A DOUA SECȚIUNE CU PRIVIRE LA STRASBURG 3 mai 2007 DEFINITIVĂ 24/09/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Arfan Bayrak c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, dnii A.B. Baka, R. Türmen, domnul Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, D. Jočienė, D. Popović, judecători, și a dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 3 aprilie 2007, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 39429/98) îndreptată împotriva Republicii Turcia și inclusiv un resortisant al acestui stat, domnul La 1 decembrie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 20 mai 2003, a doua secțiune a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice cauza trasă din independența și imparțialitatea tribunalului disciplinar militar (art. 6 §) În conformitate cu art. 29 alineatul (3), Comisia a decis ca, în același timp, să se examineze admisibilitatea și bunul întemeiat al cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂTORULUI, reclamantul s-a născut în 1971 și locuiește în Turcia. La 25 mai 1997, a fost desemnat într-un post de supraveghere în cadrul unei operațiuni transfrontaliere în Irak și îndreptat împotriva membrilor PKK [1] Potrivit proceselor verbale, în timpul controalelor efectuate în timpul nopților 28 și 31 mai 1997, s-a constatat că reclamantul a adormit în timp ce trebuia să supravegheze locurile din jur cu ajutorul unei camere cu infraroșu. Au fost inițiate două proceduri disciplinare împotriva reclamantului: acestea se refereau la comportamente contrare disciplinei militare, și anume punerea în pericol a trupei ca urmare a adormirii sale în timpul străjerilor de noapte, la datele de mai sus. În declarația sa din 28 mai 1997 făcută în fața căpitanului de companie care i-a ordonat să stea de pază, reclamantul a respins acuzația referitoare la acea noapte, insistând asupra faptului că nu dormise în timpul misiunii sale și că avea martori care să dovedească acest lucru. În ceea ce privește constatarea făcută de patrula de control, reclamantul a susținut că acumulatorul camerei era slab și că a trebuit să-l oprească la intervale regulate pentru ca acesta să rămână activ până în dimineața zilei de 31 mai 1997, în declarația sa din 1 iunie 1997, reclamantul a declarat doar că era obosit și suferise de o lipsă de somn de două zile. Depozițiile martorilor ale căror nume le-a raportat reclamantul au fost primite în fața căpitanului companiei, două dintre ele confirmând că a adormit. 10. Prin două acuzații din 11 iulie 1997, colonelul K.B. comandantul celui de-al treilea regiment (Alay komutan La 22 iulie 1997, tribunalul disciplinar din cadrul aceluiași regiment (inclusiv tribunalul din cadrul acestuia) compus din trei militari a organizat o ședință pentru două capete de acuzare îndreptate separat împotriva reclamantului, deoarece acesta nu și-a îndeplinit obligațiile, legate de misiunile sale, în nopțile 28 și 31 mai 1997. 12. În fața instanței, în ceea ce privește prima acuzație, reclamantul își va repeta declarațiile făcute în fața căpitanului de companie. După ședința martorilor, instanța l-a declarat pe reclamant vinovat că nu a respectat instrucțiunile privind custodia și i-a aplicat o pedeapsă de 30 de zile de privare de libertate, în conformitate cu art. 56 din Legea nr. 477 privind stabilirea tribunalelor disciplinare, procedura în fața acestora, precum și infracțiunile și sancțiunile disciplinare 13. În ceea ce privește a doua acuzație referitoare la noaptea de 31 mai 1997, reclamantul a recunoscut în fața instanței că dormise în timpul gărzii sale, explicând că nu a avut posibilitatea de a se odihni în timpul zilei, din lipsă de spațiu. Tribunalul i-a aplicat, pentru această infracțiune, o sancțiune de izolare de 45 de zile în temeiul aceleiași dispoziții legale. 14. Reclamantul s-a opus celor două condamnări la tribunalul disciplinar superior din apropierea celei de-a 20-a divizii de piele-pătrat a lui Șanleurfa, compusă, de asemenea, din trei militari (inclusiv tribunalul superior mai mare), cu un rang mai mare decât cel al instanței de primă instanță. Cel mai înalt grad al membrilor acestei instanțe a fost comandant de batalion (binbaș.) 15. Ofițerul Statului Major (Disiplin subay.) în apropierea tribunalului superior, însărcinat cu chestiuni disciplinare, și-a prezentat observațiile potrivit cărora opoziția reclamantului ar trebui respinsă, în special pe motiv că ar fi putut să se odihnească în timpul zilei, într-unul dintre corturile puse la dispoziția soldaților. 16. La 30 iulie 1997, după examinarea dosarelor fără a ține o audiere, instanța superioară a respins opoziția reclamantului și a confirmat hotărârile. Întrucât acestea nu erau susceptibile de recurs în casare, acestea au devenit definitive. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 17. Încălcările disciplinei militare sunt definite la art. 41 din Legea nr. 477 privind stabilirea tribunalelor disciplinare, procedura în fața acestora și infracțiunile și sancțiunile disciplinare (sub Legea nr. 477). Articolele 47-59 din legea menționată enumeră încălcări ale disciplinei militare : Nerespectarea obligațiilor militare, absența neautorizată, comportamentul incorect, nesupunerea, nerespectarea obligațiilor de păstrare etc. Dispozițiile privind diferitele sancțiuni sunt prevăzute în art. 38 și 41 din legea menționată. Normele de aplicare a sancțiunilor depind de gradul persoanei condamnate 18. Următoarele garanții de independență și imparțialitate sunt prevăzute de Legea nr. 477. Membrii Tribunalului sunt numiți de comandantul organizației militare sau de șeful instituției militare în cadrul căreia este stabilită instanța. Membrii sunt aleși în conformitate cu ordinea intrării lor în unitate sau în instituție. Ordinul de numire a acestora nu poate fi modificat decât în caz de serviciu obligatoriu, sunt numiți pe o perioadă de un an și sunt inamovibili în timpul acestui mandat. Președintele și membrii Tribunalului disciplinar nu pot fi subordonați pârâtului. Președintele trebuie să aibă cel puțin gradul de căpitan. Președintele și membrii nu pot fi superiori imediat unii altora sau inculpatului. În cazul în care există o opoziție împotriva unei hotărâri a tribunalului disciplinar, președintele sau membrii care au participat la această judecată nu pot participa la examinarea cazului în fața instanței disciplinare superioare. 19. În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 477, un ofițer disciplinar (Displin subay.) desemnat printre procurorii militari și consilierii juridici preia funcția în cadrul ordinelor în care se instituie o instanță disciplinară sau în cadrul Consiliului Ministerului Apărării. 20. Drepturile persoanelor acuzate sunt înscrise la articolele 19 și următoarele din Legea nr. 477. Acuzatul trebuie să fie prezent în cadrul audierilor, care se desfășoară în public. La începutul audierii, inculpatul este întrebat dacă are vreun motiv pentru a-i recuza pe membri sau pe președintele tribunalului, iar în timpul audierii, după ce a citit actul de acuzare, instanța îl interoghează pe inculpat și obține declarațiile martorilor și alte probe, iar acuzatul are dreptul de a-și cita martorii. În timpul audierii, acuzatul își prezintă ultima aparare, iar acuzatul are dreptul de a primi asistență din partea unui avocat în fiecare etapă a anchetei și poate fi asistat de un avocat desemnat din oficiu de către instanță. În ceea ce privește modalitățile de executare a sancțiunii constând în privarea de libertate, subofițerii sunt excluși din serviciul lor general și trebuie să rămână, împreună cu alți militari afectați de aceeași pedeapsă, într-un spațiu desemnat special în acest scop și supravegheat de un soldat. Recurentul susține că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță imparțială și independentă în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție și denunță faptul că ofițerii care se aflau în instanță disciplinară militară ar fi lipsit de calificare sau de experiență juridică și, în special, dependenți de superiorii lor și de executiv. art. 6 este astfel formulat în pasajele sale relevante Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) asupra binelui întemeiat al oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) asupra admisibilității 23. Guvernul susține că art. 6 nu se aplică în cazul de față, în măsura în care sancțiunea aplicată reclamantului aparține dreptului disciplinar în sistemul turc și reamintește în acest sens că, pe lângă dreptul disciplinar, în Turcia există un drept penal militar. 24. Guvernul observă, de asemenea, că trebuie să se țină seama de natura faptelor și a comportamentului răufăcătorului, precum și de consecințele acestuia: în opinia sa, atunci când faptul sau comportamentul afectează conștiința colectivă numai prin calitatea profesională a persoanei vinovate, ar trebui să se reflecteze la calificarea disciplinară 25. Engel și alții, Țările de Jos, (hotărârea din 23 noiembrie 1976, seria A n 22), precum și diverse decizii ale Curții (printre altele, Deciziile Kat (cc.) 39443/98, 9 iulie 2002) în care revocarea armatei reclamanților nu a fost considerată o sancțiune penală, pe motiv că se adresa doar unui anumit grup cu statut special, guvernul consideră că art. 6 nu se aplică în cazul de față. În ceea ce privește criteriul privind scopul și severitatea sancțiunii aplicate reclamantului, guvernul subliniază că executarea sancțiunilor disciplinare nu poate fi realizată în aceleași spații ca și pedepsele pronunțate de instanțele penale militare. El adaugă că educația militară a subofițerilor supuși sancțiunilor disciplinare continuă și că aceștia pot beneficia de vizita rudelor lor de mai multe ori pe săptămână, la executarea acestor sancțiuni; guvernul precizează că sancțiunile disciplinare nu apar în cazierul judiciar al celor interesați. În ceea ce privește gravitatea pedepsei în cazul de față, guvernul observă că instanța disciplinară nu a aplicat reclamantului pedeapsa maximă prevăzută în lege, care este de două luni de închisoare pentru infracțiunea comisă. 