a cererii nr. 67852/01
depusă de Ignace NEGOUAI
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință pe 21 octombrie 2003 într-o cameră compusă din:
Dl. A.B. Baka, președinte, dnsii J.-P. Costa, Gaukur Jörundsson, K. Jungwiert, V. Butkevych, dna W. Thomassen, dlui M. Ugrekhelidze, judecători și dna S. Dollé, grefieră de secțiune,
Având în vedere cererea sus-menționate depusă pe 2 decembrie 2000,
După deliberare, adoptă următoarea decizie:
Reclamantul, dl. Ignace Negouai, cetățean francez născut în 1947, este în prezent deținut la Caen.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
Pe 30 aprilie și 28 octombrie 1997, reclamantul, tată a patru copii, a fost citat în judecată de un judecător de instrucție al tribunalului de jurisdicție mare din Besançon, pentru fapte săvârșite asupra celor două fiice nate în 1976 și 1977 și fiului născut în 1980, și anume pentru violuri de către ascendent asupra unor minore sub cincisprezece ani, violuri de către ascendent, agresiuni sexuale de către ascendent asupra unor minori sub cincisprezeci de ani și violențe obișnuite de către ascendent asupra unui minor sub cincisprezeci de ani.
Pe 11 mai 1998, Véronique D., a fost audiată de poliție, la solicitarea judecătorului de instrucție. Ea a declarat că a fost violată de reclamant în timp ce era angajată de acesta pentru a păzi copiii. Din momentul faptelor, ea a devenit mamă a patru copii. În procesele-verbale de audiere, ofițerii de poliție au consemnat în repetate rânduri că martora, în lacrimi, trăia dificil evocarea acestor fapte.
Prin hotărâre din 9 iunie 1999, camera de acuzare a curții de apel din Besançon a ordonat trimiterea în judecată a reclamantului și trimiterea sa în fața curții de jurați.
Pe 30 noiembrie 1999, curtea de jurați a județului Doubs l-a declarat pe reclamant vinovat pentru faptele reprochate și l-a condamnat la paisprezece ani de închisoare criminală. Curtea de jurați, printr-o hotărâre de natură civilă, l-a condamnat de asemenea pe reclamant să plătească o sută de mii de franci francezi fiecăruia dintre cei trei copii, părți civile.
Pe parcursul dezbaterilor în fața curții de jurați, ministerul public a cerut și a obținut ca Véronique D. să fie adusă de forța publică și să fie audiată cu ușile închise, în abența acuzatului. Președintele curții de jurați, în exercitarea puterilor sale discreționare, în conformitate cu dispozițiile articolului 339 din codul de procedură penală, a ordonat retragerea reclamantului din sala de ședințe în timp ce deposesiunea era dată. A ordonat apoi ridicarea măsurii audierii cu ușile închise și, după ce Véronique D. s-a retras, a ordonat întoarcerea reclamantului în sală pentru a-l informa despre ceea ce s-a întâmplat în absența lui și care au fost rezultatele, după cum cere același articol.
Pe 2 decembrie 1999, reclamantul a depus o plângere în casație și a solicitat beneficiul asistenței juridice. Pe 13 decembrie 1999, i se acordă calitatea de provizoriu.
Pe 6 iulie 2000, biroul de asistență juridică instituit în funcție cu Curtea de Casație a respins cererea reclamantului.
Cu toate acestea, pe 2 august 2000, un avocat la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație, delegat prin acceptarea provizoriu de asistență juridică, a trimis reclamantului copie a memoriei ampliative depusă în numele lui în fața Curții de Casație. Memoria ampliativă ridica trei temeiuri de casație: al doilea și al treilea temei privind întrebări puse curții și juriului; primul temei era formulat în esență după cum urmează:
„(...) prin autorizarea martorului, Véronique [D.], să se retragă după depunerea sa, înainte de a-l readuce pe acuzat la ședință pentru a-l informa despre ceea ce s-a întâmplat în absența lui, care au fost rezultatele și pentru a-l interoga, președintele a încălcat dispozițiile articolului 6 § 3 d) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin a-l priva pe acuzat de posibilitatea de a interoga sau de a face interoga un martor al acuzării.
