FENECH contre la FRANCE

FENECH contre la FRANCE (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE PARȚIALĂ

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

a cererii nr. 71445/01

prezentată de Michelle FENECH

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), întrunită la 9 martie 2004 în completul constituit din:

Dnsii. A.B. Baka, președinte, J.-P. Costa, L. Loucaides, K. Jungwiert, V. Butkevych,

Doamna W. Thomassen,

Dl. M. Ugrekhelidze, judecător,

și Doamna S. Dollé, grefier de secțiune,

Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 14 martie 2000,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

PE FOND

Reclamanta, Michelle Fenech, este o cetățeancă franceză, născută în 1957 și rezidând la La Seyne Sur Mer. Acționează pentru ea însăși și pentru seama fiicei sale Marjolaine, născută în 1993.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.

La 27 septembrie 1996, un medic șef al spitalului din Seyne sur Mer, după mai multe discuții cu reclamanta și fiica sa, a anunțat Procuraturii Minorilor din Toulon cazul tinerei Marjolaine, pe care o considera victimă de abuzuri sexuale din partea tatălui.

La 3 octombrie 1996, reclamanta, în calitate de reprezentantă legală a fiicei sale, a depus o plângere cu constituire de parte civilă împotriva tatălui pentru viol asupra minorei sub cincisprezece ani de către ascendent, în care solicitau, pe lângă pierderea drepturilor parentale ale tatălui, 80.000 FRF (aproximativ 12.177 euro) cu titlu de daune și interese.

Printr-o hotărâre din 4 iunie 1997, camera de acuzare a curții de apel din Aix-en-Provence a considerat că, în starea constatărilor medicale, nici o sarcină obiectivă, la sfârșitul informației judiciare, nu rezulta suficient de mult din procedură pentru a caracteriza acte de penetrare sexuală comise de tată asupra tinerei Marjolaine. Cu toate acestea, a trimis pe acesta din urmă în fața tribunalului corecțional din Toulon, „pentru că, în cursul anului 1996, a comis asupra fiicei sale minore sub 15 ani agresiuni sexuale altele decât violul, cu circumstanța că aceste agresiuni au fost comise de ascendentul natural al victimei".

Printr-o sentință din 7 aprilie 1998, tribunalul menționat a relaxat inculpatul și l-a găsit nevinovat; din această decizie de achitare, a declarat neadmisibilă constituirea de parte civilă a reclamantei. Aceasta a formulat apel la 14 aprilie 1998.

La 6 octombrie 1999, reclamanta a denunțat Ministerului Public o listă de patru martori pe care dorea să-i audă curtea de apel din Aix-en-Provence.

Printr-o hotărâre din 12 noiembrie 1999, curtea de apel menționată a respins cererea de audiere a martor ilor formulată de reclamantă în următorii termeni:

„(...).

Din moment ce reclamanta, parte civilă, a denunțat Ministerului Public o listă de patru martori pe care dorea să-i audă Curtea:

- doctorul J. A.

- doctorul H. T.

- Doamna Régine R., psiholog.

- Doamna M-A. R., psiholog.

Din moment ce doctorul J. A. a fost audiat de anchetatori, doctorul H. T. este autorul raportării, iar Doamna M-A. R. este expertul însărcinat cu examinarea minorei, a mamei (...) și a tatălui (...).

Din moment ce nu este cazul audierii martor ilor citate de partea civilă ale căror audieri și raport de expertiză figurează în dosarul procedurii.

Din moment ce Doamna Régine R., psiholog, nu a fost audiată în procedură, dar audierea unui nou martor, psiholog, nu este justificată în starea unei proceduri în care mai mulți psihiatri și psihologi au intervenit pentru a examina minora, mama și inculpatul.

Din moment ce partea civilă are cu atât mai puțin temei să formuleze această cerere, cu cât nu a folosit în fața primilor judecători dreptul pe care îl avea conform articolelor 437 și 444 din Codul de procedură penală de a numi și de a interoga ea însăși martorii la alegerea sa.

Din moment ce această cerere va fi respinsă.

"

Cu privire la acțiunea publică, curtea de apel a estimat, în special, că „denegările repetate ale tatălui, vârsta foarte tânără a copilului la momentul declarațiilor sale, declarații colectate de poliție, după șase luni de interogări de mama, contextul rupturii cuplului, și absența constatărilor obiective de penetrare în contradicție totală cu declarațiile copilului [o determinau] să confirme sentința transmisă [în toată întinderea sa]."

Reclamanta, reprezentată de un avocat la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație, s-a pus în recurs de casație. Pentru a susține recursul, invoca, pe de o parte, violarea articolului 6 § 3 d) al Convenției, cu cât curtea de apel respinsese cererea sa de audiere a martor ilor de inculpare, în special a psihologului Régine R. expert lângă curtea de apel din Aix-en-Provence. Pe de altă parte, reproba curții de apel că s-a bazat, pentru a confirma achitarea inculpatului, pe absența actului de penetrare sexuală – element constitutiv al violului – în timp ce era sesizată cu delictul de agresiuni sexuale altele decât violul, care nu necesită, pentru a fi caracterizat, un asemenea act; considera în acest sens că toți elementii constituivi ai acestui delict erau reuniți.

