QUESNE contre la FRANCE

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul susține că instrucția a fost parțială și dusă în vinovăție; denunță în această privință atitudinea serviciilor de jandarmi, a Procuraturii și a magistraților instructori. Se plânge, de asemenea, de parțialitatea camerei de acuzare a curții de apel Angers, care, în special, ar fi procedat la o apreciere eronată a elementelor dosarului de instrucție, ar fi omis să ia în considerare numeroasele contradicții, și ar fi ascuns mărturiile care i-ar fi fost favorabile.

Invocând art. 6 § 2 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție, rezultând din părerea prevenitor pe care ar fi manifestat-o camera de acuzare.

Invocând art. 6 § 3 b) din Convenție, reclamantul expune că, în ședința în fața camerei de acuzare, procuratura a solicitat trimiterea imediată în fața curții de assize atunci când concluziile sale scrise erau pentru reîntoarcerea instrucției în fața magistratului instructor pentru complemente de informare; această schimbare neașteptată de poziție a procuraturii ar fi fost de a-l priva de timp și de facilități necesare pentru pregătirea apărării sale.

Invocând, de asemenea, art. 6 § 3 b) din Convenție, reclamantul susține că, în fața camerei criminale a Curții de Casație, în cadrul recursului său în casație împotriva hotărârii camerei de acuzare a curții de apel Angers din 4 noiembrie 1998, a fost privat "de timp și de facilități necesare pentru pregătirea apărării sale"; se plânge în această privință că "nu a fost pus în măsură să depună o memorie în termenii alocanți, care nu i-au fost indicanți și nicio punere în demeure nu i-a ajuns".

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul susține că, în fața curții de assize din Sarthe, majoritate a martorilor auziți nu i-au fost regulat denunțați; afirmă, de asemenea, că anumiți dintre acești martori au fost introduși împreună în sala de ședință, ceea ce ar fi fost de a falsifica mărturiile lor, și că acuzarea a avut ultimul cuvânt; se plânge, de asemenea, de alte nereguli de procedură privind esențial dreptul intern, cât și de lacune în procesul-verbal al dezbaterilor.

Invocând art. 6 § 3 d) din Convenție, reclamantul susține că, în fața curții de assize, un martor important nu a fost niciodată audiat și că, din cauza insuficienței consilului său, nu a fost pus în măsură să audă principali martori în apărare nici să interoghe martori pentru acuzare.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul denunță în esență absența elementelor materiale susceptibile de a fonda condamnarea sa, care s-ar baza pe o apreciere pur subiectivă a pretențiilor acuzării.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul denunță inechitatea procedurii în fața camerei criminale a Curții de Casație, în contextul recursului său în casație împotriva hotărârii camerei de acuzare a curții de apel Angers din 4 noiembrie 1998 și al recursului său în casație împotriva hotărârilor curții de assize din Sarthe din 5 mai 1999. Se plânge, mai întâi, că nici el însuși nici consilul nu au primit comunicare înaintea ședinței a raportului consilierului raporteur și a proiectului de hotărâre atunci când aceste documente fusesere furnizate avocatului general. Denunță, apoi, faptul că concluziile avocatului general nu le-au fost comunicate și că nu au avut posibilitatea să le replice și să aibă così ultimul cuvânt. Se plânge, în fine, că avocatul general era prezent în cursul deliberărilor camerei criminale.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul denunță o încălcare a dreptului său de a vedea cauza audita într-un "termen rezonabil".

Invocând art. 5 § 1 din Convenție, reclamantul susține că, în măsura în care cauza sa nu a fost audita în mod corect și în care nu a beneficiat de prezumția de nevinovăție, detenția sa după condamnare este manifest neregulată și contrară cerințelor acestei dispoziții.

Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul susține că, din aceleași motive și având în vedere natura acuzării și condamnării sale, este, de asemenea, victimă a unei ingerințe grave și nejustificate în viața sa familială și privată. ÎN DREPT

