Decizia nr. 38 din 7 noiembrie 2016

Prin Încheierea de şedinţă de la 25 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.493/333/2015, Tribunalul Vaslui a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „dacă în aplicarea art. 845 alin. (9) din Codul de procedură civilă [actual art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă], instanţele judecătoreşti învestite cu verificarea legalităţii unor vânzări prin licitaţie publică, în legătură cu valoarea preţului de adjudecare, raportat la valoarea de circulaţie a bunului imobil urmărit silit şi vândut prin licitaţie publică, sunt obligate să verifice dacă preţul este fictiv sau derizoriu în raport de prevederile art. 1.660, 1.665 din Codul civil şi dacă adjudecatarul a consimţit să cumpere ori să obţină proprietatea bunului în mod speculativ, fără o reală contraprestaţie ori instanţele nu au dreptul să verifice legalitatea vânzărilor prin licitaţie publică, în legătură cu valoarea preţului de adjudecare, indiferent de raportul dintre valoarea de piaţă a bunului imobil urmărit silit, vândut prin licitaţie publică şi preţul de adjudecare.”

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 7 iulie 2016 cu nr. 2.552/1/2016. II. Temeiul juridic al sesizării

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.” III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Codul de procedură civilă „Art. 846. – (1) Vânzarea la licitaţie se face în mod public. Ea începe prin citirea de către executor a publicaţiei de vânzare şi a ofertelor primite până la acea dată. (2) Licitaţia se va ţine separat pentru fiecare imobil. (3) Dacă mai multe imobile înscrise în diferite cărţi funciare sunt grevate cu aceeaşi ipotecă sau imobilul este compus din mai multe parcele, executorul judecătoresc va putea dispune, la cererea debitorului sau a creditorului urmăritor, ca vânzarea să se facă în acelaşi timp pentru mai multe imobile sau separat pentru fiecare parcelă în parte. Executorul judecătoresc va putea dispune ca vânzarea să se facă separat pentru o parte determinată din imobil, după efectuarea operaţiunii de dezmembrare a imobilului în cartea funciară, dacă această parte nu este suficient individualizată. (4) În cazul când imobilele sau parcelele se vând separat, ordinea vânzării lor va fi arătată de debitor, iar, în lipsa unei asemenea menţiuni, va fi stabilită de executor. (5) Executorul va oferi apoi spre vânzare imobilul, prin 3 strigări succesive, la intervale de timp care să permită opţiuni şi supralicitări, pornind de la preţul oferit care este mai mare decât cel la care s-a făcut evaluarea, potrivit art. 836 alin. (1) sau, în lipsa unei asemenea oferte, chiar de la acest preţ. (6) Dacă imobilul este grevat de vreun drept de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci, la primul termen de vânzare strigările vor începe de la preţul cel mai mare oferit sau, în lipsă, de la cel fixat în publicaţie, scăzut cu valoarea acestor drepturi socotită potrivit art. 837 alin. (2). (7) Dacă din cauza existenţei drepturilor arătate la alin. (6) nu s-a putut obţine un preţ suficient pentru acoperirea creanţelor ipotecare înscrise anterior, socotite după datele din cartea funciară, executorul judecătoresc va relua în aceeaşi zi licitaţia pentru vânzarea imobilului liber de acele drepturi; în acest caz, strigările vor începe de la preţul menţionat în publicaţia de vânzare, fără scăderea arătată la alin. (6). (8) În cazul în care nu este oferit nici preţul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea se va amâna la un alt termen, de cel mult 30 de zile, pentru care se va face o nouă publicaţie, în condiţiile art. 839, cu excepţia publicării anunţului într-un ziar de circulaţie naţională sau locală. La acest termen, licitaţia va începe de la preţul de 75% din preţul de pornire al primei licitaţii. Dacă nu se obţine preţul de începere a licitaţiei şi există cel puţin 2 licitatori, la acelaşi termen, bunul va fi vândut la cel mai mare preţ oferit, dar nu mai puţin de 30% din preţul de pornire al primei licitaţii. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de la care începe licitaţia. În conţinutul publicaţiei de vânzare întocmite pentru cel de-al doilea termen vor fi inserate, sub sancţiunea nulităţii, toate aceste menţiuni privind modul de stabilire a preţului de adjudecare a imobilului la al doilea termen. (9) Dacă nici la a doua licitaţie imobilul nu a fost adjudecat, la cererea creditorului, executorul judecătoresc va putea stabili o nouă licitaţie, în condiţiile prevăzute la alin. (8). La termenul stabilit la alin. (8), licitaţia va începe de la preţul de 50% din preţul de pornire al primei licitaţii. Dacă nu se obţine acest preţ şi există cel puţin 2 licitatori, bunul va fi vândut, la acest termen, la cel mai mare preţ oferit, chiar dacă acesta din urmă este mai mic decât valoarea creanţei ori a garanţiei. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de pornire al acestei licitaţii. În conţinutul publicaţiei de vânzare întocmite pentru cel de-al treilea termen vor fi inserate, sub sancţiunea nulităţii, toate aceste menţiuni privind modul de stabilire a preţului de adjudecare a imobilului la al treilea termen.”

