cererii nr. 70009/01
prezentată de Karlheinz BEER și Philip REGAN
împotriva Germaniei și a statelor membre ale Agenției Spațiale Europene
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), ședință din data de 15 mai 2003 într-o cameră compusă din:
d-nii
C.L. Rozakis,
președinte,
doamnele
d-nii
judecători,
și din
d-ul
grefier adjunct de secție,
Având în vedere cererea susmentionată introdusă la 19 octombrie 2000,
După deliberații, pronunță următoarea hotărâre:
Primul reclamant, Karlheinz Beer, cetățean german, născut în 1952, domiciliat în Darmstadt (Germania). Al doilea reclamant, Philip Regan, cetățean britanic, născut în 1960, domiciliat în East Kilbride (Regatul Unit). Sunt reprezentați în fața Curții de Me Walther Habscheid, avocat la Lindau.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, în forma în care au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1982, primul reclamant, inginer angajat de societatea franceză S., a fost pus la dispoziția Agenției Spațiale Europene pentru furnizarea de servicii la Centrul European de Operațiuni Spațiale din Darmstadt. Contractul său a fost ulterior preluat de T., o altă societate franceză. Al doilea reclamant, programator de sisteme angajat de societatea italiană T.I., a fost pus la dispoziția Agenției Spațiale Europene în 1991, de asemenea pentru furnizarea de servicii la Centrul European de Operațiuni Spațiale din Darmstadt.
Agenția Spațială Europeană (ASE), cu sediul la Paris, creată pe baza Organizației Europene de Cercetări Spațiale (OECS) și a Organizației Europene pentru Dezvoltarea și Construcția Lansatoarelor de Vehicule Spațiale (OEDCVS), a fost instituită prin Convenția din 30 mai 1975 privind crearea unei agențiilor spațiale europene (Convenția ASE, Colecția Tratatelor Națiunilor Unite 1983, vol. 1297, I – nr. 21524). Ea administrează la Darmstadt Centrul European de Operațiuni Spațiale (ESOC), organism în orice caz independent (Hotărârea din 1967 relativ la Centrul European de Operațiuni Spațiale – Jurnal oficial – Bundesgesetzblatt II nr. 3, 18.1.1969).
În octombrie și noiembrie 1993, reclamanții au angajat o procedură în fața tribunalului muncii din Darmstadt împotriva ASE, susținând că, în virtutea legii germane privind detașarea lucrătorilor (Arbeitnehmerüberlassungsgesetz), au dobândit statutul de angajați ai acestei organizații. În observațiile sale, al doilea reclamant a precizat că angajatorul său, T.I., l-a concediat prin scrisoare din 27 septembrie 1993. În procedurile respective, ASE a invocate imunitatea de jurisdicție de care se bucura în virtutea articolului XV § 2 din Convenția ASE și a anexei sale I.
La 21 martie 1995, tribunalul muncii din Darmstadt, după audierii, a declarat cererile reclamanților inadmisibile. În ambele hotărâri ale sale, tribunalul a estimat că ASE a invocat în mod valabil imunitatea de jurisdicție. Remitând la art. 20 § 2 din legea privind organizarea justiției (Gerichtsverfassungsgesetz), conform căruia imunitatea de jurisdicție putea fi prevăzută în special prin acorduri internaționale, acesta a considerat că ASE se bucura de o asemenea imunitate în virtutea articolului XV § 2 din Convenția ASE și a anexei sale I. În raționamentul său, acesta a estimat în special că ASE a fost instituită în 1975 ca o nouă organizație internațională independentă. A respins deci argumentul reclamanților conform căruia ASE era legată de art. 6 § 2 din Hotărârea relativ la ESOC, care a supus OECS jurisdicției germane în ceea ce privește disputele cu personalul său care nu ar cădea sub competența Comisiei sale de Apel. Tribunalul a amintit în plus că Curtea Federală a Muncii, în hotărârea sa din 10 noiembrie 1993 într-o cauză similară (dosarul nr. 7 AZR 600/92; vezi Waite și Kennedy c. Germania [Marea Cameră], nr. 26083/94, CEDO 1999-I, §§ 21-25), a concluzionat că dispozițiile litigioase nu contravâneau principiilor fundamentale ale dreptului constituțional german.
Ținând cont de hotărârile pronunțate în cauzele d-lor Waite și Kennedy, reclamanții nu au declarat apel.
Procedura pe care al doilea reclamant a inițiat-o în fața tribunalului muncii din Darmstadt pentru a contesta concedierea sa de către societatea T.I. s-a încheiat la 6 septembrie 1994 cu o înțelegere amiabilă conform căreia contractul acestuia a luat sfârșit la 31 decembrie 1993 și societatea s-a angajat să plătească suma de 22.000 mărci germane (DEM – aproximativ 11.000 euro) pentru pierderea unui loc de muncă.
În virtutea unui acord încheiat la 20 iunie 1995 cu primul reclamant și care a pus capăt contractului său de muncă cu efectul din 30 iunie 1995, societatea T. s-a angajat să plătească acestuia suma de 14.000 DEM pentru cheltuielile de avocat suportate în cadrul procedurii relative la concedierea sa care s-a desfășurat în fața instanțelor muncii și 305.000 DEM pentru pierderea unui loc de muncă.
La 13 septembrie 1995, reclamanții au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului cu o cerere, susținând că nu au fost ascultați în mod echitabil, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, de o instanță cu privire la chestiunea existenței, în virtutea legii germane privind detașarea lucrătorilor, a unei relații contractuale între ei și ASE.
La 18 februarie 1999, Curtea a pronunțat o hotărâre în care a ajuns la constatarea unei neîncălcări a articolului 6 § 1 din Convenție, în special pe motiv că reclamanții aveau la dispoziție alte căi de atac pentru a-și proteja în mod eficace drepturile protejate de Convenție (vezi Beer și Regan c. Germania [Marea Cameră], nr. 28934/95, 18 februarie 1999, în special §§ 58-63).