Reclamantul estimează că instrucția a fost parțială și dusă în vinovăție; denunță în această privință atitudinea serviciilor de jandarmi, a Procuraturii și a magistraților instructori. Se plânge, de asemenea, de parțialitatea camerei de acuzare a curții de apel Angers, care, în special, ar fi procedat la o apreciere eronată a elementelor dosarului de instrucție, ar fi omis să ia în considerare numeroasele contradicții, și ar fi ascuns mărturiile care i-ar fi fost favorabile. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, conform căruia: "Toată persoană are dreptul ca cauza sa să fie audita în mod corect (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală care i se adresează (...)". Potrivit reclamantului, părerea prevenitor pe care ar fi manifestat-o camera de acuzare constituie, de asemenea, o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție, pe care art. 6 § 2 din Convenție îl consacră în acești termeni: "Toată persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când culpabilitatea sa a fost stabilită legal". Reclamantul adaugă că, în ședința din fața camerei de acuzare, procuratura a solicitat trimiterea imediată în fața curții de assize atunci când concluziile sale scrise erau pentru reîntoarcerea instrucției în fața magistratului instructor pentru complemente de informare. Această schimbare neașteptată de poziție a procuraturii ar fi fost de a-l priva de timp și de facilități necesare pentru pregătirea apărării sale, în nerespectare a articolului 6 § 3 b) din Convenție, care este redactat după cum urmează: "Toț acuzat are dreptul în special la (...) de a dispune de timp și de facilități necesare pentru pregătirea apărării sale". În primul rând, Curtea reamintește că, conform articolului 35 § 1 din Convenție, "[ea] nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, după cum se înțelege potrivit principiilor de drept internațional general recunoscut, și într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive". Această dispoziție are scopul de a oferi statelor contractante ocazia de a preveni sau remedia încălcările pretinse împotriva lor înainte ca acestea să fie supuse Curții. Grievurile pe care cineva intenționează să o sesizeze trebuie mai întâi ridicate, cel puțin în esență, în formele și termenii prescriși de dreptul intern, înaintea jurisdicțiilor naționale competente (a se vedea, de exemplu, hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, §§ 34 și 36). Curtea constată, de asemenea, că, în dreptul penal francez, o dată irevocabilă, hotărârea de punere sub acuzare curăță viciile instrucției preliminare. Grievurile privind asemenea vicii trebuie, prin urmare, ridicate în cadrul unui recurs în casație împotriva acelei hotărâri; nu pot fi invocate nici în fața curții de assize, nici în sprijinul unui recurs în casație format împotriva hotărârii de condamnare (Crim., 11 mai 1960, B.C., nr. 250; 4 iunie 1982, B.C., nr. 147). Pentru a epuiza "căile de recurs interne" în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, reclamantul era obligat să supună grievurile sus-menționate Curții de Casație în cadrul unui recurs împotriva hotărârii camerei de acuzare a Curții de Apel Angers din 4 noiembrie 1998. Cu toate acestea, recursul în casație format de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost respins de camera criminală pe motiv că interesat sau consilul acestuia nu depuseseră o memorie ampliatoare în termenul de o lună prevăzut de art. 574-1 din codul de procedură penală. Reclamantul expune în această privință că această lacună este imputabilă avocatului său din curte de apel, care ar fi omis să contacteze un avocat în acest scop, după cum ar fi cerut-o. Curtea estimează, cu toate acestea, că această circumstanță, să presupunem că este confirmată și relevantă, nu este de natură să-l elibereze pe reclamant de obligația de a folosi, în formele și termenii legali, căile de recurs care i-au fost deschise (a se vedea, mutatis mutandis, R. c. Portugalia, decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului, nr. 14718/89). Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Pe baza articolului 6 § 1 menționat mai sus, reclamantul susține că, în fața curții de assize din Sarthe, majoritate a martorilor auziți nu i-au fost regulat denunțați. Afirmă, de asemenea, că anumiți dintre acești martori au fost introduși împreună în sala de ședință, ceea ce ar fi fost de a falsifica mărturiile lor, și că acuzarea a avut ultimul cuvânt. Se plânge, de asemenea, de alte nereguli de procedură privind esențial dreptul intern, cât și de lacune în procesul-verbal al dezbaterilor. Reclamantul adaugă că un martor important nu a fost niciodată audiat și că, din cauza insuficienței consilului său în fața curții de assize din Sarthe, nu a fost pus în măsură să audă principali martori în apărare nici să interoghe martori pentru acuzare. Invocă art. 6 § 3 d) din Convenție, conform căruia: "Toț acuzat are dreptul în special la (...) interogarea sau să facă interogarea martorilor pentru acuzare și obținerea convocării și interogării martorilor în apărare în aceleași condiții ca martori pentru acuzare". În fine, pe baza articolului 6 § 1 din Convenție, reclamantul denunță în esență absența elementelor materiale susceptibile de a fonda condamnarea sa, care s-ar baza pe o apreciere pur subiectivă a pretențiilor acuzării. Privind acest punct din urmă, în măsura în care acest grief poate fi înțeles ca vizând aprecierea probelor și rezultatul procedurii duse înaintea jurisdicțiilor interne, Curtea reamintește că, potrivit articolului 19 din Convenție, sarcina sa este de a asigura respectarea obligațiilor rezultând din Convenție pentru Părțile contractante. În special, nu-i aparține să cunoască erorile de fapt sau de drept pretinse a fi comise de o jurisdicție internă, cu excepția și în măsura în care acestea ar putea fi afectat drepturile și libertățile salvgardiate de Convenție. În plus, dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, nu reglementează, cu toate acestea, admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care cade, prin urmare, în primul rând sub dreptul intern și jurisdicțiile naționale (a se vedea, de exemplu, hotărârile Schenk c. Elveția din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, §§ 45-46 și Garcia Ruiz c. Spania, din 21 ianuarie 1999, nr. 30544/96, § 28). Cât privește restul, Curtea constată că, în cadrul recursului său în casație împotriva hotărârilor curții de assize din Sarthe din 5 mai 1999, reclamantul s-a limitat la denunțarea faptului că procesul-verbal al dezbaterilor din fața acelei curți de assize omitea să precizeze că martori aveau fost auziți separat și nu fusesere întrerupți în mărturiile lor, fără a trage nici o concluzie pe terenul Convenției. Să presupunem că ar putea fi considerat că reclamantul a denunțat, în această manieră, în fața Curții de Casație, "în esență" o nerespectare a articolului 6 din Convenție, doar întrebarea ridicată în acest fel ar fi susceptibilă de a fi examinată de Curte. Or, prin omiterea de a cere curții de assize să-i "dea act" din acestor fapte, reclamantul s-a privat de posibilitatea de a le supune cenzurii jurisdicției superioare. Într-adevăr, în dreptul francez, atunci când un fapt de natură a