EGE v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly inadmissible
EGE v. TURKEY (CtEDO, 2004)
CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 47117/99 de Mehmet Ali EGE împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așezează la 10 februarie 2004 ca Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Pillonpää Türmen Casadevill Pavlovschi Borrego Borrego dna Fura-Sandström, judecători și dna F. Elens-Passos grefierul adjunct al secțiunii Având în vedere cererea depusă la 19 noiembrie 1998, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTES Reclamantul, Mehmet Ali Ege, este un național turc, care s-a născut în 1959 și locuiește în Mardin. El este reprezentat în fața Curții de către dl Ömer Öneren, un avocat care practică în Ankara. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La 29 septembrie 1980, reclamantul a fost arestat și a fost arestat în custodie de poliție sub suspiciune de a fi membru al unei organizații ilegale, anume PKK. La 1 ianuarie 1981, Curtea de Lege Marțială din Diyarbakır a ordonat detenția reclamantului în reținere. La 14 septembrie 1981, biroul procurorilor publici de la Curtea Marțială din Diyarbakır a depus un proiect de pronunțare în fața acesteia, acuzând reclamantul de aderare la o organizație ilegală. Biroul procurorilor publici a solicitat acuzarea și condamnarea reclamantului în temeiul articolului 168 § 1 din Codul Penal. La 19 februarie 1985, Curtea Marțială din Diyarbakır a condamnat reclamantul de a fi membru al unei organizații ilegale și l-a condamnat la 24 de ani de închisoare în temeiul articolului 168 §1 din Codul Penal. La 10 aprilie 1990, Curtea Militară de Cassare a anulat hotărârea Curții Marțială din cauza faptului că aceasta din urmă a interpretat greșit legislația internă în ceea ce privește infracțiunile în cauză. La 29 iulie 1990, reclamantul a fost eliberat din detenție. În urma promulgării Legii nr. 3953 la 27 decembrie 1993, care a abolit jurisdicția Curților Marțiale, Curtea Diyarbakır Assize a dobândit jurisdicția asupra cazului reclamantului. La 13 iulie 1998, Curtea Diyarbakır Assize a ordonat ca procedurile penale împotriva reclamantului să fie încheiate din cauza expirării termenului legal în temeiul articolelor 102 și 104 din Codul penal. COMPLAINTĂ Reclamantul susține, în temeiul articolului 3 din Convenție, că a fost supus maltratului în timp ce a fost reținut în arest de poliție. Reclamantul susține că nu a fost informat de motivele arestării sale și de acuzațiile împotriva acestuia, conform art. 5 § 2 din Convenție. Reclamantul susține că a fost reținut în arest de poliție timp de nouăzeci și nouă de zile fără a fi adus în fața judecătorului. În acest sens, se bazează pe art. 5 § 3 din Convenție. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că durata deținerii sale în reținere a fost excesivă. Reclamantul susține în temeiul articolului 5 § 5 din Convenție că nu are niciun remediu intern prin care să poată obține compensații pentru detenția sa. El susține că Curtea de casă a hotărât această Lege nr. 466, care garantează posibilitatea de plată a compensației în caz de detenție ilegală, nu se aplică atunci când procedurile penale sunt încheiate din cauza expirării termenului legal. Reclamantul plânge că procedura penală interzisă împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un timp rezonabil, conform articolului 1 din Convenție. 1. În conformitate cu art. 3 din Convenție, reclamantul susține că a fost supus unui tratament necorespunzător în timp ce a fost reținut în arest de poliție. Curtea observă că detenția reclamantului în custodie de poliție s-a încheiat la 1 ianuarie 1981, când Curtea de Legea Marțială din Diyarbak și-a ordonat detenția rezidențială. Curtea reiterează că competența Curții de a examina cererile individuale se extinde numai la faptele și hotărârile bazate pe evenimentele care au avut loc după 28 ianuarie 1987 în ceea ce privește Turcia, data la care Turcia a recunoscut competența organelor din Convenția de a examina cererile individuale. Prin urmare, această parte a cererii este în afara competenței Curții ratione temporis și trebuie, prin urmare, respinsă ca fiind incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. 2. Reclamantul susține că nu a fost informat de motivele arestării sale și de acuzațiile împotriva acestuia, conform art. 5 § 2 din Convenție. Reclamantul susține în continuare în conformitate cu art. 5 § 3 că a fost reținut în arest de poliție nouăzeci și nouă de zile fără a fi adus în fața judecătorului. Curtea observă că reclamantul a fost reținut în arest de poliție între 29 septembrie 1980 și 1 ianuarie 1981. După cum s-a menționat mai sus, competența Curții de a examina cererile individuale se extinde numai la faptele și hotărârile bazate pe evenimente care au avut loc după 28 ianuarie 1987 în ceea ce privește Turcia, data la care Turcia a recunoscut competența organelor din Convenția de a examina cererile individuale. În consecință, această parte a cererii este în afara competenței Curții ratione temporis și trebuie respinsă, prin urmare, ca fiind incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. 3. Reclamantul se plâng în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că durata detenției sale în reținere a fost excesivă. Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudența stabilită a organelor din Convenția, în cazul în care nu este disponibilă niciun remediu intern, perioada de șase luni de la data actului presupus constituie o încălcare a Convenției; cu toate acestea, în cazul în care se referă la o situație continuă, perioada de șase luni decurge de la sfârșitul situației în cauză. Curtea constată că reclamantul a fost eliberat din detenție la 29 iulie 1990, în timp ce cererea a fost introdusă la Curte la 19 noiembrie 1998, adică mai mult de șase luni mai târziu. Rezultă că această parte a cererii este introdusă din timp și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 4. Reclamantul susține, în temeiul art. 5 § 5 din Convenție, că nu dispune de niciun remediu intern prin care să poată obține o compensație pentru detenția sa. Curtea reiterează că această dispoziție garantează un drept executiv de compensare numai celor care au fost victime de arest sau de detenție în conformitate cu art. 5 din Convenție (a se vedea Benham Regatul Unit) , hotărârea din 10 iunie 1996, Raporturile 1996- III, p. 755, § 50 . În lipsa unei astfel de concluzii în cazul în cauză, Curtea este de părere că nu apar probleme în temeiul prezentei dispoziții a Convenției . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5. Reclamantul se plânge că procedura penală interzisă împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un termen rezonabil, conform art. 6 alin. 1 din Convenție. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerii reclamantei cu privire la durata procedurii penale; declara restul cererii inadmisibil. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Președintele adjunct al grefierului