BAYRAK contre la TURQUIE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 394299/98 prezentate de către dl BAYRAK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 20 mai 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Türmen Jungwiert Butkevych Thomassen domnii Ugrekhelidze, judecători și domnul Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 1 decembrie 1997, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant turc, născut în 1976 și rezident în Turcia. La momentul faptelor, el a fost sergent în armata turcă. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Murat Toprak și Yahya Demirkol, avocați în barou din Șanlurga. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Circumstanțele din speță Reclamantul a fost desemnat într-un post de supraveghere în timpul unei operațiuni transfrontaliere în Irak și îndreptat împotriva membrilor PKK. Potrivit proceselor verbale, în timpul controalelor efectuate în timpul nopților 28 și 31 mai 1997, s-a constatat că reclamantul și-a pierdut somnul în timp ce a trebuit să rămână treaz și să supravegheze locurile din jur cu ajutorul camerei cu infraroșu care i-a fost încredințată. Cu toate acestea, camera ar fi fost găsită stinsă. Ca urmare a constatărilor făcute de patrula de control, la 28 și 31 mai 1997, au fost inițiate două proceduri disciplinare împotriva reclamantului: acestea priveau comportamente similare, contrare disciplinei militare, respectiv punerea în pericol a trupei din cauza adormirii sale în timpul străjerilor de noapte, menționate mai sus. În declarația sa din 28 mai 1997, în fața căpitanului de companie care i-a dat ordinul de a-l păzi, reclamantul a respins acuzațiile aduse împotriva sa în noaptea de 28 mai 1997. El a insistat asupra faptului că nu dormise în timpul misiunii sale și că avea martori în această privință. În ceea ce privește constatarea făcută de patrula de control, reclamantul a susținut că acumulatorul camerei era slab și că a trebuit să-l închidă la interval pentru ca acesta să rămână activ până dimineața. În ceea ce privește noaptea de 31 mai 1997, reclamantul a declarat pur și simplu, în declarația sa din 1 iunie 1997, că era obosit și suferise de o lipsă de somn de două zile. Depozițiile martorilor, ale căror nume fuseseră menționate de reclamant, au fost stabilite în fața căpitanului companiei. La 11 iulie 1997, colonelul regimentului l-a acuzat pe reclamant de două acuzații de încălcare a regulamentului de custodie. Acuzațiile împotriva reclamantului au fost respinse în termen de 28 mai 1997 și de 31 mai 1997 și au fost depuse în fața unui tribunal format din trei militari. În fața instanței, în ceea ce privește prima acuzație, reclamantul își va repeta declarațiile făcute în fața căpitanului de companie. După ședința martorilor, instanța l-a declarat pe reclamant vinovat că nu a respectat instrucțiunile privind custodia și i-a aplicat o pedeapsă de 30 de zile de privare de libertate, în temeiul art. 56 din Legea nr. 477 privind stabilirea tribunalelor disciplinare, procedura lor și sancțiunile pentru infracțiunile disciplinare. În ceea ce privește a doua acuzație referitoare la noaptea de 31 mai 1997, reclamantul a recunoscut în fața tribunalului pe care l-a dormit în custodia sa. Tribunalul i-a aplicat, pentru această infracțiune, o sancțiune de încuviințăre de patruzeci și cinci de zile în temeiul aceluiași articol din aceeași lege. Reclamantul a opus cele două condamnări la Tribunalul disciplinar superior din apropierea celei de-a 20-a divizii de piele a lui Șanl Ofițer al statului-major în apropierea instanței superioare, însărcinat cu chestiuni disciplinare, și-a prezentat observațiile potrivit cărora opoziția reclamantului ar trebui respinsă. La 30 iulie 1997, după ce a examinat dosarele fără să țină de cuvânt, instanța superioară a respins opoziția reclamantului și a confirmat sentințele. Întrucât acestea nu erau susceptibile de recurs în casație, au devenit definitive. Încălcările disciplinei militare sunt definite la art. 41 din Legea privind instituirea tribunalelor disciplinare, procedurile acestora și sancțiunile pentru infracțiunile disciplinare. Articolele 47-59 din Legea menționată enumeră încălcări ale disciplinei militare : nerespectarea obligațiilor militare, absența neautorizată, comportamentul incorect sau nesupus, nerespectarea obligațiilor de păstrare etc. Dispozițiile privind diferitele sancțiuni ale căror modalități de executare sunt prevăzute la art. 38 și 41 din legea menționată anterior. Modalitățile de executare a sancțiunilor depind de gradul persoanei condamnate. În ceea ce privește executarea sancțiunii constând în privarea de libertate, subofițerii sunt excluși din serviciul general și trebuie să rămână, în compania altor militari afectați de aceeași pedeapsă, într-un spațiu desemnat special în acest scop și supravegheat de un soldat. GRIFS Reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către un tribunal imparțial și independent în sensul art. 1 din Convenție. În acest sens, el denunță faptul că ofițerii care se aflau în această instanță, fără nici o calificare sau experiență juridică, ar fi fost dependenți nu numai de superiorii lor, ci și de funcționarul lor. Încă sub aspectul articolului 6 alineatul (1), el se plânge de posibilitatea de a formula un recurs la Curtea de Casație Militară împotriva deciziilor pronunțate de instanțele militare. În plus, Curtea a examinat obiecțiile prezentate de reclamant. În stadiul actual al dosarului, Comisia consideră că nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea Ö Õ Õ Õ Õ a procedurii din cauza lipsei de independență și de t e n ț i e a tribunalului militar (art. 6 Õ 1 din Convenție). Comisia consideră necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. (b) Regulamentului său de procedură. Reclamantul se plânge, de asemenea, că legislația în materie de sancțiuni disciplinare nu prevede recurs în casație. Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia art. 6 alin. (1) din Convenție nu garantează dreptul la recurs și nu împiedică statele contractante să reglementeze accesul la instanțe (a se vedea, de exemplu, Queipo Blanco c. Spania (dec. part.), n 42161/98, 9.12.1999). (Curtea constată, de asemenea, că guvernul pârât nu a efectuat ratificarea Protocolului nr. 7 la Convenție. În consecință, examinarea unei astfel de dispoziții nu intră sub incidența competenței raționale personae a Curții). cu dispozițiile Convenției și trebuie să fie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea Președintele