afecta drepturile uneia dintre părți intervine în cursul dezbaterilor, revine aceia dintre părți să ceară curții de assize să "dea act" din aceasta; Curtea de Casație nu poate hotărî asupra grievurilor invocate dar din care nu a fost cerut act curții de assize și care nu sunt constate în procesul-verbal al dezbaterilor (Curtea de Casație, camera criminală, 23 decembrie 1899, Buletinul criminal (Bull. crim.) nr. 380; 24 iulie 1913, Bull. crim. nr. 365; 12 mai 1921, Bull. crim. nr. 211; 31 ianuarie 1946, Bull. crim. nr. 40; 5 mai 1955, Bull. crim. nr. 28; 21 noiembrie 1973, Bull. crim. nr. 427; 22 aprilie 1977, Dalloz-Sirey 1978, p. 28). Curtea deduce că reclamantul nu a epuizat valid căile de recurs interne și că această parte a cererii trebuie, prin urmare, respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Invocând art. 6 § 3 b) menționat mai sus, reclamantul susține că, în fața camerei criminale a Curții de Casație, în cadrul recursului său în casație împotriva hotărârii camerei de acuzare a curții de apel Angers din 4 noiembrie 1998, a fost privat "de timp și de facilități necesare pentru pregătirea apărării sale". Se plânge în această privință că "nu a fost pus în măsură să depună o memorie în termenii alocanți, care nu i-au fost indicanți și nicio punere în demeure nu i-a ajuns". Potrivit Curții, acest grief tinde în adevăr să denunțe o încălcare a dreptului de acces la camera criminală a Curții de Casație. Curtea reamintește în această privință că "dreptul la un tribunal", din care dreptul de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise, în special privind condițiile de admisibilitate a unui recurs, deoarece, prin natura sa, apelează la o reglementare de către Stat, care dispune, în această privință, de o anumită marjă de apreciere. Controlul Curții se limitează în esență la a se asigura că aceste limitări nu restrâng accesul deschis unui justiciabil în feluri sau în puncte atâta timp cât dreptul acestuia la un tribunal se vede afectat în substanța sa (a se vedea, printre altele, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, hotărâre din 19 februarie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, § 34, și De Virgiliis c. Italie (decizie), nr. 39211/98, 20 aprilie 1999). În speță, reclamantul a depus declarația sa de recurs împotriva hotărârii camerei de acuzare în termenii fixanți de lege, dar a omis să depună o memorie expunând mijloacele sale de casație în termenul de o lună prevăzut de art. 574-1 din codul de procedură penală. Camera criminală l-a, prin urmare, declarat pe reclamant că și-a pierdut dreptul la recurs, după cum prevede această dispoziție. Potrivit Curții, reclamantul nu poate pretinde că a ignorat această regulă, clar enunțat de art. 574-1 din codul de procedură penală. În plus, având în vedere marja de apreciere pe care o dispun statele contractante în această privință, nici această regulă nici aplicarea sa în speță nu relevă un formalism excesiv incompatibil cu cerințele articolului 6 din Convenție. În consecință, să presupunem că art. 6 era aplicabil procedurii litigioase, în timp ce obiectul acesteia nu era de "a decide[] (...) asupra temeiniciei" unui "acuzații în materie penală dirijate împotriva [reclamantului]" dar de a determina dacă existau împotriva sa suficiente acuzații, circumstanțele denunțate de reclamant nu pot caracteriza o încălcare a articolului 6 din Convenție. Prin urmare, această parte a cererii este în orice caz manifest neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Invocând, de asemenea, art. 6 § 1 menționat mai sus, reclamantul denunță inechitatea procedurii în fața camerei criminale a Curții de Casație, în contextul recursului său în casație împotriva hotărârii camerei de acuzare a curții de apel Angers din 4 noiembrie 1998 și al recursului său în casație împotriva hotărârilor curții de assize din Sarthe din 5 mai 1999. Se plânge, mai întâi, că nici el însuși nici consilul nu au primit comunicare înaintea ședinței a raportului consilierului raporteur și a proiectului de hotărâre atunci când aceste documente fusesere furnizate avocatului general. Denunță, apoi, faptul că concluziile avocatului general nu le-au fost comunicate și că nu au avut posibilitatea să le replice și să aibă così ultimul cuvânt. Se plânge, în fine, că avocatul general era prezent în cursul deliberărilor camerei criminale. Curtea reamintește, mai întâi, că reclamantul a fost declarat că și-a pierdut dreptul la recurs împotriva hotărârii camerei de acuzare a curții de apel Angers din 4 noiembrie 1998 pe motiv pur obiectiv că nu formularase mijloacele sale de casație în termenul de o lună prevăzut de art. 574-1 din codul de procedură penală. Cu alte cuvinte, nefiind propriu-zis sesizată de reclamant, camera criminală a Curții de Casație nu putea hotărî. Or, evident, un justiciabil nu sauRa se plânge de echitatea unei proceduri din fața unei jurisdicții care nu se afla sesizată în condițiile legale. Curtea deduce că, în ceea ce se referă la procedura din fața camerei criminale a Curții de Casație relativ la recursul în casație împotriva hotărârii camerei de acuzare a curții de apel Angers din 4 noiembrie 1998, să presupunem că art. 6 din Convenție era aplicabil, această parte a cererii este în orice caz manifest neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Privind procedura din fața camerei criminale a Curții de Casație relativ la recursul în casație format de reclamant împotriva hotărârilor curții de assize din Sarthe din 5 mai 1999, Curtea a judecat cu adevărat că "absența comunicării concluziilor avocatului general [către părți] (...) este subiectul precauției". Cu toate acestea, a relevat că, atunci când părțile sunt reprezentate de un avocat la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație, avocatul general informează acesta înaintea zilei ședinței a sensului propriilor concluzii, astfel că atunci când, la cererea acelui avocat la Consilii, cauza este plaidată, acesta din urmă are posibilitatea să replice concluziilor oral sau printr-o notă în deliberare; a estimat că această practică era "de natură a oferi [părților] posibilitatea de a cunoaște concluziile litigioase și de a le comenta în condiții satisfăcătoare" (a se vedea hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța din 31 martie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, § 106). Constatând că în speță reclamantul era reprezentat de un asemenea avocat în cadrul procedurii litigioase, Curtea concluzionează la absența evidentă de temei a acestei părți a cererii și o respinge în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. În ceea ce grievul se referă la procedura din fața camerei criminale a Curții de Casație relativ la recursul în casație format de reclamant împotriva hotărârilor curții de assize din Sarthe din 5 mai 1999 privind absența comunicării reclamantului sau consilului, înaintea ședinței, a raportului consilierului raporteur și a proiectului de hotărâre și prezența avocatului general în deliberare, Curtea, în starea actuală a dosarului, nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei părți a cererii și consideră necesară comunicarea acesteia guvernului pârât pentru observații, conform articolului 54 § 3 b) din regulamentul său.

