Crochard, Sudey, Flouret, Sylla, Richard, Marchal și Odant împotriva Franței

A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererilor Jean-Louis CROCHARD (solicitarea nr. 68255/01) Jean-Pierre SUDEY (solicitarea nr. 68256/01) Gerard FLORET (solicitarea nr. 68257/01) Malamine SYLLA (solicitarea nr. 68258/01) Jean-Pierre RICHARD (solicitarea nr. 68259/01) José-Marchal (solicitarea nr. 68260/01) Gerard ODANT (solicitarea nr. 68261/01) împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se întrunește la 27 mai 2003 într-o cameră compusă din domnii Loucaide președinte J.-P.

Costa Biersan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune, având în vedere cererile formulate mai sus la 20 decembrie 2000 și atașate la 5 noiembrie 2002, având în vedere decizia parțială din 5 noiembrie 2002, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Primii solicitanți, domnul José-Maria Marchal și, respectiv, domnul Gerard Odant, s-au născut în 1952, iar 1945 și au locuit în Peray, familia Combries și, respectiv, Mortafontaine. Ceilalți cinci solicitanți, domnii Jean-Louis Crochard, Jean-Pierre Sudey, Gerard Flouret, Malamine Sylla și, respectiv, Jean-Pierre Richard, s-au născut în 1937, 1937, 1939, 1939 și 1941 și au locuit la Gonesse, Villepinte, Gignac, Pontault Combault și Moussy cel Bătrân.

Toți cetățeni francezi, ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Michel Fleury, avocat la Paris. Guvernul francez ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții erau angajați ai companiei aeriene UTA. Un decret din 18 decembrie 1992 a autorizat fuziunea-absorbție a acestei companii și a companiei Air France, într-o nouă societate numită Air France La 8 ianuarie 1993, noua companie Air France: următoarea scrisoare către angajații vechii societăți UTA rezultă din decretul conform căruia noua companie Air France este o întreprindere publică, reglementată de aceleași dispoziții din Codul aviației civile ca cele aplicabile până în prezent Air France.

Statutul colectiv al salariaților este stabilit în condițiile prevăzute de aceste dispoziții; prin urmare, acest statut reglementează în prezent drepturile colective ale foștilor salariați din UTA. Consecințele care rezultă asupra situației dumneavoastră individuale (salarie, calificare, repartiție) vi se vor specifica în cursul lunii ianuarie; având în vedere că remunerația dumneavoastră anuală (salariu de bază + vechime x 14) este, desigur, menținută. Reclamanții au constatat în noile lor fișe de plată că totalul remunerației lor lunare rămânea același, dar că adjuvanții lor brute lunare erau mai mici decât cele pe care le-au primit înainte de fuziunea-absorbție, diferența fiind acoperită de plata unui avans lunar pe o primă uniformă anuală În ceea ce-i privește pe foștii angajați ai întreprinderii Air France, aceștia au continuat să primească PUA în plus față de salariul lor de bază, astfel încât aceștia au considerat că erau privați de profitul real al PUA.

În urma comunicării constatărilor finale, autoritățile franceze au susținut că, în conformitate cu art. 107 alineatul (3) litera (c) din TFUE, ajutorul de stat acordat în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din TFUE este compatibil cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Tribunalul a pus în consecință capăt salariului celor interesați, a ordonat companiei naționale Air Franța să-și refacă salariul de bază prin majorarea salariului de bază al PUA și a condamnat-o să le plătească rechemarea salariului corespunzător.

La 7 octombrie 1997, această hotărâre a fost infirmată printr-o hotărâre a instanței de apel din Paris din 15 decembrie 1998, pe motiv că nu a fost afectat de remunerarea anuală anterioară garantată prin scrisoarea din 8 ianuarie 1993 Ceilalți cinci reclamanți au sesizat instanțele de judecată cu privire la asemenea cereri; au fost revocați printr-o hotărâre a instanței de apel din Paris din 12 noiembrie 1998. De asemenea, reprezentați de un avocat în Consiliul de Instanță și în Curtea de Casație, ei s-au ocupat de această hotărâre.