La 17 octombrie 2000, Curtea de Casație a respins recursul reclamantei, printr-o hotărâre redactată în felul următor:

„(...)

;

Din moment ce, pentru a respinge cererea de audiere a unui martor prezentată în caz de apel, de partea civilă, hotărârea atacată relevă că audierea acestui nou martor, psiholog, nu este justificată în starea unei proceduri în care mai mulți psihiatri și psihologi au intervenit pentru a examina minora, mama și inculpatul

;

Din moment că în aceste condiții, și în ciuda tuturor altor motive redundante sau eronate, judecătorii gradului doi, care au apreciat liber rezultatele măsurilor de investigație ordonate și valoarea dovezilor prezentate la dezbateri, au folosit, fără a încălca dispozițiile articolului 6 § 3 d) al Convenției Europene a Drepturilor Omului, din facultatea de care dispun în temeiul articolului 513 din codul de procedură penală

;

De unde rezultă că mijlocul nu poate fi admis

;

(...)

;

Din moment că enunțurile hotărârii atacate pun Curtea în măsură să se asigure că curtea de apel, fără insuficiență și fără contradicție, și răspunzând la capetele peremtorii ale concluziilor de care era sesizată, a expus motivele pentru care a estimat că dovada infracțiunilor de care era acuzat nu era adusă pe seama inculpatului, în starea elementelor supuse examinării sale, și a justificat deci decizia sa de respingere a pretențiilor părții civile

;

De unde rezultă că mijlocul, care se limitează la a pune din nou în discuție aprecierea suverană, de către judecătorii de fond, a faptelor și circumstanțelor cauzei, precum și a elementelor de dovadă discutate contradictoriu, nu poate fi admis

;

(...)

;

"

Între timp, tatăl Marjolaine a citat-o pe 5 iunie 1998 pe reclamanta în fața judecătorului pentru afaceri familiale al tribunalului de mare instanță din Toulon, pentru ca să i se acorde dreptul de vizită și găzduire cu privire la fiica sa.

Printr-o ordonanță din 11 august 1998, magistratul competent a desemnat Régine R., psiholog expert lângă curtea de apel din Aix-en-Provence, pentru efectuarea unui examen psihologic familial al tatălui, mamei și copilului.

Printr-o ordonanță din 10 martie 1999, judecătorul pentru afaceri familiale a respins cererea tatălui, estimând că aceasta era în mare măsură prematură. Magistratul se baza în esență pe raportul depus la 28 octombrie 1998 de expertul Régine R., care, după ce a constatat că copilul suferea mult, estima că posibila reluare a relațiilor Marjolaine cu tatăl nu putea fi făcută fără preparare din ambele părți și trebuia să fie în funcție de evoluția copilului.

Printr-o hotărâre din 24 noiembrie 2000, curtea de apel din Aix-en-Provence a infirmat ordonanța atacată, a ordonat o nouă expertiză psihiatrică familială și a organizat, pentru o perioadă de șase luni, dreptul de vizită al tatălui în cadrul unui punct de întâlnire. Curtea se baza, în special, pe două rapoarte de expertiză ale Régine R., care sublinia personalitatea puternică a reclamantei și starea de suferință a Marjolaine. Dreptul de vizită a fost prelungit pentru o nouă perioadă de șase luni. Printr-o hotărâre de a nu se pronunța din 8 octombrie 2002, curtea de apel a obligat părțile să întâlnească un mediator familial.

Printr-o hotărâre din 1 iulie 2003, curtea de apel din Aix-en-Provence a infirmat ordonanța transmisă și, judecând din nou pe fond, a acordat tatălui dreptul de vizită și găzduire conform modalităților precizate. Curtea a relevat în special:

„(...)

;

Că din perspectiva hotărârilor succesive pronunțate și a măsurilor ordonate, apare pentru Curte, în timp ce nu este în niciun fel demonstrat că tatăl este periculos pentru fiica sa, că interesul acesteia din urmă este să poată acum avea relații directe și aprofundate cu tatăl pentru echilibrul viitor și construirea personalității sale și că nu este de dorit a perpetua sistemul Punctului de Întâlnire, care nu ar face altceva decât să perpetueze reticențele copilului către tatăl și să agraveze negarea rolului paternal

;

Că la această privire, trebuie amintit că echipa Punctului de Întâlnire a constatat că prezența în apropiere a [reclamantei] parasita permanent întâlnirile între tată și fiică, care nu se autorizau să meargă către tatăl în mod liniștit și spontan și rămâneseră în câmpul vizual al mamei

;

"

MOTIVE

a) că curtea de apel s-a bazat, pentru a confirma achitarea inculpatului, pe absența actului de penetrare sexuală – element constitutiv al violului – în timp ce era sesizată cu delictul de agresiuni sexuale altele decât violul, care nu necesită, pentru a fi caracterizat, un asemenea act; considera în acest sens că toți elementii constituivi ai acestui delict erau reuniți, ceea ce ar fi trebuit să determine curtea de apel să condamne inculpatul pe acest cap.

b) de imparțialitatea jurisdicțiilor penale, rezultând dintr-o apreciere greșită a faptelor acestei cauze, respingerea tuturor elementelor de inculpare din dosar, precum și respingerea, în încălcarea articolului 6 § 3 d) al Convenției, a cererii de audiere a martor ilor de inculpare. Pe temei de art. 13 luat izolat, reclamanta deduce din aceasta că jurisdicțiile penale nu pot fi considerate a constitui un „recurs efectiv" în sensul acestei dispoziții, din cauza imparțialității lor.