Codul civil „Art. 1.660. – (1) Preţul constă într-o sumă de bani. (2) Acesta trebuie să fie serios şi determinat sau cel puţin determinabil. Art. 1.665. – (1) Vânzarea este anulabilă atunci când preţul este stabilit fără intenţia de a fi plătit. (2) De asemenea, dacă prin lege nu se prevede altfel, vânzarea este anulabilă când preţul este într-atât de disproporţionat faţă de valoarea bunului, încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la o vânzare.” IV. Expunerea succintă a procesului

Prin Sentinţa civilă nr. 2.327 din 19 octombrie 2015, pronunţată de Judecătoria Vaslui în Dosarul nr. 4.493/333/2015, s-a respins contestaţia la executare formulată de către contestatorii Cihodaru Nicolai Bogdan şi Pomîrleanu Vasile Dumitru în contradictoriu cu intimaţii Andrieş Victoria Eugenia, Ţibu Gavril şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Iaşi, reţinându-se, în esenţă, că bunurile imobile aparţinând contestatorilor au fost înstrăinate la licitaţia organizată în cadrul procedurii de executare silită cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 845 din Codul de procedură civilă (vechea numerotare, în prezent art. 846 din Codul de procedură civilă), în sensul că legea nu impune o limită minimă a preţului.

Împotriva acestei sentinţe, contestatorii au declarat apel în termenul legal, solicitând schimbarea în tot a hotărârii instanţei de fond şi admiterea contestaţiei la executare, susţinând că dispoziţiile art. 845 din Codul de procedură civilă trebuie corelate cu prevederile art. 1.660 şi 1.665 din Codul civil, instanţa având obligaţia de a verifica dacă preţul obţinut în urma licitaţiei este fictiv sau derizoriu, în condiţiile în care, în speţă, bunurile imobile au fost valorificate la preţuri situate cu mult sub nivelul valorii stabilite prin raportul de expertiză.

La termenul din 27 aprilie 2016, contestatorii au formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, urmărind pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă în aplicarea art. 845 alin. (9) din Codul de procedură civilă [actual art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă] instanţa are obligaţia de a verifica legalitatea unei vânzări la licitaţie în cadrul executării silite şi prin raportarea la dispoziţiile art. 1.660 şi art. 1.665 din Codul civil ori instanţele nu au acest drept, indiferent de raportul dintre valoarea de piaţă a bunului imobil şi preţul de adjudecare.”

Prin Încheierea de la 2 iunie 2016, Tribunalul Vaslui – Secţia civilă, învestit cu soluţionarea apelului, a admis cererea contestatorilor şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi suspendarea cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, până la pronunţarea hotărârii prealabile. V. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Raportat la dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, Tribunalul Vaslui a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, respectiv: a) existenţa unei cauze în curs de judecată în ultimă instanţă: cauza de faţă se află în faza apelului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 2.327 din 19 octombrie 2015 a Judecătoriei Vaslui, decizia ce urmează a fi pronunţată fiind definitivă; b) cauza se află în competenţa legală a unui complet al Tribunalului Vaslui învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, conform art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată: soluţionarea cauzei de către prima instanţă a depins în mare măsură de interpretarea dată dispoziţiilor art. 845 alin. (9) din Codul de procedură civilă, în sensul că acestea nu instituie nicio limită minimă a preţului de adjudecare a bunurilor imobile înstrăinate prin licitaţie publică; prin cererea de apel, apelanţii au criticat, în mod special, această interpretare, considerând că înstrăinarea imobilelor a fost nelegală prin prisma preţului de adjudecare derizoriu, aspect ce însă nu a fost analizat de către instanţa de executare; d) o chestiune de drept cu caracter de noutate şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu fi făcut obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare: chestiunea de drept sesizată nu a făcut obiectul unei jurisprudenţe constante, nici al unui recurs în interesul legii sau al unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, aşa cum rezultă din verificările efectuate. VI. Punctul de vedere al Completului de judecată