"
Prin hotărâre din 27 septembrie 2000, Curtea de Casație a respins plângerea în casație a reclamantului. Cu privire la temelu tratat de art. 6 § 3 d) din Convenție, a răspuns după cum urmează:
„(...) se invocă în zadar o încălcare a dispozițiilor articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dat fiind faptul că acuzatul era asistat de un avocat care, fiind rămas în sală, avea posibilitatea de a interoga sau de a face interoga martora și că, în plus, fiind informat despre declarațiile făcute în absența lui, acuzatul nu a solicitat nicio confruntare.
"
Pe 27 octombrie 2000, consilierul delegat de primul președinte al Curții de Casație a respins recursul reclamantului ca urmare a deciziei din 6 iulie 2000.
1.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a principiului contradictoriului, raportul consilierului raportorului în fața Curții de Casație neavând fost comunicat avocatului său.
2.Invocând art. 6 § 3 d) din Convenție, reclamantul se plânge de audierea în abența sa a unui martor al acuzării, Véronique D., de către curtea de jurați.
3.Invocând în esență art. 6 §§ 1 și 2 din Convenție, reclamantul se plânge de asemenea de încălcări ale prezumției de nevinovăție de către judecătorul de instrucție, condițiile de audiție a unui alt martor în fața curții de jurați, respingerea asistenței juridice în fața Curții de Casație, absența motivării acestei respingeri și hotărârea Curții de Casație.
1.Reclamantul se plânge de o încălcare a principiului contradictoriului, raportul consilierului raportorului în fața Curții de Casație neavând fost comunicat avocatului său. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva ei.
"
Curtea reamintește că chestiunea absența comunicării raportului consilierului raportorului celui care înfăptuiește justiție nu ridică o problemă privind art. 6 decât în măsura în care raportul respectiv a fost comunicat avocatului general înainte de ședință (hotărârile Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța din 31 martie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-II; Pascolini c. Franța, nr. 45019/98, 26 iunie 2003; Lilly France c. Franța, nr. 53892/00, 14 octombrie 2003).
Curtea reamintește de asemenea că raportul este compus din două părți: prima conține o expunere a faptelor, a procedurii și a temeiurilor de casație, iar a doua o analiză juridică a cauzei și o opinie asupra temeiniciei plângerii (Reinhardt și Slimane-Kaïd, citat anterior, § 105). După opinia Curții, dacă a doua parte a raportului, destinată deliberării, poate (la fel ca și proiectul de hotărâre) rămâne confidențială atât în raport cu părțile cât și cu avocatul general, prima parte, neacoperit de secretul deliberării, trebuie comunicată, după caz, în aceleași condiții părților și avocatului general (Pascolini și Lilly France, citați anterior, respectiv § 23 și § 24).
Din aceasta rezultă că, în afara situației legate de constatarea ruperii egalității armelor în cursul procedurii, reclamantul nu poate invoca, pe singura bază a respectării contradictoriului, un drept la comunicarea sa de drept a raportului consilierului raportorului.
Din aceasta rezultă că această susținere trebuie respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată, prin aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
2.Reclamantul se plânge de audierea în abența sa a unui martor al acuzării de către curtea de jurați. Invocă art. 6 § 3 d) din Convenție, care prevede:
"3. Orice acuzat are în special dreptul la:
(...)
d) a interoga sau a face interoga martori ai acuzării și a obține chemarea și interogarea martorilor de apărare în aceleași condiții ca martori ai acuzării; (...)