27. Curtea reamintește criteriile enunțate în jurisprudența sa pentru a stabili dacă o sancțiune intră sub incidența domeniului disciplinar sau a celui penal. În această privință, Curtea constată că natura infracțiunii reprezintă un element de apreciere de o mare importanță. În cazul în care unui militar i se reproșează o acțiune sau omisiune care ar fi încălcat un standard juridic care reglementează funcționarea forțelor armate, ca în cazul de față, statul poate, în principiu, să utilizeze mai degrabă dreptul disciplinar decât dreptul penal împotriva sa, însă acest lucru nu se oprește din controlul Curții. În general, acesta s-ar dovedi iluzoriu dacă nu ar lua în considerare și natura și gradul de severitate al sancțiunii pe care o poate suporta persoana în cauză. Într-o societate care se ocupă de preeminența dreptului, "materia penală" rezultă din privările de libertate care pot fi impuse cu titlu represiv, cu excepția celor care, prin natura, durata sau normele lor de punere în aplicare, nu pot cauza un prejudiciu important. Astfel, doresc gravitatea mizei, tradițiile statelor contractante și valoarea pe care Convenția o atribuie respectării libertății fizice a persoanei (Engel și altele, menționate anterior, §§ 82 și 83). În special pe baza acestui ultim criteriu, Curtea va cerceta dacă reclamantul a făcut obiectul unei "acuzații în materie penală" în sensul articolului 6 alineatul (1). Curtea ia notă de gravitatea sancțiunii aplicate reclamantului: în total șaptezeci și cinci de zile de privare de libertate, executată în condiții similare cu închisoarea penală. Comisia observă că, având în vedere caracterul său privat de libertate și gravitatea sa, sancțiunea aplicată reclamantului cu titlu represiv a reieșit fără îndoială din materia penală și, prin urmare, respinge excepția guvernului și declară art. 6 alineatul (1) aplicabil în speță 29. În plus, Curtea constată că motivul nu este în mod evident întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Guvernul recunoaște că membrii tribunalelor disciplinare continuă să facă parte din forțele armate și că rămân legați de acestea, însă, în opinia sa, faptul de a fi inamovibil în timpul mandatului lor de un an, ordinea strictă a numirii lor și alte garanții definite în lege ar demonstra independența și imparțialitatea tribunalelor militare. În această privință, el subliniază garanțiile prevăzute de Legea nr. 477 (a se vedea punctul 18 de mai sus). 31. Reclamantul nu adaugă noi argumente la cele invocate la introducerea cererii sale. 32. Curtea observă în primul rând că Cu toate acestea, Curtea constată de la bun început că, în prezenta cauză, este vorba despre o procedură care are loc în fața unei instanțe militare, în care este judecat un subofițer cu statut militar pentru comiterea unei încălcări a legii privind disciplina militară (a se vedea, a contrario, Incal c. Turcia , Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998, Rec., 1998, p. 422-425, § 72, și Mitap și Müftüouilu c. Turcia , Hotărârea din 25 martie 1996, Rec., 1996, II, p. 422-425, § 87-110). Curtea constată că practica de a utiliza tribunale compuse integral sau parțial din militari pentru a judeca membrii forțelor armate există în sistemul juridic al multor state membre. Cu toate acestea, aceste tribunale nu sunt conforme cu Convenția decât atunci când există suficiente măsuri de protecție pentru a le garanta independența și imparțialitatea (a se vedea, printre altele, Morris c. Regatul Unit, nr. 38784/97, § 59, CEDO 2002 I). 34. Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia pentru a stabili dacă o instanță poate fi considerată independentă - în special în ceea ce privește executivul și părțile - a luat în considerare modul de desemnare și durata mandatului membrilor, existența unor garanții împotriva presiunilor externe (ibidem § 58). 35. Aceasta constată că, în cazul de față, membrii Tribunalului disciplinar sunt toți ofițeri care nu au statut de magistrat sau de formare juridică și sunt numiți de comandantul organizației militare sau de șeful instituției militare în care este stabilit tribunalul și, prin urmare, toți judecătorii sunt plasați sub comanda ierarhiei militare. 36. Curtea subliniază că, în speță, nici membrii Tribunalului de Primă Instanță, nici măcar cei ai Tribunalului Superior de Apel nu erau ofițeri la sfârșitul carierei (a se vedea, a contrario, Engel și alții, § 30 și 89. În exercitarea funcției lor de judecător, ei se aflau sub autoritatea superioară și nu beneficiau de nici o garanție specifică care să-i priveze de responsabilitatea pentru acțiunile lor față de ierarhia militară. 