Okpamen împotriva Germaniei

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere nr. 747/72/01 prezentată de Maurice Okpamen împotriva Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are sediul la 15 mai 2003 într-o cameră compusă din domnii Cabral Barreto, președintele Ress Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve Traja, judecători și Berger, grefier de secțiune, având în vedere cererea formulată anterior la 15 mai 2001, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, Maurice Okpamen, este un resortisant nigerian și liberian, născut în 1972 și rezident la Berlin. El este reprezentat în fața Curții de către Me Ziger, avocat la Berlin.

Guvernul pârât este reprezentat de domnul Klaus Stoltenberg, Ministerialdiger la Ministerul Federal al Justiției. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1992, reclamantul a intrat în Germania și a depus o cerere de a beneficia de statutul de refugiat politic pe care Oficiul Federal pentru Refugiați l-a respins la 1 septembrie 1993. Reclamantul a recurs împotriva acestei decizii la Tribunalul Administrativ din Berlin. Între 1995 și 1997, reclamantul a fost condamnat de trei ori pentru furt, tentativă de înșelătorie și falsificare în scris. Între timp, reclamantul a făcut cunoștință cu un resortisant german cu care a coabit pentru o anumită perioadă de timp.

La 17 februarie 1998 a născut C.N., copilul comun al reclamantului și al tovarășei sale. La data de 24 martie 1998, reclamantul a recunoscut paternitatea copilului. Reclamantul a depus o cerere de obținere a unui permis de ședere în scopul exercitării autorității părintești asupra copilului. La 26 august 1998, autoritatea administrativă din Berlin a respins cererea. Printr-o declarație din 22 septembrie 1998 în fața Oficiului pentru Tineret, reclamantul și mama copilului a confirmat decizia din 26 august 1998 a autorității părintești comune. La 25 martie 1999, administrația de recurs (Senatsverwaltung für Inneres) din Berlin a confirmat decizia din 26 august 1998. Reclamantul a înaintat instanței administrative o acțiune împotriva acestei decizii.

Printr-o decizie din 15 decembrie 1999, după ce a invitat reclamantul să-și continue cauza, Tribunalul Administrativ din Berlin a clasat procedura privind cererea sa de azil. La 25 ianuarie 2000, reclamantul sesizează instanța administrativă cu privire la o cerere de a obliga autoritățile administrative să tolereze temporar șederea sa până la o decizie în cauza sa. Mai 2000, Tribunalul Administrativ din Berlin a respins cererea reclamantului. La 5 iunie 2000, instanța administrativă a respins cererea reclamantului de a continua procedura de azil și a constatat că acțiunea reclamantului împotriva deciziei Oficiului Federal al Refugiaților din 1 iunie 2000 September 1993 a fost considerat ca fiind retras pe motiv că avocatul său nu a continuat în mod corespunzător procedura în fața instanței.

Reclamantul a recurs împotriva acestei decizii. La 20 iunie 2000 tribunalul pentru afaceri familiale din Pankow/Weißensee a respins cererea mamei copilului care intenționa să obțină autoritatea părintească exclusivă. La 5 iulie 2000, Curtea Administrativă din Berlin a confirmat decizia Tribunalului Administrativ din 9 mai 2000 privind permisul de ședere provizorie. La 7 august 2000, reclamantul a sesizat Curtea Constituțională (Verfassungsgerichtshof) a Landului Berlinului cu privire la o acțiune constituțională care, la 22 februarie 2001, a respins recursul. La 5 septembrie 2001, reclamantul și mama copilului au ajuns la tribunalul din Pankow/Weißensee cu privire la ceea ce reclamantul putea vedea la copil în fiecare miercuri după-amiază, între orele 14:30 și 18:30 și o dată la două vineri pe parcursul acelorași ore.

Mama a confirmat în mod oficial că contactele dintre copilul ei și reclamant au fost regulate, adică în fiecare sâmbătă între orele 11:00 și 18:00 și o miercuri din două, până la 28 aprilie 2001. Prin declarația din 23 ianuarie 2002, Oficiul pentru Tineret din Berlin atesta că reclamantul vizita copilul său o dată pe săptămână și o dată în plus la fiecare 15 zile. GRIEF Reclamantul se plânge de refuzul autorităților naționale de a-i elibera un permis de ședere care să-i permită să își exercite autoritatea părintească comună asupra copilului său. El menționează riscul de expulzare a acestuia imediat după încheierea procedurii de azil în fața instanțelor administrative.

din 21 iunie 1988 (seria A nr. 138) și Ciliz c. Țările de Jos, n 29192/95 (Rezultatul hotărârilor și al Hotărârilor nr. 2000-VIII, 11 iulie 2000). ÎN DREPT printr-o scrisoare din 6 februarie 2003, reclamantul a informat Curtea că a obținut, la 23 decembrie 2002, în temeiul articolului 23 din Legea privind străinii, un permis de ședere (Aufentaltserlaubnis) ) în scopul de a-și exercita autoritatea părintească asupra copilului său care este valabil un an; el consimte la radiere, dar solicită rambursarea cheltuielilor necesare pentru introducerea cererii în valoare de 2 729, 52 EUR. El subliniază că, având în vedere jurisprudența constituțională internă, nu era obligat să sesizeze Curtea Constituțională Federală cu privire la o acțiune îndreptată împotriva hotărârii Curții Constituționale de la Berlin.