Camera socială a Curții de Casație a respins recursurile printr-o hotărâre din 27 iunie 2000. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții susțin că nu au putut participa la tribunal în fața Camerei Sociale a Curții de Casație și se plâng de faptul că nici ei înșiși, nici avocații în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație care le reprezenta, n În consecință, ei consideră că sunt victime ale unei încălcări a principiilor publicității dezbaterilor și ale respectării contradicției.

Reclamanții susțin că nu au putut participa la ședința din fața Camerei Sociale a Curții de Casație și se plâng că nici ei înșiși, nici avocații din Consiliul de Stat și Curtea de Casație care îi reprezintă, n … Acestea denunță o încălcare a principiilor publicității dezbaterilor și a respectării contradicției și a încălcării art. 6 alin. (1) din Convenție, conform căreia orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este întemeiată. Guvernul replica că reclamanții erau reprezentați de avocați în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație, care au fost informați cu privire la data la care camera socială a fost înștiințată în mod public.

A fost responsabilitatea acestora din urmă să-și informeze clienții, care ar fi putut apoi să participe la aceasta. Referindu-se în plus la deciziile Curții în cauzele Gaucher c. Franța 51406/99, Decizia din 24 octombrie 2002) și Hager c. France 56616/00, Decizia din 24 octombrie 2002), guvernul concluzionează că nu există o bază clară pentru cauza luată în prima sa ramură.

Guvernul adaugă că, în hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța din 31 martie 1998 (Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998-II, punctul 106), Curtea a constatat că, în fața Camerei Penale a Curții de Casație, atunci când părțile sunt reprezentate de un avocat în cadrul Consiliilor, avocatul general îl informează pe acesta înainte de ziua în care a ajuns la concluzia sa, astfel încât atunci când, la cererea avocatului respectiv, cauza este invocată, avocatul general are posibilitatea de a replica concluziilor verbale sau printr-o notă deliberată ; Curtea a statuat că această practică era de natură să ofere [părților] posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile în litigiu și de a le comenta în condiții mai stricte.

Practica fiind aceeași în fața camerei sociale a Curții de Casație, guvernul concluzionează că nu există o bază clară a acestei părți a plângerii. În cele din urmă, având în vedere hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaid menționate anterior, guvernul declară că a predat înțelepciunea Curții în ceea ce privește lipsa de comunicare a raportului consilierului raportor către reclamanți. El adaugă că, în urma acestei hotărâri, au fost luate măsuri în cadrul Curții de Casație pentru a modifica modalitățile de judecată și de judecată a cauzelor Cu toate acestea, acesta nu susține că acestea erau în vigoare la momentul în care au fost examinate recursurile reclamanților. În special, reclamanții susțin că audierile în fața Curții de Casație nu sunt publice.

În ceea ce privește lipsa de comunicare a concluziilor avocatului general, reclamanții subliniază că guvernul nu produce niciun element sau document care să stabilească practica menționată de acesta. În ceea ce privește lipsa de comunicare a raportului consilierului raportor, aceștia solicită Curții să își urmeze jurisprudența Reinhardt și Slimane-Kaid Curtea constată că art. 1016 din noul cod de procedură civilă stabilește principiul publicității dezbaterilor în fața Curții de Casație și că, în speță, hotărârile camerei sociale din 27 iunie 2000 indică faptul că recursurile reclamanților au făcut obiectul unei ședințe publice la 16 mai 2000. Aceasta arată apoi că reclamanții erau reprezentai de avocai în Consiliul de Instană și în Curtea de Casaie și că nu se contestă faptul că astfel de avocai sunt informai cu privire la data de la care au fost informai cu privire la recursurile clienilor lor.

