DECHEIX c. FRANCE

DECHEIX c. FRANCE (CtEDO, 2010)

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 26522/03 prezentată de Pierre DECHEIX împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 19 ianuarie 2010 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Renate Jaeger, Jean-Paul Costa, Rait Maruste, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Zdravka Kalaydjieva, judecători, Claudia Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 15 iulie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Pierre Decheix, este un cetățean francez, născut în 1927 și rezident în Plessis-Robinson. Guvernul francez ( A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, se pot rezuma după cum urmează. După ce a fost admis la pensie la 30 martie 1995, a beneficiat de dreptul la liberă circulație prevăzut la articolele 77 și 78 din ordonanța din 22 decembrie 1958 modificată privind legea organică referitoare la statutul magistraturii. 1. Procedura penală împotriva reclamantului Prin hotărârea din 11 februarie 1998, tribunalul corecțional din Creteil l-a declarat pe reclamant vinovat de tentativă de agresiune sexuală asupra unui minor de 15 ani și l-a condamnat la o amendă de 10 000 de franci (FRF), adică aproximativ 1 525 de euro (EUR). Curtea de apel din Paris a confirmat această hotărâre prin hotărârea din 15 aprilie 1999 și Curtea de Casație a declarat inadmisibilă recursul reclamantului la 4 noiembrie 1999. 2. Procedura de retragere a Honorariat La 13 iulie 2000, ministrul Justiției sesizează Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) cu privire la o cerere de retragere a instanței judecătorești a reclamantului în temeiul art. 79 din ordonanță. Ministrul a precizat că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2000. La data de 30 noiembrie, după raportul său, al cărui exemplar a fost adresat avocatului reclamantului la 12 decembrie 2000 și un nou exemplar la 2 ianuarie 2001. La cererea reclamantului, la 4 mai 2001 s-a întrunit un CSM. Raportorul a fost exceptat de la citirea raportului său, iar reclamantul și avocatul său au fost ascultate. Prin decizia din 15 mai 2001, Forumul a pronunțat retragerea din drepturi a reclamantului, pe motiv că comportamentul său de la admiterea la pensie, astfel cum a fost implicat în faptele constatate de instanța penală a cărei materialitate s . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 16 iulie 2001, reclamantul sesizează Consiliul cu privire la o acțiune împotriva deciziei Forumului. 6 și 13 din Convenție și s-a plâns de participarea raportorului la formarea de judecată a CSM. În plus, el considera că drepturile sale la apărare fuseseră necunoscute și susținea că Forumul, referindu-se la autoritatea a ceea ce este judecat penal, nu exercitase deplina sa competență. Prin Hotărârea din 25 iunie 2003, Consiliul de Stat a respins acțiunea sa. De aplicare a jurisprudenței Pellegrin c. Franța [GC] (n 28541/95, CEDH 1999 VIII), Curtea Supremă consideră că art. 6 nu se referă la regimul disciplinar aplicabil persoanelor care, cum ar fi judecătorii ordinii judiciare, participă la exercitarea autorității publice și la protejarea intereselor statului. Pe de altă parte, s-a considerat că nu constituie nici un drept, nici o libertate recunoscute de Convenție, motivul întemeiat pe art. 13 nu putea fi doar retras. Pe de altă parte, Consiliul de Stat a respins motivul pentru participarea raportorului la deliberări, deoarece atribuțiile sale nu erau diferite de cele pe care le-ar putea exercita și nu i-ar fi acordat dreptul de a modifica sesizarea instanței. Mai mult decât atât, Consiliul de Stat a considerat că drepturile la apărare nu au fost ignorate și a reținut că constatările de fapt ale judecătorului penal, în măsura în care acestea constituiau sprijinul necesar al sistemului de decizie, erau de la autoritatea absolută a lucrului judecat și sÕ impuneau, chiar și în absența textului, judecătorului disciplinar. Dispozițiile relevante din Ordonanța din 22 decembrie 1958 privind legea organică referitoare la statutul magistraturii (în redactarea sa în vigoare în momentul faptelor, care rezultă din Legea din 5 februarie 1994) sunt următoarele 1. Consiliul Suprem al Magistraturii este sesizat prin denunțarea faptelor care motivează urmărirea disciplinară a acestuia de