La 28 iunie 1999, reclamanții au solicitat Directorului General al ASE să recunoască existența unei relații de muncă între Agenție și ei, respectiv din 11 octombrie 1982 pentru primul reclamant și din 1 mai 1991 pentru al doilea reclamant. La 27 iulie 1999, Directorul General a răspuns reclamanților că confirma "poziția anterioară conform căreia, în conformitate cu regulile aplicabile ASE, reclamanții nu erau membri ai personalului Agenției".
La 20 septembrie 1999, reclamanții au sesizat Comisia de Apel a ASE și i-au cerut să constate existența unui legământ contractual între ei și Agenție și să o condamne pe aceasta să plătească 945.035,35 DEM primului reclamant și 356.233 DEM celui de-al doilea reclamant.
Printr-o hotărâre din 8 iunie 2000, după ce a ținut o ședință publică la 28 aprilie 2000, Comisia de Apel a confirmat competența sa de a cunoaște apelul reclamanților în virtutea articolului 33-6 din Statutul Personalului (vezi dreptul și practica internă mai jos) și l-a declarat admisibil. Pe fond, a respins apelul pe următoarele motive:
"Pentru a rezolva chestiunea dacă d-nii Beer și Regan sunt membri ai personalului Agenției, Comisia consideră necesar să determine regulile de drept aplicabile prezentei dispute. Reclamanții consideră că aceasta este legea germană din 7 august 1982 (AÜG). Comisia nu împărtășește acest punct de vedere.
Fără îndoială, acordul încheiat între OECS și Republica Federală Germană la 8 septembrie 1967, care a făcut referință la protocolul din 31 octombrie 1963 privind privilegiile și imunitatea acestei organizații, stipula că activitățile OECS în Republica Federală Germană ar fi, sub rezerva aplicării acestui protocol, supuse dreptului german. Se adăuga că contractele membrilor personalului organizației care nu sunt supuși statutului personalului ar fi supuse dreptului german. Preciza în final că disputele dintre organizație și această categorie de personal ar fi supuse tribunalelor germane.
Agenția Spațială care a succedat OECS a, conform articolului XIX din Convenția care a creat-o, preluat întreaga mulțime de drepturi și obligații ale OECS. Cu toate acestea, se bucură, conform articolului XV al aceleiași convenții și anexei sale I, de un nou regim de privilegii și imunități și nu poate, conform punctului a) al articolului 1 din această anexă, care este redactat diferit de protocolul analog privind OECS, să renunțe la acestea decât într-un caz particular și prin decizia Consilului. Prevederile acordului din 1967 nu îi sunt opuse nici în ceea ce privește renunțarea la aceste privilegii și imunități, nici în ceea ce privește aplicarea legii germane personalului pe care îl angajează la Darmstadt.
Dacă legea locală nu este aplicabilă, Comisia de Apel nu poate deci decât să se întoarcă la convenția care a creat Agenția și la statutul personalului său. Constată apoi că, conform articolului VII.2 din Convenție privind politica industrială, "pentru executarea programelor sale, Agenția face apel în măsura maximă la contractanți externi" și că conform articolului XII din aceeași convenție:
"2. Directorul General este asistat de personalul științific, tehnic și administrativ pe care-l considera necesar, în limitele autorizate de Consiliu;
b) Ceilalți membri ai personalului [decât personalul de conducere] sunt numiți sau concediați de Directorul General, acționând prin delegare de la Consiliu;
c) Întregul personal este recrutat pe baza calificărilor sale ținând seama de o distribuție adecvată a posturilor între cetățenii statelor membre. Angajările sunt efectuate și se încheie în conformitate cu statutul personalului."
Condițiile de recrutare sunt în special clarificate prin articolele 7 la 10 din statutul personalului care prevăd intervenția unei scrisori de numire semnate de Directorul General sau de reprezentantul său autorizat.
Nici una din aceste dispoziții nu permite a se concluziona că d-nii Beer și Regan, chiar dacă au lucrat pentru o perioadă lungă în sediile Agenției, au devenit, de fapt, membri ai personalului său, în timp ce, pe de o parte, nici una din condițiile enumerate mai sus pentru a accesa acest statut nu este îndeplinită și că, pe de altă parte, recurgerea Agenției la contractanți externi pentru furnizarea de servicii, chiar și de lungă durată, este în întregime conformă cu politica industrială stabilită în conformitate cu articolul precitat din Convenție.
Comisia concluzionează deci că d-nii Beer și Regan nu sunt membri ai personalului Agenției și că apelul trebuie respins."
La 29 august 2000, reclamanții au sesizat Comisia de Apel cu o cerere de interpretare și revizuire a hotărârii sale din 8 iunie 2000.
La 20 noiembrie 2000, președintele Comisiei de Apel a respins cererea ca inadmisibilă pe motiv că nu tindea să clarifice orice imprecizii ale hotărârii litigioase, ci avea de fapt caracterul unui adevărat apel care tindea la reexaminarea fondului cauzei; un asemenea apel nu era, totuși, prevăzut, în conformitate cu art. 41-17 din Statutul Personalului.
B.
Dreptul și practica internă relevante
1.Legea privind detașarea lucrătorilor
Conform articolului 1 § 1 1) din legea privind detașarea lucrătorilor (Arbeitnehmerüberlassungsgesetz), orice angajator care, în scop profesional (gewerbsmäßig), intenționează să-și pună angajații la dispoziția unui terț, adică a unui utilizator (Entleiher), are nevoie de o autorizare. art. 1 § 9 1) prevede că contractul dintre furnizorul de muncă temporară (Verleiher) și utilizator, cât și între furnizor și lucrătorul temporar (Leiharbeitnehmer) este nul în absența autorizării cerute de art. 1 § 1 1). Atunci când contractul dintre furnizor și lucrătorul temporar este nul în virtutea articolului 1 § 9 1), se consideră că a survenit un contract între utilizator și lucrătorul temporar (gilt als zustande gekommen) din data intenționată pentru începerea angajării (art. 1 § 10 1) 1). art. 1 § 10 2) prevede în plus posibilitatea pentru lucrătorul temporar, cu excepția cazului în care era conștient de motivele nulității contractului, de a angaja o acțiune în daune-interese împotriva furnizorului pentru orice prejudiciu pe care l-a suferit pentru că s-a bazat pe validitatea contractului.