PE DREPT

„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de o curte independentă și imparțială (...) care va decide (...) contestațiile asupra drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă (...)."

În ceea ce privește motivul luat în prima parte, Curtea reamintește că a deja judecat că, ținând cont de caracterul deosebit de tehnic al dezbaterii susceptibile de a interveni în fața camerei penale a Curții de Casație, care se ocupă doar cu chestiuni de drept, faptul de a nu fi ofert reclamantului ocazia de a pleda cauza personal sau prin intermediul unui avocat înregistrat la barou nu a prejudiciat dreptul la un proces echitabil în sensul dispozițiilor articolului 6 § 1 precitat (vezi Meftah și alții c. Franța [Marea Cameră], nr. 32911/96, 35237/97 și 34595/97, §§ 44 și 47, CEDO 2002-VII; Richen și Gaucher c. Franța, nr. 31520/96 și 34359/97, § 35, 23 ianuarie 2003; Fontaine și Bertin c. Franța, nr. 38410/97 și 40373/98, § 51, 8 iulie 2003).

De unde rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca manifestă netemeinică, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

În ceea ce privește motivul luat în a doua parte și relativ la defectul de comunicare reclamantei sau consilierului ei, înainte de ședință, a raportului consilierului raportator, în timp ce acest document ar fi fost comunicat avocatului general, Curtea, în starea actuală a dosarului, nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră necesară comunicarea acestei părți a cererii Guvernului defandant, conform articolului 54 § 2 b) din Regulament.

În ceea ce privește motivul luat în a treia parte și relativ la absența comunicării reclamantei sau consilierului ei, înainte de ședință, a concluziilor avocatului general la care nu au putut deci răspunde, Curtea reamintește că, în hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța din 31 martie 1998 (Recueil des arrêts et décisions 1998-II, § 106), a constatat că în prezent, avocatul general informează înainte de ziua ședinței consiliile părților – atunci când, ca în cauza de față, sunt avocați la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație – asupra sensului propriilor concluzii; a relevat, de asemenea, că atunci când, la cererea acestor consilii, cauza este judecată, aceștia din urmă au posibilitatea de a replica concluziilor în cauză oral sau printr-o notă la deliberare. A judecat că „ținând cont de faptul că doar chestiuni de pur drept sunt discutate în fața Curții de Casație și că părțile sunt reprezentate de avocați foarte specializați, o asemenea practică este de natură să ofere acestora posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile litigioase și de a le comenta în condiții satisfacătoare" (ibidem). Ulterior, a concluzionat cu privire la absența manifestă de temei a motivelor de această natură (vezi, de exemplu, Mac Gee c. Franța (hotărâre), nr. 46802/99, 10 iulie 2001).

Această practică fiind urmată de camera penală a Curții de Casație la época examinării recursului reclamantei (ibidem), această parte a cererii trebuie respinsă ca manifestă netemeinică, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

În ceea ce privește motivul relativ la prezența avocatului general la deliberare, Curtea, în starea actuală a dosarului, nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră necesară comunicarea acestei părți a cererii Guvernului defandant conform articolului 54 § 2 b) din Regulament.

Curtea reamintește că conform articolului 19 al Convenției, sarcina sa este să asigure respectarea angajamentelor rezultând din Convenție pentru Părțile contractante. În special, nu-i revine să cunoască de erorile de fapt sau de drept pretinse a fi comise de o curte internă, cu excepția și în măsura în care ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile protejate de Convenție (vezi, printre altele, hotărârea García Ruiz c. Spania, din 21 ianuarie 1999, nr. 30544/96, § 28).

În cauza de față, Curtea constată că atât tribunalul corecțional din Toulon, cât și curtea de apel din Aix-en-Provence s-au angajat într-o analiză detaliată a faptelor și au motivat, în mod logic și pertinent, motivele pentru care delictul de agresiuni sexuale altele decât violul, prevăzut de codul penal, era caracterizat. Curtea consideră deci că această parte a cererii este manifestă netemeinică și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

Reclamanta se plânge apoi de imparțialitatea jurisdicțiilor penale de judecată, rezultând dintr-o apreciere greșită a faptelor acestei cauze, respingerea tuturor elementelor de inculpare din dosar, precum și respingerea, în încălcarea articolului 6 § 3 d) al Convenției, a cererii de audiere a martor ilor de inculpare. Citând art. 13 al Convenției luat izolat, reclamanta expune că jurisdicțiile penale în cauză, din cauza imparțialității lor, nu pot fi considerate a constitui un „recurs efectiv", în sensul acestei dispoziții.

Dispozițiile relevante ale articolelor precitate ale Convenției se citesc respectiv după cum urmează:

„3. Orice acuzat are dreptul în particular la:

(...)

;

d) a interoga sau face interogat martorii de inculpare și a obține convocarea și interogarea martor ilor de desfăcut în aceleași condiții ca și martorii de inculpare

;

(...)

".

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.