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

39429/98

présentée par İrfan BAYRAK

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 20 mai 2003 en une chambre composée de

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

R.

Türmen

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen

,

MM.

M.

Ugrekhelidze,

juges,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 1

er

décembre 1997,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant turc, né en 1976 et résidant en Turquie. A l’époque des faits, il était sergent

dans l’armée turque. Il est représenté devant la Cour par M

es

Murat Toprak et Yahya Demirkol, avocats au barreau de Șanlıurfa.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

A.

Les circonstances de l’espèce

Le requérant fut affecté à un poste de surveillance lors d’une opération transfrontalière en Irak et dirigée contre les membres du PKK.

Selon les procès verbaux, lors des contrôles effectués pendant les nuits des 28 et 31 mai 1997, il a été constaté que le requérant s’était endormi alors qu’il était censé rester éveillé et surveiller les lieux environnants à l’aide de la caméra à infrarouge qui lui était confiée. Or, la caméra aurait été trouvée éteinte.

A la suite des constats faits par la patrouille de contrôle, en date des 28 et 31 mai 1997, deux procédures disciplinaires furent entamées contre le requérant. Celles-ci concernaient des comportements similaires, contraires à la discipline militaire, de ce dernier, à savoir, la mise en danger de la troupe du fait de son endormissement lors de ses gardes de nuit, citées ci-dessus.

Le requérant, dans sa déposition du 28 mai 1997, faite devant le capitaine de compagnie qui lui avait donné l’ordre de monter la garde, rejeta l’accusation portée contre lui concernant la nuit du 28 mai 1997. Il insista sur le fait qu’il n’avait pas dormi lors de sa mission et qu’il avait des témoins à cet égard. Quant au constat fait par la patrouille de contrôle, le requérant plaida que l’accumulateur de la caméra était faible et qu’il a dû l’éteindre par intervalle pour que celui-ci reste actif jusqu’au matin. En ce qui concerne la nuit du 31 mai 1997, le requérant déclara simplement, dans sa déposition du 1er juin 1997, qu’il était fatigué et souffrait d’un manque de sommeil depuis deux jours. Les dépositions des témoins, dont le requérant avait précisé les noms, furent établies devant le capitaine de compagnie.