2.Imunitatea de jurisdicție
Articolele 18 la 20 din legea germană privind organizarea justiției (Gerichtsverfassungsgesetz) reglementează imunitatea de jurisdicție (Exterritorialität) în fața tribunalelor germane. Articolele 18 și 19 se referă la membri ai misiunilor diplomatice și consulare, și art. 20 § 1 la alți reprezentanți ai statelor prezenți în Germania la invitația guvernului german. În conformitate cu art. 20 § 2, alte persoane se bucură de imunitatea de jurisdicție în virtutea regulilor dreptului internațional general, acordurilor internaționale sau a altor dispoziții legale.
Convenția ASE a intrat în vigoare pe 30 octombrie 1980, dată în care zece state, membre ale OECS sau OEDCVS, au semnat-o și au depus instrumentele de ratificare sau acceptare.
Agenția are ca misiune să asigure și să dezvolte, în scopuri exclusiv pașnice, cooperarea între statele europene în domeniile cercetării și tehnologiei spațiale și ale aplicațiilor lor spațiale, în vederea utilizării lor în scopuri științifice și pentru sisteme spațiale operaționale de aplicare (articolul II). Pentru executarea programelor care îi sunt încredințate, Agenția menține capacitatea internă necesară pentru pregătirea și supravegherea sarcinilor sale și, în acest scop, creează și pune în funcțiune instalațiile și instalațiile care sunt necesare pentru activitățile sale (articolul VI § 1 a)).
Articolul XV privește statutul juridic, privilegiile și imunitatea Agenției. Conform paragrafului 1, Agenția are personalitate juridică. Paragraful 2 prevede că Agenția, membrii personalului și experții ei, cât și reprezentanții statelor sale membre, se bucură de capacitatea juridică, privilegiile și imunitatea prevăzute în anexa I. Acordurile privind sediul Agenției și instalațiile create în conformitate cu articolul VI sunt încheiate între Agenție și statele membre pe teritoriul cărora sunt situate sediul și aceste instalații (articolul VI § 3).
Articolul XVII se referă la procedura de arbitraj deschisă în caz de dispută între două sau mai multe state membre, sau între unul sau mai mulți dintre ei și Agenție, cu privire la interpretarea sau aplicarea Convenției ASE sau a anexelor sale, cât și la orice dispută privind dauna cauzată de Agenție sau implicând o altă responsabilitate a acesteia (articolul XXVI din anexa I) care nu vor fi reglate prin intermediul Consiliului.
Articolul XIX prevede că la data intrării în vigoare a Convenției ASE, Agenția preia întreaga mulțime de drepturi și obligații ale OECS.
Anexa I privează privilegiile și imunitatea Agenției.
Conform articolului 1 din anexa I, Agenția are personalitate juridică; în special, are capacitatea de a încheia contracte, de a achiziționa și vinde proprietăți imobiliare și mobiliare, cât și de a iniția proceduri judiciare.
În conformitate cu articolul IV § 1 a) din anexa I, Agenția se bucură de imunitate de jurisdicție și execuție, cu excepția măsurii în care, prin decizia Consiliului, renunță în mod expres la aceasta într-un caz particular; Consiliul are datoria de a ridica această imunitate în toate cazurile în care menținerea sa ar putea împiedica acțiunea justiției și în care poate fi ridicată fără a cauza prejudicii intereselor Agenției.
Conform articolului XXV din anexa I, recurgerea la arbitraj este prevăzută în toate contractele scrise altele decât cele încheiate în conformitate cu statutul personalului. În plus, orice stat membru poate sesiza tribunalul de arbitraj internațional menționat la articolul XVII din Convenția ASE cu orice dispută referitoare, în special, la dauna cauzată de Agenție sau implicând orice altă responsabilitate extracontractuală a acesteia. În conformitate cu articolul XXVII din anexa I, Agenția ia măsurile corespunzătoare pentru reglementarea satisfăcătoare a oricăror dispute între Agenție și Directorul General, membri ai personalului sau experți cu privire la condițiile de serviciu.
Titlul VIII din Statutul Personalului ASE (articolele 33 la 41) tratează despre dispute în cadrul Agenției. Privind competența Comisiei de Apel, art. 33 prevede:
"33.1 Se instituie o Comisie de Apel independentă de Agenție care cunoaște litigii privind orice decizie explicită sau implicită luată de Agenție care se opune unui membru al personalului în funcție, unui fost membru al personalului sau moșteni care le aparțin.
33.2 Comisia anulează decizia care face obiectul apelului dacă aceasta contravine Reglementării aplicabile personalului, condițiilor de angajare ale persoanei în cauză sau drepturilor sale dobândite, cu condiția ca aceasta să prejudicieze un interes personal și direct al reclamantului.
33.3 Comisia de Apel poate, de asemenea, condamna Agenția să repareze orice prejudiciu suferit de reclamant în urma deciziei menționate la §33.2.
33.4 Dacă Agenția – sau reclamantul – susține că executarea unei decizii de anulare ar ridica dificultăți importante, Comisia de Apel poate, dacă consideră acest argument valabil, aloca reclamantului o indemnizație din cauza prejudiciului suferit.
33.5 Comisia de Apel este, de asemenea, competentă în cazul în care un membru al personalului dorește să angajeze o acțiune judiciară împotriva unui alt membru al personalului și atunci când această acțiune a fost împiedicată de refuzul Directorului General de a ridica imunitatea de jurisdicție a membrului personalului în cauză.