către gardianul sigiliului, ministrul justiției. La momentul faptelor, la art. 57 din ordonanță se prevedea că în ședința din fața Ön Õ nu era publică. Legea din 25 iunie 2001 a modificat acest articol, care se citește astfel Cu toate acestea, în cazul în care protecția ordinii publice sau a vieții private la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Consiliul de disciplină deliberează cu ușile închise. Decizia, care trebuie să fie motivată, se face public. Orice magistrat admis la pensie este autorizat să se prevaleze de dreptul de a-și exercita atribuțiile. Cu toate acestea, în momentul plecării magistratului printr-o decizie motivată a autorității care pronunță pensionarea, după avizul Consiliului Superior al Magistraturii. În cazul în care, în momentul pensionării sale, magistratul face obiectul unei urmări disciplinare, acesta nu poate să se prevaleze de dreptul la plată înainte de încheierea procedurii disciplinare și poate fi refuzat, în condițiile prevăzute la primul paragraf, în termen de cel mult două luni de la încheierea acestei proceduri. magistrații onorifici rămân atașați în această calitate jurisdicției căreia îi aparțineau. Ei continuă să se bucure de onoruri și privilegii atașate statului lor, și pot asista în costum de dai la cununi la ceremoniile solemne ale jurisdicției lor. Ei iau poziție ca urmare a magistraților de același grad. art. 79 magistrații onorariali sunt obligați la rezerva care se aplică condițiilor lor. Retragerea din funcție poate fi pronunțată din motive întemeiate pe comportamentul magistratului onorific de la data admiterii sale la pensie sau pentru fapte care fac obiectul unei abateri disciplinare în sensul articolului 43, săvârșite în cursul perioadei de activitate a magistratului, în cazul în care au fost cunoscute de Ministerul Justiției numai după intrarea la pensie. În cazul în care nu se ia o decizie care să îi refuze sau să îi retragă acest avantaj, statul membru în cauză nu poate retrage dreptul de a se pensiona. magistrații onorariali rămân atașați jurisdicției căreia îi aparțineau, continuă să se bucure de onorurile și privilegiile care îi revin și pot asista în costum de cinstire la ceremoniile solemne ale jurisdicției lor. Departe de a fi doar onorific, l mai puțin onorariet, deschide posibilitatea de a continua să exercite anumite funcții (în special, președintele Biroului de asistență juridică sau al Tribunalului de Securitate Socială, sau membru al Comisiei Administrative sau organisme ad-hoc; a se vedea concluziile comisarului guvernului aflat sub jurisdicția Consiliului din 15 martie 2006; a se vedea concluziile comisarului guvernului aflat sub jurisdicția Consiliului de Stat Jean-Paul X din 15 martie 2006, Afișe mici 260, 29 decembrie 2006). Retragerea sa poate fi pronunțată din motive întemeiate pe comportamentul magistratului onorific de la admiterea sa la pensie sau pentru abatere disciplinară comisă în timpul perioadei sale de activitate, dar cunoscută după admiterea sa la pensie. Retragerea din funcție este o sancțiune specifică pentru magistrații pensionați, care nu poate fi luată decât în formele prevăzute în capitolul VII din Statutul Magistraturii, referitor la disciplină. 1. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost informat cu privire la data la care a fost înștiințat în fața Consiliului de Stat și cu privire la absența publicității în instanță. (2) Acesta consideră că participarea comisarului guvernului la deliberarea Consiliului de Stat este contrară acestei dispoziții. (3) Comitetul se plânge de faptul că MSC l-a obligat pe raportor să citească raportul său. (4) Comitetul consideră că participarea raportorului la deliberările Forumului este contrară cerinței unui tribunal imparțial, în sensul art. 6 alin. (5) Comitetul consideră că, declarându-se obligați de decizia judecătorului penal, nici Forumul, nici Consiliul de Stat nu au controlat toate elementele de fapt și de drept și că, din acest motiv, nu au constituit nici un tribunal independent, în sensul art. 6 alin. (1) menționat anterior. Reclamantul ridică mai multe obiecții în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc astfel Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) din Convenție 1. Argumentele părților Guvernul susține, în principal, neaplicarea art. 1 la