Le 11 juillet 1997, le colonel de régiment inculpa le requérant par deux actes d’accusations pour avoir enfreint le règlement de garde.

Le 22 juillet 1997, le tribunal disciplinaire auprès du 3

ème

régiment frontière («

le tribunal

»), composé de trois militaires, tint une audience pour deux chefs d’accusation dirigés séparément contre le requérant du fait qu’il avait manqué à ses obligations, liées à ses missions, dans les nuits des 28

mai et 31 mai 1997.

Devant le tribunal, en ce qui concerne la première accusation, le requérant réitéra ses déclarations faites devant le capitaine de compagnie. Après avoir entendu les témoins, le tribunal déclara le requérant coupable de n’avoir pas respecté les consignes liées à la garde et lui infligea une sanction de trente jours de privation de liberté, en vertu de l’article 56 de la loi n

o

477 relative à l’établissement des tribunaux disciplinaires, à leur procédure et aux sanctions des infractions disciplinaires.

Quant à la deuxième accusation concernant la nuit du 31 mai 1997, le requérant reconnut devant le tribunal qu’il avait dormi lors de sa garde. Le tribunal lui infligea, pour cet infraction, une sanction d’enfermement de quarante-cinq

jours

en vertu du même article de la même loi.

Le requérant fit opposition contre les deux condamnations auprès du tribunal disciplinaire supérieur près la 20

ème

division de cuirassiers de Șanlıurfa, composé également de trois militaires («

le

tribunal supérieur

»).

L’officier d’état-major près le tribunal supérieur, chargé de questions disciplinaires, présenta ses observations selon lesquelles l’opposition du requérant devrait être rejetée.

Le 30 juillet 1997, après avoir examiné les dossiers sans tenir d’audience, le tribunal supérieur rejeta l’opposition du requérant et confirma les jugements. Ceux-ci, n’étant pas susceptibles de pourvoi en cassation, devinrent définitifs.

B.

Le droit et la pratique interne pertinents

Les infractions à la discipline militaire se trouvent définies à l’article 41 de la loi relative à l’établissement des tribunaux disciplinaires, à leur procédure et aux sanctions des infractions disciplinaires.

Les articles 47 à 59 de ladite loi énumèrent des infractions à la discipline militaire

: manquement aux devoirs militaires, absence non autorisée, comportement incorrect ou insoumis, manquement aux devoirs quant au règlement de garde, etc.

Les dispositions relatives aux diverses sanctions dont les modalités d’exécution figurent aux articles 38 et 41 de ladite loi. Les modalités d’exécution des sanctions dépendent du grade de la personne condamnée.

Quant à l’exécution de la sanction consistant en une privation de liberté, les sous-officiers sont exclus d’assurer leur service général et ils doivent demeurer, en compagnie d’autres militaires frappés de la même peine, dans un local spécialement désigné à cette fin et surveillé par un soldat.

GRIEFS

Le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal impartial et indépendant au sens de l’article

6

Toujours sous l’angle de l’article 6 § 1, il se plaint de l’impossibilité de former un pourvoi devant la cour de cassation militaire contre les décisions rendues par les tribunaux militaires.

EN DROIT

1.

La Cour a examiné les griefs présentés par le requérant. En l’état actuel du dossier, elle estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité du grief tiré de l’iniquité de la procédure du fait de l’absence d’indépendance et d’impartialité du tribunal militaire (l’article 6 § 1 de la Convention). Elle juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article

54

§

2

b) de son règlement.

2.

Le requérant se plaint en outre que la législation en matière de sanctions disciplinaires ne prévoit pas de pourvoi en cassation.

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle l’article 6 § 1 de la Convention ne garantit aucun droit à l’appel et n’empêche pas les États contractants de réglementer l’accès aux juridictions (voir, par exemple,

Queipo Blanco c. Espagne

(déc. part.), n

o

42161/98, 9.12.1999). (La Cour note en outre que le Gouvernement défendeur n’a pas procédé à la ratification du Protocole n

o

7 à la Convention. En conséquence, l’examen d’un tel grief sous l’angle de cette disposition échappe à la compétence

ratione personae

de la Cour).

Il s’ensuit que cette partie de la requête est incompatible

ratione

materiae

avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de l’absence alleguée d’indépendance et d’impartialité du tribunal militaire, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président