GÜMÜSTEN v. TURKEY

Șemsettin GÜMÜȘTEN împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 3 iunie 2003 în calitate de Cameră compusă de Președintele Sir Nicolas Bratza Pellonpää Türmen dna Strážnická Maruste Pavlovschi Garlicki, judecători și dl M. O’Boyle Având în vedere cererea depusă la 19 noiembrie 1998, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, Șemsettin Gümüșten, este un național turc, născut în 1952 și trăiește în Mardin. El este reprezentat în fața Curții de către dl Öneren, un avocat care practică în Ankara. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La 22 decembrie 1980, reclamantul, acuzat de aderarea la o organizație ilegală, PKK, a fost luat în custodie de poliție și a fost deținut până la 10 martie 1981. La 10 martie 1981, Curtea de Lege Marțială a ordonat detenția reclamantului. La 14 septembrie 1981, procurorul public a depus un proiect de pronunțare în fața Curții Marțială din Diyarbakır împotriva reclamantului. Reclamantul a fost acuzat de aderare la o organizație ilegală și a fost acuzat în temeiul articolului 168 § 1 din Codul penal turc. La 19 februarie 1985, Curtea de Lege marțială a condamnat reclamantul pentru acuzarea împotriva lui și l-a condamnat la 24 de ani de închisoare, în conformitate cu art. 168 § 1 din Codul Penal Turc și cu art. 17 din Legea nr. 1402 din Legea marțială. În urma apelului reclamantului, cazul său a fost remis Curții Militare de Cassare. La 10 aprilie 1990, Curtea Militară de Cassare a anulat hotărârea Curții Marțială din cauza faptului că instanța nu a aplicat dispoziția juridică relevantă pentru infracțiunile în cauză. La 20 iulie 1990, reclamantul a fost eliberat. În urma promulgării Legii nr. 3953 la 27 decembrie 1993, care a abolit jurisdicția Curților Marțiale, Curtea Diyarbakır Assize (Ağır Ceza Mahkemesi) a achiziționat jurisdicția asupra cazului și dosarul a fost transmis la această instanță. La 13 iulie 1998, Curtea Diyarbakır Assize a ordonat ca procedurile penale împotriva reclamantului să fie încheiate din cauza expirării termenului legal în temeiul articolelor 102 și 104 din Codul penal turc. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge în temeiul articolului 3 din Convenție că a fost supus maltratului în timpul în care a fost reținut în arest de poliție. Reclamantul se plânge în continuare că nu a fost informat de motivele arestării sale și de acuzația împotriva lui, conform articolului 5 § 2 din Convenție. Reclamantul susține că a fost reținut în arest de poliție timp de șaptezeci și opt zile fără a fi adus în fața judecătorului. În acest sens, el se bazează pe art. 5 § 3 din Convenție. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la lungimea excesivă a detenției sale în reținere. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 5 din Convenție că nu are nici un remediu intern prin care să poată obține compensații pentru detenția sa. El susține că Curtea de casă a hotărât această Lege nr. 466, care garantează posibilitatea de plată a compensației în caz de detenție ilegală, nu se aplică atunci când procedurile penale sunt încheiate din cauza expirării termenului statutar. Reclamantul se plânge în cele din urmă că procedura penală interzisă împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un timp rezonabil, conform articolului 6 § 1 din Convenție. 1. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 3 din Convenție că a fost supus unui tratament nedrept în timp ce a fost reținut în arest de poliție. Curtea observă că detenția reclamantului în custodie de poliție s-a încheiat la 10 martie 1981. Curtea reiterează că nu poate lua în considerare decât perioada care a trecut după 28 ianuarie 1987, data la care Turcia a recunoscut competența organelor Convenției de a examina cererile individuale. Curtea constată că reclamația de mai sus se referă la o perioadă înainte de 28 ianuarie 1987. Prin urmare, această parte a cererii este în afara competenței Curții ratione temporis și, prin urmare, trebuie respins ca fiind incompatibil cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Reclamantul se plâng, în temeiul articolului 5 § 2 din Convenție, că nu a fost informat cu privire la motivele arestării sale și a acuzației împotriva acestuia. Reclamantul se plânge în continuare că a fost reținut în arest de poliție timp de șaptezeci și opt zile fără a fi adus la judecător și cu privire la lungimea excesivă a detenției sale în reținere în conformitate cu art. 5 § 3 din Convenție. Reclamantul se plâng în temeiul art. 5 § 5 din Convenție că nu are remedii legale prin care să poată obține compensații pentru detenție. În ceea ce privește plângerea reclamantului că nu a fost informat de motivele arestării sale și de acuzația împotriva acestuia și că a fost ținut în custodie de poliție timp de șaptezeci și opt zile fără a fi adus în fața unui judecător, Curtea observă că reclamantul a fost reținut în arest de poliție între 22 decembrie 1980 și 10 martie 1981. După cum s-a menționat mai sus, Curtea nu poate lua în considerare decât perioada care a trecut după 28 ianuarie 1987, data în care Turcia a recunoscut competența organelor Convenției de a examina cererile individuale. Prin urmare, aceste părți ale cererii sunt în afara competenței Curții ratione temporis și, în consecință, trebuie respins ca incompatibil cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. În ceea ce privește durata detenției reclamantei la înaintare, Curtea reiterează că, în temeiul articolului 35 din Convenție, aceasta poate aborda o cerere numai într-o perioadă de șase luni de la data în care a fost luată decizia finală. În absența unor căi de recurs interne, perioada de șase luni de la data actului reclamat. Curtea constată că reclamantul a fost eliberat din detenție la 20 iulie 1990, în timp ce cererea a fost introdusă cu Curtea la 19 noiembrie 1998, adică peste șase luni mai târziu. Rezultă că această parte a cererii este introdusă din timp și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. În ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 5 § 5 din Convenție, Curtea remarcă că această dispoziție garantează un drept executor de compensare numai celor care au fost victime de arest sau de detenție în contravenție cu art. 5 din Convenție (a se vedea Hotărârea Benham Regatul Unit din 10 iunie 1996, Raporturi 1996-III, p. 755, § 50). În lipsa unei astfel de concluzii în cazul în cauză, Curtea consideră că nu apar probleme în temeiul prezentei dispoziții a Convenției, după care această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind manifestament nefondată în sensul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 3. Reclamantul susține că procedurile penale împotriva acestuia nu au fost încheiate într-un termen rezonabil, conform art. 6 din Convenție. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerii reclamantei privind durata procedurii penale; declara restul cererii inadmisibil. Președintele grefierului Michael O’Boyle Nicolas Bratza