În observațiile sale din 6 martie 2003, guvernul invită Curtea să șteargă cererea privind rolul în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (b) sau (c) din convenție. El reproșează reclamantului că este limitat la a-și ridica cauza în fața Curții Constituționale a Landului Berlin, fără a sesiza ulterior Curtea Constituțională Federală. 32082/96, 2 decembrie 1999, CEDH 1999-IX), reamintește că, în cazul în care există îndoieli cu privire la șansele de succes ale unei acțiuni interne, această acțiune trebuie să fie tentată. În plus, susține că, în absența unei expulzări și a unei măsuri de la distanță a reclamantului, refuzul autorităților administrative nu i-a afectat dreptul la respectarea vieții de familie.

; pe de altă parte, acesta a beneficiat de un drept de ședere de facto atâta timp cât procedura privind cererea sa de azil era pendinte în fața instanței administrative din Berlin. Curtea constată că cererea a fost adusă la cunoștința guvernului printr-o decizie din 28 noiembrie 2002. Aceasta constată că, la 23 decembrie 2003, reclamantul a obținut un permis de ședere valabil până la 22 decembrie 2003. Având în vedere această decizie, Curtea consideră că nu se mai justifică continuarea examinării cererii [art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție].În plus, niciun motiv întemeiat pe respectarea drepturilor omului garantate de Convenție sau a protocoalelor sale nu mai este necesar să se continue examinarea cererii [art. 37 alineatul (1) litera (c) în fine].

În ceea ce privește cheltuielile revendicate, Curtea amintește că, atunci când o cerere a fost retrasă din rol, cheltuielile de judecată sunt lăsate la aprecierea sa [art. 44 alineatul (4) din Regulamentul său de procedură]. În circumstanțele cauzei, Curtea consideră că … Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto Moduleer Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION Requête n o 74725/01 présentée par Maurice OKPAMEN contre l’Allemagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 15 mai 2003 en une chambre composée de MM. I. Cabral Barreto , président , G. Ress , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , M. K. Traja, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 15 mai 2001, Vu les observations soumises par le Gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Maurice Okpamen, est un ressortissant nigérian et libérien, né en 1972 et résidant à Berlin. Il est représenté devant la Cour par Me Zieger, avocat à Berlin.

Le gouvernement défendeur est représenté par M. Klaus Stoltenberg, Ministerialdirigent au ministère fédéral de la Justice. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. En 1992, le requérant entra en Allemagne et fit une demande tendant à obtenir le bénéfice du statut de réfugié politique qui que l’Office fédéral des réfugiés rejeta, le 1er septembre 1993. Le requérant recourut contre cette décision auprès du tribunal administratif de Berlin. Entre 1995 et 1997, le requérant fut condamné à trois deux reprises pour vol, tentative d’escroquerie et faux en écriture. Entre-temps, le requérant avait fait la connaissance d’une ressortissante allemande avec laquelle il cohabita pendant un certain temps.

Le 17 février 1998 naquît C.N., l’enfant commun du requérant et de sa compagne. Au moment de la naissance de l’enfant, les parents ne vivaient plus ensemble. Le 24 mars 1998, le requérant reconnut la paternité de l’enfant. Le requérant fit une demande tendant à obtenir un permis de séjour aux fins d’exercer l’autorité parentale sur celui-ci. Le 26 août 1998, l’autorité administrative de Berlin rejeta la demande. Par une déclaration du 22 septembre 1998 devant l’Office de la jeunesse, le requérant et la mère de l’enfant donnèrent leur consentement à l’autorité parentale commune. Le 25 mars 1999, l’administration de recours ( Senatsverwaltung für Inneres ) de Berlin confirma la décision du 26 août 1998. Le requérant saisit le tribunal administratif d’un recours contre cette décision.

Par une décision du 15 décembre 1999, après avoir invité le requérant à poursuivre son affaire, le tribunal administratif de Berlin classa la procédure concernant sa demande d’asile. Le 25 janvier 2000, le requérant saisit le tribunal administratif en référé d’une demande tendant à obliger les autorités administratives à tolérer provisoirement son séjour jusqu’à une décision dans son affaire. Le 9 mai 2000, le tribunal administratif de Berlin rejeta la demande du requérant. Le 5 juin 2000 le tribunal administratif rejeta la demande du requérant tendant à poursuivre la procédure d’asile et constata que le recours du requérant contre la décision de l’Office fédéral des réfugiées du 1er septembre 1993 était considéré comme retirée au motif que son avocat n’avait pas dûment poursuivi la procédure devant le tribunal.

