Papinski împotriva Franței

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 59217/00 prezentate de Jacques PAPINSKI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 27 mai 2003 într-o cameră compusă din domnii Loucaide President J.-P. Costa Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni, judecători și domnul Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 aprilie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Jacques Papinski, este un resortisant francez, născut în 1924 și rezident în Saint-Gervais. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Procedura civilă La 19 mai 1981, reclamantul a achiziționat o clădire în care avea grijă să locuiască și să aibă grijă de vânzătoare. Aceasta din urmă i-a vândut, de asemenea, un anumit număr de mobilă de valoare, prin act de seing privat din 10 mai 1981. La decesul său din februarie 1983, moștenitorii săi au revendicat restituirea mobilei care nu era inclusă în actul din 10 mai 1981. Printr-o ordonanță de rejudecare a președintelui tribunalului din Bordeaux din 29 martie 1983, familia defunctei a pus sigilări pe mobila în litigiu.

În urma unei a doua ordonanțe de rejudecare din 7 iunie 1983, aceasta a obținut ridicarea sigiliului și un inventar notariat al mobilei care s-au desfășurat la 15 iunie 1983. La 10 septembrie 1983, sora defunctei, singura moștenitoare, l-a numit pe reclamant pe fond, în fața instanței de mare instanță din Bordeaux, pentru a obține restituirea în natură sau în valoare a mobilei inventate la 15 iunie 1983. Prin hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Bordeaux din 16 decembrie 1986, reclamantul a fost condamnat să restituie în natură sau în valoare mobilierul în posesia sa și nu a fost inclus în actul de vânzare din 10 mai 1981. Printr-o hotărâre din 16 martie 1989, instanța judecătorească Bordeaux a confirmat judecata și a dispus o expertiză pentru a determina ce mobilier de la investment nu se regăsește în actul din 1981. Raportul expertului a indicat că zece din cele treizeci și trei de loturi de inventar pot fi considerate ca fiind vândute de către proprietarul lor reclamantului.

La 9 decembrie 1993, instanța de apel homologa raportul și l-a condamnat pe reclamant să restituie în natură cele douăzeci și trei de loturi care nu au fost respinse în raport sau în absența plății contravalorii. Prin hotărârea din 27 octombrie 1993, Curtea de Casație a pronunțat o hotărâre de respingere asupra recursului formulat împotriva deciziei instanței de judecată din Bordeaux din 16 martie 1989. Printr-o decizie din 17 ianuarie 1995, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, sesizată de reclamant pentru încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție, din cauza duratei procedurii, a pronunțat o decizie prin care s-a pronunțat o hotărâre prin care s-a pronunțat o hotărâre prin care s-a formulat o hotărâre în temeiul motivului, printre altele, că reclamantul a contribuit la prelungirea procedurii.

Printr-o hotărâre de trimitere la Tribunalul din Toulouse din 11 octombrie 1995, Curtea de Casație a anulat hotărârea Tribunalului din Bordeaux din 11 ianuarie 1993 care declara recursul inadmisibil ca fiind al unei persoane fără dreptul de a acționa. Prin Hotărârea din 16 decembrie 1996, Curtea de Apel din Toulouse a anulat ordinul din 7 iunie 1983. Potrivit diferitelor cereri depuse de reclamant pentru a se opune procedurilor de executare inițiate în temeiul hotărârii din 9 decembrie 1993, instanța de executare a instanței de mari instanțe din Bordeaux, într-o ordonanță pronunțată la 15 octombrie 1996, a dispus reunirea diferitelor instanțe, a respins contestațiile de formă și de fond ale reclamantului și cererile sale de anulare a măsurilor de executare pronunțate împotriva sa și l-a condamnat la plata unei demuncă civilă de 10 000 de franci.

Reclamantul a răspuns apelului la această decizie. El a făcut să se susțină faptul că: în aplicarea hotărârii judecătorești din 16 decembrie 1996 din Toulouse, toate deciziile ulterioare și aplicarea ordonanței din 7 iunie 1983 trebuiau să fie anulate, în special Hotărârea din 9 decembrie 1993. Prin hotărârea din 22 martie 2000, Curtea de apel a lui Bordeaux a infirmat hotărârea pronunțată la 15 octombrie 1996 și a anulat procesul verbal din data de 15 iunie 1983, precum și urmărirea penală a reclamantului. Recursul în casare introdus de partea pârâtă împotriva hotărârii din 22 martie 2000 este în prezent în curs. Procedura administrativă este în curs de desfășurare. Prin arestarea rectorului Academiei Nancy-Metz din data de 7 iunie 1974, reclamantul a fost revocat din funcția sa de administrator adjunct pentru redactarea și difuzarea unui pamflet care pune sub semnul întrebării funcționarea serviciilor de educație națională.