"

Curtea reamintește mai întâi că atunci când art. 6 § 1 al Convenției se aplică, ca în cauza de față, cerințele acestui articol, care implică toată gama de garanții specifice procedurilor judiciare, sunt în principiu mai stricte decât cele ale articolului 13, care sunt absorbite de ele (Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 146, CEDO 2000-XI). De aceea, nu este cazul în cauza de față să se judece motivul derivat din încălcarea articolului 13 al Convenției, și Curtea va examina cererea din perspectiva articolului 6 al Convenției.

În măsura în care reclamanta pun în discuție imparțialitatea jurisdicțiilor penale sesizate cu cauza, Curtea reamintește că conform articolului 35 § 1 al Convenției, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne: orice reclamant trebuie să dea jurisdicțiilor interne ocazia pe care această dispoziție are scopul să o menajeze în principiu Statelor contractante: a evita sau a corecta încălcările invocate împotriva lor (vezi, de exemplu, hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, § 36). Curtea observă în cauza de față că reclamanta nu a ridicat motivul, în mod expres sau prin substanță, în fața Curții de Casație. De asemenea, nu a formulat o cerere de recuzare nici o cerere în suspiciune legitimă, cum îi permite dreptul francez.

De aceea, nu a epuizat căile de recurs interne pe acest punct și această parte a cererii trebuie respinsă, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 ale Convenției.

În măsura în care reclamanta se plânge de inechitatea procedurii, rezultând din respingerea cererii sale de audiere a martor ilor de inculpare de către curtea de apel din Aix-en-Provence, Curtea reamintește că Convenția nu garantează în mod expres părții civile dreptul de a obține convocarea de martori.

Un asemenea drept nu este garantat de art. 6 § 3 d) decât unui acuzat (vezi Locatelli c. Franța (hotărâre), nr. 55602/00, 21 octombrie 2003).

Aceasta nu înseamnă, totuși, că cитarea și interogarea de martori nu vin în considerație în contextul aplicării articolului 6 § 1 al Convenției. Curtea reamintește la această privire că admisibilitatea dovezilor este în primul rând o chestiune a normelor dreptului intern, și că în principiu revine jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele colectate de ele. Sarcina încredințată Curții de Convenție nu constă în a se pronunța asupra punctului dacă depozițiile de martori au fost în drept admise ca dovezi, ci în a cerceta dacă procedura considerată în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de dovadă, a purtat caracter echitabil și contradictoriu (vezi, printre altele, hotărârea Van Mechelen și altul c. Țările de Jos din 23 aprilie 1997, Recueil 1997-III, § 50). Pentru a ști dacă refuzul de a audia martorii de inculpare ciți de reclamantă a prejudiciat dreptul la un proces echitabil, trebuie deci să se țină seama de circumstanțele acestei cauze.

Or, Curtea nu descoperi nici un indiciu care să permită a dubita de caracterul echitabil și contradictoriu al procedurii referitoare la admisia și prezentarea mijloacelor de dovadă. Într-adevăr, curtea de apel din Aix-en-Provence, în mod motivat și pertinent, a respins cererea reclamantei din cauză că audierile și raportul de expertiză a trei din martorii ciți figurau deja în dosarul procedurii, și că era deci loisibil, pentru reclamantă, să se bazeze pe aceste elemente, contradictoriu dezbătute, pentru a-și face valabile argumentele. Cât privește Régine R., care a fost desemnată expert pentru efectuarea unui examen psihologic familial în cadrul procedurii civile vizând a acorda tatălui dreptul de vizită și găzduire cu privire la fiica sa, curtea de apel și Curtea de Casație și-au motivat decizia relevând că audierea acestui martor nu părea necesară, din moment ce în cursul procedurii mai mulți psihiatri și psihologi au intervenit. Din nou, Curtea nu descoperi nici o aparență de încălcare a principiului referitor la respectul contradictoriu, nici nici un indiciu care să facă probabil că procedura în fața jurisdicțiilor penale de judecată să fi fost viciată de nici un element de arbitrar. De altfel, și în orice caz, Curtea observă că conținutul însuși al rapoartelor de expertiză ale Régine R. nu mergea neapărat în direcția dorită de reclamantă, și constată, la această privire, că curtea de apel, în hotărârea din 24 noiembrie 2000, se referă la rapoartele pentru finalmente a acorda tatălui dreptul de vizită și găzduire cu privire la Marjolaine. În fine, reclamanta nu invocă o inegalitate între părți cu privire la citărea și interogarea martor ilor de inculpare și de desfăcut.

De aceea, rezultă că această parte a cererii este manifestă netemeinică și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

Chiar presupunând că reclamanta, în circumstanțele particulare ale cauzei, are calitate de a acționa în numele fiicei în fața Curții, aceasta din urmă reamintește că conform articolului 35 § 1 al Convenției, „Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne (...)". Reamintește, de asemenea, că recursul de casație figurează printre căile de recurs ce trebuie epuizate în principiu pentru a se conforma articolului precitat al Convenției (vezi Civet c. Franța [Marea Cameră], nr. 29340/95, CEDO 1999-VI). Or, în cauza de față, rezultă din dosar că reclamanta nu s-a pus în recurs de casație după hotărârea din 1 iulie 2003 pronunțată de curtea de apel din Aix-en-Provence, și deci nu a epuizat căile de recurs interne, în orice caz.