Prin urmare, solicitanii nu pot pretinde nici că în faa camerei sociale nu era public sau că nu au fost în măsură să asiste la aceasta. Prin urmare, această parte a cererilor este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatele (3) și (4) din convenție. În ceea ce privește lipsa comunicării concluziilor avocatului general către reclamanți sau către consiliile acestora, Curtea amintește că, în hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaid menționată anterior, (§ 106) Comisia a arătat că, în fața Camerei Penale a Curții de Casație, atunci când părțile sunt reprezentate de un avocat în consiliul de administrație și în Curtea de Casație, avocatul general îl informează pe acesta înainte de ziua în care a ajuns la concluzia sa, astfel încât, atunci când, la cererea avocatului respectiv, cauza este invocată, avocatul general are posibilitatea de a formula concluziile verbale sau printr-o notă deliberată.

Comisia a considerat că această practică era de natură să ofere [părților] posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile în litigiu și de a le comenta în condiții Õ (ibidem) și, ulterior, a concluzionat că nu există o bază clară pentru obiecțiunile de această natură (a se vedea, de exemplu, Mac Gee c. Franța (dec.), 46802/99, 10 iulie 2001).Cu toate acestea, este de notorietate publică că această practică este urmată de toate camerele Curții de Casație, inclusiv camera socială. Această parte a cererilor este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Pe de altă parte, Curtea consideră că, în măsura în care se referă la lipsa de comunicare a raportului consilierului raportor către recurente sau la consilierea acestora, cererile ridică întrebări de fapt și de drept în ceea ce privește Convenția care necesită o examinare de fond.

Prin urmare, Comisia concluzionează că această parte a mijloacelor de comunicare nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție; având în vedere faptul că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz, Curtea consideră că este necesar să o declare admisibilă. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, motivele întemeiate pe art. 6 alineatul (1) și referitoare la lipsa de comunicare a raportului consilierului raportor către solicitanți sau către consiliile acestora Declară restul cererilor inadmisibile. Dolle Loucauges modulière Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

des requêtes Jean-Louis CROCHARD (requête n o 68255/01) Jean-Pierre SUDEY (requête n o 68256/01) Gérard FLOURET (requête n o 68257/01) Malamine SYLLA (requête n o 68258/01) Jean-Pierre RICHARD (requête n o 68259/01) José-Maria MARCHAL (requête n o 68260/01) Gérard ODANT (requête n o 68261/01) contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 27 mai 2003 en une chambre composée de : MM. L. Loucaides , président , J.-P. Costa , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M mes W. Thomassen , A. Mularoni, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu les requêtes susmentionnées introduites le 20 décembre 2000 et jointes le 5 novembre 2002, Vu la décision partielle du 5 novembre 2002, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les premiers requérants, MM.

José-Maria Marchal et Gérard Odant, respectivement, sont nés en 1952 et 1945 et résident à Peray les Combries et Mortefontaine. Les cinq autres requérants, MM. Jean-Louis Crochard, Jean-Pierre Sudey, Gérard Flouret, Malamine Sylla et Jean-Pierre Richard, respectivement, sont nés en 1937, 1937, 1939, 1939 et 1941, et résident à Gonesse, Villepinte, Gignac, Pontault Combault et Moussy le Vieux. Tous ressortissants français, ils sont représentés devant la Cour par M e Michel Fleury, avocat à Paris. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, Directeur des Affaires juridiques au Ministère des Affaires étrangères. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants étaient salariés de la compagnie aérienne UTA. Un décret du 18 décembre 1992 autorisa la fusion-absorption de cette compagnie et de la compagnie Air France, en une nouvelle société dénommée « compagnie nationale Air France ». Le 8 janvier 1993, la nouvelle compagnie Air France adressa le courrier suivant aux salariés de l’ancienne société UTA : « Il résulte du décret que la nouvelle compagnie Air France est une entreprise publique, régie par les mêmes dispositions du code de l’aviation civile que celles applicables jusqu’alors à Air France. Le statut collectif de ses salariés est fixé dans les conditions prévues par ces dispositions. C’est donc ce statut qui régit désormais les droits collectifs des anciens salariés d’UTA.