procedura în cauză. În primul rând, subliniază că retragerea de pe listă constituie o măsură care, în sensul jurisprudenței Curții, nu se referă la dreptul la o acuzație în materie penală. Acest lucru nu este contestat de către reclamant. Guvernul arată că, atunci când Consiliul a pronunțat în prezenta cauză, acesta a aplicat criteriile Curții în hotărârea Pellegrin menționată anterior și a considerat în consecință că art. 6 Cu toate acestea, Curtea a formulat, între timp, în Hotărârea Vilho Eskelinen și alții c. Finlanda ([GC], nr. 63235/00, § 62, CEDH 2007 IV) alte criterii care ar trebui aplicate. Având în vedere aceste criterii și în special faptul că dreptul intern nu excludea în mod expres reclamantul de acces la o instanță, guvernul deducând că litigiul dintre reclamant și reclamant nu poate fi imputat pentru acest motiv domeniului de aplicare a art. 6 alin. (1). Cu toate acestea, guvernul reamintește jurisprudența Curții potrivit căreia aplicabilitatea art. 6 alin. (1) în materie civilă este, de asemenea, reglementată de existența unui litigiu real și serios asupra unui drept pe care l-am putea susține, într-un mod apărător, recunoscut în dreptul intern (în special Masson și Van Zon c. Țările de Jos, 28 septembrie 1995, § 44, seria A n 327 A și Szücs c. Austria , 24 noiembrie 1997, § 32, Rec., 1997, p. Cu toate acestea, reclamantul nu furnizează nici o precizare cu privire la natura drepturilor pe care le presupune a fi încălcate prin retragerea de la Honorariat, nici cu privire la domeniul de aplicare al efectelor sale. În special, acesta nu justifică și nici nu declară că a exercitat funcții după 1995 în calitate de magistrat onorific și că a fost privat să le exercite în continuare după retragerea onorariului său în 2001, nici că retragerea ar fi avut un impact patrimonial semnificativ. Guvernul precizează că reclamantul beneficiază de o pensie indiferent de retragerea din funcțiune și, prin urmare, acest litigiu nu poate fi asimilat unui litigiu în materie de pensie. Guvernul deduce că art. 6 alin. (1) nu este aplicabil în speță. Reclamantul combate această teză. Citează hotărârea Vilho Eskelinen El solicită Curții să îi dea un act de faptul că statul membru în cauză se află în fața acestei jurisprudențe și că recunoaște că, în măsura în care dreptul intern nu implică în mod expres un magistrat onorific al accesului la o instanță judecătorească, litigiul la adresa statului nu poate, prin urmare, să fie, din acest motiv, în domeniul de aplicare al art. 6 alin. (1). El arată că, pentru a exclude aplicarea acestui articol, Consiliul de Stat este întemeiat pe faptul că magistratul onorific rămâne atașat jurisdicției căruia îi aparține. Or, în opinia sa, faptul că asistarea la o audiere solemnă cu titlu pur decorativ nu corespunde criteriului definit de Curte, și anume că obiectul litigiului este legat de exercitarea autorității statului. Recurentul observă că guvernul susține că unul dintre drepturile care îi revin în temeiul articolului 6 alineatul (1) trebuie să fi fost lezat în mod direct pentru ca art. 6 alineatul (1) să fie aplicabil și că este întemeiat pe cel de-al doilea argument al Consiliului de Stat, potrivit căruia magistratul onorific păstrează vocația de a exercita funcții care îl fac să participe la exercitarea autorității publice și la protejarea intereselor de la Prin urmare, reclamantul consideră că guvernul nu poate invoca faptul său personal, și anume abținerea sa de a alege asupra sa pentru a exercita anumite funcții, astfel încât să poată argumenta prejudiciul său. El subliniază că, după cum numele său indică, onoarea se referă, potrivit dicționarului La rousse, la onoare, la respect, la virtute, la talente, la reputație, la sentimentul demnității personale. El susține că această situație socială este protejată de dreptul intern, deoarece, pe de o parte, art. 9 din Codul civil protejează dreptul la respectarea vieții private și, pe de altă parte, dreptul penal reprimă calomnia publică și nepublică, ceea ce corespunde jurisprudenței Curții (în special Helmers c. Suedia, 29 octombrie 1991, §§ 38 și 42 serie A n 212 A), aprobată de doctrină. Reclamantul consideră că apărarea onoarei și a reputației este inseparabilă de contestația cu privire la retragerea din drepturi, care este, într-adevăr, un drept