cererii nr. 1814/02
înaintate de Emilia STEPINSKA
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), întrunită pe 24 iunie 2003 într-o cameră compusă din:
Dl. A.B. Baka, președinte,
Dl. J.-P. Costa,
Dl. Gaukur Jörundsson,
Dl. K. Jungwiert,
Dl. V. Butkevych,
Dna W. Thomassen,
Dl. M. Ugrekhelidze,
judecători,
și Dna S. Dollé,
grefiera secției,
Având în vedere cererea menționată mai sus, înaintată pe 29 iulie 2000,
După deliberare, dispune următoarea hotărâre:
Reclamanta, Emilia Stepinska, este o cetățeană franceză, născută în Polonia pe 13 martie 1945, și rezidentă la Paris.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi, în esență, rezumate după cum urmează.
Prin sentință din 6 iunie 1985, tribunalul regional din Paris pronunță divorțul cu totală vinovăție a fostului soț al reclamantei.
Pe 5 mai 1988, notar responsabil de lichidarea asociației conjugale, care cuprindea în special un apartament, a dovedit un proces-verbal de lipsa de fonduri. Pe 21 octombrie 1988, reclamanta a citat fostul ei soț în lichidare judiciară în fața tribunalului regional din Paris. Prin sentință din 11 decembrie 1991, tribunalul a respins cererea de atribuire preferențială a apartamentului formată de interesată, a ordonat vânzarea prin licitație a imobilului, a trimis partidle să continue în fața notarului lichidator operațiile de conturi și lichidarea asociației conjugale, și a condamnat fostul soț al interesatei la plata unor daune-interese. Pronunțîndu-se asupra apelului formulat de reclamantă, curtea de apel din Paris, prin hotărâre din 22 octombrie 1993, a atribuit preferențial imobilul reclamantei, a condamnat fostul ei soț la plata unor sume ca titlu de condomin post-asociație, și a stabilit că reclamanta era creditoare a diferitelor sume în raport cu fostul ei soț, ca titlu de condomin în special.
Pe 5 octombrie 1999, reclamanta a depus o cerere de asistență juridică la biroul de asistență judiciară al tribunalului regional din Paris, cu scopul de a executa hotărârea din 22 octombrie 1993. Biroul a respins această cerere prin decizie din 16 noiembrie 1999 cu motivul că reclamanta nu furnizase documentele justificative necesare; a confirmat această decizie pe 5 septembrie 2000 cu același motiv.
Ca urmare a unei plângeri depuse pe 12 martie 1990 de reclamantă pentru falsificare de documente private, tribunalul regional din Paris, prin sentință din 20 noiembrie 1992, a condamnat fostul soț al reclamantei la șase luni închisoare cu suspendare, și la plata unor daune-interese.
Saisit de sindicatul coproprietarilor imobilului („Sindicatul") în care se găsește apartamentul menționat, tribunalul district din Paris, de două ori, a condamnat solidar foștii soți la plata restanțelor de cheltuieli de copropriete și a unor daune-interese (sentințele din 15 septembrie 1987 și 11 iulie 1991). Prin hotărâre din 9 noiembrie 1993, Curtea de Apel din Paris a majorat suma cheltuielilor de plătit și a ordonat stingerea ipotecii judiciare a apartamentului.
Prin sentință din 23 mai 1997, tribunalul district a respins cererea reclamantei de declarare a nelegitimității constituirii consilului de administrație al coproprietății, și a condamnat-o la plata cheltuielilor de copropriete.
Reclamanta depusese între timp două plângeri simple împotriva Sindicatului pentru falsificare și folosire, furt și fraudă, care fuseseri clasate fără a se întreprinde nimic pe 28 februarie și 9 iunie 1996.
Saisit de reclamantă, tribunalul regional din Paris, prin sentință din 19 iunie 1992, a constatat nulitatea contractului de închiriere referitor la apartamentul reclamantei, a ordonat expulzarea chiriașilor și i-a condamnat la daune-interese. Această decizie a fost confirmată în esență prin hotărâre a curții de apel din Paris din 22 februarie 1994. Pe 15 noiembrie 1994, reclamanta a făcut înmânare chiriașilor a unui comandament de plată în scopul de ejecutare prin vânzare. Prin sentință din 4 mai 1995, judecătorul de executare al tribunalului regional din Bobigny a acordat termene de plată. Prin hotărâre din 6 mai 1999, curtea de apel din Paris a constatat valabilitatea comandamentului de plată, și a stabilit suma datorată de chiriași reclamantei.