De aceea, această parte a cererii trebuie respinsă, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 ale Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Amână

examinarea motivului derivat din inechitatea ședinței în fața Curții de Casație, rezultând din absența presupusă de comunicare reclamantei sau consilierului ei, înainte de ședință, a raportului consilierului raportator – în timp ce acest document ar fi fost furnizat avocatului general – și a prezenței presupuse a acestuia din urmă la deliberare;

Declară

cererea inadmisibilă pentru restul.

S. Dollé

A.B. Baka

Greffier

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

71445/01

présentée par Michelle FENECH

contre la France

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 9 mars 2004 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

L.

Loucaides

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen

,

MM.

M.

Ugrekhelidze,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 14 mars 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, Michelle Fenech, est une ressortissante française, née en 1957 et résidant à La Seyne Sur Mer. Elle agit pour elle-même et pour le compte de sa fille Marjolaine, né en 1993.

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

Le 27 septembre 1996, un médecin chef du centre hospitalier de la Seyne sur Mer, après plusieurs entretiens avec la requérante et sa fille, signala au Parquet des mineurs de Toulon le cas de la jeune Marjolaine, comme étant victime de sévices sexuels de la part de son père.

Le 3 octobre 1996, la requérante, ès-qualité, de représentante légale de sa fille, déposa contre le père une plainte avec constitution de partie civile du chef de viol sur mineure de moins de quinze ans par ascendant, dans laquelle elle sollicitait, outre la déchéance des droits parentaux du père, 80

000 FRF (environ 12

177 euros) au titre de dommages intérêts.

Par un arrêt du 4 juin 1997, la chambre d'accusation de la cour d'appel d'Aix-en-Provence considéra qu'en l'état des constatations médicales, aucune charge objective, à l'issue de l'information judiciaire, ne résultait suffisamment de la procédure pour caractériser des actes de pénétration sexuelle commis par le père sur la jeune Marjolaine. Elle renvoya toutefois ce dernier devant le tribunal correctionnel de Toulon, «

pour avoir, courant 1996, commis sur la personne de sa fille mineure de moins de 15 ans des agressions sexuelles autres que le viol, avec cette circonstance que lesdites agressions avaient été commises par l'ascendant naturel de la victime

».

Par un jugement du 7 avril 1998, ledit tribunal relaxa le prévenu et le renvoya des fins de la poursuite

; en l'état de cette décision de relaxe, il déclara irrecevable la constitution de partie civile de la requérante. Celle-ci releva appel du jugement le 14 avril 1998.

Le 6 octobre 1999, la requérante dénonça au Ministère publique une liste de quatre témoins qu'elle souhaitait faire entendre par la cour d'appel d'Aix-en-Provence.

Par un arrêt du 12 novembre 1999, ladite cour d'appel rejeta la demande d'audition de témoins formulée par la requérante en ces termes

:

«

(...).

Attendu que la requérante, partie civile, a dénoncé au Ministère public une liste de quatre témoins qu'elle souhaitait faire entendre par la Cour

:

- le docteur J. A.

-le docteur H. T.

- Madame Régine R., psychologue.

- Madame M-A. R., psychologue.

Attendu que le docteur J. A. a été entendu par les enquêteurs, que le docteur H. T. est l'auteur du signalement, que Madame M-A. R. est l'expert chargé de l'examen de la mineure, de sa mère (...) et du père (...).

Attendu qu'il n'y a pas lieu à audition des témoins cités par la partie civile dont les auditions et le rapport d'expertise figurent au dossier.

Attendu que Madame Régine R., psychologue n'a pas été entendue dans la procédure, mais que l'audition d'un nouveau témoin, psychologue, n'est pas justifiée en l'état d'une procédure où plusieurs psychiatres et psychologues sont intervenus pour examiner la mineure, sa mère et le prévenu.

Attendu que la partie civile est d'autant moins fondée à former cette demande, qu'elle n'a pas usé devant les premiers juges du droit qu'elle tenait des articles 437 et 444 du Code de procédure pénale de faire elle-même citer et interroger les témoins de son choix.

Attendu que cette demande sera rejetée.

»

Sur l'action publique, la cour d'appel estima, notamment, que «

les dénégations réitérées du père, le très jeune âge de l'enfant au moment de ses déclarations, déclarations recueillis par la police, après six mois d'interrogations de la mère, le contexte de la rupture du couple, et l'absence de constatations objectives de pénétration en contradiction totale avec les déclarations de l'enfant [la conduisaient]

à

confirmer le jugement déféré [en toutes ses dispositions].

»

La requérante, représentée par un avocat au Conseil d'Etat et à la Cour de cassation, se pourvut en cassation. A l'appui de son pourvoi, elle invoquait, d'une part, la violation de l'article 6 § 3 d) de la Convention en ce que la cour d'appel avait rejeté sa demande d'audition de témoins à charge, en particulier celle de Régine R., psychologue expert près la cour d'appel d'Aix-en-Provence. D'autre part, elle reprochait à la cour d'appel de s'être fondée, pour confirmer la relaxe du prévenu, sur l'absence d'acte de pénétration sexuelle – élément constitutif du viol – alors qu'elle était saisie du délit d'agressions sexuelles autres que le viol, lequel ne requiert pas, pour être caractérisé, un tel acte

; elle considérait à cet égard que tous les éléments constitutifs dudit délit étaient réunis.

