SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 71476/01 prezentată de Dragutin ANTOLIČ împotriva Sloveniei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 23 martie 2001, după ce a deliberat, face următoarea decizie, în fapt, recurentul, Dragutin Antolič, este un resortisant sloven, născut în 1942, cu reședința în Klanjec. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: reclamantul a fost angajat de o societate de avocatură. 17 septembrie 1993 a fost concediat din motive economice. Această decizie i-a fost notificată la 20 septembrie 1993. În luna următoare notificării (data exactă fiind incertă) reclamantul a deschis acțiunea în fața instanței muncii La 29 noiembrie 1995, Tribunalul Muncii și Afacerilor Sociale (noua denumire ca urmare a reformei) a organizat o ședință. Prin aceeași hotărâre, reclamantul a fost dezamagit de acțiunea sa, motiv pentru care procedura din cadrul societății de definire a persoanelor care urmează să fie concediate era conformă cu legea și pentru care alegerea concediaților nu era arbitrară. La data de 27 decembrie 1995, reclamantul a făcut apel la Tribunalul Superior al Muncii și Afacerilor Sociale din Ljubljana, care l-a adus în fața Curții Supreme, care a fost respinsă la 24 februarie 1998. În cele din urmă, la 13 mai 1998, Curtea Constituțională a introdus o acțiune constituțională, pe care a completat-o la 3 iunie 1998. Curtea Constituțională a respins recursul la 11 septembrie 2000, la motivele pe care le avea în vedere, în principal, un caz de a patra instanță și că garanțiile procedurale fuseseră respectate în cazul de față. Această decizie a fost notificată reclamantului la 29 septembrie 2000. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul invocă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil și se bazează pe art. 22 și 23 din Constituția slovenă care garantează o protecție egală a drepturilor în cursul procedurii și o protecție judiciară și, în plus, se plânge de durata procedurilor. El consideră că statul n Õ oferă lucrătorilor posibilități de apărare efectivă, dat fiind că legislația slovenă din 1991 nu mai prevede asistență judiciară gratuită și, prin urmare, sindicatele care dispun de puține resurse profesionale și financiare reprezintă salariații. Dimpotrivă, angajatorii dispun de resurse financiare importante pentru a asigura o mai bună reprezentare în cadrul procedurii. Prin urmare, reclamantul consideră că a fost privat de dreptul său la o cale de atac eficientă și de dreptul său de a avea acces la o instanță. În cele din urmă, reclamantul susține că dreptul său la securitate socială garantat prin Constituție a fost, de asemenea, încălcat. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata și latura procedurii, care a început probabil în octombrie 1993 (data exactă fiind necunoscută) în fața instanței de muncă. În plus, se plânge de încălcarea articolului 13 din Convenție. În cele din urmă, susține că dreptul său la securitate socială a fost încălcat. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) la art. 13 din Convenție se citește după cum urmează: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în prezenta convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. În ceea ce privește durata procedurii, inițiată probabil în octombrie 1993, Curtea nu consideră, în stadiul actual al dosarului, în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea fondului întemeiat pe art. 6 alin. (1) din Convenția privind durata procedurii. Curtea consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât, în conformitate cu art. (b) în ceea ce privește obiecțiile formulate pe teren la art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, referitoare la procedura principală și la dreptul la o cale de atac eficientă, Curtea reamintește în primul rând că art. 19 din Convenție are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. Nu îi revine, în special, competența de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de instanțele interne, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea Ruiz Mateos c. Spania, Hotărârea din 23 iunie 1993, seria A n 262, § 28). Mai precis, Curtea are ca funcție unică, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de a examina acțiunile care pretind că instanțele naționale nu au respectat garanțiile procedurale specifice prevăzute de această dispoziție sau că desfășurarea procedurii în ansamblul său nu a garantat un proces echitabil. Or, Curtea consideră că acest lucru nu este cazul în speță, deoarece reclamantul a putut, în toate etapele procedurilor, să își prezinte argumentele și să obțină decizii motivate. În plus, acesta a fost reprezentat de un avocat al Confederației sindicatelor din Slovenia. Pe scurt, se pare că reclamantul este în esență nemulțumit de rezultatul procedurii. Cu toate acestea, Curtea amintește că, atunci când examinează cererile cu care este sesizată, aceasta nu are competența de a rupe sau de a modifica hotărârile instanțelor interne. În ceea ce privește încălcarea articolului 13 din convenție, Curtea amintește că, în materie de drepturi de caracter civil, garanțiile din acest articol, care constituie lex generalis, În orice caz, Curtea consideră că afirmațiile de reclamant formulate pe teren la art. 13 se referă la cele pe care le-a examinat deja în temeiul articolului 6 și că, prin urmare, nu este necesar să le examineze separat. În sfârșit, Curtea amintește, de asemenea, că Convenția nu protejează dreptul la securitate socială. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii trebuie, prin urmare, respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatele (3) și (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea spătarul reclamantului întemeiat pe durata procedurii ; Declară Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte
de la requête n
o
71476/01
présentée par Dragutin ANTOLIČ
contre la Slovénie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 22 mai 2003 en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
P.
Kūris
,
B.
Zupančič
,
J.
Hedigan
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
M.
K.