37. Curtea constată, de asemenea, că colonelul regimentului, care l-a acuzat de două ori pe reclamant (punctul 10 de mai sus), era superiorul ierarhic al ofițerilor care se aflau în cadrul Tribunalului disciplinar militar (a se vedea mutatis mutandis Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997 I, în special § 36-38, 40 și 71-72). 38. În ceea ce privește garanția pe care ar putea să o reprezinte durata mandatului judecătorilor, Curtea constată că cea de care beneficiază membrii Tribunalului disciplinar militar este limitată la un an. În comparație, Curtea amintește că a considerat că mandatul de patru ani al judecătorilor la Curtea de Securitate a Statului (Intal, citată anterior, punctul 68). 39. Curtea reiterează că, dacă, în general, durata mandatului judecătorilor trebuie considerată cu siguranță un corolar al independenței lor, scurtimea acestui mandat nu implică în sine o lipsă de independență atât timp cât celelalte condiții necesare sunt îndeplinite ( mutatis mutandis, Morris, citată anterior, punctul 68, și Campbell și Fell c. Regatul Unit , Hotărârea din 28 iunie 1984, seria A n 80, p. 40, § 80. În acest caz, nu se poate considera că sunt îndeplinite celelalte condiții necesare pentru independență. 40. Pentru toate motivele menționate anterior, Curtea consideră că îndoielile pe care le are reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea Tribunalului disciplinar militar sunt justificate în mod obiectiv (a se vedea, de asemenea, A.D.C. Turcia , (dec.) n 29986/96, § 22, 22 decembrie 2005). De asemenea, Comisia observă că Tribunalul Superior (punctul 14 de mai sus) nu oferea garanții adecvate pentru a remedia acest lucru. 41. În concluzie, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție în ceea ce privește motivul reclamantului privind independența și imparțialitatea Tribunalului disciplinar militar. 42. Curtea amintește deja că a statuat în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici o ipoteză, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa. Având în vedere constatarea sa de încălcare a acestui punct, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat motivul întemeiat pe echitatea Procedura (a se vedea, printre altele, §raklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998 VII, p. 3074, § 45, și Okutan c. Turcia, nr. 43999/98, § 30-31, 29 iulie 2004). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 43. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. De asemenea, solicită 20 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza detenției sale. 45. Guvernul contestă aceste pretenții, subliniind în special că acestea nu sunt însoțite de nicio justificare. 46. Curtea constată că prejudiciul material pretins nu este susținut și respins această cerere. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele speței, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 47. Reclamantul solicită, de asemenea, 5 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. 48. Guvernul consideră că această cerere nu este justificată. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamantului. Interese moratorii 50. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CESAR, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară restul cererii admisibile menționate că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Tribunalului disciplinar militar; afirmă că nu este necesar să se examineze celălalt motiv întemeiat pe art. 6 din Convenție afirmă că constatarea unei încălcări oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de solicitant afirmă că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 1 000 EUR (mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, care trebuie convertită în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 3 mai 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul nr. Dolle Tulkens Grefier Președinte [1] Partidul Muncitorilor din Kurdistan, o organizație ilegală.
DEUXIÈME SECTION
İRFAN BAYRAK c. TURQUIE
(Requête n
o
39429/98)
ARRÊT
3 mai 2007
24/09/2007
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire İrfan Bayrak c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
A.B. Baka,
M
me
M.
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 avril 2007,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
39429/98) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
İrfan Bayrak («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («
la Commission
») le 1
er
décembre 1997 en vertu de l'ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M.
le Gouvernement
») n'a pas désigné d'agent pour le représenter devant la Cour.
3.
Le 20 mai 2003, la deuxième section a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de l'indépendance et l'impartialité du tribunal disciplinaire militaire (article 6 §
1) au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien
‑
fondé de l'affaire.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Le requérant est né en 1971 et réside en Turquie. A l'époque des faits, il était sergent
dans l'armée turque.