Le 17 octobre 2000, la Cour de cassation rejeta le pourvoi de la requérante, par un arrêt ainsi libellé

:

«

(...)

;

Attendu que, pour rejeter la demande d'audition d'un témoin présentée en cause d'appel, par la partie civile, l'arrêt attaqué relève que l'audition de ce nouveau témoin, psychologue, n'est pas justifiée en l'état d'une procédure où plusieurs psychiatres et psychologues sont intervenus pour examiner la mineure, sa mère, et le prévenu

;

Attendu qu'en cet état, et nonobstant tous les autres motifs surabondants ou erronés, les juges du second degré, qui ont apprécié librement les résultats des mesures d'instruction ordonnées et la valeur des preuves versées aux débats, ont usé, sans méconnaître les dispositions de l'article 6 § 3 d) de la Convention européenne des droits de l'Homme, de la faculté dont ils disposent en vertu de l'article 513 du code de procédure pénale

;

D'où il suit que le moyen ne saurait être accueilli

;

(...)

;

Attendu que les énonciations de l'arrêt attaqué mettent la Cour en mesure de s'assurer que la cour d'appel a, sans insuffisance ni contradiction, et en répondant aux chefs péremptoires des conclusions dont elle était saisie, exposé les motifs pour lesquels elle a estimé que la preuve des infractions reprochées n'était pas rapportée à la charge du prévenu, en l'état des éléments soumis à son examen, et a ainsi justifié sa décision déboutant la partie civile de ses prétentions

;

D'où il suit que le moyen, qui se borne à remettre en question l'appréciation souveraine, par les juges du fond, des faits et circonstances de la cause, ainsi que des éléments de preuve contradictoirement débattus, ne saurait être admis

;

(...)

;

»

Entre-temps, le père de Marjolaine assigna le 5 juin 1998 la requérante devant le juge aux affaires familiales du tribunal de grande instance de Toulon, afin que lui soit accordé un droit de visite et d'hébergement à l'égard de sa fille.

Par une ordonnance du 11 août 1998, le magistrat compétent désigna Régine R., psychologue expert près la cour d'appel d'Aix-en-Provence, aux fins d'examen psychologique familial du père, de la mère et de l'enfant.

Par une ordonnance du 10 mars 1999, le juge aux affaires familiales rejeta la demande du père, estimant que cette dernière était largement prématurée. Le magistrat se fondait essentiellement

sur le rapport déposé le 28 octobre 1998 par l'expert Régine R., laquelle, après avoir constaté que l'enfant était en grande souffrance, estimait que la reprise éventuelle de relations de Marjolaine avec son père ne pouvait se faire sans préparation de part et d'autre et devait être fonction de l'évolution de l'enfant.

Par un arrêt du 24 novembre 2000, la cour d'appel d'Aix-en-Provence infirma l'ordonnance entreprise, ordonna une nouvelle expertise psychiatrique familiale et organisa, pour une période de six mois, le droit de visite du père dans le cadre d'un point rencontre. La cour se fondait, notamment, sur deux rapports d'expertise de Régine R., qui soulignait la forte personnalité de la requérante et l'état de souffrance de Marjolaine. Le droit de visite fut prolongé pour une nouvelle période de six mois. Par un arrêt avant dire droit du 8 octobre 2002, la cour d'appel fit injonction aux parties de rencontrer un médiateur familial.

Par un arrêt du 1

er

juillet 2003, la cour d'appel d'Aix-en-Provence infirma l'ordonnance déférée et, statuant à nouveau au fond, octroya au père un droit de visite et d'hébergement selon des modalités précises. La cour releva notamment

:

«

(...)

;

Qu'en l'état des arrêts successifs rendus et des mesures ordonnées, il apparaît à la Cour, alors qu'il n'est nullement démontré que le père est dangereux pour sa fille, que l'intérêt de cette dernière est de pouvoir maintenant entretenir avec son père des relations directes et approfondies pour son équilibre futur et la construction de sa personnalité et qu'il n'est pas souhaitable de pérenniser le système du Point Rencontre, ce qui ne ferait qu'entretenir les réticences de l'enfant à l'égard de son père et aggraver la dénégation du rôle paternel

;

Qu'à cet égard, il convient de rappeler que l'équipe du Point Rencontre avait relevé que la présence à proximité de [la requérante] parasitait en permanence les rencontres entre le père et sa fille, laquelle ne s'autorisait pas à aller vers son père de façon sereine et spontanée et restait dans le champ de vision de sa mère

;

»

GRIEFS

:

a) de ce que la cour d'appel s'est fondée, pour confirmer la relaxe du prévenu, sur l'absence d'acte de pénétration sexuelle – élément constitutif du viol – alors qu'elle était saisie du délit d'agressions sexuelles autres que le viol, lequel ne requiert pas, pour être caractérisé, un tel acte

; elle considère à cet égard que tous les éléments constitutifs dudit délit étaient réunis, ce qui aurait dû conduire

la cour d'appel à condamner le prévenu de ce chef.

b) de la partialité des juridictions pénales, résultant d'une appréciation fallacieuse des faits de l'espèce, du rejet de l'ensemble des éléments à charge du dossier ainsi que du rejet, en violation de l'article 6 § 3 d) de la Convention, de sa demande d'audition de témoins à charge. Sur le fondement de l'article 13 pris isolément, la requérante déduit de ce qui précède que les juridictions pénales ne sauraient être considérées comme constituant un «

recours effectif » au sens de cette disposition, en raison de leur partialité.