cu caracter civil, în sensul articolului 6 alineatul (1). El adaugă că caracterul serios al contestației nu poate fi nici pus la îndoială, nici nu poate fi pus la îndoială, ci este caracterizat și deosebit de grav. 2.Evaluarea Curții Curtea observă în primul rând că: în aplicarea criteriilor enunțate în Hotărârea Vilho Eskelinen menționată anterior (§ 62), și în măsura în care dreptul intern îi deschidea reclamantului o acțiune împotriva deciziei Forumului, calitatea sa de magistrat pensionat nu constituie în sine un obstacol în calea aplicabilității art. Trebuie să fie o chestiune reală și serioasă. În plus, procedura trebuie să fie direct decisivă pentru dreptul civil în cauză (a se vedea, printre multe altele, Masson și Van Zon, § 44, Vilho Eskelinen, citată anterior, § 40 și Micallef c. Malta [GC], n 17056/06, § 74, 15 octombrie 2009). Curtea este de acord că acest punct nu a fost contestat de către părțile interesate, întrucât Forumul era sesizat cu privire la o cauză reală și serioasă, în sensul jurisprudenței de mai sus. Trebuie să se stabilească dacă această contestație se referea la un drept pârât recunoscut reclamantului și dacă acest drept era de natură civilă. Curtea observă că, în conformitate cu art. 77 din Statutul Magistraturii, orice magistrat care se pensionează este autorizat, cu excepția cazului în care se refuză motivarea, să se prevaleze de dreptul la Honorariat. Astfel, reclamantul a beneficiat de dreptul de a presta pensie la 30 martie 1995. În conformitate cu art. 79 din Statutul funcționarilor, retragerea din statut poate fi pronunțată ca o sancțiune disciplinară, din motive întemeiate pe comportamentul magistratului onorific de la data admiterii sale la pensie. Ministrul Justiției a înaintat o cerere de retragere a reclamantului, în urma condamnării sale definitive, pe motivul că comportamentul său era legat de nerespectarea obligațiilor de magistrat onorific, precum și de demnitatea și onoarea care trebuiau să fie atașate acestui stat. Prin urmare, nu a fost chemată să se pronunțe dreptul la onorariat al reclamantului, de care acesta din urmă beneficia deja, ci dreptul său la menținerea procedurii. Curtea nu este sigură că reclamantul a avut un drept de apărare În măsura în care Forumul a considerat că caracterul material al faptelor constatate de către instanța penală și în cazul în care Consiliul de Stat a respins motivul reclamantului în această privință, pe motiv că constatările de fapt ale instanței penale erau de competența absolută a lucrului judecat și că aceasta impunea judecătorului disciplinar. În orice caz, chiar dacă se presupune că acest drept poate fi invocat, Curtea consideră că nu poate fi calificat drept civil; întradevăr, Curtea consideră că aspectele onorifice ale dreptului său (continuând să-și poarte titlul, să rămână atașate de jurisdicția sa, să participe în costum de cinstire la audierile solemne) nu îi pot conferi în sine, în afară de orice alt element, un caracter civil. Este adevărat că, așa cum a afirmat reclamantul, calitatea de magistrat onorific deschide posibilitatea de a continua să exercite anumite funcții. Cu toate acestea, reclamantul nu pretinde că a exercitat astfel de funcții și nu se plânge că a fost privat de acestea. După cum arată guvernul, nu a furnizat nici o precizare cu privire la repercusiunile pe care retragerea de la Honorariat le-ar fi putut avea pentru el. și nu a menționat în continuare consecințele patrimoniale pe care le-ar fi avut, având în vedere că dreptul său la pensie nu a fost afectat (a se vedea mutatis mutandis Domalewski c. Polonia (dec.), nr. 34610/97, p. 593, CEDH 1999 V). În cele din urmă, Curtea este de părere că dreptul la onoare și la reputația reclamantului nu era direct în cauză în procedura disciplinară pe care a făcut-o. În aceste condiții, Curtea consideră că această procedură nu avea legătură cu un drept cu caracter civil pe care reclamantul ar fi putut să-l pretindă titular. În sfârșit, reclamantul nu susține că art. 6 alineatul (1) din secțiunea sa penală ar fi în cauză în prezenta cauză. În consecință, este necesar să se acorde dreptul la excepție din partea guvernului. În consecință, cererea este incompatibilă cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefier Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