33.6 Comisia de Apel are, de asemenea, competență pentru a decide asupra litigiilor privind competența sa conform celor prevăzute în prezentul Statut, sau asupra oricărei chestiuni de procedură."
Acest Acord a fost încheiat între guvernul Republicii Federale Germane și OECS în scopul stabilirii unui Centru European de Operațiuni Spațiale, inclusiv Centrul European de Date Spațiale. Articolele 1 la 4 privesc locul de construcție al clădirilor ESOC și chestiuni conexe.
Titlul III al Hotărâreaui conține dispoziții generale. art. 6 este redactat după cum urmează:
"1. Sub rezerva dispozițiilor Protocolului privind Privilegiile și Imunitatea Organizației și orice acord suplimentar încheiat între Republica Federală Germană și Organizație în conformitate cu art. 30 al acelui Protocol, activitatea Organizației în Republica Federală Germană este guvernată de legea germană. Atunci când condițiile de angajare ale unui agent al Organizației nu sunt reglementate de Statutul Personalului Organizației, ele vor fi supuse legilor și regulamentelor germane.
2.Conflictele între Organizație și personalul său în Republica Federală Germană care nu sunt supuse competenței Comisiei de Apel a Organizației vor fi supuse jurisdicției germane."
Reclamanții ridică un număr de plângeri bazate pe art. 6 § 1 din Convenție. Susțin în special încălcarea dreptului lor de acces la un tribunal și de a fi ascultați.
În special, se plâng că Comisia de Apel nu a examinat de fapt apelul lor pe fond. Aceasta a afirmat competența sa doar pe baza pretenției reclamanților de a fi membri ai personalului (staff members). Cu toate acestea, această chestiune ar fi trebuit să fie examinată la stadiul admisibilității apelului și nu putea fi atribuită examinării fondului. Reclamanții susțin în plus că Comisia de Apel nu a luat în considerare observațiile lor cu privire la chestiunea dacă ASE, folosind posibilitatea oferită de legea germană privind detașarea lucrătorilor, nu încorporase dreptul german în dreptul intern al organizației. Reclamanții se plâng, de asemenea, de refuzul ASE de a le permite să consulte dosarele lor personale.
Reclamanții subliniază că dacă Curtea, în hotărârea sa din 18 februarie 1999, a considerat că reclamanții puteau angaja o acțiune în daune-interese împotriva societăților care i-au angajat și care i-au pus la dispoziția terților, invocând dispozițiile generale ale dreptului muncii sau, mai ales, legea germană privind detașarea lucrătorilor (cauza Beer și Regan precitată, § 60), aceasta nu avea importanță în cauza de față, în ceea ce privește plângerile privind procedura în fața Comisiei de Apel a ASE. În plus, obiectul apelului în fața Comisiei de Apel privea existența unei relații de muncă dând drept la salariul datorat de agenție, în timp ce acordurile încheiate în fața tribunalului muncii din Darmstadt în 1994 și 1995 privau plata daunelor-interese datorită nulității contractului de muncă. Faptul că reclamanții au obținut compensații considerabile ("relativ hohe Entschädigungen") nu se opune concluziilor făcute, ci ar trebui scăzut din dauna materială suferită în evaluarea sa; acesta din urmă s-ar ridica, în plus, la 1.250.035,35 DEM pentru primul reclamant și la 378.233 DEM pentru al doilea reclamant.
Reclamanții se plâng că nu s-au bucurat de un proces echitabil în fața Comisiei de Apel a ASE. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, al cărui text relevant este:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"
Curtea constată că Agenția Spațială Europeană nu este în sine parte contractantă la Convenție. Se pune deci întrebarea dacă Republica Federală Germană și alte state membre ale ASE pot fi răspunzătoare pentru decizia Comisiei de Apel și pentru desfășurarea procedurii în fața acesteia, care este organul jurisdicțional al acestei organizații. În caz afirmativ, va trebui examinată întrebarea dacă abordarea Comisiei de Apel constând în a considera reclamanții ca nefiind membri ai personalului ASE poate fi analizată ca o limitare nejustificată a accesului la instanță contrară articolului 6 § 1 din Convenție.
Curtea estimează totuși că nu este cazul aici să se pronunțe asupra chestiunilor ridicate, cererea trebuind respinsă din alte motive. Ea reamintește ceea ce a spus la §60 din hotărârea sa Beer și Regan precitată:
"De altfel, lucrătorii temporari au în principiu facultatea de a solicita reparații societăților care i-au angajat și care i-au pus la dispoziția terților. Pot angaja o acțiune în daune-interese împotriva acestor societăți invocând dispozițiile generale ale dreptului muncii sau, mai ales, legea germană privind detașarea lucrătorilor. Asemenea acțiune permite să se clarifice natura relațiilor de muncă. Faptul că orice acțiune invocând legea privind detașarea lucrătorilor presupune bunăcredință [vezi dreptul și practica internă relevante mai sus] nu o privează, în general, de șanse rezonabile de succes."
Curtea constată că reclamanții au folosit această facultate și au încheiat, la 6 septembrie 1994 și la 20 iunie 1995 respectiv, înțelegeri amiabile cu societățile în cauză în fața tribunalului muncii din Darmstadt. În aplicarea acestora, au primit, pentru pierderea locului de muncă, compensații ale căror sume erau – din propria mărturie – considerabile.
De aceea, în opinia Curții, reclamanții nu pot fi considerați ca având trebuit să suporte, din cauza deciziei Comisiei de Apel care respinge cererea lor, o povară disproporționată (vezi, mutatis mutandis, Wittek c. Germania, nr. 37290/97, 12 decembrie 2002, CEDO 2002-..., § 60).