Pe 17 februarie 1994, reclamanta a depus o plângere cu constituire de parte civilă împotriva unuia dintre avocații care o reprezentasera, pentru falsificare și folosire, fals mărturie, și furt. Printr-o ordonanță din 1 iunie 1995, judecătorul de instrucție care se ocupa de dosar a spus că nu se cuvine a se pronunța și a constatat că în orice caz, acțiunea publică era extinsă. Camera de acuzare a curții de apel din Paris a confirmat această ordonanță prin hotărâre din 6 februarie 1996. Prin hotărâre din 28 aprilie 1997, Curtea de Caseație a declarat recursul formulat de reclamantă inadmisibil, cu motivul că niciun mijloc nu era prezentat.
Într-o dată neprecizată, reclamanta a depus o plângere cu constituire de parte civilă împotriva unui notar. Pentru a fi asistată de un avocat în contextul acestei proceduri, ea a depus o cerere de asistență juridică la biroul de asistență judiciară al tribunalului regional din Paris; această cerere a fost respinsă pe 21 iunie 2001, cu motivul că „acțiunea [era] evident lipsită de bază: într-adevăr, elementele furnizate nu permites să se fundeze o procedură penală". Pe 14 decembrie 2001, președintele tribunalului a declarat inadmisibil recursul formulat de reclamantă împotriva deciziei biroului de asistență juridică, cu motivul: „acțiunea este inadmisibilă, elementele furnizate necaracterizând nici o infracțiune susceptibilă să fundeze o plângere în penal".
Reclamanta saisise de altfel comisia supraîndatorării persoanelor particulare din Paris. În acest context, ea a cerut verificarea unei creanțe (era vorba de un împrumut obligând solidar reclamanta și fostul ei soț). Prin sentință din 12 iunie 2001, judecătorul de executare al tribunalului regional din Paris a stabilit creanta în raport cu reclamanta. Pe 23 mai 2002, prima cameră civilă a Curții de Caseație a declarat neadmis recursul formulat de aceasta, cu motivul că mijloacele ei „nu erano de natură să permită admiterea recursului"; decizia vizează articolul L. 131-6 al codului de organizare judiciară și articolele 607 și 608 al noului cod de procedură civilă. Devant curtea supremă, reclamanta nu era reprezentată de un avocat la Consilul de Stat și la Curtea de Caseație.
Prin hotărâre din 30 octombrie 2002, curtea de apel din Paris a confirmat o sentință din 26 octombrie 2001, prin care judecătorul de executare stabilise modalitățile de rambursare a acestei aceleași creanțe; procedura este în curs devant Curtea de Caseație.
Potrivit articolului L. 131-6 al codului de organizare judiciară, în versiunea sa modificată de legea organică nr. 2001-539 din 25 iunie 2001 referitoare la statutul magistraților și la Consilul Superior al Magistraturii (intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2002):
"După depunerea memoriilor, afacerile supuse unei camere civile sunt examinate de o formație de trei magistrați aparținând camerei căreia le-au fost repartizate.
Această formație declară neadmiși recursurile inadmisibile sau nefondate pe un mijloc serios de caseație. Se pronunță atunci când soluția recursului se impune. În caz contrar, trimite examinarea recursului la o ședință a camerei. (...)".
În cadrul camerelor civile ale Curții de Caseație, aplicarea acestei proceduri de neadmitere a recursurilor depinde de practica urmată de fiecare cameră civilă. În orice caz, dosarele față de care se propune neadmiterea sunt înscrise de cameră pe rolul unei ședințe și sunt apoi transmise procuraturii generale pentru aviz privind propunerea de neadmitere a recursului (a se vedea G. Canivet, prim-președinte al Curții de Caseație, „Procedura de admitere a recursurilor în caseație. Bilanț al unui semestru de aplicare a articolului L. 136-1 al codului de organizare judiciară", în Dalloz 2002, nr. 28, p. 2195-2199).