26522/03

présentée par Pierre DECHEIX

contre la France

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 19 janvier 2010 en une chambre composée de

:

Peer Lorenzen,

président,

Renate Jaeger,

Jean-Paul Costa,

Rait Maruste,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Zdravka Kalaydjieva,

juges,

et

de

Claudia Westerdiek,

greffière de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 15 juillet 2003,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Pierre Decheix, est un ressortissant français, né en 1927 et résidant au Plessis-Robinson. Le gouvernement français («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M

me

E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant a été magistrat de l’ordre judiciaire et en dernier lieu président de chambre à la cour d’appel de Paris. Après son admission à la retraite le 30 mars 1995, il bénéficia de l’honorariat prévu par les articles

77 et 78 de l’ordonnance du 22

décembre 1958 modifiée portant loi organique relative au statut de la magistrature.

Par jugement du 11 février 1998, le tribunal correctionnel de Créteil déclara le requérant coupable de tentative d’agression sexuelle sur mineur de quinze ans et le condamna à une amende de 10

000

francs

(FRF), soit environ 1

525 euros (EUR).

La cour d’appel de Paris confirma ce jugement par arrêt du 15 avril 1999 et la Cour de cassation déclara irrecevable le pourvoi du requérant le 4

novembre

1999.

Le 13 juillet 2000, le ministre de la Justice saisit le Conseil supérieur de la magistrature (CSM) d’une demande de retrait de l’honorariat du requérant en application de l’article 79 de l’ordonnance précitée, au motif que son comportement était constitutif de manquements aux devoirs de l’état de magistrat honoraire, à la dignité et à l’honneur qui devaient être attachés à cet état. Le ministre précisait que l’autorité de la chose jugée qui s’attachait à la décision de condamnation de la cour d’appel s’imposait à l’instance disciplinaire.

Un membre du CSM désigné comme rapporteur entendit le requérant le 14

novembre

Le CSM se réunit le 4 mai 2001. A la demande du requérant, il siégea en séance publique. Le rapporteur fut dispensé de la lecture de son rapport, et le requérant et son avocat furent entendus.

Par décision du 15 mai 2001, le CSM prononça le retrait de l’honorariat du requérant, au motif que son comportement depuis son admission à la retraite, tel qu’il résultait des faits constatés par le juge pénal dont la matérialité s’imposait au CSM, justifiait que soit prononcé le retrait de l’honorariat.

Le 16 juillet 2001, le requérant saisit le Conseil d’Etat d’un recours contre la décision du CSM. Il alléguait notamment la violation des articles

6 et 13 de la Convention, et se plaignait de la participation du rapporteur à la formation de jugement du CSM. Il estimait en outre que ses droits de la défense avaient été méconnus et soutenait que le CSM, en se référant à l’autorité de la chose jugée au pénal, n’avait pas exercé la plénitude de ses pouvoirs.

Par arrêt du 25 juin 2003, le Conseil d’Etat rejeta son recours. Faisant application de la jurisprudence

Pellegrin c. France

[GC] (n

o

28541/95, CEDH 1999

‑

VIII), la haute juridiction estima que l’article 6 ne concernait pas le régime disciplinaire applicable à des personnes qui, comme les magistrats de l’ordre judiciaire, participent à l’exercice de la puissance publique et à la sauvegarde des intérêts de l’Etat. Il estima par ailleurs que l’honorariat ne constituant ni un droit, ni une liberté reconnus par la Convention, le moyen tiré de l’article 13 ne pouvait qu’être écarté.

Par ailleurs, le Conseil d’Etat rejeta le moyen relatif à la participation du rapporteur au délibéré, au motif que ses attributions ne différaient pas de celles que la formation collégiale de jugement pourrait elle-même exercer et ne lui conféraient pas le pouvoir de modifier la saisine de la juridiction. En outre, le Conseil d’Etat estima que les droits de la défense n’avaient pas été méconnus, et retint que les constatations de fait du juge pénal, dans la mesure où elles constituaient le soutien nécessaire du dispositif de la décision, étaient revêtues de l’autorité absolue de la chose jugée et s’imposaient, même en l’absence de texte, au juge disciplinaire.

B.

Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes de l’ordonnance du 22 décembre 1958 portant loi organique relative au statut de la magistrature (dans sa rédaction en vigueur au moment des faits, issue de la loi du 5 février 1994) sont les suivantes

:

Article 50-1

«

Le Conseil supérieur de la magistrature est saisi par la dénonciation des faits motivant les poursuites disciplinaires que lui adresse le garde des sceaux, ministre de la justice.