De aici rezultă că această plângere este în mod evident neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Søren Nielsen
Christos Rozakis
Grefier adjunct
Președinte
de la requête n
o
70009/01
présentée par Karlheinz BEER et Philip REGAN
contre l’Allemagne et les États membres de l’Agence Spatiale Européenne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 15 mai 2003 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
G.
Ress
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
MM.
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et de
M.
S.
Nielsen,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 19 octobre 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le premier requérant, Karlheinz Beer, ressortissant allemand, né en 1952, est domicilié à Darmstadt (Allemagne). Le second requérant, Philip Regan, ressortissant britannique, né en 1960, est domicilié à East Kilbride (Royaume-Uni). Ils sont représentés devant la Cour par Me
Walther
Habscheid, avocat à Lindau.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
En 1982, le premier requérant, ingénieur employé par la société française S., fut mis à la disposition de l’Agence spatiale européenne pour des prestations de services au Centre européen d’opérations spatiales à Darmstadt. Son contrat fut par la suite repris par T., une autre société française. Le second requérant, programmeur-systèmes employé par la société italienne T.I., fut mis à la disposition de l’Agence spatiale européenne en 1991, également pour fournir des prestations de services au Centre européen d’opérations spatiales à Darmstadt.
L’Agence spatiale européenne («
ASE
»), dont le siège se trouve à Paris, créée à partir de l’Organisation européenne de recherches spatiales («
CERS
») et de l’Organisation européenne pour la mise au point et la construction de lanceurs d’engins spatiaux («
»), fut instituée par la Convention du 30
mai 1975 portant création d’une agence spatiale européenne («
Convention de l’ASE
»,
Recueil des traités des Nations unies
1983, vol. 1297, I – n
o
21524). Elle gère à Darmstadt le Centre européen d’opérations spatiales («
ESOC
»), organisme au demeurant indépendant (Accord de 1967 relatif au Centre européen d’opérations spatiales – Journal officiel -
Bundesgesetzblatt
II n
o
3, 18.1.1969).
En octobre et novembre 1993, les requérants engagèrent devant le tribunal du travail de Darmstadt une procédure contre l’ASE, faisant valoir qu’en vertu de la loi allemande sur le prêt de main-d’œuvre (
Arbeitnehmerüberlassungsgesetz
), ils avaient acquis le statut d’agents de cette organisation. Dans ses observations, le second requérant précisa que son employeur, T.I., l’avait licencié par courrier du 27
septembre 1993. Dans les procédures respectives, l’ASE invoqua l’immunité de juridiction dont elle jouissait en vertu de l’article XV § 2 de la Convention de l’ASE et de son annexe I.
Le 21 mars 1995, le tribunal du travail de Darmstadt, à l’issue d’audiences, déclara les demandes des requérants irrecevables. Dans ses deux décisions, le tribunal estima que l’ASE avait valablement invoqué son immunité de juridiction. Renvoyant à l’article 20 § 2 de la loi sur l’organisation judiciaire (
Gerichtsverfassungsgesetz
), selon lequel l’immunité de juridiction pouvait être prévue notamment par des accords internationaux, il considéra que l’ASE jouissait d’une telle immunité en vertu de l’article XV § 2 de la Convention de l’ASE et de son annexe I. Dans son raisonnement, il estima en particulier que l’ASE avait été instituée en 1975 comme une organisation internationale nouvelle et indépendante. Il rejeta donc l’argument des requérants selon lequel l’ASE était liée par l’article
6 §
2 de l’Accord relatif à l’ESOC, qui avait soumis le CERS à la juridiction allemande en ce qui concernait les litiges avec son personnel qui ne relèveraient pas de la compétence de sa Commission de recours. Le tribunal rappela en outre que la Cour fédérale du travail, dans son arrêt du 10 novembre 1993 en une affaire analogue (numéro de dossier 7 AZR 600/92
; voir
Waite et Kennedy c. Allemagne
[GC], n
o
26083/94, CEDH 1999-I, §§ 21-25), avait conclu que les dispositions litigieuses ne se heurtaient pas aux principes fondamentaux du droit constitutionnel allemand.
Eu égard aux décisions rendues dans les affaires de MM. Waite et Kennedy, les requérants ne firent pas appel.
La procédure que le second requérant engagea devant le tribunal du travail de Darmstadt pour contester son licenciement par la société T.I. aboutit, le 6 septembre 1994, à un règlement amiable selon lequel le contrat de l’intéressé avait pris fin le 31
décembre
1993 et la société s’engageait à verser la somme de 22
000
Deutsche Mark (DEM - environ 11 000 euros) pour perte d’emploi.
Aux termes d’un accord conclu le 20 juin 1995 avec le premier requérant et qui mettait fin à son contrat de travail à compter du 30
juin
1995, la société T. s’engagea à verser à l’intéressé la somme de 14
000
DEM au titre des frais d’avocat exposés dans le cadre de la procédure relative à son licenciement qui s’était déroulée devant les juridictions du travail et 305
000
DEM pour perte d’emploi.
Le 13 septembre 1995, les requérants saisirent la Commission européenne des Droits de l’Homme d’une requête, alléguant qu’ils n’avaient pas été entendus équitablement, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, par un tribunal sur la question de l’existence, en vertu de la loi allemande sur le prêt de main-d’œuvre, d’une relation contractuelle entre eux-mêmes et l’ASE.
Le 18 février 1999, la Cour rendit son arrêt dans lequel elle parvint à un constat de non-violation de l’article 6 § 1 de la Convention au motif notamment que les requérants avaient à leur disposition d’autres voies de
droit pour protéger efficacement leurs droits protégés par la Convention (voir
Beer et Regan c. Allemagne
[GC], n
o
28934/95, 18 février 1999, notamment §§ 58 - 63).