Le requérant recourut contre cette décision. Le 20 juin 2000 le tribunal aux affaires familiales de Pankow/Weißensee rejeta la demande de la mère de l’enfant tendant à obtenir l’autorité parentale exclusive. Le 5 juillet 2000, la cour administrative d’appel de Berlin confirma la décision du tribunal administratif du 9 mai 2000 portant sur le titre de séjour provisoire. Le 7 août 2000, le requérant saisit la cour constitutionnelle ( Verfassungsgerichtshof ) du Land de Berlin d’un recours constitutionnel qui, le 22 février 2001, rejeta le recours. Le 5 septembre 2001, le requérant et la mère de l’enfant convinrent devant le tribunal d’instance de Pankow/Weißensee de ce que le requérant pouvait voir l’enfant tous les mercredis après-midi de 14h30 à 18h30 et un vendredi sur deux pendant les mêmes horaires.

La mère confirmait à l’audience que les contacts entre son enfant et le requérant avaient été réguliers, c’est-à-dire tous les samedis entre 11h00 et 18h00 et un mercredi sur deux, jusqu’au 28 avril 2001. Par une déclaration du 23 janvier 2002, l’Office de la jeunesse de Berlin attesta que le requérant rendait visite à son enfant une fois par semaine et une fois supplémentaire tous les quinze jours. GRIEF Le requérant se plaint du refus des autorités nationales de lui délivrer un permis de séjour lui permettant d’exercer l’autorité parentale commune sur son enfant. Il fait état du risque qu’il soit expulsé aussitôt que la procédure d’asile devant les juridictions administratives se sera achevée.

Il invoque l’article 8 de la Convention et renvoie aux arrêts Berrehab c. Pays-Bas du 21 juin 1988 (série A n o 138) et Ciliz c. Pays-Bas , n o 29192/95 ( Recueil des arrêts et décision s 2000-VIII, 11 juillet 2000). EN DROIT Par une lettre du 6 février 2003, le requérant a informé la Cour qu’il a obtenu, le 23 décembre 2002, en vertu de l’article 23 de la loi sur les étrangers, un permis de séjour ( Aufenthaltserlaubnis ) aux fins d’exercer son autorité parentale sur son enfant qui est valable un an. Il consent à la radiation, mais réclame le remboursement de ses frais nécessaires pour l’introduction de la requête à hauteur de 2 729, 52 euros. Il souligne que, compte tenu de la jurisprudence constitutionnelle interne, il n’était pas tenu de saisir la Cour constitutionnelle fédérale d’un recours dirigé contre l’arrêt de la Cour constitutionnelle de Berlin.

Dans ses observations du 6 mars 2003, le Gouvernement invite la Cour à rayer la requête du rôle en vertu de l’article 37 § 1 b) ou c) de la Convention. Il reproche au requérant de s’être limité à soulever son grief devant la Cour constitutionnelle du Land de Berlin, sans saisir la Cour constitutionnelle fédérale par la suite. Se référant à la décision Tomé Mota c. Portugal (n o 32082/96, 2 décembre 1999, CEDH 1999-IX), il rappelle que s’il y a des doutes sur les chances de succès d’un recours interne, ce recours doit être tenté. Il soutient en outre qu’en l’absence d’une expulsion et d’une mesure d’éloignement du requérant, le refus des autorités administratives n’avait pas porté atteinte à son droit au respect de la vie familiale ; par ailleurs il bénéficiait d’un droit de séjour de fait tant que la procédure portant sur sa demande d’asile était pendante devant la cour d’appel administrative de Berlin.

La Cour note que la requête a été portée à la connaissance du Gouvernement par une décision du 28 novembre 2002. Elle constate que le 23 décembre 2003, le requérant a obtenu un permis de séjour valable jusqu’au 22 décembre 2003. Eu égard à cette décision, la Cour estime qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1 c) de la Convention). En outre, aucun motif tiré du respect des droits de l’homme garantis par la Convention ou ses Protocoles n’exige de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1 c) in fine de la Convention). Partant, il convient de rayer l’affaire du rôle. En ce qui concerne les frais réclamés, la Cour rappelle que lorsqu’une requête a été rayée du rôle, les dépens sont laissés à son appréciation (article 44 § 4 de son règlement).

Dans les circonstances de l’affaire, elle considère qu’il n’y a pas lieu d’accorder au requérant leur remboursement. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle ; Décide de ne pas octroyer au requérant le remboursement de ses frais. Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto Greffier Président