Les conséquences qui en résultent sur votre situation individuelle (salaire, qualification, affectation) vous seront précisées dans le courant du mois de janvier, étant acquis que votre rémunération annuelle (salaire de base + ancienneté x 14) est évidemment maintenue ». Les requérants constatèrent sur leurs nouvelles fiches de paie que le total de leur rémunération mensuelle restait le même mais que leurs appointements bruts mensuels étaient inférieurs à ceux qu’ils percevaient avant la fusion-absorption, la différence étant couverte par le versement d’une avance mensuelle sur une « prime uniforme annuelle » (« PUA »). Les anciens salariés d’Air France continuaient quant à eux à percevoir la PUA en sus de leur salaire de base, de sorte que les requérants s’estimèrent privés du bénéfice réel de la PUA.

Saisi par les premiers requérants, le conseil de Prud’hommes de Bobigny jugea que, la PUA étant due à l’ensemble du personnel, la compagnie nationale Air France avait effectivement diminué la rémunération des anciens employés d’UTA et avait donc manqué à son engagement. Le tribunal mit en conséquence fin à l’abattement pratiqué sur le salaire des intéressés, ordonna à la compagnie nationale Air France de rétablir leur salaire de base en l’augmentant de la PUA, et la condamna à leur verser le rappel de salaire correspondant. Prononcé le 7 octobre 1997, ce jugement fut infirmé par un arrêt de la cour d’appel de Paris du 15 décembre 1998, au motif qu’ « il n’y a[vait] pas atteinte à la rémunération annuelle antérieure garantie par la lettre du 8 janvier 1993 ». Les premiers requérants se pourvurent en cassation ; ils étaient représentés par un avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation.

La chambre sociale de la cour de Cassation rejeta les pourvois par un arrêt du 27 juin 2000. Les cinq autres requérants avaient saisi les juridictions prud’homales de demandes similaires ; ils en furent déboutés par un arrêt de la cour d’appel de Paris du 12 novembre 1998. Egalement représentés par un avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation, ils se pourvurent en cassation.

La chambre sociale de la cour de Cassation rejeta les pourvois par un arrêt du 27 juin 2000. GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants soutiennent qu’ils n’ont pu assister à l’audience devant la chambre sociale de la Cour de cassation et se plaignent de ce que, ni eux-mêmes ni les avocats au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation qui les représentaient, n’eurent accès au rapport du conseiller rapporteur et aux conclusions de l’avocat général ; ils se disent en conséquence victimes d’une atteinte aux principes de la publicité des débats et du respect du contradictoire. EN DROIT 1. Les requérants soutiennent qu’ils n’ont pu assister à l’audience devant la chambre sociale de la Cour de cassation et se plaignent de ce que, ni eux-mêmes ni les avocats au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation qui les représentaient, n’eurent accès au rapport du conseiller rapporteur et aux conclusions de l’avocat général.

Ils dénoncent une atteinte aux principes de la publicité des débats et du respect du contradictoire et une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » 2. Le Gouvernement réplique que les requérants étaient représentés par des avocats au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation, lesquels ont été avisés de la date de l’audience publique de la chambre sociale. Il appartenait à ces derniers de prévenir leurs clients, qui auraient alors pu y assister. Se référant en sus aux décisions de la Cour dans les affaires Gaucher c. France (n o 51406/99, décision du 24 octobre 2002) et Hager c. France (n o 56616/00, décision du 24 octobre 2002), le Gouvernement conclut au défaut manifeste de fondement du grief pris en sa première branche.