Le 28 juin 1999, les requérants demandèrent au Directeur général de l’ASE de reconnaître l’existence d’une relation de travail entre l’Agence et eux, respectivement depuis le 11 octobre 1982 pour le premier requérant et depuis le 1er mai 1991 pour le second requérant. Le 27 juillet 1999, le Directeur général répondit aux requérants qu’il «
confirmait la position antérieure selon laquelle, conformément aux règles applicables à l’ASE, les requérants n’étaient pas membres du personnel de l’Agence
».
Le 20 septembre 1999, les requérants saisirent la Commission de recours de l’ASE et lui demandèrent de constater l’existence d’un lien contractuel entre eux et l’Agence et de condamner celle-ci à verser 945 035, 35 DEM au premier requérant, et 356 233 DEM au second requérant.
Par une décision du 8 juin 2000, après avoir tenu une audience publique le 28 avril 2000, la Commission de recours affirma sa compétence pour connaître du recours des requérants en vertu de l’article 33-6 du Statut du personnel (voir droit et pratique internes ci-dessous) et le déclara recevable. Sur le fond, elle rejeta le recours aux motifs suivants
:
«
Pour résoudre la question de savoir si MM. Beer et Regan sont membres du personnel de l’Agence, la Commission estime nécessaire de déterminer les règles de droit applicables au présent litige. Les requérants estiment que c’est la loi allemande du 7 août 1982 (AÜG). La Commission ne partage pas ce point de vue.
Sans doute, l’accord conclu entre le CERS et la République fédérale d’Allemagne, le 8 septembre 1967, qui se référait au protocole du 31 octobre 1963 sur les privilèges et immunités de cette organisation, stipulait-il que les activités du CERS en République fédérale d’Allemagne seraient, sous réserve de l’application de ce protocole, soumises au droit allemand. Il ajoutait que les contrats des membres du personnel de l’organisation non soumis au statut du personnel seraient soumis au droit allemand. Il précisait enfin que les litiges entre l’organisation et cette catégorie de personnels seraient soumis aux tribunaux allemands.
L’Agence spatiale qui a succédé au CERS a, selon l’article XIX de la Convention qui l’a créée, repris l’ensemble des droits et obligations du CERS. Il n’en reste pas moins qu’elle bénéficie, selon l’article XV de cette même convention et son annexe I, d’un nouveau régime de privilèges et immunités et qu’elle ne peut, selon le a) du 1 de l’article IV de cette annexe, qui est rédigé différemment du protocole analogue concernant le CERS, y renoncer que dans un cas particulier et par décision du Conseil. Les stipulations de l’accord de 1967 ne lui sont donc opposables ni en ce qui concerne la renonciation à ces privilèges et immunités, ni en ce qui concerne l’application de la loi allemande aux personnels qu’elle emploi à Darmstadt.
Si la loi locale n’est pas applicable, la Commission de recours ne peut donc que se tourner vers la convention créant l’Agence et le statut de son personnel. Elle relève alors que, selon l’article VII.2 de la Convention relatif à, la politique industrielle «
pour l’exécution de ses programmes, l’Agence fait appel au maximum à des contractants extérieurs
» et que selon l’article XII de la même convention
:
«
2.Le Directeur général est assisté du personnel scientifique technique et administratif qu’il juge nécessaire, dans les limites autorisées par le Conseil
;
b) Les autres membres du personnel [que le personnel de direction] sont nommés
ou licenciés par le Directeur général, agissant par délégation du Conseil
;
c) L’ensemble du personnel est recruté sur la base de ses qualifications en tenant
compte d’une répartition adéquate des postes entre les ressortissants des Etats
membres. Les engagements sont effectués et prennent fin conformément au statut
du personnel.
»
Les conditions de recrutement sont notamment précisées par les articles 7 à 10 du statut du personnel qui prévoient l’intervention d’une lettre de nomination signée du Directeur général ou de son représentant autorisé.
Aucune de ces dispositions ne permet de conclure que MM. Beer et Regan, même s’ils ont travaillé pendant une longue période dans les locaux de l’Agence, sont devenus, de ce fait, des membres de son personnel, alors que, d’une part, aucune des conditions ci-dessus énumérées pour accéder à ce statut ne se trouve remplie et que, d’autre part, le recours de l’Agence à des contractants extérieurs pour des prestations de services, même de longue durée, est entièrement conforme à la politique industrielle arrêtée conformément à l’article précité de la Convention.
La Commission en conclut que MM. Beer et Regan ne sont pas membres du personnel de l’Agence et que le recours doit être rejeté.
»
Le 29 août 2000, les requérants saisirent la Commission de recours d’une demande d’interprétation et de révision de sa décision du 8 juin 2000.
Le 20 novembre 2000, le président de la Commission de recours rejeta la demande comme étant irrecevable au motif qu’elle ne tendait pas à clarifier d’éventuelles imprécisions de la décision litigieuse, mais revêtait en fait le caractère d’un vrai recours tendant à faire réexaminer le fond de l’affaire
; un tel recours n’était cependant pas prévu, conformément à l’article 41-17 du Statut du personnel.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1
La loi sur le prêt de main-d’œuvre
Selon l’article 1 § 1 1) de la loi sur le prêt de main-d’œuvre (
Arbeitnehmerüberlassungsgesetz
), tout employeur qui, à des fins professionnelles (
gewerbsmäßig
), envisage de mettre ses employés à la disposition d’un tiers, c’est-à-dire un utilisateur (
Entleiher
), a besoin d’une autorisation. L’article 1 § 9 1) dispose que le contrat entre le prêteur de main-d’œuvre (
Verleiher
) et l’utilisateur, ainsi qu’entre le prêteur et le travailleur temporaire (
Leiharbeitnehmer
) est nul en l’absence de l’autorisation exigée par l’article 1 § 1 1). Lorsque le contrat entre le prêteur et le travailleur temporaire est nul en vertu de l’article
1 §
9 1), un contrat entre l’utilisateur et le travailleur temporaire est réputé exister (
gilt als zustande gekommen
) à compter de la date envisagée pour le début de l’emploi (article 1 §
10 1) 1). L’article 1 § 10 2) prévoit en outre la possibilité pour le travailleur temporaire, sauf s’il avait connaissance des motifs de nullité du contrat, d’engager une action en réparation contre le prêteur pour tout dommage qu’il a subi pour s’être fondé sur la validité du contrat.