1.
Invocând articolele 6 §§ 1 și 3 b) ale Convenției, reclamanta se plânge, în contextul procedurii privind supraîndatorarea, de lipsă de echitate a ședinței devant prima cameră civilă a Curții de Caseație care a dus la decizia din 23 mai 2002. Pe de o parte, nu ar fi primit comunicarea concluziilor avocat general și nu ar fi putut să răspundă, nefiind de altfel informată despre data ședinței. Pe de altă parte, pentru a declara recursul neadmis, camera civilă s-ar fi mărginit să vizeze dispoziții legale; ar fi urmărut prin urmare să nu își îndeplinească obligația de motivare.
2.
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanta denunță respingerea cererilor de asistență juridică pe care le-a formulat devant biroul de asistență judiciară al tribunalului regional din Paris în contextul unei plângeri cu constituire de parte civilă și al unei proceduri privind executarea hotărârii din 22 octombrie 1993.
3.
Invocând articolele 2, 3, 4, 5 §§ 1 și 5, 6 §§ 1, 2, 3 a) b) c) și d), 8, 13, 14, 17 ale Convenției, și art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției, reclamanta dezvoltă numeroase plângeri în contextul procedurilor care s-au încheiat prin sentințele tribunalului regional din Paris din 6 iunie 1985, 20 noiembrie 1992 și 23 mai 1997 și hotărârile curții de apel din Paris din 6 mai 1999 și ale Curții de Caseație din 28 aprilie 1997. Ea afirmă în special că a fost victimă a unor violențe fizice și verbale din partea soțului, și susține că a fost redusă în sclavie pe toată durata căsătoriei. Se plânge de altfel de lipsă de echitate a tuturor procedurilor și de părtinire a jurisdicțiilor față de ea. Se plânge de asemenea de faptul că plângerile sale penale nu au avut rezultat și susține că dificultățile judiciare au afectat viața sa privată și familială. Susține apoi că întregul aparat justițiar folosește manevre frauduloase pentru a nu-i da curs cererilor. În sfârșit, pare să vrea să denunțe o încălcare a dreptului ei de proprietate rezultând din litigiile legate de apartamentul ei.
1.
În contextul procedurii privind supraîndatorarea, reclamanta denunță lipsă de echitate a ședinței devant prima cameră civilă a Curții de Caseație care a dus la decizia din 23 mai 2002. Ea invocă articolele 6 §§ 1 și 3 b) ale Convenției, conform cărora:
"1. Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile ei de caracter civil (...)
3.Orice acuzat are dreptul în special la:
(...)
b) să dispună de timp și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării;
(...)".
Reclamanta se plânge că nu a primit comunicarea concluziilor avocat general și nu a putut răspunde, nefiind de altfel informată despre data ședinței.
Curtea subliniază mai întâi că doar primul paragraf al articolului 6 este relevant în caz, ceilalți doi paragrafi ai acestei dispoziții nefiind aplicabili în materie civilă.
Aceasta fiind spus, în starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și juge necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 § 2 b) al regulamentului ei.
Reclamanta susține apoi că în se mărginind să vizeze dispoziții legale pentru a declara recursul neadmis, camera civilă nu a îndeplinit obligația de motivare.
Curtea constată că decizia Curții de Caseație se bazează pe absența mijloacelor de natură să permită admiterea cererii în sensul articolului L. 131-6 al codului de organizare judiciară, așa cum a fost modificat de legea nr. 2001-539 din 25 iunie 2001. Ea reamintește că a judecat recent că respingerea recursurilor în caseație din acest motiv în cadrul procedurii de admitere prealabilă instituite de acestea dispoziții nu se opune articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea Burg și alții c. Franța (decizie), nr. 34763/02, CEDO 2003). Rezultă că această parte a cererii este evident nefondat și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
2.
