chambre d'accusation et la motivation du renvoi, alors que dans le second cas, elle examine l'ensemble de la procédure suivie devant la cour d'assises. Le Gouvernement affirme, qu'en l'espèce, la connaissance des éléments du pourvoi formé à l'encontre de l'arrêt de renvoi devant la cour d'assises et le fait d'avoir statué sur celui-ci n'impliquent aucun préjugement sur le sort du pourvoi formé à l'encontre de l'arrêt de condamnation rendu par cette cour d'assises, dans la mesure où les griefs soumis à la Cour de cassation, dans chacune de ces procédures, étaient de natures très différentes.

Le Gouvernement estime en conséquence que ce grief est manifestement mal fondé.

Le requérant conteste cette argumentation et considère qu'il n'a pas eu de recours effectif devant un tribunal impartial. Il expose que le conseiller rapporteur, désigné dans le cadre de son pourvoi contre l'arrêt de la cour d'assises rejeté le 9 juin 1999, avait présidé la formation de la Cour de cassation lors du rejet de son pourvoi contre l'arrêt de renvoi devant la cour d'assises, et que le conseiller avait été conseiller rapporteur de la formation ayant examiné son premier pourvoi. Ainsi, sur trois magistrats ayant examiné son pourvoi contre l'arrêt de condamnation de la cour d'assises, deux avaient déjà eu à connaître de l'affaire lors de son pourvoi à l'encontre de l'arrêt de renvoi devant la cour d'assises.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

recevable,

tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré du défaut d'impartialité de la Cour de cassation

;

Déclare

le restant de la requête irrecevable.

T.L.

Early

A.B.

Baka

Greffier adjoint

Président