2.
L’immunité de juridiction
Les articles 18 à 20 de la loi allemande sur l’organisation judiciaire (
Gerichtsverfassungsgesetz
) régissent l’immunité de juridiction (
Exterritorialität
) devant les tribunaux allemands. Les articles 18 et 19 visent les membres des missions diplomatiques et consulaires, et l’article
20
§
1 d’autres représentants d’Etats présents en Allemagne à l’invitation du gouvernement allemand. Conformément à l’article 20 § 2, d’autres personnes jouissent de l’immunité de juridiction en vertu des règles du droit international général, d’accords internationaux ou d’autres dispositions légales.
3.
La Convention de l’ASE
La Convention de l’ASE est entrée en vigueur le 30 octobre 1980, date à laquelle dix Etats, membres du CERS ou du CECLES, l’ont signée et ont déposé leurs instruments de ratification ou d’acceptation.
L’Agence a pour mission d’assurer et de développer, à des fins exclusivement pacifiques, la coopération entre Etats européens dans les domaines de la recherche et de la technologie spatiales et de leurs applications spatiales, en vue de leur utilisation à des fins scientifiques et pour des systèmes spatiaux opérationnels d’applications (article II). Pour l’exécution des programmes qui lui sont confiés, l’Agence maintient la capacité interne nécessaire à la préparation et à la supervision de ses tâches et, à cette fin, crée et fait fonctionner les établissements et installations qui sont nécessaires à ses activités (article VI § 1 a)).
L’article XV porte sur le statut juridique, les privilèges et les immunités de l’Agence. Selon le paragraphe 1, l’Agence a la personnalité juridique. Le paragraphe 2 prévoit que l’Agence, les membres de son personnel et les experts, ainsi que les représentants de ses Etats membres, jouissent de la capacité juridique, des privilèges et des immunités prévus à l’annexe I. Des accords concernant le siège de l’Agence et les établissements créés conformément à l’article VI sont conclus entre l’Agence et les Etats membres sur le territoire desquels sont situés son siège et lesdits établissements (article VI § 3).
L’article XVII a trait à la procédure d’arbitrage ouverte en cas de différend entre deux ou plusieurs Etats membres, ou entre un ou plusieurs d’entre eux et l’Agence, au sujet de l’interprétation ou de l’application de la Convention de l’ASE ou de ses annexes, ainsi que de tout différend relatif à un dommage causé par l’Agence ou impliquant une autre responsabilité de celle-ci (article XXVI de l’annexe I) qui n’auront pas été réglés par l’entremise du Conseil.
L’article XIX dispose qu’à la date d’entrée en vigueur de la Convention de l’ASE, l’Agence reprend l’ensemble des droits et obligations du CERS.
L’annexe I concerne les privilèges et immunités de l’Agence.
Selon l’article premier de l’annexe I, l’Agence a la personnalité juridique
; elle a notamment la capacité de contracter, d’acquérir et d’aliéner des biens immobiliers et mobiliers, ainsi que d’ester en justice.
Conformément à l’article IV § 1 a) de l’annexe I, l’Agence bénéficie de l’immunité de juridiction et d’exécution, sauf dans la mesure où, par décision du Conseil, elle y renonce expressément dans un cas particulier
; le Conseil a le devoir de lever cette immunité dans tous les cas où son maintien est susceptible d’entraver l’action de la justice et où elle peut être levée sans porter atteinte aux intérêts de l’Agence.
Selon l’article XXV de l’annexe I, le recours à l’arbitrage est prévu dans tous contrats écrits autres que ceux conclus conformément au statut du personnel. En outre, tout Etat membre peut saisir le tribunal d’arbitrage international visé à l’article XVII de la Convention de l’ASE de tout différend relatif, notamment, à un dommage causé par l’Agence ou impliquant toute autre responsabilité extracontractuelle de celle-ci. Conformément à l’article
XXVII de l’annexe I, l’Agence prend les dispositions appropriées en vue du règlement satisfaisant des litiges éventuels entre l’Agence et le Directeur général, les membres du personnel ou les experts au sujet de leurs conditions de service.
Le titre VIII du Statut du personnel de l’ASE (articles 33 à 41) traite des litiges au sein de l’Agence. Quant à la compétence de la Commission de recours, l’article 33 prévoit
:
«
33.1 Il est institué une Commission de recours indépendante de l’Agence qui connaît des litiges relatifs à toute décision explicite ou implicite prise par l’Agence et l’opposant à un membre du personnel en fonctions, un ancien membre du personnel ou ses ayants droit.
33.2 La Commission annule la décision qui fait l’objet du recours si elle est contraire à la Réglementation applicable au personnel, aux conditions d’engagement de l’intéressé ou à ses droits acquis, dès lors qu’elle porte atteinte à un intérêt personnel et direct du requérant.
33.3 La Commission de recours peut également condamner l’Agence à réparer tout dommage subi par le requérant à la suite de la décision visée au paragraphe
33.2.
33.4 Si l’Agence – ou le requérant – fait valoir que l’exécution d’une décision d’annulation soulèverait d’importantes difficultés, la Commission de recours peut, si elle estime cet argument valable, allouer au requérant une indemnité en raison du préjudice subi.
33.5 La Commission de recours est également compétente dans le cas où un membre du personnel désire intenter une action en justice contre un autre membre du personnel et lorsque cette action a été empêchée par le refus du Directeur général de lever l’immunité de juridiction du membre du personnel en cause.
33.6 La Commission de recours a également compétence pour statuer sur les litiges relatifs à sa juridiction telle qu’elle est définie dans le présent Statut, ou sur toute question de procédure.