FOURTH SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 47116/99

by Șemsettin GÜMÜȘTEN

against Turkey

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 3

June

2003 as a Chamber composed of

Sir

Nicolas

Bratza

,

President

,

Mr

M.

Pellonpää

,

Mr

R.

Türmen

,

Mrs

V.

Strážnická

,

Mr

R.

Maruste

,

Mr

S.

Pavlovschi

,

Mr

L.

Garlicki,

judges

,,

and Mr M.

O’Boyle

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 19 November 1998,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Șemsettin Gümüșten, is a Turkish national, who was born in 1952 and lives in Mardin. He is represented before the Court by Mr

Ö.

Öneren, a lawyer practising in Ankara.

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

On 22 December 1980 the applicant, accused of membership of an illegal organisation, the PKK, was taken into police custody and held until 10

March 1981.

On 10 March 1981 the Diyarbakır Martial Law Court ordered the applicant’s detention on remand.

On 14 September 1981 the Public Prosecutor filed a bill of indictment with the Diyarbakır Martial Law Court against the applicant. The applicant was accused of membership of an illegal organisation and was charged under Article 168 § 1 of the Turkish Criminal Code.

On 19 February 1985 the Martial Law Court convicted the applicant of the charge against him and sentenced him to 24 years’ imprisonment, pursuant to Article 168 § 1 of the Turkish Criminal Code and Article 17 of Law no.

1402 of the Martial Law Act.

Following the applicant’s appeal, his case was referred to the Military Court of Cassation.

On 10 April 1990 the Military Court of Cassation quashed the judgment of the Diyarbakır Martial Law Court on the ground that the court had failed to apply the legal provision relevant to the offence in question.

On 20 July 1990 the applicant was released.

Subsequent to promulgation of Law no. 3953 on 27 December 1993, which abolished the jurisdiction of the Martial Courts, the Diyarbakır Assize Court

(Ağır Ceza Mahkemesi)

acquired jurisdiction over the case and the file was transmitted to this court.

On 13 July 1998 the Diyarbakır Assize Court ordered that the criminal proceedings against the applicant be terminated on the ground that the statutory time limit under Articles 102 and 104 of the Turkish Criminal Code had expired.

COMPLAINTS

The applicant complains under Article 3 of the Convention that he was subjected to ill-treatment whilst he was held in police custody.

The applicant further complains that he was not informed of the reasons for his arrest and of the charge against him as required by Article 5 § 2 of the Convention.

The applicant alleges that he was kept in police custody for seventy-eight days without being brought before a judge. In this respect he relies on Article 5 § 3 of the Convention.

The applicant complains under Article 5 § 3 of the Convention about the excessive length of his detention on remand.

The applicant complains under Article 5 § 5 of the Convention that he did not have any domestic remedy whereby he could obtain compensation for his detention. He claims that the Court of Cassation ruled that Law

no.

466, which guarantees the possibility of payment of compensation in case of unlawful detention, does not apply when the criminal proceedings are terminated on the ground that the statutory time limit had expired.

The applicant lastly complains that the criminal proceedings brought against him were not concluded within a reasonable time as required by Article 6 § 1 of the Convention.

THE LAW

The Court observes that the applicant’s detention in police custody ended on 10 March 1981.

The Court reiterates that it can only consider the period that elapsed after 28 January 1987, the date on which Turkey recognised the competence of the Convention organs to examine individual petitions. The Court notes that the above complaint concerns a period prior to 28 January 1987.

Consequently, this part of the application is outside the Court’s competence

ratione temporis

and must accordingly be rejected as being incompatible with the provisions of the Convention, within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention.

Regarding the applicant’s complaint that he was not informed of the reasons for his arrest and of the charge against him and that he was kept in police custody for seventy-eight days without being brought before a judge, the Court observes that the applicant was held in police custody between 22

December 1980 and 10 March 1981.

As mentioned above, the Court can only consider the period that elapsed after 28 January 1987, the date on which Turkey recognised the competence of the Convention organs to examine individual petitions.

Consequently, these parts of the application is outside the Court’s competence

ratione temporis

and must accordingly be rejected as incompatible with the provisions of the Convention, within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention.

As to the length of the applicant’s detention on remand, the Court reiterates that pursuant to Article 35 of the Convention, it may only deal with an application within a period of six months from the date on which the final decision was taken. In the absence of domestic remedies, the six-month period runs from the date of the act complained of.

The Court notes that the applicant was released from detention on remand on 20 July 1990, whereas the application was introduced with the Court on 19 November 1998, i.e. more than six months later.

It follows that this part of the application is introduced out of time and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.

As regards the applicant’s complaints under Article 5 § 5 of the Convention, the Court notes that this provision guarantees an enforceable right to compensation only to those who have been the victims of arrest or detention contrary to Article 5 of the Convention (see

Benham

v.

the

United

Kingdom

, judgment of 10 June 1996,

Reports

1996-III, p. 755, § 50). In the absence of any such finding in the present case, the Court is of the opinion that no issues arise under this provision of the Convention.

It follows that this part of the application must be rejected as being manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to adjourn

the examination of the applicant’s complaint concerning the length of criminal proceedings;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Registrar

President