5.
Le 25 mai 1997, il fut affecté à un poste de surveillance lors d'une opération transfrontalière en Irak et dirigée contre les membres du PKK
[1]
.
6.
Selon les procès verbaux, lors des contrôles effectués pendant les nuits des 28 et 31 mai 1997, il a été constaté que le requérant s'était endormi alors qu'il devait surveiller les lieux environnants à l'aide d'une caméra à infrarouge. Les contrôleurs avaient trouvé la caméra éteinte.
7.
Deux procédures disciplinaires furent entamées contre le requérant. Celles-ci concernaient des comportements contraires à la discipline militaire, à savoir la mise en danger de la troupe du fait de son endormissement lors de ses gardes de nuit, aux dates ci-dessus.
8.
Dans sa déposition du 28 mai 1997 faite devant le capitaine de compagnie qui lui avait donné l'ordre de monter la garde, le requérant rejeta l'accusation concernant cette nuit-là. Il insista sur le fait qu'il n'avait pas dormi lors de sa mission et qu'il avait des témoins pour le prouver. Quant au constat fait par la patrouille de contrôle, le requérant plaida que l'accumulateur de la caméra était faible et qu'il a dû l'éteindre par intervalles pour que celui-ci reste actif jusqu'au matin. En ce qui concerne la nuit du 31 mai 1997, dans sa déposition du 1
er
juin 1997, le requérant déclara simplement qu'il était fatigué et souffrait d'un manque de sommeil depuis deux jours.
9.
Les dépositions des témoins dont le requérant avait signalé les noms furent reçues devant le capitaine de compagnie. Deux d'entre eux confirmèrent qu'il s'était endormi.
10.
Par deux actes d'accusation du 11 juillet 1997, le colonel K.B. commandant du troisième régiment
(alay komutanı)
frontalier inculpa le requérant pour avoir enfreint le règlement de garde à deux reprises.
11.
Le 22 juillet 1997, le tribunal disciplinaire auprès de ce même régiment («
le tribunal
») composé de trois militaires tint une audience pour deux chefs d'accusation dirigés séparément contre le requérant du fait qu'il avait manqué à ses obligations, liées à ses missions, dans les nuits des 28 et 31 mai 1997.
12.
Devant le tribunal, en ce qui concerne la première accusation, le requérant réitéra ses déclarations faites devant le capitaine de compagnie. Après avoir entendu les témoins, le tribunal déclara le requérant coupable de n'avoir pas respecté les consignes liées à la garde et lui infligea une sanction de trente jours de privation de liberté, en vertu de l'article 56 de la loi n
o
477 relative à l'établissement des tribunaux disciplinaires, à la procédure devant ceux-ci ainsi qu'aux infractions et sanctions disciplinaires.
13.
Quant à la seconde accusation concernant la nuit du 31 mai 1997, le requérant reconnut devant le tribunal qu'il avait dormi lors de sa garde. Il expliqua qu'il n'avait pas eu la possibilité de se reposer dans la journée, faute de place. Le tribunal lui infligea, pour cette infraction, une sanction d'isolement de quarante-cinq jours en vertu de la même disposition légale.
14.
Le requérant fit opposition contre les deux condamnations auprès du tribunal disciplinaire supérieur près la 20
ème
division de cuirassiers de Șanlıurfa, composé également de trois militaires («
le
tribunal supérieur
»), d'un rang supérieur à ceux du tribunal de première instance. Le plus haut gradé des membres de ce tribunal était commandant de bataillon
(binbașı).
15.
L'officier de l'état-major
(disiplin subayı)
près le tribunal supérieur, chargé de questions disciplinaires, présenta ses observations selon lesquelles l'opposition du requérant devrait être rejetée, notamment au motif qu'il aurait pu se reposer dans la journée, dans l'une des tentes mises à la disposition des soldats.
16.
Le 30 juillet 1997, après avoir examiné les dossiers sans tenir d'audience, le tribunal supérieur rejeta l'opposition du requérant et confirma les décisions. N'étant pas susceptibles de pourvoi en cassation, celles-ci devinrent définitives.
II.
17.
Les infractions à la discipline militaire se trouvent définies à l'article 41 de la loi n
o
477 relative à l'établissement des tribunaux disciplinaires, à la procédure devant ceux-ci et aux infractions et sanctions disciplinaires (ci
‑
dessous loi n
o
477).