"
Curtea reamintește că paragrafele 1 și 3 d) ale articolului 6 impun acordarea acuzatului de o ocazie adecvată și suficientă pentru a contesta o mărturie a acuzării și pentru a-l interoga pe autorul ei, în momentul depunerii mărturiei sau mai târziu (vezi, printre multe altele, Kostovski c. Țările de Jos, hotărâre din 20 noiembrie 1989, seria A nr. 166, p. 20, § 41; Delta c. Franța, hotărâre din 19 decembrie 1990, seria A nr. 191-A, p. 16, § 36; Saïdi c. Franța, hotărâre din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, p. 56, § 43).
Curtea reamintește de asemenea că, dacă art. 6 nu cere în mod explicit ca interesele martorilor în general, și ale victimelor chemate să depună mărturie în special, să fie luate în considerație, viața, libertatea sau securitatea lor pot fi în pericol, ca și interesele care intră, în general, în domeniul articolului 8 din Convenție. Aceste interese ale martorilor și victimelor sunt în principiu protejate de alte dispoziții normative ale Convenției, care implică faptul că statele contractante să-și organizeze procedura penală în așa fel încât aceste interese să nu fie indreptar puse în pericol. Spunând aceasta, principiile procesului echitabil impun de asemenea ca, în cazurile corespunzătoare, interesele apărării să fie cântărite cu cele ale martorilor sau ale victimelor chemate să depună mărturie (Doorson c. Țările de Jos, hotărâre din 26 martie 1996, Culegere 1996-II, p. 470, § 70).
În final, Convenția nu împiedică identificarea, în scopurile articolului 6 § 3 d), a unui acuzat cu avocatul său (vedere, mutatis mutandis, Kamasinski c. Austria, hotărâre din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, p. 40, § 91; Doorson, citat anterior, p. 471, § 74).
În prezenta cauză, Curtea constată că martora ar fi exprimat, atât prin atitudinea cât și prin cuvintele sale, o tulburare importantă la ideea de a se exprima în prezența reclamantului. Faptul că această martora susținea că a fost violată de reclamant poate constitui un motiv relevant, și explică faptul că președintele curții de jurați, folosind puterile sale, a decis să audă Véronique D. cu ușile închise și să ceară reclamantului să-și părăsească locul în sala de ședințe în timp ce depunea mărturie.
Curtea constată de asemenea că martora, a cărei identitate și declarații erau cunoscute ca fiind incluse în dosarul instrucției, a fost audiată în prezența avocatului reclamantului, care a putut s-o interoge sau să facă s-o interoghe (mutatis mutandis, Doorson, citat anterior, p. 471, § 73).
În plus, așa cum observă Curtea de Casație, reclamantul, după ce s-a întors în sală și a fost informat despre ceea ce s-a spus în absența lui, nu a solicitat nicio confruntare cu această martora. Din dosarul cauzei nu rezultă nici că ar fi solicitat mai târziu o asemenea confruntare în cursul instrucției.
În fine, și în orice caz, Curtea observă că mărturii Véronique D., referitoare la acte străine obiectului urmăririi penale, nu a fost în mod evident determinantă pentru a-l declara pe reclamant vinovat pentru faptele reprochate, și anume pentru violuri, agresiuni sexuale și violență săvârșite asupra a trei dintre copiii săi minori.
Din aceasta rezultă că această susținere trebuie respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată, prin aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
3.Reclamantul se plânge de asemenea, în esență, de mai multe încălcări ale articolului 6 §§ 1 și 2 din Convenție.
Ținând cont de întregul ansamblu de elemente pe care le deține, și în măsura în care era competentă să cunoască de alegațiile formulate, Curtea nu a depistat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale.
Din aceasta rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată, prin aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,
cererea inadmisibilă.