EN DROIT

« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). »

En ce qui concerne le grief pris en sa première branche, la Cour rappelle qu'elle a déjà jugé que, eu égard au caractère particulièrement technique du débat susceptible d'intervenir devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, qui porte uniquement sur des moyens de droit, le fait de ne pas avoir offert au requérant l'occasion de plaider sa cause personnellement ou par l'intermédiaire d'un avocat inscrit à un barreau n'a pas porté atteinte à son droit à un procès équitable au sens des dispositions de l'article 6 § 1 précité (voir

Meftah et autres c. France

[GC],

n

os

32911/96, 35237/97 et 34595/97, §§

44 et 47, CEDH 2002-VII

;

Richen et Gaucher c. France

, nos 31520/96 et 34359/97, § 35, 23 janvier 2003).

Fontaine et Bertin c. France

, n

os

38410/97 et 40373/98, §

51, 8 juillet 2003).

Il s'ensuit donc que cette partie de la requête doit dès lors être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

En ce qui concerne le grief pris en sa seconde branche et relatif au défaut de communication à la requérante ou à son conseil, avant l'audience, du rapport du conseiller rapporteur, alors que ce document aurait été communiqué à l'avocat général, la Cour, en l'état actuel du dossier, ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article

54

§

2

b) de son règlement.

En ce qui concerne le grief pris en sa troisième branche et relatif à l'absence de communication à la requérante ou à son conseil, avant l'audience, des conclusions de l'avocat général auxquelles ils ne purent donc répondre, la Cour rappelle que, dans l'arrêt

Reinhardt et Slimane

‑

Kaïd c.

France

du 31

mars 1998 (

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

II, §

106), elle a constaté qu'à l'heure actuelle, l'avocat général informe avant le jour de l'audience les conseils des parties – lorsque, comme en l'espèce, il s'agit d'avocats au Conseil d'Etat et à la Cour de cassation – du sens de ses propres conclusions ; elle a en outre relevé que quand, à la demande desdits conseils, l'affaire est plaidée, ces derniers ont la possibilité de répliquer aux conclusions en question oralement ou par une note en délibéré. Elle a jugé qu'«

eu égard au fait que seules des questions de pur droit sont discutées devant la Cour de cassation et que les parties y sont représentées par des avocats hautement spécialisés, une telle pratique est de nature à offrir à celles-ci la possibilité de prendre connaissance des conclusions litigieuses et de les commenter dans des conditions satisfaisantes

» (

ibidem

). Par la suite, elle a conclu au défaut manifeste de fondement des griefs de cette nature (voir, par exemple,

Mac Gee c. France

(déc.), n

o

46802/99, 10 juillet 2001).

Cette pratique étant suivie par la chambre criminelle de la Cour de cassation à l'époque de l'examen du pourvoi de la requérante (

ibidem

), cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

S'agissant enfin du grief relatif à la présence de l'avocat général lors du délibéré, la Cour, en l'état actuel du dossier, ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article

54

§

2

b) de son règlement.

tout d'abord de ce que la cour d'appel s'est fondée, pour confirmer la relaxe du prévenu, sur l'absence d'acte de pénétration sexuelle – élément constitutif du viol – alors qu'elle était saisie du délit d'agressions sexuelles autres que le viol, lequel ne requiert pas, pour être caractérisé, un tel acte

; elle considère à cet égard que tous les éléments constitutifs dudit délit étaient réunis, ce qui aurait dû conduire

la cour d'appel à condamner le prévenu de ce chef.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 19 de la Convention elle a pour tâche d'assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, parmi d'autres, l'arrêt

García Ruiz c. Espagne

, du 21 janvier 1999, n

o

30544/96, § 28).

En l'espèce, la Cour constate que tant le tribunal correctionnel de Toulon que la cour d'appel d'Aix-en-Provence se sont livrés à une analyse circonstanciée des faits et ont motivé, de façon logique et pertinente, les raisons pour lesquelles le délit d'agressions sexuelles autre que le viol, prévu par le code pénal, était constitué. La Cour considère dès lors que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

La requérante se plaint ensuite de la partialité des juridictions pénales de jugement, résultant d'une appréciation fallacieuse des faits de l'espèce, du rejet de l'ensemble des éléments à charge du dossier ainsi que du rejet, en violation de l'article 6 § 3 d) de la Convention, de sa demande d'audition de témoins à charge. Citant l'article 13 de la Convention pris isolément, la requérante expose que les juridictions pénales visées, en raison de leur partialité, ne sauraient être considérées comme constituant un «

recours effectif

», au sens de cette disposition.

Les dispositions pertinentes des articles précités de la Convention se lisent respectivement comme suit

:

«

:

(...)

;

d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge

;

(...)

».

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la présente Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.