Prin hotărârea din 29 ianuarie 1976, Tribunalul Administrativ din Nancy a respins recursul pentru exces de putere formulat de reclamant împotriva acestei decizii. Cu toate acestea, faptele reproșate reclamantului au fost amnistiate prin aplicarea unei legi din 1974. Printr-o cerere înregistrată la 19 ianuarie 1996, reclamantul a anulat o decizie din 24 noiembrie 1995 prin care rectorul Academiei Nancy-Metz a respins cererea sa de refacere a carierei și a tuturor deciziilor anterioare având același obiect. Printr-o hotărâre din 18 decembrie 1996, Tribunalul Administrativ al Nancy a respins cererea pe motiv că reclamantul, nereintegrat în funcțiile sale, nu putea solicita refacerea carierei căreia îi împiedicau dispozițiile legii din 1974 menționată anterior.

La 27 ianuarie 1997, reclamantul a solicitat judecarea cauzei și-a completat cererea cu memorii din 26 noiembrie și 30 decembrie 1998. La 3 mai 2000, grefierul Tribunalului Administrativ din Nancy a indicat reclamantului că cauza era în curs de desfășurare de către un raportor și că, în pofida încheierii procedurii la 31 ianuarie 1999, înscrierea sa într-un rol public nu putea fi încă avută în vedere. Prin hotărârea din 22 noiembrie 2001, curtea administrativă dapp din Nancy l-a decăzut pe reclamant. În iulie 2002, reclamantul este prevăzut cu casare în fața Consiliului de Stat și acțiunea sa este în curs de desfășurare. GRIEFS 1. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii civile și consideră, de asemenea, că această procedură a adus atingere echității, constituind o încălcare a domiciliului său și o încălcare a respectării proprietăților sale.

2. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii administrative inițiate în fața instanței de la Nancy la 19 ianuarie 1996 și denunță, de asemenea, refuzul de a pune capăt efectelor unei sancțiuni disciplinare bazate pe reprimarea libertății sale de exprimare și a art. 10 din Convenție. (1) Reclamantul se plânge în primul rând de durata procedurii civile și: art. 6 alin. (1) din Convenție conform căreia orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și a trebuit deja să se pronunțe asupra articolului L. 781-1 din Codul de organizare judiciară în raport cu această cerință.

Întradevăr, Curtea a statuat că acțiunea întemeiată pe art. 781-1 din Codul Organizației Judiciare permite remedierea unei încălcări presupuse a dreptului său de a-și vedea cauza audiată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție (Giummarra și alții c. Franța (dec.), nr. 61166/00, 12 iunie 2001), indiferent de stadiul procedurii interne (Mifsud c. Franța [GC] (dec), nr. 57220/00, 11 September 2002) a precizat că această acțiune a dobândit, la data de 20 noiembrie 2002. Septembrie 1999, gradul de certitudine juridică necesar pentru a putea și de a fi utilizat în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție, ajungând astfel la concluzia că orice litigiu întemeiat pe durata unei proceduri judiciare, introdus în fața ei după 20 septembrie 1999 fără a fi fost supus în prealabil instanțelor interne în cadrul unei acțiuni întemeiate pe art. L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară este, în principiu, inadmisibilă, indiferent de stadiul procedurii pe plan intern.

În speță, reclamantul a sesizat Curtea la 30 aprilie 2000 fără să fi exercitat în prealabil această acțiune. Prin urmare, nu a epuizat căile de atac interne în ceea ce privește cauza sa întemeiat pe durata procedurii în litigiu. În ceea ce privește celelalte obiecțiuni, Curtea constată că procedura este în prezent pendinte în fața Curții de Casație și că sunt, prin urmare, premature. Având în vedere cele de mai sus, această parte a cererii trebuie, prin urmare, respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. (2) Reclamantul se plânge, de asemenea, de durata procedurii administrative și denunță, de asemenea, o încălcare a libertății sale de exprimare, astfel cum este garantată prin art. 10 din Convenție.