A.B. Baka
Grefieră
Președinte
de la requête n
o
67852/01
présentée par Ignace NEGOUAI
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 21 octobre 2003 en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze,
juges
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 2 décembre 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Ignace Negouai, ressortissant français né en 1947, est actuellement détenu à Caen.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Les 30 avril et 28 octobre 1997, le requérant, père de quatre enfants, fut mis en examen par un juge d’instruction du tribunal de grande instance de Besançon, pour des faits commis sur ses deux filles nées en 1976 et 1977 et son fils né en 1980, à savoir des faits de viols par ascendant sur mineures de quinze ans, viols par ascendant, agressions sexuelles par ascendant sur mineurs de quinze ans et violences habituelles par ascendant sur mineur de quinze ans.
Le 11 mai 1998, Véronique D., fut entendue par la police, sur commission rogatoire du juge d’instruction. Elle déclara avoir été violée par le requérant alors qu’elle était employée par lui pour garder ses enfants. Depuis les faits, elle était devenue mère de quatre enfants. Dans les procès-verbaux d’auditions, les policiers relevèrent à plusieurs reprises que le témoin, en larmes, vivait difficilement l’évocation de ces faits.
Par arrêt du 9 juin 1999, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Besançon ordonna la mise en accusation du requérant et son renvoi devant la cour d’assises.
Le 30 novembre 1999, la cour d’assises du département du Doubs déclara le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à quatorze années de réclusion criminelle. La cour d’assises, par un arrêt civil, condamna également le requérant à verser cent mille francs français à chacun de ses trois enfants, parties civiles.
Durant les débats devant la cour d’assises, le ministère public requit et obtint que Véronique D. soit amenée par la force publique et entendue à huis clos, hors la présence de l’accusé. Le président de la cour d’assises, en vertu de son pouvoir discrétionnaire, conformément aux dispositions de l’article 339 du code de procédure pénale, fit retirer le requérant de la salle d’audience pendant la déposition. Il ordonna ensuite la levée du huis clos puis, Véronique D. s’étant retirée, fit revenir le requérant dans la salle pour l’informer de ce qui s’était fait en son absence et ce qui en était résulté, ainsi que l’exige le même article.
Le 2 décembre 1999, le requérant forma un pourvoi en cassation et sollicita le bénéfice de l’aide juridictionnelle. Le 13 décembre 1999, il y fut admis à titre provisoire.
Le 6 juillet 2000, le bureau d’aide juridictionnelle établi près la Cour de cassation rejeta la demande du requérant.
Cependant, le 2 août 2000, un avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation, commis au titre de l’admission provisoire à l’aide juridictionnelle, adressa au requérant copie du mémoire ampliatif déposé en son nom devant la Cour de cassation. Le mémoire ampliatif soulevait trois moyens de cassation
: les deuxième et troisième
moyens concernant les questions posées à la cour et au jury
; le premier moyen était quant à lui notamment libellé comme suit
:
«
(...) en autorisant le témoin, Véronique [D.], à se retirer après sa déposition, avant de faire revenir l’accusé à l’audience pour l’instruire de ce qui s’est fait en son absence, ce qui en est résulté et pour l’interroger, le président a méconnu les dispositions de l’article 6 § 3 d) de la Convention européenne des Droits de l’Homme en privant l’accusé de la faculté d’interroger ou de faire interroger un témoin à charge.
»
Par arrêt du 27 septembre 2000, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. Sur le moyen tiré de l’article 6 § 3 d) de la Convention, elle répondit comme suit
:
«
(...) est vainement invoquée une violation des dispositions à l’article 6 de la Convention européenne des Droits de l’Homme, dès lors que l’accusé était assisté d’un avocat qui, étant demeuré dans la salle, avait la faculté d’interroger ou de faire interroger le témoin et qu’au surplus, ayant été instruit des déclarations faites en son absence, l’accusé n’a sollicité aucune confrontation.
»
Le 27 octobre 2000, le conseiller délégué par le premier président de la Cour de cassation rejeta le recours du requérant suite à la décision du 6
juillet 2000.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte au principe du contradictoire, le rapport du conseiller rapporteur devant la Cour de cassation n’ayant pas été communiqué à son avocat.
2.