»
4.
L’Accord relatif à l’ESOC
Cet Accord a été conclu entre le gouvernement de la République fédérale d’Allemagne et le CERS aux fins de l’établissement d’un Centre européen d’opérations spatiales, comprenant le Centre européen de données spatiales. Les articles 1 à 4 concernent le site de construction des bâtiments de l’ESOC et des questions connexes.
Le titre III de l’Accord renferme des dispositions générales. L’article
6 est ainsi libellé
:
«
1.Sous réserve des dispositions du Protocole sur les Privilèges et les Immunités de l’Organisation et de tout accord complémentaire conclu entre la République Fédérale d’Allemagne et l’Organisation conformément à l’Article
30 dudit Protocole, l’activité de l’Organisation dans la République Fédérale d’Allemagne est régie par le droit allemand. Lorsque les conditions d’emploi d’un agent de l’Organisation ne sont pas réglées par le Statut du Personnel de l’Organisation, elles seront assujetties aux lois et règlements allemands.
2.Les conflits entre l’Organisation et son personnel dans la République Fédérale d’Allemagne qui n’est pas soumis à la compétence de la Commission de recours de l’Organisation, seront soumis à la juridiction allemande.
»
Les requérants soulèvent un certain nombre de griefs tirés de l’article
6
§
1 de la Convention. Ils allèguent notamment la violation de leur droit d’accès à un tribunal et de celui d’être entendu.
En particulier, ils se plaignent de ce que la Commission de recours n’a en réalité pas examiné leur recours en substance. Celle-ci a affirmé sa compétence sur la seule allégation des requérants de faire partie des membres du personnel (
staff members
). Or cette question aurait dû être examinée au stade de la recevabilité du recours et ne pouvait être rattachée à l’examen du bien-fondé du recours. Les requérants allèguent en outre de ce que la Commission de recours n’a pas pris en considération leurs observations sur la question de savoir si l’ASE, en se servant de la possibilité offerte par la loi allemande sur le prêt de main-d’œuvre, n’avait pas incorporé le droit allemand dans le droit interne de l’organisation. Les requérants se plaignent aussi du refus de l’ASE de leur permettre de consulter leurs dossiers personnels.
Les requérants soulignent que si la Cour, dans son arrêt du 18
février
1999, a considéré que les requérants pouvaient intenter une action en dommages-intérêts contre les sociétés qui les avaient employés et qui les avaient mis a la disposition de tiers, en invoquant les dispositions générales du droit du travail ou, plus particulièrement, la loi allemande sur le prêt de main-d’œuvre (affaire
Beer et Regan
précitée, § 60), cela n’avait pas d’importance en l’espèce, s’agissant des griefs portant sur la procédure devant la Commission de recours de l’ASE. En outre, l’objet du recours devant la Commission de recours portait sur l’existence d’une relation de travail donnant droit au salaire dû par l’agence alors que les accords conclus devant le tribunal du travail de Darmstadt en 1994 et 1995 concernaient le paiement des dommages-intérêts suite à l’invalidité du contrat de travail. Le fait que les requérants aient obtenu des dédommagements considérables (
«
relativ hohe Entschädigungen
»
), ne s’oppose pas aux conclusions faites mais devrait être déduit du dommage matériel subi lors de son évaluation
; celui-ci s’élèverait par ailleurs à 1 250 035,35 DEM pour le premier requérant et à 378 233 DEM pour le second requérant.
Les requérants se plaignent de ce qu’ils n’ont pas bénéficié d’un procès équitable devant la Commission de recours de l’ASE. Ils invoquent l’article
6 § 1 de la Convention dont la partie pertinente se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour note que l’Agence spatiale européenne n’est pas en tant que telle partie contractante à la Convention. La question se pose dès lors de savoir si la République fédérale d’Allemagne et les autres Etats membres de l’ASE peuvent être tenus responsables de la décision de la Commission de recours et du déroulement de la procédure devant celle-ci qui est l’organe juridictionnel de cette organisation. Dans l’affirmative, devra alors être examinée la question de savoir si l’approche de la Commission de recours qui consiste à considérer les requérants comme n’étant pas membres du personnel de l’ASE peut s’analyser en une limitation injustifiée de l’accès au tribunal contraire à l’article 6 § 1 de la Convention.
La Cour estime cependant qu’il n’y pas lieu ici de se prononcer sur les questions soulevées, la requête devant être rejetée pour d’autres raisons. Elle rappelle ce qu’elle a dit au paragraphe 60 de son arrêt
Beer et Regan
précité:
«
Par ailleurs, les travailleurs temporaires ont en principe la faculté de demander réparation aux sociétés qui les ont employés et qui les ont mis à la disposition de tiers. Ils peuvent intenter une action en dommages-intérêts contre ces sociétés en invoquant les dispositions générales du droit du travail ou, plus particulièrement, la loi allemande sur le prêt de main-d’œuvre. Pareille action permet de préciser la nature des relations de travail. Le fait que toute action invoquant la loi sur le prêt de main-d’œuvre présuppose la bonne foi [voir droit et pratique internes pertinents ci-dessus] ne la prive pas, de manière générale, de chances raisonnables de succès.
»
La Cour constate que les requérants se sont servis de cette faculté et ont conclu, le 6 septembre 1994 et le 20 juin 1995 respectivement, des règlements amiables avec les sociétés en question devant le tribunal du travail de Darmstadt. En application de ceux-ci, ils ont reçu, pour la perte de leur emploi,
des indemnisations dont les montants étaient
- de leur propre aveu - considérables.
Dès lors, de l’avis de la Cour, les requérants ne peuvent passer pour avoir dû supporter, du fait de la décision de la Commission de recours rejetant leur demande, une charge disproportionnée, (voir,
mutatis mutandis
,
Wittek c. Allemagne
, n
o
37290/97, 12 décembre 2002
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé, au sens de l’article
35 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren
nielsen
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président