»

Au moment des faits, l’article 57 de l’ordonnance prévoyait que l’audience devant le CSM n’était pas publique. La loi du 25 juin 2001 a modifié cet article, qui se lit ainsi

:

«

L’audience du conseil de discipline est publique. Toutefois, si la protection de l’ordre public ou de la vie privée l’exigent, ou s’il existe des circonstances spéciales de nature à porter atteinte aux intérêts de la justice, l’accès de la salle d’audience peut être interdit au public pendant la totalité ou une partie de l’audience, au besoin d’office, par le conseil de discipline.

Le conseil de discipline délibère à huis clos.

La décision, qui doit être motivée, est rendue publiquement. »

Article 77

«

Tout magistrat admis à la retraite est autorisé à se prévaloir de l’honorariat de ses fonctions. Toutefois, l’honorariat peut être refusé au moment du départ du magistrat par une décision motivée de l’autorité qui prononce la mise à la retraite, après avis du Conseil supérieur de la magistrature.

Si, lors de son départ à la retraite, le magistrat fait l’objet d’une poursuite disciplinaire, il ne peut pas se prévaloir de l’honorariat avant le terme de la procédure disciplinaire et l’honorariat peut lui être refusé, dans les conditions prévues au premier

alinéa, au plus tard deux mois après la fin de cette procédure.

»

Article 78

«

Les magistrats honoraires demeurent attachés en cette qualité à la juridiction à laquelle ils appartenaient.

Ils continuent à jouir des honneurs et privilèges attachés à leur état, et peuvent assister en costume d’audience aux cérémonies solennelles de leur juridiction.

Ils prennent rang à la suite des magistrats de même grade.

»

Article 79

«

Les magistrats honoraires sont tenus à la réserve qui s’impose à leur condition.

Le retrait de l’honorariat peut être prononcé pour des motifs tirés du comportement du magistrat honoraire depuis son admission à la retraite ou pour des faits constitutifs d’une faute disciplinaire au sens de l’article 43, commis pendant la période d’activité du magistrat s’ils n’ont été connus du ministère de la justice qu’après l’admission à la retraite.

L’honorariat ne peut être retiré que dans les formes prévues au chapitre VII.

»

Après l’admission à la retraite, tout magistrat peut se prévaloir de l’honorariat, sauf décision lui refusant ou lui retirant cet avantage. Les magistrats honoraires restent attachés à la juridiction à laquelle ils appartenaient, continuent à jouir des honneurs et privilèges qui y sont attachés et peuvent assister en costume d’audience aux cérémonies solennelles de leur juridiction. Loin d’être seulement honorifique, l’honorariat, ouvre la possibilité de continuer à exercer certaines fonctions (notamment, président du bureau d’aide juridictionnelle ou du tribunal des affaires de sécurité sociale, ou membre de commission administratives ou organismes ad hoc

; voir conclusions du commissaire du gouvernement sous l’arrêt du Conseil d’Etat

Jean-Paul X

du 15 mars 2006,

Petites affiches

n

o

260, 29 décembre 2006).

Son retrait peut être prononcé pour des motifs tirés du comportement du magistrat honoraire depuis son admission à la retraite, ou pour faute disciplinaire commise pendant sa période d’activité, mais connue après son admission à la retraite. Le retrait de l’honorariat est une sanction spécifique aux magistrats retraités, qui ne peut être prise que dans les formes prévues par le chapitre VII du statut de la magistrature, relatif à la discipline.

GRIEFS

tribunaux

» indépendants, au sens de l’article 6 § 1 précité.

EN DROIT

Le requérant soulève plusieurs griefs au regard de l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Sur l’applicabilité de l’article 6 § 1 de la Convention

Le Gouvernement soutient à titre principal l’inapplicabilité de l’article

6

bien-fondé d’une accusation en matière pénale

» et qui ne présente aucun caractère pouvant l’assimiler à une sanction pénale, ce qui n’est d’ailleurs pas contesté par le requérant.

Le Gouvernement expose que, lorsque le Conseil d’Etat a statué dans la présente affaire, il a fait application des critères dégagés par la Cour dans l’arrêt

Pellegrin

précité et a estimé en conséquence que l’article 6

Vilho

Eskelinen et autres c. Finlande

([GC], n

o

63235/00, § 62, CEDH 2007

‑

IV) d’autres critères qu’il y a lieu d’appliquer. Eu égard à ces critères et particulièrement au fait que le droit interne n’excluait pas expressément le requérant de l’accès à un tribunal, le Gouvernement en déduit que le litige opposant le requérant à l’Etat ne peut être soustrait pour ce motif au champ d’application de l’article 6 § 1.