Invoquant l’article 6 § 3 d) de la Convention, le requérant se plaint de l’audition hors sa présence d’un témoin à charge, Véronique D., par la cour d’assises.
3.
Invoquant en substance l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, le requérant se plaint également d’atteintes à la présomption d’innocence par le juge d’instruction, des conditions d’audition d’un autre témoin devant la cour d’assises, du rejet de l’aide juridictionnelle devant la Cour de cassation, de l’absence de motivation de ce rejet et de l’arrêt de la Cour de cassation.
1.
Le requérant se plaint d’une atteinte au principe du contradictoire, le rapport du conseiller rapporteur devant la Cour de cassation n’ayant pas été communiqué à son avocat. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
La Cour rappelle que la question de l’absence de communication du rapport du conseiller rapporteur au justiciable ne soulève un problème au regard de l’article 6 que dans la mesure où ledit rapport a été communiqué à l’avocat général avant l’audience (arrêts
Reinhardt et Slimane-Kaïd c.
France
du 31 mars 1998,
Recueil des arrêts et décisions
;
Pascolini c. France
, n
o
45019/98,
26 juin 2003
;
Lilly France c. France
, n
o
53892/00, 14 octobre 2003).
La Cour rappelle également que le rapport se compose de deux volets : le premier contient un exposé des faits, de la procédure et des moyens de cassation, et le second, une analyse juridique de l’affaire et un avis sur le mérite du pourvoi (
Reinhardt et Slimane-Kaïd,
précité, § 105). De l’avis de la Cour, si le second volet du rapport, destiné au délibéré, peut (à l’instar du projet d’arrêt) rester confidentiel tant à l’égard des parties que de l’avocat général, le premier volet, non couvert par le secret du délibéré, doit être communiqué, le cas échéant, dans les mêmes conditions aux parties et à l’avocat général (
Pascolini et Lilly France,
précités, respectivement § 23 et §
24).
Partant, hormis ce cas de figure lié au constat de rupture de l’égalité des armes durant la procédure, le requérant ne saurait invoquer, sur le seul fondement du respect du contradictoire, un droit à se voir communiquer d’office le rapport du conseiller rapporteur.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, par application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint de l’audition hors sa présence d’un témoin à charge par la cour d’assises. Il invoque l’article 6 § 3 d) de la Convention, lequel prévoit
que
:
«
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
; (...)
»
La Cour rappelle que les paragraphes 1 et 3 d) de l’article 6 commandent d’accorder à l’accusé une occasion adéquate et suffisante de contester un témoignage à charge et d’en interroger l’auteur, au moment de la déposition ou plus tard (voir, parmi beaucoup d’autres,
Kostovski c. Pays-Bas,
arrêt du 20
novembre 1989
, série A n
o
166,
p
. 20,
§
41
;
Delta c. France
, arrêt du 19
décembre 1990
, série A n
o
p
. 16,
§
36
;
Saïdi c. France
, arrêt du 20
septembre 1993
, série A n
o
p
. 56,
§
43).
La Cour rappelle également que si l’article 6 ne requiert pas explicitement que les intérêts des témoins en général, et ceux des victimes appelées à déposer en particulier, soient pris en considération, il peut y aller de leur vie, de leur liberté ou de leur sûreté, comme d’intérêts relevant, d’une manière générale, du domaine de l’article 8 de la Convention. Pareils intérêts des témoins et des victimes sont en principe protégés par d’autres dispositions normatives de la Convention, qui impliquent que les Etats contractants organisent leur procédure pénale de manière que lesdits intérêts ne soient pas indûment mis en péril. Cela posé, les principes du procès équitable commandent également que, dans les cas appropriés, les intérêts de la défense soient mis en balance avec ceux des témoins ou des victimes appelés à déposer (
Doorson c. Pays-Bas
, arrêt du 26 mars 1996
,
Recueil
p
. 470,
§
70).