Invocând art. 6 § 1 menționat mai sus, reclamantul denunță o încălcare a dreptului său de a vedea cauza audita într-un "termen rezonabil". Curtea constată că reclamantul a omis să supună acest grief jurisdicțiilor interne în cadrul unui recurs bazat pe articolul L. 781-1 din codul organizării judiciare. Deduce că nu a epuizat căile de recurs interne (a se vedea, Giummarra și alții c. Franța (decizie), nr. 61166/00, 12 iunie 2001) și că această parte a cererii trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Reclamantul susține, de asemenea, că, în măsura în care cauza sa nu a fost audita în mod corect și în care nu a beneficiat de prezumția de nevinovăție, detenția sa după condamnare este manifest neregulată și contrară cerințelor articolului 5 § 1 din Convenție, conform căruia: "Toată persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi privat de libertate, cu excepția următoarelor cazuri și conform căilor legale: a) dacă este reținut regulat după condamnare de o curte competentă; (...)". Din aceleași motive și având în vedere natura acuzării și condamnării sale, reclamantul ar fi, de asemenea, victimă a unei ingerințe grave și nejustificate în viața sa familială și privată, incompatibilă cu art. 8 din Convenție, care este redactat după cum urmează: "1. Toată persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale (...). 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât atât cât această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitate națională, siguranța publică, binele economic al țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora". Curtea a examinat aceste griefuri cum au fost prezentate de reclamant. Având în vedere ansamblul elementelor la dispoziția sa și concluziile sale privind grievurile dezvoltate de interesat pe terenul articolului 6 din Convenție, și în măsura în care este competentă să cunoască alegații formulate, nu a observat nicio apariție a încălcării drepturilor și libertăților garantate de articolele 5 și 8 din Convenție. Rezultă că această parte a cererii este manifest neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Amână examinarea grievului privind art. 6 § 1 din Convenție, relativ la absența comunicării reclamantului sau consilului, înaintea ședinței, a raportului consilierului raporteur și a proiectului de hotărâre, și prezența avocatului general în deliberare, în cadrul procedurii din fața camerei criminale a Curții de Casație privind recursul în casație format de reclamant împotriva hotărârilor curții de assize din Sarthe din 5 mai 1999; Declară cererea inadmisibilă pentru surplusul. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier adjoint Președinte

