- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 10 februarie 2004
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Partly inadmissible
Ege împotriva Turciei
Traducere în română Auto
CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 47117/99 de Mehmet Ali EGE împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așezează la 10 februarie 2004 ca Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Pillonpää Türmen Casadevill Pavlovschi Borrego Borrego dna Fura-Sandström, judecători și dna F. Elens-Passos grefierul adjunct al secțiunii Având în vedere cererea depusă la 19 noiembrie 1998, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTES Reclamantul, Mehmet Ali Ege, este un național turc, care s-a născut în 1959 și locuiește în Mardin. El este reprezentat în fața Curții de către dl Ömer Öneren, un avocat care practică în Ankara. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează.
La 29 septembrie 1980, reclamantul a fost arestat și a fost arestat în custodie de poliție sub suspiciune de a fi membru al unei organizații ilegale, anume PKK. La 1 ianuarie 1981, Curtea de Lege Marțială din Diyarbakır a ordonat detenția reclamantului în reținere. La 14 septembrie 1981, biroul procurorilor publici de la Curtea Marțială din Diyarbakır a depus un proiect de pronunțare în fața acesteia, acuzând reclamantul de aderare la o organizație ilegală. Biroul procurorilor publici a solicitat acuzarea și condamnarea reclamantului în temeiul articolului 168 § 1 din Codul Penal. La 19 februarie 1985, Curtea Marțială din Diyarbakır a condamnat reclamantul de a fi membru al unei organizații ilegale și l-a condamnat la 24 de ani de închisoare în temeiul articolului 168 §1 din Codul Penal.
La 10 aprilie 1990, Curtea Militară de Cassare a anulat hotărârea Curții Marțială din cauza faptului că aceasta din urmă a interpretat greșit legislația internă în ceea ce privește infracțiunile în cauză. La 29 iulie 1990, reclamantul a fost eliberat din detenție. În urma promulgării Legii nr. 3953 la 27 decembrie 1993, care a abolit jurisdicția Curților Marțiale, Curtea Diyarbakır Assize a dobândit jurisdicția asupra cazului reclamantului. La 13 iulie 1998, Curtea Diyarbakır Assize a ordonat ca procedurile penale împotriva reclamantului să fie încheiate din cauza expirării termenului legal în temeiul articolelor 102 și 104 din Codul penal. COMPLAINTĂ Reclamantul susține, în temeiul articolului 3 din Convenție, că a fost supus maltratului în timp ce a fost reținut în arest de poliție.
Reclamantul susține că nu a fost informat de motivele arestării sale și de acuzațiile împotriva acestuia, conform art. 5 § 2 din Convenție. Reclamantul susține că a fost reținut în arest de poliție timp de nouăzeci și nouă de zile fără a fi adus în fața judecătorului. În acest sens, se bazează pe art. 5 § 3 din Convenție. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că durata deținerii sale în reținere a fost excesivă. Reclamantul susține în temeiul articolului 5 § 5 din Convenție că nu are niciun remediu intern prin care să poată obține compensații pentru detenția sa. El susține că Curtea de casă a hotărât această Lege nr. 466, care garantează posibilitatea de plată a compensației în caz de detenție ilegală, nu se aplică atunci când procedurile penale sunt încheiate din cauza expirării termenului legal.
Reclamantul plânge că procedura penală interzisă împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un timp rezonabil, conform articolului 1 din Convenție.
În conformitate cu art. 3 din Convenție, reclamantul susține că a fost supus unui tratament necorespunzător în timp ce a fost reținut în arest de poliție. Curtea observă că detenția reclamantului în custodie de poliție s-a încheiat la 1 ianuarie 1981, când Curtea de Legea Marțială din Diyarbak și-a ordonat detenția rezidențială. Curtea reiterează că competența Curții de a examina cererile individuale se extinde numai la faptele și hotărârile bazate pe evenimentele care au avut loc după 28 ianuarie 1987 în ceea ce privește Turcia, data la care Turcia a recunoscut competența organelor din Convenția de a examina cererile individuale. Prin urmare, această parte a cererii este în afara competenței Curții ratione temporis și trebuie, prin urmare, respinsă ca fiind incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.