»

La Cour rappelle tout d'abord que lorsque l'article 6

§

1 de la Convention trouve comme en l'espèce à s'appliquer, les exigences de cet article, qui impliquent toute la panoplie des garanties propres aux procédures judiciaires, sont en principe plus strictes que celles de l'article

13, qui se trouvent absorbées par elles (

Kudła c. Pologne

[GC], n

o

30210/96, §

146, CEDH 2000-XI). Par conséquent, il n'y a pas lieu en l'espèce de statuer sur le grief tiré de la violation de l'article 13 de la Convention, et la Cour examinera la requête sous l'angle de l'article 6 de la Convention.

Pour autant que la requérante met en cause l'impartialité des juridictions pénales saisies de l'affaire, la Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de

recours internes

: tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l'occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants

: éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (voir, par exemple, l'arrêt

Cardot c. France

du 19 mars 1991, série A n

o

200, § 36). La Cour observe en l'espèce que la requérante n'a pas soulevé son grief, expressément ni en substance, devant la Cour de cassation. Elle n'a pas davantage formé de demande de récusation ni de requête en

suspicion

légitime, comme le lui permet le droit français.

Dès lors, elle n'a pas épuisé les voies de recours internes sur ce point et cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Pour autant que la requérante se plaint de l'iniquité de la procédure, résultant du rejet de sa demande d'audition de témoins à charge par la cour d'appel d'Aix-en-Provence, la Cour rappelle que la Convention ne garantit pas expressément à la partie civile le droit d'obtenir la convocation de témoins.

Pareil droit n'est garanti par l'article 6 § 3 d) qu'à un accusé (voir

Locatelli c. France

, (déc.), n

o

55602/00, 21 octobre 2003).

Cela ne signifie toutefois pas que la citation et l'interrogatoire de témoins n'entrent pas en ligne de compte dans le contexte de l'application de l'article 6 § 1 de la Convention. La Cour rappelle à cet égard que la recevabilité des preuves relève au premier chef des règles du droit interne, et qu'en principe il revient aux juridictions nationales d'apprécier les éléments recueillis par elles. La mission confiée à la Cour par la Convention ne consiste pas à se prononcer sur le point de savoir si des dépositions de témoins ont été à bon droit admises comme preuves, mais à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable et contradictoire (voir, entre autres, l'arrêt

Van Mechelen et autre c. Pays-Bas

du 23 avril 1997,

Recueil

1997-III, § 50). Pour savoir si le refus d'entendre les témoins à charge cités par la requérante a porté atteinte à son droit à un procès équitable, il faut donc avoir égard aux circonstances de l'espèce.

Or, la Cour ne décèle aucun indice permettant de douter du caractère équitable et contradictoire de la procédure relative à l'admission et à la présentation des moyens de preuves. En effet, la cour d'appel d'Aix-en-provence, de manière motivée et pertinente, rejeta la demande de la requérante en raison de ce que les auditions et le rapport d'expertise de trois des témoins cités figuraient déjà au dossier de la procédure, et qu'il était donc loisible, pour la requérante, de se fonder sur ces éléments, contradictoirement débattus, pour faire valoir ses arguments. Quant à Régine R., laquelle fut désignée expert aux fins d'effectuer un examen psychologique familial dans le cadre de la procédure civile visant à octroyer au père un droit de visite et d'hébergement à l'égard de sa fille, la cour d'appel et la Cour de cassation motivèrent leur décision en relevant que l'audition de ce témoin n'apparaissait pas nécessaire, dès lors qu'au cours de la procédure plusieurs psychiatres et psychologues étaient intervenus. Là encore, la Cour ne décèle aucune apparence de violation du principe relatif au respect du contradictoire, ni aucun indice rendant vraisemblable que la procédure devant les juridictions pénales de jugement ait été entachée d'un quelconque élément d'arbitraire. Par ailleurs, et en tout état de cause, la Cour note que le contenu même des rapports d'expertise de Régine R. n'allait pas forcément dans le sens voulu par la requérante, et constate, à ce propos, que la cour d'appel, dans son arrêt du 24 novembre 2000, se référa auxdits rapports pour finalement octroyer au père un droit de visite et d'hébergement à l'égard de Marjolaine. Enfin, la requérante n'allègue pas une inégalité entre les parties en ce qui concerne la citation et l'interrogation des témoins à charge et à décharge.

Partant, il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée, et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

A supposer même que la requérante, dans les circonstances particulières de la cause, ait qualité pour agir au nom de sa fille devant la Cour, cette dernière rappelle que selon l'article 35 § 1 de la Convention, «

la Cour ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes (...)

». Elle rappelle également que le pourvoi en cassation figure parmi les voies de recours à épuiser en principe pour se conformer à l'article précité de la Convention (voir

Civet c.

France

[GC], n

o

29340/95, CEDH 1999

‑

VI). Or, en l'espèce, il ressort du dossier que la requérante ne s'est pas pourvue en cassation suite à l'arrêt du 1

er

juillet 2003 rendu par la cour d'appel d'Aix-en-Provence, et n'a donc pas épuisé les voies de recours internes, en tout état de cause.

Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Ajourne

l'examen du grief tiré de

l'iniquité de l'instance devant la Cour de cassation, résultant de l'absence alléguée de communication au requérant ou à son conseil, avant l'audience,

du rapport du conseiller rapporteur – alors que ce document aurait été fourni à l'avocat général – et de la présence alléguée de ce dernier lors du délibéré ;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président