Les articles 47 à 59 de ladite loi énumèrent des infractions à la discipline militaire
: manquement aux devoirs militaires, absence non autorisée, comportement incorrect, insoumission, manquement aux devoirs quant au règlement de garde, etc.
Les dispositions relatives aux diverses sanctions figurent aux articles 38 et 41 de ladite loi. Les modalités d'exécution des sanctions dépendent du grade de la personne condamnée.
18.
Les garanties suivantes d'indépendance et d'impartialité sont prévues par la loi n
o
477.
Les membres du tribunal sont nommés par le commandant de l'organisation militaire ou par le chef de l'institution militaire au sein de laquelle le tribunal est établi. Les membres sont choisis selon l'ordre de leur entrée dans l'unité ou à l'institution. L'ordre de leur nomination ne peut pas être modifié sauf en cas de service obligatoire. Ils sont nommés pour une durée d'un an et sont inamovibles pendant ce mandat.
Le président et les membres du tribunal disciplinaire ne peuvent pas être des subordonnés de l'accusé. Le président doit avoir au moins le grade de capitaine.
Le président et les membres ne peuvent pas être le supérieur immédiat les uns des autres, ni de l'accusé.
S'il y a opposition contre un jugement du tribunal disciplinaire, le président ou les membres qui ont participé à ce jugement ne peuvent pas participer à l'examen du dossier devant le tribunal disciplinaire supérieur.
19.
Selon l'article 6 de la loi n
o
477, un officier disciplinaire
(disiplin subayı)
désigné parmi les procureurs militaires et les conseillers juridiques prend fonction au sein des commandements où un tribunal disciplinaire est instauré, ou au sein du conseil du ministère de la Défense.
20.
Les droits des accusés se trouvent inscrits aux articles 19 et suivants de la loi n
o
477.
L'accusé doit être présent lors des audiences, qui se déroulent en public. Au début de l'audience, on demande à l'accusé s'il a une raison pour récuser les membres ou le président du tribunal. Lors de l'audience, après avoir lu l'acte d'accusation, le tribunal interroge l'accusé et recueille les dépositions des témoins et les autres preuves. L'accusé a le droit de citer ses témoins. Le tribunal interroge les témoins soit sur demande, soit d'office. Lors de l'audience, l'accusé présente sa défense en dernier. L'accusé a le droit d'avoir l'assistance d'un avocat à chaque étape de l'instruction. Il peut être assisté d'un avocat désigné d'office par le tribunal. Le tribunal prononce le jugement en public et le jugement doit être motivé. L'accusé a le droit de faire opposition contre le jugement.
21.
Quant aux modalités d'exécution de la sanction consistant en une privation de liberté, les sous-officiers sont exclus de leur service général et doivent demeurer, en compagnie d'autres militaires frappés de la même peine, dans un local spécialement désigné à cette fin et surveillé par un soldat.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
22.
Le requérant allègue que sa cause n'a pas été entendue équitablement par un tribunal impartial et indépendant au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. Il dénonce le fait que les officiers qui siégeaient au tribunal disciplinaire militaire seraient sans aucune qualification ni expérience en matière juridique, et surtout dépendants de leurs supérieurs ainsi que de l'exécutif.
L'article 6 est ainsi libellé dans ses passages pertinents
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
»
A.
Sur la recevabilité
23.
Le Gouvernement soutient que l'article 6 n'est pas applicable en l'espèce, dans la mesure où la sanction infligée au requérant appartient au droit disciplinaire dans le système turc. Il rappelle à cet égard qu'à côté du droit disciplinaire, il existe en Turquie un droit pénal militaire.
24.
Le Gouvernement observe par ailleurs qu'il faut tenir compte de la nature des faits et du comportement du transgresseur ainsi que de ses conséquences
: selon lui, lorsque le fait ou le comportement ne heurtent la conscience collective qu'à travers la qualité professionnelle de l'individu fautif, on devrait pencher vers la qualification disciplinaire.
25.
Se référant au paragraphe 82 de l'arrêt
Engel
et autres c. Pays-Bas
, (arrêt du 23 novembre 1976, série A n
o
22) ainsi qu'à diverses décisions de la Cour (entre autres, les décisions
Katı c. Turquie
(déc.), n
o
39323/98, 9
juillet 2002, et
Çevik c. Turquie
(déc.) 39443/98, 9 juillet 2002) où la révocation de l'armée des requérants n'avait pas été considérée comme une sanction pénale, au motif qu'elle ne s'adressait qu'à un groupe déterminé doté d'un statut particulier, le Gouvernement estime que l'article 6 n'est pas applicable en l'espèce. Il avance les arguments suivants afin de consolider son approche.