Le Gouvernement ajoute que, dans l’arrêt Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France du 31 mars 1998 ( Recueil des arrêts et décisions 1998-II, § 106), la Cour a relevé que, devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, lorsque les parties sont représentées par un avocat aux Conseils, l’avocat général informe celui-ci avant le jour de l’audience du sens de ses propres conclusions, de sorte que lorsque, à la demande dudit avocat aux Conseils, l’affaire est plaidée, ce dernier a la possibilité de répliquer aux conclusions oralement ou par une note en délibéré ; la Cour a jugé que cette pratique était « de nature à offrir [aux parties] la possibilité de prendre connaissance des conclusions litigieuses et de les commenter dans des conditions satisfaisantes ». La pratique étant la même devant la chambre sociale de la Cour de cassation, le Gouvernement conclut au défaut manifeste de fondement de cette partie du grief.

Enfin, compte tenu de l’arrêt Reinhardt et Slimane-Kaïd précité, le Gouvernement déclare s’en remettre à la sagesse de la Cour pour ce qui concerne le défaut de communication du rapport du conseiller rapporteur aux requérants. Il ajoute qu’à la suite de cet arrêt, des mesures ont été prises au sein de la Cour de cassation pour « modifier les modalités d’instruction et de jugement des affaires » ; il ne prétend cependant pas qu’elles étaient en vigueur à l’époque où les pourvois des requérants ont été examinés. 3. Les requérants soutiennent en particulier que les audiences devant la Cour de cassation ne sont pas publiques. S’agissant du défaut de communication des conclusions de l’avocat général, les requérants soulignent que le Gouvernement ne produit aucun élément ou document établissant la pratique dont il fait état.

Quant au défaut de communication du rapport du conseiller rapporteur, ils invitent la Cour à suivre sa jurisprudence Reinhardt et Slimane-Kaïd . 4. La Cour constate que l’article 1016 du nouveau code de procédure civile pose le principe de la publicité des débats devant la Cour de cassation, et qu’en l’espèce, les arrêts de la chambre sociale du 27 juin 2000 indiquent que les pourvois des requérants ont fait l’objet d’une audience publique le 16 mai 2000. Elle relève ensuite que les requérants étaient représentés par des avocats au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation et qu’il n’est pas contesté que de tels avocats sont informés de la date d’audience des pourvois de leurs clients. Les requérants ne sauraient donc prétendre ni que l’audience devant la chambre sociale n’était pas publique ni qu’ils n’ont pas été mis en mesure d’y assister.

Cette partie des requêtes est donc manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. S’agissant de l’absence de communication des conclusions de l’avocat général aux requérants ou à leurs conseils, la Cour rappelle que, dans l’arrêt Reinhardt et Slimane-Kaïd précité (§ 106), elle a relevé que, devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, lorsque les parties sont représentées par un avocat au conseil d’Etat et à la Cour de cassation, l’avocat général informe celui-ci avant le jour de l’audience du sens de ses propres conclusions, de sorte que lorsque, à la demande dudit avocat aux Conseils, l’affaire est plaidée, ce dernier a la possibilité de répliquer aux conclusions oralement ou par une note en délibéré.

Elle a estimé que cette pratique était « de nature à offrir [aux parties] la possibilité de prendre connaissance des conclusions litigieuse et de les commenter dans des conditions satisfaisantes » ( ibidem ) et a, par la suite, conclu au défaut manifeste de fondement des griefs de cette nature (voir, par exemple, Mac Gee c. France (déc.), n o 46802/99, 10 juillet 2001). Or il est de notoriété publique que cette pratique est suivie par toutes les chambres de la Cour de cassation, y compris la chambre sociale. Cette partie des requêtes est donc manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. La Cour estime en revanche qu’en ce qu’elles se rapportent au défaut de communication du rapport du conseiller rapporteur aux requérants ou à leurs conseils, les requêtes soulèvent des questions de fait et de droit au regard de la Convention qui nécessitent un examen au fond.

Elle conclut par conséquent que cette partie des requêtes n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention ; constatant par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour estime qu’il y a lieu de la déclarer recevable. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare recevable, tous moyens de fond réservés, le grief tiré de l’article 6 § 1 et relatif au défaut de communication du rapport du conseiller rapporteur aux requérants ou à leurs conseils ; Déclare le restant des requêtes irrecevable. S. Dollé L. Loucaides Greffière Président