CROCHARD, SUDEY, FLOURET, SYLLA, RICHARD, MARCHAL et ODANT contre la FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
CROCHARD, SUDEY, FLOURET, SYLLA, RICHARD, MARCHAL et ODANT contre la FRANCE (CtEDO, 2003)
A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererilor Jean-Louis CROCHARD (solicitarea nr. 68255/01) Jean-Pierre SUDEY (solicitarea nr. 68256/01) Gerard FLORET (solicitarea nr. 68257/01) Malamine SYLLA (solicitarea nr. 68258/01) Jean-Pierre RICHARD (solicitarea nr. 68259/01) José-Marchal (solicitarea nr. 68260/01) Gerard ODANT (solicitarea nr. 68261/01) împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se întrunește la 27 mai 2003 într-o cameră compusă din domnii Loucaide președinte J.-P. Costa Biersan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune, având în vedere cererile formulate mai sus la 20 decembrie 2000 și atașate la 5 noiembrie 2002, având în vedere decizia parțială din 5 noiembrie 2002, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Primii solicitanți, domnul José-Maria Marchal și, respectiv, domnul Gerard Odant, s-au născut în 1952, iar 1945 și au locuit în Peray, familia Combries și, respectiv, Mortafontaine. Ceilalți cinci solicitanți, domnii Jean-Louis Crochard, Jean-Pierre Sudey, Gerard Flouret, Malamine Sylla și, respectiv, Jean-Pierre Richard, s-au născut în 1937, 1937, 1939, 1939 și 1941 și au locuit la Gonesse, Villepinte, Gignac, Pontault Combault și Moussy cel Bătrân. Toți cetățeni francezi, ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Michel Fleury, avocat la Paris. Guvernul francez ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții erau angajați ai companiei aeriene UTA. Un decret din 18 decembrie 1992 a autorizat fuziunea-absorbție a acestei companii și a companiei Air France, într-o nouă societate numită Air France La 8 ianuarie 1993, noua companie Air France: următoarea scrisoare către angajații vechii societăți UTA rezultă din decretul conform căruia noua companie Air France este o întreprindere publică, reglementată de aceleași dispoziții din Codul aviației civile ca cele aplicabile până în prezent Air France. Statutul colectiv al salariaților este stabilit în condițiile prevăzute de aceste dispoziții; prin urmare, acest statut reglementează în prezent drepturile colective ale foștilor salariați din UTA. Consecințele care rezultă asupra situației dumneavoastră individuale (salarie, calificare, repartiție) vi se vor specifica în cursul lunii ianuarie; având în vedere că remunerația dumneavoastră anuală (salariu de bază + vechime x 14) este, desigur, menținută. Reclamanții au constatat în noile lor fișe de plată că totalul remunerației lor lunare rămânea același, dar că adjuvanții lor brute lunare erau mai mici decât cele pe care le-au primit înainte de fuziunea-absorbție, diferența fiind acoperită de plata unui avans lunar pe o primă uniformă anuală În ceea ce-i privește pe foștii angajați ai întreprinderii Air France, aceștia au continuat să primească PUA în plus față de salariul lor de bază, astfel încât aceștia au considerat că erau privați de profitul real al PUA. În urma comunicării constatărilor finale, autoritățile franceze au susținut că, în conformitate cu art. 107 alineatul (3) litera (c) din TFUE, ajutorul de stat acordat în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din TFUE este compatibil cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Tribunalul a pus în consecință capăt salariului celor interesați, a ordonat companiei naționale Air Franța să-și refacă salariul de bază prin majorarea salariului de bază al PUA și a condamnat-o să le plătească rechemarea salariului corespunzător. La 7 octombrie 1997, această hotărâre a fost infirmată printr-o hotărâre a instanței de apel din Paris din 15 decembrie 1998, pe motiv că nu a fost afectat de remunerarea anuală anterioară garantată prin scrisoarea din 8 ianuarie 1993 Ceilalți cinci reclamanți au sesizat instanțele de judecată cu privire la asemenea cereri; au fost revocați printr-o hotărâre a instanței de apel din Paris din 12 noiembrie 1998. De asemenea, reprezentați de un avocat în Consiliul de Instanță și în Curtea de Casație, ei s-au ocupat de această hotărâre. Camera socială a Curții de Casație a respins recursurile printr-o hotărâre din 27 iunie 2000. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții susțin că nu au putut participa la tribunal în fața Camerei Sociale a Curții de Casație și se plâng de faptul că nici ei înșiși, nici avocații în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație care le reprezenta, n În consecință, ei consideră că sunt victime ale unei încălcări a principiilor publicității dezbaterilor și ale respectării contradicției. Reclamanții susțin că nu au putut participa la ședința din fața Camerei Sociale a Curții de Casație și se plâng că nici ei înșiși, nici avocații din Consiliul de Stat și Curtea de Casație care îi reprezintă, n . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Acestea denunță o încălcare a principiilor publicității dezbaterilor și a respectării contradicției și a încălcării art. 6 alin. (1) din Convenție, conform căreia orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este întemeiată. Guvernul replica că reclamanții erau reprezentați de avocați în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație, care au fost informați cu privire la data la care camera socială a fost înștiințată în mod public. A fost responsabilitatea acestora din urmă să-și informeze clienții, care ar fi putut apoi să participe la aceasta. Referindu-se în plus la deciziile Curții în cauzele Gaucher c. Franța 51406/99, Decizia din 24 octombrie 2002) și Hager c. France 56616/00, Decizia din 24 octombrie 2002), guvernul concluzionează că nu există o bază clară pentru cauza luată în prima sa ramură. Guvernul adaugă că, în hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța din 31 martie 1998 (Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998-II, punctul 106), Curtea a constatat că, în fața Camerei Penale a Curții de Casație, atunci când părțile sunt reprezentate de un avocat în cadrul Consiliilor, avocatul general îl informează pe acesta înainte de ziua în care a ajuns la concluzia sa, astfel încât atunci când, la cererea avocatului respectiv, cauza este invocată, avocatul general are posibilitatea de a replica concluziilor verbale sau printr-o notă deliberată ; Curtea a statuat că această practică era de natură să ofere [părților] posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile în litigiu și de a le comenta în condiții mai stricte. Practica fiind aceeași în fața camerei sociale a Curții de Casație, guvernul concluzionează că nu există o bază clară a acestei părți a plângerii. În cele din urmă, având în vedere hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaid menționate anterior, guvernul declară că a predat înțelepciunea Curții în ceea ce privește lipsa de comunicare a raportului consilierului raportor către reclamanți. El adaugă că, în urma acestei hotărâri, au fost luate măsuri în cadrul Curții de Casație pentru a modifica modalitățile de judecată și de judecată a cauzelor Cu toate acestea, acesta nu susține că acestea erau în vigoare la momentul în care au fost examinate recursurile reclamanților. În special, reclamanții susțin că audierile în fața Curții de Casație nu sunt publice. În ceea ce privește lipsa de comunicare a concluziilor avocatului general, reclamanții subliniază că guvernul nu produce niciun element sau document care să stabilească practica menționată de acesta. În ceea ce privește lipsa de comunicare a raportului consilierului raportor, aceștia solicită Curții să își urmeze jurisprudența Reinhardt și Slimane-Kaid Curtea constată că art. 1016 din noul cod de procedură civilă stabilește principiul publicității dezbaterilor în fața Curții de Casație și că, în speță, hotărârile camerei sociale din 27 iunie 2000 indică faptul că recursurile reclamanților au făcut obiectul unei ședințe publice la 16 mai 2000. Aceasta arată apoi că reclamanții erau reprezentai de avocai în Consiliul de Instană și în Curtea de Casaie și că nu se contestă faptul că astfel de avocai sunt informai cu privire la data de la care au fost informai cu privire la recursurile clienilor lor. Prin urmare, solicitanii nu pot pretinde nici că în faa camerei sociale nu era public sau că nu au fost în măsură să asiste la aceasta. Prin urmare, această parte a cererilor este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatele (3) și (4) din convenție. În ceea ce privește lipsa comunicării concluziilor avocatului general către reclamanți sau către consiliile acestora, Curtea amintește că, în hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaid menționată anterior, (§ 106) Comisia a arătat că, în fața Camerei Penale a Curții de Casație, atunci când părțile sunt reprezentate de un avocat în consiliul de administrație și în Curtea de Casație, avocatul general îl informează pe acesta înainte de ziua în care a ajuns la concluzia sa, astfel încât, atunci când, la cererea avocatului respectiv, cauza este invocată, avocatul general are posibilitatea de a formula concluziile verbale sau printr-o notă deliberată. Comisia a considerat că această practică era de natură să ofere [părților] posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile în litigiu și de a le comenta în condiții Õ (ibidem) și, ulterior, a concluzionat că nu există o bază clară pentru obiecțiunile de această natură (a se vedea, de exemplu, Mac Gee c. Franța (dec.), 46802/99, 10 iulie 2001).Cu toate acestea, este de notorietate publică că această practică este urmată de toate camerele Curții de Casație, inclusiv camera socială. Această parte a cererilor este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Pe de altă parte, Curtea consideră că, în măsura în care se referă la lipsa de comunicare a raportului consilierului raportor către recurente sau la consilierea acestora, cererile ridică întrebări de fapt și de drept în ceea ce privește Convenția care necesită o examinare de fond. Prin urmare, Comisia concluzionează că această parte a mijloacelor de comunicare nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție; având în vedere faptul că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz, Curtea consideră că este necesar să o declare admisibilă. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, motivele întemeiate pe art. 6 alineatul (1) și referitoare la lipsa de comunicare a raportului consilierului raportor către solicitanți sau către consiliile acestora Declară restul cererilor inadmisibile. Dolle Loucauges modulière Președinte