Le Gouvernement rappelle toutefois la jurisprudence de la Cour selon laquelle l’applicabilité de l’article 6 § 1 en matière civile est également commandée par l’existence d’une contestation réelle et sérieuse sur un droit que l’on peut prétendre, de manière défendable, reconnu en droit interne (notamment

Masson et Van Zon c. Pays-Bas

, 28 septembre 1995, § 44, série

A n

o

327

‑

A et

Szücs c. Autriche

, 24 novembre 1997, § 32,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

VII). Il conteste en l’espèce l’existence d’une telle contestation réelle et sérieuse sur des droits et obligations de caractère civil.

Le Gouvernement estime que, pour que la contestation du requérant rentre dans le champ d’application de l’article 6 § 1, l’un de ces droits attachés à l’honorariat doit avoir été directement lésé. Or, le requérant ne fournit aucune précision sur la nature des droits prétendument lésés par le retrait de l’honorariat, ni sur l’étendue de ses répercussions. En particulier, il ne justifie ni n’allègue avoir exercé des fonctions après 1995 en tant que magistrat honoraire et avoir été privé de continuer à les exercer après le retrait de son honorariat en 2001, ni que le retrait aurait eu une incidence patrimoniale significative. Le Gouvernement précise que le requérant bénéficie d’une pension indépendamment du retrait de l’honorariat, et que ce litige ne peut donc être assimilé à un litige en matière de pension.

Le Gouvernement en déduit que l’article 6 § 1 n’est pas applicable en l’espèce.

Le requérant combat cette thèse. Citant l’arrêt

Vilho Eskelinen

précité, il demande à la Cour de lui donner acte de ce que le Gouvernement s’incline devant cette jurisprudence et de ce qu’il reconnaît que, dans la mesure où le droit interne n’exclut pas expressément un magistrat honoraire de l’accès à un tribunal, le litige l’opposant à l’Etat ne peut donc être, pour ce motif, soustrait au champ d’application de l’article 6

Il relève que, pour écarter l’application de cet article, le Conseil d’Etat s’est fondé sur le fait que le magistrat honoraire reste attaché à la juridiction à laquelle il appartient. Or, selon lui, le fait d’assister à une audience solennelle à titre purement décoratif ne correspond pas au critère défini par la Cour, à savoir que l’objet du litige soit lié à l’exercice de l’autorité étatique.

Le requérant observe que le Gouvernement soutient que l’un des droits attachés à l’honorariat doit avoir été directement lésé pour que l’article 6 § 1 soit applicable et qu’il s’appuie sur le second argument du Conseil d’Etat, selon lequel le magistrat honoraire «

conserve vocation à exercer des fonctions qui le font participer à l’exercice de la puissance publique et à la sauvegarde des intérêts de l’Etat

». Or, selon lui, la fonction d’un magistrat retraité

se borne à percevoir sa pension en attendant la fin de ses jours. Un magistrat honoraire n’a pas pour «

fonction

» de participer à une commission ou un jury, il doit être nommé expressément par l’autorité compétente et se trouve ainsi dans une situation comparable à celle d’un juré.

Le requérant estime donc que le Gouvernement ne peut invoquer son fait personnel – à savoir son abstention à porter son choix sur lui pour exercer certaines fonctions – afin d’en tirer argument à son préjudice.

Il souligne que, comme son nom l’indique, l’honorariat concerne, selon le dictionnaire Larousse, l’honneur, l’estime, la considération accordée à la vertu, aux talents, la réputation, le sentiment de la dignité personnelle. Il fait valoir que cette situation sociale est protégée par le droit interne, puisque, d’une part, l’article 9 du code civil protège le droit au respect de la vie privée et, d’autre part, le droit pénal réprime la diffamation publique et non publique, ce qui concorde avec la jurisprudence de la Cour (notamment

Helmers c. Suède

, 29 octobre 1991, §§ 38 et 42 série A n

o

212

‑

A), approuvée par la doctrine.

Le requérant considère que la défense de l’honneur et de la réputation est indissociable de la contestation sur le retrait de l’honorariat, lequel est bien un droit de caractère civil, au sens de l’article 6 § 1. Il ajoute que le caractère sérieux de la contestation ne saurait non plus être mis en doute, l’atteinte à l’honneur étant caractérisée et particulièrement grave.