Enfin, la Convention n’empêche pas l’identification, aux fins de l’article
6 § 3 d), d’un accusé avec son avocat (voir,
mutatis mutandis
,
Kamasinski c. Autriche,
arrêt du 19 décembre 1989, série A n
o
168, p. 40, §
91
;
Doorson,
précité, p.
471, § 74).
En l’espèce, la Cour relève que le témoin aurait exprimé, tant par son attitude que par ses propos, un trouble important à l’idée de s’exprimer en présence du requérant. Le fait que ce témoin soutenait avoir été violée par le requérant peut constituer un motif pertinent, et il explique que le président de la cour d’assises, usant de ses pouvoirs, a décidé d’entendre Véronique D. à huis clos et de demander au requérant de quitter la salle d’audience pendant la déposition.
La Cour constate en outre que le témoin, dont l’identité et les dépositions étaient connues pour avoir été jointes au dossier de l’instruction, a été entendu en la présence de l’avocat du requérant, lequel a pu l’interroger ou le faire interroger (
mutatis mutandis
,
Doorson,
précité, p.
471, § 73).
En outre, ainsi que le relève la Cour de cassation, le requérant, après être revenu dans la salle et avoir été informé de ce qui avait été déclaré en son absence, n’a pas sollicité de confrontation avec ce témoin. Il ne ressort d’ailleurs pas du dossier qu’il ait davantage sollicité une telle confrontation au cours de l’instruction.
Enfin, et en tout état de cause, la Cour note que le témoignage de Véronique D., relatif à des actes étrangers à l’objet de la poursuite, n’a manifestement pas été déterminant pour déclarer le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés, à savoir des viols, agressions sexuelles et violences commis sur trois de ses enfants mineurs.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, par application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Le requérant se plaint également, en substance, de plusieurs violations de l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention.
Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, par application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président
1
Enlever si nécessaire. Si l'arrêt ne concerne pas le bien-fondé mais un autre sujet, le type d'arrêt doit suivre le nom de
l'Etat défendeur (ex. : "(règlement amiable)").
1
Ajouter un deuxième "§" si référence à plus d'un paragraphe.
1
Ajouter, le cas échéant, le type d'arrêt en romain après la date (ex. : "(article 50)" ou "(exceptions préliminaires)").
1
Ajouter un deuxième "p" si référence à plus d'une page. Si vous citez l'avis de la Commission ajoutez "avis de la Commission" avant la référence à la page.
1
Ajouter un deuxième "§" si référence à plus d'un paragraphe.
1
Ajouter, le cas échéant, le type d'arrêt en romain après la date (ex. : "(article 50)" ou "(exceptions préliminaires)").
1
Ajouter un deuxième "p" si référence à plus d'une page. Si vous citez l'avis de la Commission ajoutez "avis de la Commission" avant la référence à la page.
1
Ajouter un deuxième "§" si référence à plus d'un paragraphe.
1
Ajouter, le cas échéant, le type d'arrêt en romain après la date (ex. : "(article 50)" ou "(exceptions préliminaires)").
1
Ajouter un deuxième "p" si référence à plus d'une page. Si vous citez l'avis de la Commission ajoutez "avis de la Commission" avant la référence à la page.
1
Ajouter un deuxième "§" si référence à plus d'un paragraphe.
1
Ajouter, le cas échéant, le type d'arrêt en romain après la date (ex. : "(article 50)" ou "(exceptions préliminaires)").
1
Uniquement pour la première référence ; pour les références suivantes utiliser "
Recueil
".
1
Ajouter, le cas échéant, le type d'arrêt en romain après la date (ex. : "(article 50)" ou "(exceptions préliminaires)").
1
Uniquement pour la première référence ; pour les références suivantes utiliser "
Recueil
".
1
Ajouter un deuxième "p" si référence à plus d'une page. Si vous citez l'avis de la Commission ajoutez "avis de la Commission" avant la référence à la page.
1
Ajouter un deuxième "§" si référence à plus d'un paragraphe.