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant soutient que l’instruction fut partiale et menée à charge ; il dénonce à cet égard l’attitude des services de gendarmerie, du Parquet et des magistrats instructeurs. Il se plaint également de la partialité de la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Angers, laquelle, notamment, aurait procédé à une appréciation fallacieuse des éléments du dossier d’instruction, omis de prendre en compte leurs nombreuses contradictions, et occulté les témoignages qui lui étaient favorables.

Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte au principe de la présomption d’innocence, résultant du parti pris dont la chambre d’accusation aurait ainsi fait preuve.

Invoquant l’article 6 § 3 b) de la Convention, le requérant expose que, lors de l’audience devant la chambre d’accusation, le ministère public requit le renvoi immédiat devant la cour d’assises alors que ses réquisitions écrites concluaient au retour de l’instruction devant le magistrat instructeur pour complément d’information ; ce changement inopiné de position du ministère public l’aurait privé du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.

Invoquant également l’article 6 § 3 b) de la Convention, le requérant soutient que, devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, dans le cadre de son pourvoi contre l’arrêt de la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Angers du 4 novembre 1998, il fut privé « du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense » ; il se plaint à cet égard de ce qu’il « n’a pas été mis en mesure de déposer un mémoire dans les délais impartis, lesquels ne lui furent pas indiqués et aucune mise en demeure ne lui étant parvenue ».

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant soutient que, devant la cour d’assises de la Sarthe, la majorité des témoins entendus ne lui ont pas été régulièrement dénoncés ; il affirme également que certains de ces témoins furent introduits ensemble dans la salle d’audience, ce qui aurait été de nature à fausser leurs dépositions, et que l’accusation eut la parole en dernier ; il se plaint encore d’autres irrégularités de la procédure au regard essentiellement du droit interne, ainsi que de lacunes dans le procès-verbal des débats.

Invoquant l’article 6 § 3 d) de la Convention, le requérant soutient que, devant la cour d’assises, un témoin important ne fut jamais entendu et que, du fait de la défaillance de son conseil, il ne fut pas mis en mesure de faire entendre les principaux témoins à décharge ni d’interroger les témoins à charge.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant dénonce en substance l’absence d’éléments matériels susceptibles de fonder sa condamnation, laquelle reposerait sur une appréciation purement subjective des allégations de l’accusation.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant dénonce l’iniquité de la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, dans le contexte de son pourvoi contre l’arrêt de la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Angers du 4 novembre 1998 et de son pourvoi contre les arrêts de la cour d’assises de la Sarthe du 5 mai 1999. Il se plaint en premier lieu de ce que ni lui-même ni son conseil ne reçurent communication avant l’audience du rapport du conseiller rapporteur et du projet d’arrêt alors que ces documents avaient été fournis à l’avocat général. Il dénonce ensuite le fait que les conclusions de l’avocat général ne leur furent pas communiquées et qu’ils n’eurent pas la possibilité d’y répliquer et d’avoir ainsi la parole en dernier. Il se plaint enfin de ce que l’avocat général était présent lors des délibérations de la chambre criminelle.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant dénonce une violation de son droit de voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable ».

Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant soutient que, dans la mesure où sa cause n’a pas été entendue équitablement et où il n’a pas joui de la présomption d’innocence, sa détention après condamnation est manifestement irrégulière et contraire aux exigences de cette disposition.

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant soutient que, pour les mêmes raisons et eu égard à la nature de sa mise en cause et de sa condamnation, il est en outre victime d’une immixtion grave et injustifiée dans sa vie familiale et privée. EN DROIT

Le requérant estime que l’instruction fut partiale et menée à charge ; il dénonce à cet égard l’attitude des services de gendarmerie, du Parquet et des magistrats instructeurs. Il se plaint également de la partialité de la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Angers, laquelle, notamment, aurait procédé à une appréciation fallacieuse des éléments du dossier d’instruction, omis de prendre en compte leurs nombreuses contradictions, et occulté les témoignages qui lui étaient favorables. Il invoque de l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) ». Selon le requérant, le parti pris dont la chambre d’accusation aurait ainsi fait preuve est par ailleurs constitutif d’une atteinte au principe de la présomption d’innocence, que l’article 6 § 2 de la Convention consacre en ces termes : « Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie ». Le requérant ajoute que, lors de l’audience devant la chambre d’accusation, le ministère public requit le renvoi immédiat devant la cour d’assises alors que ses réquisitions écrites concluaient au retour de l’instruction devant le magistrat instructeur pour complément d’information. Ce changement inopiné de position du ministère public l’aurait privé du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense, en méconnaissance de l’article 6 § 3 b) de la Convention, lequel est ainsi libellé : « Tout accusé a droit notamment à (...) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ». En premier lieu, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, « [elle] ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus, et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive ». Cette disposition a pour finalité de ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne soient soumises à la Cour. Les griefs dont on entend la saisir doivent d’abord être soulevés, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (voir, par exemple, l’arrêt Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n o 200, §§ 34 et 36). La Cour constate ensuite qu’en droit pénal français, une fois irrévocable, l’arrêt de mise en accusation purge les vices de l’instruction préparatoire. Les griefs tenant à de tels vices doivent en conséquence être soulevés dans le cadre d’un pourvoi en cassation contre cet arrêt ; ils ne peuvent plus être invoqués ni devant la cour d’assises, ni à l’appui d’un pourvoi en cassation formé contre l’arrêt de condamnation (Crim., 11 mai 1960, B.C., n o 250 ; 4 juin 1982, B.C., n o 147). Pour épuiser les « voies de recours internes » au sens de l’article 35 § 1 de la Convention, le requérant était donc tenu de soumettre les griefs suscités à la Cour de cassation dans le cadre d’un pourvoi contre l’arrêt la chambre d’accusation de la Cour d’appel d’Angers du 4 novembre 1998. Or le pourvoi en cassation formé par le requérant contre cet arrêt a été rejeté par la chambre criminelle au motif que l’intéressé ou son conseil n’avaient pas déposé de mémoire ampliatif dans le délai d’un mois prévu par l’article 574-1 du code de procédure pénale. Le requérant expose à cet égard que cette carence est imputable à son avoué devant la cour d’appel, lequel aurait omis de contacter un avocat à cet effet comme il le lui aurait demandé. La Cour estime cependant que cette circonstance, à la supposer avérée et pertinente, n’est pas de nature à relever le requérant de l’obligation d’user, dans les formes et délais légaux, des voies de recours qui lui étaient ouvertes (voir, mutatis mutandis , R. c. Portugal , décision de la Commission européenne des Droits de l’Homme, n o 14718/89). Partant, cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Sur le fondement de l’article 6 § 1 précité, le requérant soutient que, devant la cour d’assises de la Sarthe, la majorité des témoins entendus ne lui avaient pas été régulièrement dénoncés. Il affirme également que certains de ces témoins furent introduits ensemble dans la salle d’audience, ce qui aurait été de nature à fausser leurs dépositions, et que l’accusation eut la parole en dernier. Il se plaint encore d’autres irrégularités de la procédure au regard essentiellement du droit interne, ainsi que de lacunes dans le procès-verbal des débats. Le requérant ajoute qu’un témoin important ne fut jamais entendu et que du fait de la défaillance de son conseil devant la cour d’assises de la Sarthe, il ne fut pas mis en mesure de faire entendre les principaux témoins à décharge ni d’interroger les témoins à charge. Il invoque l’article 6 § 3 d) de la Convention, aux termes duquel : « Tout accusé a droit notamment à (...) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge ». Enfin, sur le fondement de l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant dénonce en substance l’absence d’éléments matériels susceptibles de fonder sa condamnation, laquelle reposerait sur une appréciation purement subjective des allégations de l’accusation. S’agissant de ce dernier point, pour autant que ce grief puisse être compris comme visant l’appréciation des preuves et le résultat de la procédure menée devant les juridictions internes, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (voir, par exemple, les arrêts Schenk c. Suisse du 12 juillet 1988, série A n o 140, §§ 45-46 et Garcia Ruiz c. Espagne , du 21 janvier 1999, n o 30544/96, § 28). Quant au reste, la Cour constate que, dans le cadre de son pourvoi en cassation contre les arrêts de la cour d’assises de la Sarthe du 5 mai 1999, le requérant s’est borné à dénoncer le fait que le procès-verbal des débats devant ladite cour d’assises omet de préciser que les témoins avaient été entendus séparément et n’avaient pas été interrompus dans leurs dépositions, sans d’ailleurs en tirer aucune conclusion sur le terrain de la Convention. A supposer qu’il puisse être considéré que le requérant a de la sorte, devant la Cour de cassation, dénoncé « en substance » une méconnaissance de l’article 6 de la Convention, seule la question ainsi soulevée serait susceptible d’être examinée par la Cour. Or, en omettant de demander à la cour d’assises de lui « donner acte » de ces faits, le requérant s’est privé de la possibilité de les soumettre à la censure de la haute juridiction. En effet, en droit français, lorsqu’un fait de nature à porter atteinte aux droits de l’une des parties intervient au cours des débats, il revient à ladite partie de demander à la cour d’assises d’en « donner acte » ; la Cour de