La Cour observe tout d’abord qu’en application des critères énoncés dans l’arrêt

Vilho Eskelinen

précité (§ 62), et dans la mesure où le droit interne ouvrait au requérant un recours contre la décision du CSM, sa qualité de magistrat retraité ne fait pas en soi obstacle à l’applicabilité de l’article

6

§

1.

La Cour rappelle que, pour que cet article, sous sa rubrique «

civile

», trouve à s’appliquer, il faut qu’il y ait «

contestation

» sur un «

droit

» que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne. Il doit s’agir d’une contestation réelle et sérieuse

; elle peut concerner aussi bien l’existence même d’un droit que son étendue ou ses modalités d’exercice. En outre, l’issue de la procédure doit être directement déterminante pour le droit de caractère civil en question (voir, parmi beaucoup d’autres,

Masson et Van Zon

, § 44,

Vilho Eskelinen

précité, § 40, et

Micallef c. Malte

[GC], n

o

17056/06, § 74, 15 octobre 2009).

La Cour est d’avis – ce point n’a pas été contesté par les parties – que le CSM était saisi d’une contestation réelle et sérieuse, au sens de la jurisprudence ci-dessus. Il lui faut établir si cette contestation portait sur un droit défendable reconnu au requérant, et si ce droit était de caractère civil.

La Cour observe qu’aux termes de l’article 77 du statut de la magistrature, tout magistrat qui part à la retraite est autorisé, sauf refus motivé, à se prévaloir de l’honorariat. Le requérant a ainsi bénéficié de l’honorariat à compter de son admission à la retraite le 30 mars 1995.

Aux termes de l’article 79 du statut, le retrait de l’honorariat peut être prononcé à titre de sanction disciplinaire «

pour des motifs tirés du comportement du magistrat honoraire depuis son admission à la retraite

». Le ministre de la Justice a saisi le CSM d’une demande de retrait visant le requérant, à la suite de sa condamnation définitive, au motif que son comportement était constitutif de manquements aux devoirs de l’état de magistrat honoraire, ainsi qu’à la dignité et à l’honneur qui devaient être attachés à cet état.

Le CSM n’était donc pas appelé à statuer le droit à l’honorariat du requérant, dont ce dernier bénéficiait déjà, mais sur son droit au maintien de l’honorariat.

La Cour n’est pas certaine que le requérant ait eu un «

droit défendable

» au maintien de l’honorariat, dans la mesure où le CSM a considéré que la matérialité des faits constatés par le juge pénal s’imposait à lui et où le Conseil d’Etat a rejeté le moyen du requérant sur ce point, au motif que les constatations de fait du juge pénal étaient revêtues de l’autorité absolue de la chose jugée et s’imposaient au juge disciplinaire.

En tout état de cause, à supposer même ce droit défendable, la Cour considère qu’il ne peut être qualifié de civil. Elle estime en effet que les aspects honorifiques de l’honorariat (continuer de porter son titre, rester attaché à sa juridiction, assister en costume d’audience aux audiences solennelles), ne peuvent à eux seuls, en dehors de tout autre élément, lui conférer un caractère civil. Il est vrai que, comme le dit le requérant, la qualité de magistrat honoraire ouvre la possibilité de continuer à exercer certaines fonctions. Toutefois, le requérant ne prétend pas avoir exercé de telles fonctions et ne se plaint pas d’en avoir été privé.

Comme le relève le Gouvernement, il n’a fourni aucune précision sur les répercussions que le retrait de l’honorariat aurait pu avoir pour lui

et n’a pas davantage fait état de conséquences patrimoniales qu’il aurait subies, étant entendu que son droit à pension n’a pas été affecté (cf.

mutatis mutandis Domalewski c. Pologne

(déc.), n

o

34610/97, p. 593, CEDH 1999

‑

V).

Enfin, la Cour est d’avis que le droit à l’honneur et à la réputation du requérant n’était pas directement en cause dans la procédure disciplinaire dont il a fait l’objet.

Dans ces conditions, la Cour estime que cette procédure n’avait pas trait à un droit de caractère civil dont le requérant aurait pu se prétendre titulaire.

Enfin, le requérant ne soutient pas que l’article 6 § 1 sous son volet pénal serait en cause dans la présente affaire.

Il y a lieu en conséquence de faire droit à l’exception soulevée par le Gouvernement. Il s’ensuit que la requête est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35

§

3 et doit être rejetée en application de l’article

35

§

4.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président