Reclamanta denunță respingerea cererilor de asistență juridică pe care le-a formulat devant biroul de asistență judiciară al tribunalului regional din Paris în contextul unei plângeri cu constituire de parte civilă (decizii de respingere din 21 iunie și 14 decembrie 2001) și în contextul unei proceduri privind executarea hotărârii din 22 octombrie 1993 (decizii de respingere din 16 noiembrie 1999 și 5 septembrie 2000). Ea vede aici o încălcare a dreptului ei la un „tribunal" și invocă art. 6 § 1 al Convenției menționat mai sus.
Curtea reamintește că în materie civilă, art. 6 § 1 nu obligă Statele să asigure asistența unui avocat în beneficiul justiciabililor lipsiți de mijloace decât atunci când aceasta se dovedește indispensabilă pentru un acces efectiv la judecător, fie pentru că legea prescrie reprezentarea de avocat, fie datorită complexității procedurii sau a cauzei (a se vedea, de exemplu, Gnahoré c. Franța, nr. 40031/98, CEDO 2000-IX, § 28).
Privind prima din procedurile menționate, Curtea constată că în orice caz, nici una din aceste două condiții nu este îndeplinită.
Curtea constată apoi că, în contextul celei de-a doua din aceste proceduri, deciziile de respingere a cererii de asistență juridică formulate de reclamantă se bazează pe omisiunea acesteia de a furniza documentele justificative necesare. Defectul realizării cererilor reclamantei bazîndu-se pe propria sa deficiență, nu poate să se plângă de aceasta devant Curte.
Rezultă că această parte a cererii este evident nefondat și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
3.
Reclamanta dezvoltă numeroase plângeri în contextul procedurilor care s-au încheiat prin sentințele tribunalului regional din Paris din 6 iunie 1985, 20 noiembrie 1992 și 23 mai 1997 cât și hotărârile curții de apel din Paris din 6 mai 1999 și ale Curții de Caseație din 28 aprilie 1997 și invocă articolele 2, 3, 4, 5 §§ 1 și 5, 6 §§ 1, 2, 3 a) b) c) și d), 8, 13, 14, 17 ale Convenției, și art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției.
Curtea constată că deciziile interne menționate sunt anterioare cu mai mult de șase luni datei de introducere a cererii. Rezultă că această parte a cererii este oricum tardivă și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 ale Convenției.
Din aceste considerente, Curtea, cu unanimitate,
Amână
examinarea plângerii trase din art. 6 § 1 al Convenției, privind faptul că nu au fost comunicate concluziile avocat general reclamantei și imposibilitatea pentru ea de a răspunde devant Curtea de Caseație;
Declară
cererea inadmisibilă în rest.
A.B. Baka
Grefiera
Președinte
de la requête n
o
1814/02
présentée par Emilia STEPINSKA
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 24 juin 2003 en une chambre composée de
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 juillet 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, Emilia Stepinska, est une ressortissante française, née en Pologne le 13 mars 1945, et résidant à Paris.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent, pour l’essentiel, se résumer comme suit.
Par un jugement du 6 juin 1985, le tribunal de grande instance de Paris prononça le divorce aux torts exclusifs de l’ex-mari de la requérante.
Le 5 mai 1988, le notaire chargé de la liquidation de la communauté, laquelle comprenait notamment un appartement, dressa un procès-verbal de carence. Le 21 octobre 1988, la requérante assigna son ex-époux en liquidation judiciaire devant le tribunal de grande instance de Paris. Par un jugement du 11 décembre 1991, le tribunal rejeta la demande d’attribution préférentielle de l’appartement formée par l’intéressé, ordonna la vente aux enchères dudit immeuble, renvoya les parties à poursuivre devant le notaire liquidateur les opérations de comptes et la liquidation de la communauté, et condamna l’ex-époux de l’intéressée au paiement de dommages-intérêts. Statuant sur l’appel interjeté par la requérante, la cour d’appel de Paris, par un arrêt du 22 octobre 1993, attribua préférentiellement l’immeuble à la requérante, condamna son ex-époux au paiement de certaines sommes au titre de l’indivision post-communautaire, et dit que la requérante était créancière de diverses sommes à l’égard de son ex-époux, au titre de l’indivision notamment.