Reclamantul susține că nu a fost informat de motivele arestării sale și de acuzațiile împotriva acestuia, conform art. 5 § 2 din Convenție. Reclamantul susține în continuare în conformitate cu art. 5 § 3 că a fost reținut în arest de poliție nouăzeci și nouă de zile fără a fi adus în fața judecătorului. Curtea observă că reclamantul a fost reținut în arest de poliție între 29 septembrie 1980 și 1 ianuarie 1981. După cum s-a menționat mai sus, competența Curții de a examina cererile individuale se extinde numai la faptele și hotărârile bazate pe evenimente care au avut loc după 28 ianuarie 1987 în ceea ce privește Turcia, data la care Turcia a recunoscut competența organelor din Convenția de a examina cererile individuale. În consecință, această parte a cererii este în afara competenței Curții ratione temporis și trebuie respinsă, prin urmare, ca fiind incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.
Reclamantul se plâng în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că durata detenției sale în reținere a fost excesivă. Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudența stabilită a organelor din Convenția, în cazul în care nu este disponibilă niciun remediu intern, perioada de șase luni de la data actului presupus constituie o încălcare a Convenției; cu toate acestea, în cazul în care se referă la o situație continuă, perioada de șase luni decurge de la sfârșitul situației în cauză. Curtea constată că reclamantul a fost eliberat din detenție la 29 iulie 1990, în timp ce cererea a fost introdusă la Curte la 19 noiembrie 1998, adică mai mult de șase luni mai târziu. Rezultă că această parte a cererii este introdusă din timp și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Reclamantul susține, în temeiul art. 5 § 5 din Convenție, că nu dispune de niciun remediu intern prin care să poată obține o compensație pentru detenția sa. Curtea reiterează că această dispoziție garantează un drept executiv de compensare numai celor care au fost victime de arest sau de detenție în conformitate cu art. 5 din Convenție (a se vedea Benham Regatul Unit) , hotărârea din 10 iunie 1996, Raporturile 1996- III, p. 755, § 50 . În lipsa unei astfel de concluzii în cazul în cauză, Curtea este de părere că nu apar probleme în temeiul prezentei dispoziții a Convenției …
Reclamantul se plânge că procedura penală interzisă împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un termen rezonabil, conform art. 6 alin. 1 din Convenție. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerii reclamantei cu privire la durata procedurii penale; declara restul cererii inadmisibil. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Președintele adjunct al grefierului
FOURTH SECTION
PARTIAL DECISION
AS TO THE ADMISSIBILITY OF
Application no. 47117/99 by Mehmet Ali EGE against Turkey The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 10 February 2004 as a Chamber composed of: Sir Nicolas Bratza , President , Mr M. Pellonpää , Mr R. Türmen , Mr J. Casadevall , Mr S. Pavlovschi , Mr J. Borrego Borrego , Mrs E. Fura-Sandström, judges , and Mrs F. Elens-Passos , Deputy Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 19 November 1998, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mehmet Ali Ege, is a Turkish national, who was born in 1959 and lives in Mardin. He is represented before the Court by Mr Ömer Öneren, a lawyer practising in Ankara. The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
On 29 September 1980 the applicant was arrested and taken into police custody on suspicion of membership of an illegal organisation, namely the PKK. On 1 January 1981 the Diyarbakır Martial Law Court ordered the applicant’s detention on remand. On 14 September 1981 the public prosecutors’ office at the Diyarbakır Martial Law Court filed a bill of indictment with the latter, accusing the applicant of membership of an illegal organisation. The public prosecutors’ office requested that the applicant be charged and convicted under Article 168 § 1 of the Criminal Code. On 19 February 1985 the Diyarbakır Martial Law Court convicted the applicant of membership of an illegal organisation and sentenced him to twenty-four years’ imprisonment pursuant to Article 168 §1 of the Criminal Code.