Traja,
juges
,
et de M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 23 mars 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Dragutin Antolič, est un ressortissant slovène, né en 1942 et résidant à Klanjec.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant était employé par une société M.. Le
17 septembre 1993, il fut licencié pour raisons économiques. Cette décision lui fut notifiée le 20
septembre 1993.
Dans le mois suivant la notification (la date exacte étant incertaine) le requérant ouvrit action devant le tribunal du travail «
associé
» de Ljubljana (appellation de l’époque) afin de contester le choix des licenciés.
Le 29 novembre 1995, le tribunal du travail et des affaires sociales (nouvelle appellation suite à la réforme) tint une audience. Par un jugement du même jour, le requérant fut débouté de son action, aux motifs que la procédure au sein de la société tendant à définir les personnes à licencier était conforme à la loi et que le choix des licenciés n’était pas arbitraire.
Le requérant interjeta appel le 27 décembre 1995, mais le tribunal supérieur du travail et des affaires sociales de Ljubljana le débouta par un arrêt le 25 septembre 1997. Cette décision lui fut notifiée le 14
octobre
1997.
Par la suite, il forma un recours extraordinaire devant la Cour suprême, lequel fut rejeté le 24 février 1998.
Enfin, le 13 mai 1998, il introduisit un recours constitutionnel, qu’il compléta le 3 juin 1998. La Cour constitutionnelle rejeta le recours le 11
septembre 2000, aux motifs qu’il s’agissait principalement d’un cas de quatrième instance et que les garanties procédurales avaient été respectées dans le cas d’espèce. Cette décision fut notifiée au requérant le 29
septembre
2000.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue une violation de son droit au procès équitable. Il se fonde sur les articles 22 et 23 de la Constitution slovène garantissant une égale protection des droits au cours de la procédure et une protection judiciaire. En outre, il se plaint de la durée des procédures.
Le requérant invoque aussi l’article 13 de la Convention. Il estime que l’État n’offre pas de possibilités d’une défense effective aux salariés, vu que la législation slovène de 1991 ne prévoit plus d’aide judiciaire gratuite et que par conséquent ce sont les syndicats disposant de peu de ressources professionnelles et financières qui représentent les salariés. Au contraire, des employeurs disposent de ressources financières importantes afin de s’assurer une meilleure représentation lors de la procédure. Partant, le requérant estime avoir été privé de son droit à un recours effectif et de son droit d’accès à un tribunal.
Enfin, le requérant affirme que son droit à la sécurité sociale garanti par la Constitution a également été violé.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée et de l’iniquité de la procédure, commencée probablement en octobre 1993 (la date exacte étant inconnue) devant le tribunal du travail «
associé
» de Ljubljana et achevée le 29 septembre 2000 par la décision de la Cour constitutionnelle. En outre, il se plaint de la violation de l’article 13 de la Convention. Enfin, il soutient que son droit à la sécurité sociale a été violé.
L’article 6 § 1 de la Convention dispose dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
L’article 13 de la Convention se lit comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la présente Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
a)
En ce qui concerne la durée de la procédure, entamée probablement en octobre 1993, la Cour ne s’estime pas, en l’état actuel du dossier, en mesure de se prononcer sur la recevabilité du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention relatif à la durée de la procédure. Elle juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, conformément à l’article
54
§
3
b) de son règlement.
b) Quant aux griefs formulés sur le terrain des articles 6 § 1 et 13 de la Convention, concernant l’iniquité de la procédure principale et le droit à un recours effectif, la Cour rappelle en premier lieu qu’aux termes de l’article 19 de la Convention elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes.
Il ne lui appartient pas, en particulier, de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par des juridictions internes, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir
Ruiz
‑
Mateos c.
Espagne
, arrêt du 23
juin 1993, série
A n
o
262, §
28). Plus précisément, la Cour a pour seule fonction, au regard de l’article 6 § 1 de la Convention, d’examiner les requêtes alléguant que les juridictions nationales ont méconnu des garanties procédurales spécifiques énoncées par cette disposition ou que la conduite de la procédure dans son ensemble n’a pas garanti un procès équitable.
Or, la Cour estime que tel n’est pas le cas en l’espèce, puisque le requérant a pu, à tous les stades des procédures, faire valoir ses arguments et obtenir des décisions motivées. De plus, il a été représenté par un juriste de la Confédération de syndicats de Slovénie. Bref, il apparaît que le requérant est essentiellement mécontent de l’issue de la procédure.
Toutefois, la Cour rappelle que lorsqu’elle examine les requêtes dont elle est saisie, elle n’a pas le pouvoir de casser ou de modifier les décisions des juridictions internes.
Quant à la violation alléguée de l’article 13 de la Convention, la Cour rappelle qu’en matière de droits de caractère civil, les garanties de cet article, qui constitue la
lex generalis,
s’effacent devant celles de l’article 6, qui constitue la
lex specialis
. En tout état de cause, la Cour estime que les allégations de requérant formulées sur le terrain de l’article 13 s’apparentent à celles qu’elle a déjà examinées sous l’article 6 et qu’il n’y a donc pas lieu de les examiner séparément.
Enfin, la Cour rappelle également que la Convention ne protège pas le droit à la sécurité sociale.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit dès lors être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré de la durée de la procédure ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président