Le 5 octobre 1999, la requérante déposa une demande d’aide juridictionnelle auprès du bureau d’aide judiciaire du tribunal de grande instance de Paris, aux fins de l’exécution de l’arrêt du 22 octobre 1993. Le bureau rejeta cette demande par une décision du 16 novembre 1999 au motif que la requérante ne fournissait pas les pièces justificatives requises
; il confirma cette décision le 5 septembre 2000 par le même motif.
A la suite d’une plainte déposée le 12 mars 1990 par la requérante pour faux en écriture privée, le tribunal de grande instance de Paris, par un jugement du 20 novembre 1992, condamna l’ex-époux de la requérante à six mois d’emprisonnement avec sursis, et au paiement de dommages-intérêts.
Saisi par le syndicat des copropriétaires de l’immeuble («
le Syndicat
») dans lequel se trouve l’appartement susmentionné, le tribunal d’instance de Paris, à deux reprises, condamna solidairement les ex-époux au paiement d’arriérés de charges de copropriété et de dommages-intérêts (jugements des 15 septembre 1987 et 11 juillet 1991). Par un arrêt du 9 novembre 1993, la Cour d’appel de Paris augmenta le montant des charges à payer et ordonna la main levée de l’hypothèque judiciaire de l’appartement.
Par un jugement du 23 mai 1997, le tribunal d’instance débouta la requérante d’une demande tendant à ce que la constitution du conseil d’administration de la copropriété soit déclarée illégale, et la condamna au paiement des charges de copropriété.
La requérante avait entre-temps déposé deux plaintes simples contre le Syndicat pour faux et usage, vol et escroquerie, lesquelles avaient été classées sans suite les 28 février et 9 juin 1996.
Saisi par la requérante, le tribunal de grande instance de Paris, par un jugement du 19 juin 1992, constata la nullité du bail relatif à l’appartement de la requérante, ordonna l’expulsion des locataires et les condamna à des dommages-intérêts. Cette décision fut confirmée pour l’essentiel par un arrêt de la cour d’appel de Paris du 22 février 1994. Le 15 novembre 1994, la requérante fit délivrer aux locataires un commandement de payer aux fins de saisie-vente. Par un jugement du 4 mai 1995, le juge de l’exécution du tribunal de grande instance de Bobigny accorda des délais de paiement. Par un arrêt du 6 mai 1999, la cour d’appel de Paris constata la validité du commandement de payer, et fixa la somme due par les locataires à la requérante.
Le 17 février 1994, la requérante déposa une plainte avec constitution de partie civile contre l’un des avocats qui l’avait représentée, pour faux et usage, faux témoignage, et vol. Par une ordonnance du 1
er
juin 1995, le juge d’instruction en charge du dossier dit n’y avoir lieu à statuer et constata qu’en tout état de cause, l’action publique était éteinte. La chambre d’accusation de la cour d’appel de Paris confirma cette ordonnance par un arrêt du 6 février 1996. Par un arrêt du 28 avril 1997, la Cour de cassation déclara le pourvoi formé par la requérante irrecevable, au motif qu’aucun moyen n’était produit.
A une date non précisée, la requérante déposa une plainte avec constitution de partie civile contre un notaire. Afin d’être assistée par un avocat dans le cadre de cette procédure, elle déposa une demande d’aide juridictionnelle auprès du bureau d’aide judiciaire du tribunal de grande instance de Paris
; cette demande fut rejetée le 21 juin 2001, au motif que «
l’action [était] manifestement dénuée de fondement
: qu’en effet, les éléments fournis ne permett[ai]ent pas de fonder une procédure pénale
». Le 14 décembre 2001, le président du tribunal déclara irrecevable le recours formé par la requérante contre la décision du bureau d’aide juridictionnelle, au motif suivant
: «
l’action est irrecevable, les éléments fournis ne caractérisant aucune infraction susceptible de fonder une plainte au pénal
».
