PAPINSKI contre la FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
PAPINSKI contre la FRANCE (CtEDO, 2003)
A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 59217/00 prezentate de Jacques PAPINSKI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 27 mai 2003 într-o cameră compusă din domnii Loucaide President J.-P. Costa Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni, judecători și domnul Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 aprilie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Jacques Papinski, este un resortisant francez, născut în 1924 și rezident în Saint-Gervais. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura civilă La 19 mai 1981, reclamantul a achiziționat o clădire în care avea grijă să locuiască și să aibă grijă de vânzătoare. Aceasta din urmă i-a vândut, de asemenea, un anumit număr de mobilă de valoare, prin act de seing privat din 10 mai 1981. La decesul său din februarie 1983, moștenitorii săi au revendicat restituirea mobilei care nu era inclusă în actul din 10 mai 1981. Printr-o ordonanță de rejudecare a președintelui tribunalului din Bordeaux din 29 martie 1983, familia defunctei a pus sigilări pe mobila în litigiu. În urma unei a doua ordonanțe de rejudecare din 7 iunie 1983, aceasta a obținut ridicarea sigiliului și un inventar notariat al mobilei care s-au desfășurat la 15 iunie 1983. La 10 septembrie 1983, sora defunctei, singura moștenitoare, l-a numit pe reclamant pe fond, în fața instanței de mare instanță din Bordeaux, pentru a obține restituirea în natură sau în valoare a mobilei inventate la 15 iunie 1983. Prin hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Bordeaux din 16 decembrie 1986, reclamantul a fost condamnat să restituie în natură sau în valoare mobilierul în posesia sa și nu a fost inclus în actul de vânzare din 10 mai 1981. Printr-o hotărâre din 16 martie 1989, instanța judecătorească Bordeaux a confirmat judecata și a dispus o expertiză pentru a determina ce mobilier de la investment nu se regăsește în actul din 1981. Raportul expertului a indicat că zece din cele treizeci și trei de loturi de inventar pot fi considerate ca fiind vândute de către proprietarul lor reclamantului. La 9 decembrie 1993, instanța de apel homologa raportul și l-a condamnat pe reclamant să restituie în natură cele douăzeci și trei de loturi care nu au fost respinse în raport sau în absența plății contravalorii. Prin hotărârea din 27 octombrie 1993, Curtea de Casație a pronunțat o hotărâre de respingere asupra recursului formulat împotriva deciziei instanței de judecată din Bordeaux din 16 martie 1989. Printr-o decizie din 17 ianuarie 1995, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, sesizată de reclamant pentru încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție, din cauza duratei procedurii, a pronunțat o decizie prin care s-a pronunțat o hotărâre prin care s-a pronunțat o hotărâre prin care s-a formulat o hotărâre în temeiul motivului, printre altele, că reclamantul a contribuit la prelungirea procedurii. Printr-o hotărâre de trimitere la Tribunalul din Toulouse din 11 octombrie 1995, Curtea de Casație a anulat hotărârea Tribunalului din Bordeaux din 11 ianuarie 1993 care declara recursul inadmisibil ca fiind al unei persoane fără dreptul de a acționa. Prin Hotărârea din 16 decembrie 1996, Curtea de Apel din Toulouse a anulat ordinul din 7 iunie 1983. Potrivit diferitelor cereri depuse de reclamant pentru a se opune procedurilor de executare inițiate în temeiul hotărârii din 9 decembrie 1993, instanța de executare a instanței de mari instanțe din Bordeaux, într-o ordonanță pronunțată la 15 octombrie 1996, a dispus reunirea diferitelor instanțe, a respins contestațiile de formă și de fond ale reclamantului și cererile sale de anulare a măsurilor de executare pronunțate împotriva sa și l-a condamnat la plata unei demuncă civilă de 10 000 de franci. Reclamantul a răspuns apelului la această decizie. El a făcut să se susțină faptul că: în aplicarea hotărârii judecătorești din 16 decembrie 1996 din Toulouse, toate deciziile ulterioare și aplicarea ordonanței din 7 iunie 1983 trebuiau să fie anulate, în special Hotărârea din 9 decembrie 1993. Prin hotărârea din 22 martie 2000, Curtea de apel a lui Bordeaux a infirmat hotărârea pronunțată la 15 octombrie 1996 și a anulat procesul verbal din data de 15 iunie 1983, precum și urmărirea penală a reclamantului. Recursul în casare introdus de partea pârâtă împotriva hotărârii din 22 martie 2000 este în prezent în curs. Procedura administrativă este în curs de desfășurare. Prin arestarea rectorului Academiei Nancy-Metz din data de 7 iunie 1974, reclamantul a fost revocat din funcția sa de administrator adjunct