În ceea ce privește chestiunea întemeiat pe durata procedurii și în stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră că este necesar să se comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. În ceea ce privește încălcarea în temeiul articolului 10 din Convenție, Curtea constată că procedura este în prezent pendinte în fața Consiliului de Stat și concluzionează că această parte a fondului trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Amâne în cazul în care reclamantul a fost informat cu privire la cererea de prelungire a perioadei de valabilitate a procedurii administrative.

Dolle Loucrafts Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 59217/00 présentée par Jacques PAPINSKI contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 27 mai 2003 en une chambre composée de MM. L. Loucaides , président , J.-P. Costa , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M mes W. Thomassen , A. Mularoni, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 30 avril 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Jacques Papinski, est un ressortissant français, né en 1924 et résidant à Saint-Gervais. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Procédure civile Le 19 mai 1981, le requérant a acquis un immeuble, à charge pour lui d’héberger et de prendre soin de la venderesse. Cette dernière lui vendit également un certain nombre de meubles de valeur, par acte sous seing privé du 10 mai 1981. A son décès en février 1983, ses héritiers revendiquèrent la restitution des meubles non compris dans l’acte du 10 mai 1981. Par une ordonnance de référé du président du tribunal d’instance de Bordeaux en date du 29 mars 1983, la famille de la défunte fit apposer des scellés sur les meubles litigieux.

Suite à une seconde ordonnance de référé du 7 juin 1983, elle obtint la levée des scellés et un inventaire notarié des meubles qui se déroulèrent le 15 juin 1983. La cour d’appel de Bordeaux confirma ladite ordonnance, sur appel du requérant intervenu seulement le 5 novembre 1990, par un arrêt du 11 janvier 1993. Le 10 septembre 1983, la sœur de la défunte, seule héritière, assigna le requérant au fond, devant le tribunal de grande instance de Bordeaux, afin d’obtenir la restitution en nature ou en valeur des meubles inventoriés le 15 juin 1983. Par un jugement du tribunal de grande instance de Bordeaux du 16 décembre 1986, le requérant fut condamné à restituer en nature ou en valeur les meubles en sa possession et non compris dans l’acte de vente du 10 mai 1981. Par un arrêt du 16 mars 1989, la cour d’appel de Bordeaux confirma le jugement et ordonna une expertise afin de déterminer quels meubles de l’inventaire ne figuraient pas dans l’acte de 1981. Le rapport de l’expert indiqua que dix des trente trois lots de l’inventaire pouvaient être considérés comme ayant été vendus par leur propriétaire au requérant.

Le 9 décembre 1993, la cour d’appel homologua le rapport et condamna le requérant à restituer en nature les vingt trois lots non écartés dans le rapport ou à défaut de payer la contre valeur. Par un arrêt du 27 octobre 1993, la Cour de cassation rendit un arrêt de rejet sur le pourvoi formé contre la décision de la cour d’appel de Bordeaux du 16 mars 1989. Par une décision du 17 janvier 1995, la Commission européenne des Droits de l’Homme, saisie par le requérant pour violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la procédure, rendit une décision d’irrecevabilité de la requête pour défaut manifeste de fondement au motif, notamment, que le requérant avait contribué à allonger la procédure.

Par un arrêt de renvoi à la cour d’appel de Toulouse en date du 11 octobre 1995, la Cour de cassation annula l’arrêt de la cour d’appel de Bordeaux du 11 janvier 1993 qui déclarait le pourvoi irrecevable comme émanant d’une personne dépourvue du droit d’agir. Par un arrêt du 16 décembre 1996, la cour d’appel de Toulouse annula l’ordonnance de référé du 7 juin 1983. Aux termes de diverses requêtes déposées par le requérant pour s’opposer aux procédures d’exécution engagées en application de l’arrêt du 9 décembre 1993, le juge de l’exécution du tribunal de grande instance de Bordeaux, dans une ordonnance rendue le 15 octobre 1996, ordonna la jonction des diverses instances, rejeta les contestations de forme et de fond du requérant et ses demandes consécutives d’annulation des mesures d’exécution diligentées à son encontre et le condamna au paiement d’une amende civile de 10 000 francs.