La requérante avait par ailleurs saisi la commission de surendettement des particuliers de Paris. Dans ce contexte, elle requit la vérification d’une créance (il s’agissait d’un prêt obligeant solidairement la requérante et son ex-époux). Par un jugement du 12 juin 2001, le juge de l’exécution du tribunal de grande instance de Paris fixa la créance à l’égard de la requérante. Le 23 mai 2002, la première chambre civile de la Cour de cassation déclara non admis le pourvoi formé par cette dernière, au motif que ses moyens «
n’étaient pas de nature à permettre l’admission du pourvoi
»
; la décision vise l’article L. 131-6 du code de l’organisation judiciaire et les articles 607 et 608 du nouveau code de procédure civile. Devant la haute juridiction, la requérante n’était pas représentée par un avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation.
Par un arrêt du 30 octobre 2002, la cour d’appel de Paris confirma un jugement du 26 octobre 2001, par lequel le juge de l’exécution avait fixé les modalités de remboursement de cette même créance
; la procédure est pendante devant la Cour de cassation.
Aux termes de l’article L. 131-6 du code de l’organisation judiciaire, dans sa version modifiée par la loi organique n
o
2001-539 du 25 juin 2001 relative au statut des magistrats et au Conseil supérieur de la magistrature (entrée en vigueur le 1er janvier 2002) :
« Après le dépôt des mémoires, les affaires soumises à une chambre civile sont examinées par une formation de trois magistrats appartenant à la chambre à laquelle elles ont été distribuées.
Cette formation déclare non admis les pourvois irrecevables ou non fondés sur un moyen sérieux de cassation. Elle statue lorsque la solution du pourvoi s’impose. Dans le cas contraire, elle renvoie l’examen du pourvoi à l’audience de la chambre. (...) ».
Au sein des chambres civiles de la Cour de cassation, la mise en œuvre de cette procédure de non-admission des pourvois dépend de la pratique suivie par chacune des chambres civiles. Dans tous les cas de figure, les dossiers faisant l’objet d’une proposition de non-admission sont inscrits par la chambre au rôle d’une audience et sont ensuite transmis au parquet général pour avis sur la proposition de non-admission du pourvoi (voir G.
Canivet, premier président de la Cour de cassation, «
La procédure d’admission des pourvois en cassation. Bilan d’un semestre d’application de l’article L. 136-1 du code de l’organisation judiciaire
»,
in
Dalloz 2002, n
o
28, p. 2195-2199).
1.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention, la requérante se plaint, dans le cadre de la procédure relative au surendettement, de l’iniquité de l’instance devant la première chambre civile de la Cour de cassation ayant abouti à la décision du 23 mai 2002. D’une part, elle n’aurait pas reçu communication des conclusions de l’avocat général et n’aurait pu y répondre, n’ayant du reste pas été informée de la date de l’audience. D’autre part, pour déclarer son pourvoi non admis, la chambre civile se serait bornée à viser des dispositions légales
; elle aurait en conséquence manqué à son obligation de motivation.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante dénonce le rejet des demandes d’aide juridictionnelle qu’elle a formulées devant le bureau d’aide juridictionnelle du tribunal de grande instance de Paris dans le cadre d’une plainte avec constitution de partie civile et une procédure visant à l’exécution de l’arrêt du 22 octobre 1993.
3.
Invoquant les articles 2, 3, 4, 5 §§ 1 et 5, 6 §§ 1, 2, 3 a) b) c) et d), 8, 13, 14, 17 de la Convention, et 1 du Protocole n
o
1 de la Convention, la requérante développe de nombreux griefs dans le cadre des procédures qui se sont achevées par les jugements du tribunal de grande instance de Paris des 6 juin 1985, 20 novembre 1992 et 23 mai 1997 et les arrêts de la cour d’appel de Paris du 6 mai 1999 et de la Cour de cassation du 28 avril 1997. Elle affirme notamment avoir été victime de violences physiques et verbales de la part de son époux, et soutient avoir été réduite en esclavage tout au long de son mariage. Elle se plaint par ailleurs de l’iniquité de toutes les procédures et de la partialité des juridictions à son égard. Elle se plaint également du non-aboutissement de ses plaintes pénales et affirme que ses déboires judiciaires ont affecté sa vie privée et familiale. Elle soutient ensuite que l’ensemble de l’appareil judiciaire use de manœuvres frauduleuses pour ne pas faire droit à ses demandes. Enfin, elle semble vouloir dénoncer une violation de son droit de propriété résultant des litiges liés à son appartement.