cassation ne peut statuer sur des griefs invoqués mais dont il n’a pas été demandé acte à la cour d’assises et qui ne sont pas constatés sur le procès-verbal des débats (Cour de cassation, chambre criminelle, 23 décembre 1899, Bulletin criminel (Bull. crim.) n o 380; 24 juillet 1913, Bull. crim. n o 365; 12 mai 1921, Bull. crim. n o 211; 31 janvier 1946, Bull. crim. n o 40; 5 mai 1955, Bull. crim. n o 28; 21 novembre 1973, Bull. crim. n o 427; 22 avril 1977, Dalloz-Sirey 1978, p. 28). La Cour en déduit que le requérant n’a pas valablement épuisé les voies de recours internes et que cette partie de la requête doit en conséquence être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Invoquant l’article 6 § 3 b) suscité, le requérant soutient que, devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, dans le cadre de son pourvoi contre l’arrêt de la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Angers du 4 novembre 1998, il fut privé « du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ». Il se plaint à cet égard de ce qu’il « n’a pas été mis en mesure de déposer un mémoire dans les délais impartis, lesquels ne lui furent pas indiqués et aucune mise en demeure ne lui étant parvenue ». Selon la Cour, ce grief tend en vérité à dénoncer une violation du droit d’accès à la chambre criminelle de la Cour de cassation. La Cour rappelle à cet égard que le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation. Le contrôle de la Cour se borne pour l’essentiel à s’assurer que ces limitations ne restreignent pas l’accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même (voir, parmi beaucoup d’autres, Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, § 34, et De Virgiliis c. Italie (déc.), n o 39211/98, 20 avril 1999). En l’espèce, le requérant a déposé sa déclaration de pourvoi contre l’arrêt de la chambre d’accusation dans les délais fixés par la loi, mais a omis de déposer un mémoire exposant ses moyens de cassation dans le délai d’un mois prévu par l’article 574-1 du code de procédure pénale. La chambre criminelle l’a en conséquence déclaré déchu de son pourvoi, comme le prévoit cette disposition. Selon la Cour, le requérant ne peut prétendre avoir ignoré cette règle, clairement énoncée par l’article 574-1 du code de procédure pénale. Par ailleurs, eu égard à la marge d’appréciation dont disposent les Etats contractants en la matière, ni cette règle ni l’application qui en a été faite en l’espèce ne révèlent un formalisme excessif incompatible avec les exigences de l’article 6 de la Convention. En conséquence, à supposer l’article 6 applicable à la procédure litigieuse, alors que l’objet de celle-ci n’était pas de « décider[] (...) du bien-fondé » d’une « accusation en matière pénale dirigée contre [le requérant] » mais de déterminer s’il existait à son encontre des charges suffisantes, les circonstances dénoncées par le requérant ne sauraient caractériser un manquement à l’article 6 de la Convention. Partant, cette partie de la requête est en tout état de cause manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Invoquant également l’article 6 § 1 précité, le requérant dénonce l’iniquité de la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, dans le contexte de son pourvoi contre l’arrêt de la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Angers du 4 novembre 1998 et de son pourvoi contre les arrêts de la cour d’assises de la Sarthe du 5 mai 1999. Il se plaint en premier lieu de ce que ni lui-même ni son conseil ne reçurent communication avant l’audience du rapport du conseiller rapporteur et du projet d’arrêt alors que ces documents avaient été fournis à l’avocat général. Il dénonce ensuite le fait que les conclusions de l’avocat général ne leur furent pas communiquées et qu’ils n’eurent pas la possibilité d’y répliquer et d’avoir ainsi la parole en dernier. Il se plaint enfin de ce que l’avocat général était présent lors des délibérations de la chambre criminelle. La Cour rappelle tout d’abord que le requérant a été déclaré déchu de son pourvoi contre l’arrêt de la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Angers du 4 novembre 1998 au motif purement objectif qu’il n’avait pas formulé ses moyens de cassation dans le délai d’un mois prévu par l’article 574-1 du code de procédure pénale. Autrement dit, n’étant pas proprement saisie par le requérant, la chambre criminelle de la Cour de cassation ne pouvait statuer. Or, à l’évidence, un justiciable ne saurait se plaindre de l’équité d’une procédure devant une juridiction qui ne se trouvait pas saisie dans les conditions légales. La Cour en déduit qu’en ce qu’elle se rapporte à la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation relative au pourvoi contre l’arrêt de la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Angers du 4 novembre 1998, à supposer l’article 6 de la Convention applicable, cette partie de la requête est en tout état de cause manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Pour ce qui est de la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation relative au pourvoi formé par le requérant contre les arrêts de la cour d’assises de la Sarthe du 5 mai 1999, la Cour a effectivement jugé l’ « absence de communication des conclusions de l’avocat général [aux parties] (...) sujette à caution ». Elle a cependant relevé que, lorsque les parties sont représentées par un avocat au conseil d’Etat et à la Cour de cassation, l’avocat général informe celui-ci avant le jour de l’audience du sens de ses propres conclusions, de sorte que lorsque, à la demande dudit avocat aux Conseils, l’affaire est plaidée, ce dernier a la possibilité de répliquer aux conclusions oralement ou par une note en délibéré ; elle a estimé que cette pratique était « de nature à offrir [aux parties] la possibilité de prendre connaissance des conclusions litigieuse et de les commenter dans des conditions satisfaisantes » (voir l’arrêt Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France du 31 mars 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, § 106). Constatant qu’en l’espèce le requérant était représenté par un tel avocat dans le cadre de la procédure litigieuse, la Cour conclut au défaut manifeste de fondement de cette partie de la requête et la rejette en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. En ce que le grief se rapporte à la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation relative au pourvoi formé par le requérant contre les arrêts de la cour d’assises de la Sarthe du 5 mai 1999 concernant l’absence de communication au requérant ou à son conseil, avant l’audience, du rapport du conseiller rapporteur et du projet d’arrêt et la présence de l’avocat général lors du délibéré, la Cour, en l’état actuel du dossier, ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de cette partie de la requête et juge nécessaire de la communiquer au gouvernement défendeur pour observations, conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