On 10 April 1990 the Military Court of Cassation quashed the judgment of the Diyarbakır Martial Law Court on the ground that the latter had misinterpreted the domestic law in respect of the offence in question. On 29 July 1990 the applicant was released from detention. Subsequent to promulgation of Law no. 3953 on 27 December 1993, which abolished the jurisdiction of the Martial Courts, the Diyarbakır Assize Court acquired jurisdiction over the applicant’s case. On 13 July 1998 the Diyarbakır Assize Court ordered that the criminal proceedings against the applicant be terminated on the ground that the statutory time limit under Articles 102 and 104 of the Criminal Code had expired. COMPLAINTS The applicant submits under Article 3 of the Convention that he was subjected to ill-treatment while he was held in police custody.
The applicant contends that he was not informed of the reasons for his arrest and of the charges against him as required by Article 5 § 2 of the Convention. The applicant alleges that he was kept in police custody for ninety-nine days without being brought before a judge. In this respect he relies on Article 5 § 3 of the Convention. The applicant complains under Article 5 § 3 of the Convention that the length of his detention on remand was excessive. The applicant claims under Article 5 § 5 of the Convention that he did not have any domestic remedy whereby he could obtain compensation for his detention. He submits that the Court of Cassation ruled that Law No. 466, which guarantees the possibility of payment of compensation in case of unlawful detention, does not apply when the criminal proceedings are terminated on the ground that the statutory time limit had expired.
The applicant complains that the criminal proceedings brought against him were not concluded within a reasonable time as required by Article 6 § 1 of the Convention. THE LAW
The applicant submits under Article 3 of the Convention that he was subjected to ill-treatment while he was held in police custody. The Court observes that the applicant’s detention in police custody ended on 1 January 1981 when the Diyarbakır Martial Law Court ordered his detention on remand. The Court reiterates that the Court’s competence to examine individual petitions extends only to the facts and judgments based on events occurring after 28 January 1987 in respect of Turkey, the date on which Turkey recognised the competence of the Convention organs to examine individual petitions. The Court observes that the above complaint concerns a period prior to 28 January 1987. Consequently, this part of the application is outside the Court’s competence ratione temporis and must accordingly be rejected as being incompatible with the provisions of the Convention, within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention.
The applicant contends that he was not informed of the reasons for his arrest and of the charges against him as required by Article 5 § 2 of the Convention. The applicant further alleges under Article 5 § 3 that he was kept in police custody ninety-nine days without being brought before a judge. The Court observes that the applicant was held in police custody between 29 September 1980 and 1 January 1981. As mentioned above, the Court’s competence to examine individual petitions extends only to the facts and judgments based on events occurring after 28 January 1987 in respect of Turkey, the date on which Turkey recognised the competence of the Convention organs to examine individual petitions. The Court observes that the above complaints concern a period prior to 28 January 1987. Consequently, this part of the application is outside the Court’s competence ratione temporis and must accordingly be rejected as being incompatible with the provisions of the Convention, within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention.
The applicant complains under Article 5 § 3 of the Convention that the length of his detention on remand was excessive. The Court reiterates that according to the established case-law of the Convention organs, where no domestic remedy is available the six-month period runs from the date of the act alleged to constitute a violation of the Convention; however, where it concerns a continuing situation, the period of six-month runs from the end of the situation concerned. The Court notes that the applicant was released from detention on remand on 29 July 1990, whereas the application was introduced with the Court on 19 November 1998, i.e. more than six months later. It follows that this part of the application is introduced out of time and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.
The applicant claims under Article 5 § 5 of the Convention that he did not have any domestic remedy whereby he could obtain compensation for his detention. The Court reiterates that this provision guarantees an enforceable right to compensation only to those who have been the victims of arrest or detention contrary to Article 5 of the Convention (see Benham v. the United Kingdom , judgment of 10 June 1996, Reports 1996- III, p. 755, § 50). In the absence of any such finding in the present case, the Court is of the opinion that no issues arise under this provision of the Convention. It follows that this part of the application must be rejected as being manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
The applicant complains that the criminal proceedings brought against him were not concluded within a reasonable time as required by Article 6 § 1 of the Convention. The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government. For these reasons, the Court unanimously Decides to adjourn the examination of the applicant’s complaint concerning the length of the criminal proceedings; Declares the remainder of the application inadmissible. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Deputy Registrar President