Le requérant releva appel de cette décision. Il fit valoir qu’en application de l’arrêt de la cour d’appel de Toulouse du 16 décembre 1996, toutes les décisions qui sont la suite et l’application de l’ordonnance de référé du 7 juin 1983 devaient être annulées, et notamment l’arrêt du 9 décembre 1993. Par un arrêt du 22 mars 2000, la cour d’appel de Bordeaux infirma la décision rendue le 15 octobre 1996 et annula le procès verbal d’inventaire réalisé le 15 juin 1983 ainsi que les poursuites engagées contre le requérant. Le pourvoi en cassation introduit par la partie adverse contre l’arrêt du 22 mars 2000 est actuellement pendant. Procédure administrative Par arrêté du recteur de l’académie de Nancy-Metz en date du 7 juin 1974, le requérant fut révoqué de ses fonctions d’instituteur adjoint pour avoir rédigé et diffusé un pamphlet mettant en cause le fonctionnement des services de l’éducation nationale.

Par un jugement du 29 janvier 1976, le tribunal administratif de Nancy rejeta le recours pour excès de pouvoir formé par le requérant contre cette décision. Toutefois, les faits reprochés au requérant furent amnistiés en application d’une loi de 1974. Par une requête enregistrée le 19 janvier 1996, le requérant demanda l’annulation d’une décision du 24 novembre 1995 par laquelle le recteur de l’académie de Nancy-Metz rejeta sa demande de reconstitution de carrière et de toutes les décisions antérieures ayant le même objet. Par un jugement du 18 décembre 1996, le tribunal administratif de Nancy rejeta la requête au motif que le requérant, non réintégré dans ses fonctions, ne pouvait demander la reconstitution de carrière à laquelle faisaient obstacle les dispositions de la loi de 1974 précitée.

Le 27 janvier 1997, le requérant interjeta appel du jugement. Il compléta sa requête par des mémoires en date des 26 novembre et 30 décembre 1998. Le 3 mai 2000, le greffier de la cour administrative d’appel de Nancy indiqua au requérant que l’affaire était à l’étude par un rapporteur et que malgré la clôture de l’instruction intervenue le 31 janvier 1999, son inscription à un rôle d’audience publique ne pouvait toujours pas être envisagée. Par un arrêt du 22 novembre 2001, la cour administrative d’appel de Nancy débouta le requérant. En juillet 2002, le requérant s’est pourvu en cassation devant le Conseil d’Etat et son recours est actuellement pendant. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure civile.

Il considère également que cette procédure a porté atteinte à l’équité, constitué une violation de son domicile et un manquement au respect de ses biens. 2. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure administrative engagée devant le tribunal de Nancy le 19 janvier 1996. Il dénonce également le refus de mettre un terme aux effets d’une sanction disciplinaire fondée sur la répression de sa liberté d’expression et invoque l’article 10 de la Convention.

EN DROIT 1. Le requérant se plaint essentiellement de la durée de la procédure civile et invoque l’article 6 § 1 de la Convention selon lequel : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et elle a déjà eu à se prononcer sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire au regard de cette exigence.

En effet, la Cour a jugé que le recours fondé sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire permet de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ( Giummarra et autres c. France (déc.), n o 61166/00, 12 juin 2001), quel que soit l’état de la procédure au plan interne ( Mifsud c. France [GC] (déc), n o 57220/00, 11 septembre 2002). Elle a précisé que ce recours avait acquis, à la date du 20 septembre 1999, le degré de certitude juridique requis pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention, parvenant en conséquence à la conclusion que tout grief tiré de la durée d’une procédure judiciaire, introduit devant elle après le 20 septembre 1999 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d’un recours fondé sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire, est en principe irrecevable, quel que soit l’état de la procédure au plan interne.

En l’espèce, le requérant a saisi la Cour le 30 avril 2000 sans avoir préalablement exercé ce recours. Il n’a donc pas épuisé les voies de recours internes quant à son grief tiré de la durée de la procédure litigieuse. S’agissant des autres griefs, la Cour observe que la procédure est actuellement pendante devant la Cour de cassation et qu’ils sont dès lors prématurés. Au vu de ce qui précède, cette partie de la requête doit en conséquence être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. Le requérant se plaint également de la durée de la procédure administrative. Il dénonce en outre une violation de sa liberté d’expression telle que garantie par l’article 10 de la Convention.

S’agissant du grief tiré de la durée de la procédure, et en l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. En ce qui concerne la violation alléguée de l’article 10 de la Convention, la Cour observe que la procédure est actuellement pendante devant le Conseil d’Etat et en conclut que cette partie du grief doit être rejetée pour non épuisement des voies de recours internes conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré de la durée de la procédure administrative ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus.

S. Dollé L. Loucaides Greffière Président