26.
Quant au critère du but et de la sévérité de la sanction infligée au requérant, le Gouvernement souligne que l'exécution des sanctions disciplinaires ne peut pas être réalisée dans les mêmes locaux que celle des peines prononcées par les tribunaux pénaux militaires. Il ajoute que l'éducation militaire des sous-officiers frappés de sanctions disciplinaires continue et que ceux-ci peuvent bénéficier de la visite de leurs proches plusieurs fois par semaine, lors de l'exécution de ces sanctions. Le Gouvernement précise que les sanctions disciplinaires ne figurent pas sur le casier judiciaire des intéressés.
En ce qui concerne la gravité de la peine en l'espèce, le Gouvernement fait observer que le tribunal disciplinaire n'a pas infligé au requérant la sanction maximale prévue dans la loi, qui est de deux mois d'emprisonnement pour l'infraction qu'il a commise.
27.
La Cour rappelle les critères énoncés dans sa jurisprudence afin d'établir si une sanction relève du domaine disciplinaire ou de celui pénal. A cet égard, elle note que la nature même de l'infraction représente un élément d'appréciation d'un grand poids. Si un militaire se voit reprocher une action ou omission qui aurait transgressé une norme juridique régissant le fonctionnement des forces armées, comme en l'espèce, l'État peut en principe utiliser contre lui le droit disciplinaire plutôt que le droit pénal.
Toutefois, là ne s'arrête pas le contrôle de la Cour. Il se révélerait en général illusoire s'il ne prenait pas également en considération la nature et le degré de sévérité de la sanction que risque de subir l'intéressé. Dans une société attachée à la prééminence du droit, ressortissent à la "matière pénale" les privations de liberté susceptibles d'être infligées à titre répressif, hormis celles qui par leur nature, leur durée ou leurs modalités d'exécution ne sauraient causer un préjudice important. Ainsi le veulent la gravité de l'enjeu, les traditions des États contractants et la valeur que la Convention attribue au respect de la liberté physique de la personne (
Engel et autres
, précité, §§
82 et 83).
C'est en se fondant notamment sur ce dernier critère que la Cour recherchera si le requérant a fait l'objet d'une "accusation en matière pénale" au sens de l'article 6 §1.
28.
La Cour note la sévérité de la sanction infligée au requérant
: au total soixante-quinze jours de privation de liberté, exécutée dans des conditions similaires à un emprisonnement pénal.
Elle observe que vu sa nature privative de liberté et sa sévérité, la sanction infligée au requérant à titre répressif ressortit sans conteste à la matière pénale. Elle rejette donc l'exception du Gouvernement et déclare l'article 6 § 1 applicable en l'espèce.
29.
En outre, la Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
30.
Le Gouvernement reconnaît que les membres des tribunaux disciplinaires continuent d'appartenir aux forces armées et qu'ils y restent liés. Toutefois, selon lui, le fait d'être inamovible lors de leur mandat d'un an, l'ordre strict de leur nomination et les autres garanties définies dans la loi démontreraient l'indépendance et l'impartialité des tribunaux militaires. Il souligne à cet égard les garanties prévues par la loi n
o
477
(voir paragraphe 18 ci-dessus).
31.
Le requérant n'ajoute pas de nouveaux arguments à ceux qu'il avait invoqués lors de l'introduction de sa requête.
32.
La Cour note en premier lieu que l' « impartialité subjective » de la juridiction n'est pas contestée par le requérant. Le grief concerne donc l'impartialité « objective » et l'indépendance de la juridiction militaire. Cela étant, la Cour observe d'emblée que dans la présente affaire, il s'agit d'une procédure qui se déroule devant une juridiction militaire, lors de laquelle est jugé un sous-officier
ayant statut de militaire pour avoir commis une infraction à la loi sur la discipline militaire (voir,
a contrario, Incal c.
Turquie
, arrêt du 9 juin 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
IV, §
72, et
Mitap et Müftüoğlu c. Turquie
, arrêt du 25 mars 1996,
Recueil
1996
‑
II, p. 422-425, §§ 87-110).
33.
La Cour constate que la pratique consistant à utiliser des tribunaux composés en tout ou partie de militaires afin de juger des membres des forces armées existe dans le système juridique de nombreux Etats membres. Toutefois, ces tribunaux ne sont conformes à la Convention que lorsqu'il y a des mesures de protection suffisantes pour garantir leur indépendance et leur impartialité (voir, entre autres,
Morris c. Royaume-Uni
, n
o
38784/97, §
‑
I).