Invoquant l’article 6 § 1 précité, le requérant dénonce une violation de son droit de voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable ». La Cour constate que le requérant a omis de soumettre ce grief aux juridictions internes dans le cadre d’un recours fondé sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire. Elle en déduit qu’il n’a pas épuisé les voies de recours internes (voir, Giummarra et autres c. France (déc.), n o 61166/00, 12 juin 2001) et que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Le requérant soutient par ailleurs que, dans la mesure où sa cause n’a pas été entendue équitablement et où il n’a pas joui de la présomption d’innocence, sa détention après condamnation est manifestement irrégulière et contraire aux exigences de l’article 5 § 1 de la Convention, aux termes duquel : « Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : a) s’il est détenu régulièrement après condamnation par un tribunal compétent ; (...) ». Pour les mêmes raisons et eu égard à la nature de sa mise en cause et de sa condamnation, le requérant serait en outre victime d’une immixtion grave et injustifiée dans sa vie familiale et privée, incompatible avec l’article 8 de la Convention, lequel est libellé comme il suit : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...). 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui ». La Cour a examiné ces griefs tels qu’ils ont été présentés par le requérant. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession et de ses conclusions quant aux griefs développés par l’intéressé sur le terrain de l’article 6 de la Convention, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles 5 et 8 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention, relatif à l’absence de communication au requérant ou à son conseil, avant l’audience, du rapport du conseiller rapporteur et du projet d’arrêt, et à la présence de l’avocat général lors du délibéré, dans le cadre de la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation concernant le pourvoi formé par le requérant contre les arrêts de la cour d’assises de la Sarthe du 5 mai 1999 ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président