1.
Dans le cadre de la procédure relative au surendettement, la requérante dénonce l’iniquité de l’instance devant la première chambre civile de la Cour de cassation ayant abouti à la décision du 23 mai 2002. Elle invoque l’article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention, aux termes duquel
:
«
1.Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
3.Tout accusé a droit notamment à :
(...)
b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparations de sa défense ;
(...) ».
La requérante se plaint de ce qu’elle n’a pas reçu communication des conclusions de l’avocat général et n’a pu y répondre, n’ayant du reste pas été informée de la date de l’audience.
La Cour souligne en premier lieu que seul le premier paragraphe de l’article 6 est pertinent en l’espèce, les deux autres paragraphes de cette disposition n’étant pas applicables en matière civile.
Ceci étant, en l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
La requérante soutient ensuite qu’en se bornant à viser des dispositions légales pour déclarer son pourvoi non admis, la chambre civile a manqué à son obligation de motivation.
La Cour relève que la décision de la Cour de cassation est fondée sur l’absence de moyens de nature à permettre l’admission de la requête au sens de l’article L. 131-6 du code de l’organisation judiciaire, tel que modifié par la loi nº 2001-539 du 25 juin 2001. Elle rappelle qu’elle a récemment jugé que le rejet des pourvois en cassation par un tel motif dans le cadre de la procédure d’admission préalable instaurée par ces dispositions ne contrevient pas à l’article 6 § 1 de la Convention (voir
Burg et autres c.
France
(déc.), n
o
34763/02, CEDH 2003). Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
La requérante dénonce le rejet des demandes d’aide juridictionnelle qu’elle a formulées devant le bureau d’aide juridictionnelle du tribunal de grande instance de Paris dans le cadre d’une plainte avec constitution de partie civile (décisions de rejet des 21 juin et 14 décembre 2001) et dans le cadre d’une procédure visant à l’exécution de l’arrêt du 22 octobre 1993 (décisions de rejet des 16 novembre 1999 et 5 septembre 2000). Elle voit là une violation de son droit à un «
tribunal
» et invoque l’article 6 § 1 de la Convention précité.
La Cour rappelle qu’en matière civile, l’article 6 § 1 n’astreint les Etats à pourvoir à l’assistance d’un avocat au bénéfice des justiciables impécunieux que lorsque celle-ci se révèle indispensable à un accès effectif au juge, soit parce que la loi prescrit la représentation par un avocat, soit en raison de la complexité de la procédure ou de la cause (voir, par exemple,
Gnahoré c.
France
, n
o
S’agissant de la première des procédures susmentionnées, la Cour constate qu’en tout état de cause, aucune de ces deux conditions n’est remplie.
La Cour relève ensuite que, dans le cadre de la seconde de ces procédures, les décisions de rejet de la demande d’aide juridictionnelle formulée par la requérante sont fondées sur l’omission de celle-ci de fournir les pièces justificatives requises. Le défaut d’aboutissement des demandes de la requérante reposant sur sa propre défaillance, elle ne saurait s’en plaindre devant la Cour.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
La requérante développe de nombreux griefs dans le cadre des procédures qui se sont achevées par les jugements du tribunal de grande instance de Paris des 6 juin 1985, 20 novembre 1992 et 23 mai 1997 ainsi que les arrêts de la cour d’appel de Paris du 6 mai 1999 et de la Cour de cassation du 28 avril 1997 et invoque les articles 2, 3, 4, 5 §§ 1 et 5, 6 §§ 1, 2, 3 a) b) c) et d), 8, 13, 14, 17 de la Convention, et 1 du Protocole n
o
1 de la Convention.
La Cour constate que les décisions internes précitées sont antérieures de plus de six mois à la date d’introduction de la requête. Il s’ensuit que cette partie de la requête est en tout état de cause tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief tiré de 6 § 1 de la Convention, relatif au défaut de communication des conclusions de l’avocat général à la requérante et à l’impossibilité pour elle d’y répondre devant la Cour de cassation ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président