34.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle pour déterminer si un tribunal peut passer pour «
indépendant
» - notamment à l'égard de l'exécutif et des parties - elle a eu égard au mode de désignation et à la durée du mandat des membres, à l'existence de garanties contre des pressions extérieures (
ibidem
35.
Elle constate qu'en l'espèce, les membres du tribunal disciplinaire sont tous des officiers qui n'ont pas de statut de magistrat, ni de formation juridique. Ils sont désignés par le commandant de l'organisation militaire ou par le chef de l'institution militaire au sein de laquelle le tribunal est établi. Ces juges sont donc tous placés sous les ordres de la hiérarchie militaire.
36.
La Cour souligne qu'en l'espèce, ni les membres du tribunal de première instance ni même ceux du tribunal supérieur d'appel n'étaient des officiers en fin de carrière (voir,
a contrario, Engel et autres,
précité, §§ 30 et 89). Dans l'exercice de leur fonction de juge, ils relevaient donc de l'autorité supérieure et ne bénéficiaient d'aucune garantie spécifique les dispensant de rendre compte de leurs actes à la hiérarchie militaire.
37.
La Cour note en outre que le colonel du régiment, qui a inculpé le requérant à deux reprises (paragraphe 10 ci-dessus), était le supérieur hiérarchique des officiers qui siégeaient au tribunal disciplinaire militaire (voir,
mutatis mutandis,
Findlay c. Royaume-Uni
, arrêt du 25 février 1997,
Recueil
1997
‑
I, notamment §§ 36-38, 40 et 71-72).
38.
Quant à la garantie que pourrait représenter la durée du mandat des juges, la Cour observe que celle dont bénéficiaient les membres du tribunal disciplinaire militaire est limitée à un an.
A titre de comparaison, elle rappelle avoir considéré comme court le mandat de quatre ans des juges à la cour de sûreté de l'Etat (
Incal,
précité, §
68).
39.
La Cour réitère que si, d'une manière générale, on doit assurément considérer la durée du mandat des juges comme un corollaire de leur indépendance, la brièveté de ce mandat n'implique pas en soi un défaut d'indépendance du moment que les autres conditions nécessaires se trouvent réunies (
mutatis mutandis,
Morris
, précité, § 68
, et
Campbell et Fell c.
Royaume-Uni
, arrêt du 28 juin 1984, série A n
o
80, p.
40, § 80).
En l'espèce, on ne peut considérer que les autres conditions nécessaires à l'indépendance soient réunies.
40.
Pour l'ensemble des motifs indiqués ci-dessus, la Cour estime que les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et l'impartialité du tribunal disciplinaire militaire sont objectivement justifiés (voir, également,
mutatis mutandis,
A.D. c. Turquie
, (déc.) n
o
29986/96, § 22, 22 décembre 2005). Elle observe aussi que le tribunal supérieur (paragraphe 14 ci
‑
dessus) n'offrait pas de garanties propres à y remédier.
41.
Pour conclure, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention pour ce qui est du grief du requérant relatif à l'indépendance et l'impartialité du tribunal disciplinaire militaire.
42.
La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.
Eu égard à son constat de violation sur ce point, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément le grief tiré de l'équité de la
procédure (voir, entre autres,
Çıraklar
c. Turquie
, arrêt du 28
octobre 1998,
Recueil
1998
‑
VII, p.
3074, §§
44
‑
45, et
Okutan c. Turquie
, n
o
43995/98, §§
30-31, 29 juillet 2004).
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
43.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
44.
Le requérant réclame 3
000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu'il aurait subi, sans étayer sa demande. Il réclame également 20
000 EUR pour le préjudice moral qu'il aurait subi du fait de son emprisonnement.
45.
Le Gouvernement conteste ces prétentions, en soulignant notamment qu'elles ne sont accompagnées d'aucun justificatif.
46.
La Cour constate que le dommage matériel allégué n'est pas étayé et rejette cette demande. Quant au préjudice moral, elle estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante.
B.
Frais et dépens
47.
Le requérant demande également 5 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.
48.
Le Gouvernement considère cette demande non justifiée.
49.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1
000 EUR pour tous frais confondus et l'accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
50.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
le restant de la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention au motif du manque d'indépendance et d'impartialité du tribunal disciplinaire militaire ;
3.
Dit
qu'il n'y a pas lieu d'examiner l'autre grief tiré de l'article 6 de la Convention
;
4.
Dit
que le constat d'une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant
;
5.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 1
000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
6.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 mai 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
F.
Tulkens
Greffière
Présidente
[1]
Le parti des travailleurs du Kurdistan, une organisation illégale.