pentru redactarea și difuzarea unui pamflet care pune sub semnul întrebării funcționarea serviciilor de educație națională. Prin hotărârea din 29 ianuarie 1976, Tribunalul Administrativ din Nancy a respins recursul pentru exces de putere formulat de reclamant împotriva acestei decizii. Cu toate acestea, faptele reproșate reclamantului au fost amnistiate prin aplicarea unei legi din 1974. Printr-o cerere înregistrată la 19 ianuarie 1996, reclamantul a anulat o decizie din 24 noiembrie 1995 prin care rectorul Academiei Nancy-Metz a respins cererea sa de refacere a carierei și a tuturor deciziilor anterioare având același obiect. Printr-o hotărâre din 18 decembrie 1996, Tribunalul Administrativ al Nancy a respins cererea pe motiv că reclamantul, nereintegrat în funcțiile sale, nu putea solicita refacerea carierei căreia îi împiedicau dispozițiile legii din 1974 menționată anterior. La 27 ianuarie 1997, reclamantul a solicitat judecarea cauzei și-a completat cererea cu memorii din 26 noiembrie și 30 decembrie 1998. La 3 mai 2000, grefierul Tribunalului Administrativ din Nancy a indicat reclamantului că cauza era în curs de desfășurare de către un raportor și că, în pofida încheierii procedurii la 31 ianuarie 1999, înscrierea sa într-un rol public nu putea fi încă avută în vedere. Prin hotărârea din 22 noiembrie 2001, curtea administrativă dapp din Nancy l-a decăzut pe reclamant. În iulie 2002, reclamantul este prevăzut cu casare în fața Consiliului de Stat și acțiunea sa este în curs de desfășurare. GRIEFS 1. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii civile și consideră, de asemenea, că această procedură a adus atingere echității, constituind o încălcare a domiciliului său și o încălcare a respectării proprietăților sale. 2. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii administrative inițiate în fața instanței de la Nancy la 19 ianuarie 1996 și denunță, de asemenea, refuzul de a pune capăt efectelor unei sancțiuni disciplinare bazate pe reprimarea libertății sale de exprimare și a art. 10 din Convenție. (1) Reclamantul se plânge în primul rând de durata procedurii civile și: art. 6 alin. (1) din Convenție conform căreia orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și a trebuit deja să se pronunțe asupra articolului L. 781-1 din Codul de organizare judiciară în raport cu această cerință. Întradevăr, Curtea a statuat că acțiunea întemeiată pe art. 781-1 din Codul Organizației Judiciare permite remedierea unei încălcări presupuse a dreptului său de a-și vedea cauza audiată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție (Giummarra și alții c. Franța (dec.), nr. 61166/00, 12 iunie 2001), indiferent de stadiul procedurii interne (Mifsud c. Franța [GC] (dec), nr. 57220/00, 11 September 2002) a precizat că această acțiune a dobândit, la data de 20 noiembrie 2002. Septembrie 1999, gradul de certitudine juridică necesar pentru a putea și de a fi utilizat în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție, ajungând astfel la concluzia că orice litigiu întemeiat pe durata unei proceduri judiciare, introdus în fața ei după 20 septembrie 1999 fără a fi fost supus în prealabil instanțelor interne în cadrul unei acțiuni întemeiate pe art. L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară este, în principiu, inadmisibilă, indiferent de stadiul procedurii pe plan intern. În speță, reclamantul a sesizat Curtea la 30 aprilie 2000 fără să fi exercitat în prealabil această acțiune. Prin urmare, nu a epuizat căile de atac interne în ceea ce privește cauza sa întemeiat pe durata procedurii în litigiu. În ceea ce privește celelalte obiecțiuni, Curtea constată că procedura este în prezent pendinte în fața Curții de Casație și că sunt, prin urmare, premature. Având în vedere cele de mai sus, această parte a cererii trebuie, prin urmare, respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. (2) Reclamantul se plânge, de asemenea, de durata procedurii administrative și denunță, de asemenea, o încălcare a libertății sale de exprimare, astfel cum este garantată prin art. 10 din Convenție. În ceea ce privește chestiunea întemeiat pe durata procedurii și în stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră că este necesar să se comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. În ceea ce privește încălcarea în temeiul articolului 10 din Convenție, Curtea constată că procedura este în prezent pendinte în fața Consiliului de Stat și concluzionează că această parte a fondului trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Amâne în cazul în care reclamantul a fost informat cu privire la cererea de prelungire a perioadei de valabilitate a procedurii administrative. Dolle Loucrafts Președinte