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului a reţinut, în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 207 din 15 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 iunie 2003, că textul de lege ce se solicită a fi interpretat de instanţa supremă nu impune de principiu o limită inferioară a preţului de adjudecare, în considerarea faptului că o competiţie corectă dintre 2 licitatori ar conduce la obţinerea unui preţ de adjudecare satisfăcător. Însă, realitatea a demonstrat că există şi situaţii în care concurenţa reală a fost afectată de intervenţia unor înţelegeri prealabile dintre ofertanţi care au condus la adjudecarea unor imobile la o valoare situată cu mult sub cea de piaţă, prejudiciind astfel interesele creditorilor şi debitorilor deopotrivă. Or, dacă din probele administrate în cauză ar rezulta indiciile unei fraude, respectiv că între licitatori nu a existat o competiţie reală, atunci instanţa ar putea analiza şi dacă preţul de adjudecare respectă condiţiile prevăzute de art. 1.660 din Codul civil (serios şi determinat) şi de art. 1.665 din Codul civil (să nu fie fictiv sau derizoriu), însă doar în aceste situaţii. În concluzie, instanţa de sesizare a opinat că dispoziţiile art. 845 alin. (9) din Codul de procedură civilă [actual 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă] nu interzic, de plano, instanţei judecătoreşti să verifice dacă preţul de adjudecare îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1.660 şi art. 1.665 din Codul civil, aceasta având posibilitatea de a aprecia cu privire la acest aspect în cazul în care contestatorul îl invocă, iar din cercetarea judecătorească reies indicii că preţul de adjudecare (situat cu mult sub valoarea pieţei) nu este rezultatul unei concurenţe corecte dintre ofertanţi. VII. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanţii (titularii cererii de sesizare) au arătat că se impune ca, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, Tribunalul Vaslui să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să dezlege o chestiune de drept, în legătură cu interpretarea şi aplicarea art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă, urmând a se lămuri dacă, în interpretarea şi aplicarea art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă, instanţele învestite cu verificarea legalităţii unor vânzări prin licitaţie publică, în legătură cu valoarea preţului de adjudecare, prin raportare la valoarea de circulaţie a bunului urmărit, sunt obligate fie să verifice condiţiile preţului prin raportare la prevederile art. 1.660 şi ale art. 1.665 din Codul civil, fie să facă o verificare a raportului dintre preţul de adjudecare şi valoarea reală a preţului sau instanţele nu au dreptul de a efectua această verificare, apreciind că textul de la art. 849 din Codul de procedură civilă nu permite instanţelor de judecată să evalueze raportul dintre preţul real al bunului şi valoarea la care s-a adjudecat. Totodată, au apreciat că prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă sunt îndeplinite, având în vedere că dosarul se află în ultima cale de atac în faţa unei instanţe şi această chestiune nu a făcut obiectul unei hotărâri de dezlegare a unei chestiuni de drept sau al unui recurs în interesul legii, prezentând caracter de noutate.

Intimatul adjudecatar a arătat că, din lecturarea motivelor invocate, ceea ce se cere practic nu este să se interpreteze textul de lege, ci să se adauge la textul de lege incident, în condiţiile în care, la art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă, se discută despre legalitatea vânzării raportat la a câta licitaţie se analizează, în speţă a III-a, dacă preţul de pornire este de cel puţin 50%, respectiv dacă sunt cel puţin 2 licitatori şi dacă s-a licitat la preţul cel mai mare. Prin solicitarea formulată se cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să adauge la acest text criterii de apreciere care ţin de vânzarea consensuală, ce nu se aplică în cauză. Totodată, a precizat că, la judecata cauzei în primă instanţă, s-a depus un extras din doctrina recentă, în care s-a opinat că nu sunt aplicabile dispoziţiile cu privire la vânzarea consensuală, în cazul vânzării silite. În ceea ce priveşte practica Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată, respectiv Cauza Kanala, aceasta priveşte o altă situaţie, diferită de cauza de faţă, ceea ce nu poate duce la concluzia că, în speţa dedusă judecăţii, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În concluzie, intimatul a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, problema fiind rezolvată de doctrină, modul de formulare a solicitării duce la o adăugire la lege, motiv pentru care a solicitat respingerea cererii. VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie şi punctul de vedere al Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Curţile de Apel nu au o jurisprudenţă în materie, neavând competenţa soluţionării unor astfel de litigii, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 107 1/C/2791/III-5/2016 din 16 august 2016, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită de către Tribunalul Vaslui.

O parte din jurisprudenţa judecătoriilor este în sensul că instanţa învestită cu verificarea legalităţii vânzării, conform art. 845 alin. (9) din Codul de procedură civilă, va examina şi caracterul real şi serios al preţului, dacă este invocat de partea interesată, aşa cum rezultă din practica judecătoriilor arondate Curţii de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Ploieşti. La nivelul instanţelor arondate Curţii de Apel Bucureşti există, însă, şi opinia că o asemenea analiză ar excede limitelor art. 845 alin. (9) din Codul de procedură civilă, deoarece aceasta este o normă specială, derogatorie de la dreptul comun.

Alte puncte de vedere rezultate din hotărârile înaintate sunt în sensul că instanţele trebuie să verifice dacă preţul este fictiv sau derizoriu, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Tribunalului Bistriţa-Năsăud, instanţele au dreptul să verifice legalitatea vânzărilor prin licitaţie publică, relativ la preţul de adjudecare (Judecătoria Brăila şi Judecătoria Botoşani) şi instanţele sunt obligate să verifice dacă preţul este fictiv sau derizoriu în raport cu prevederile art. 1.660 şi 1.665 din Codul civil (Judecătoria Dorohoi).

La nivelul instanţelor arondate Curţilor de Apel Bacău, Braşov, Cluj, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Alba Iulia, Constanţa, Craiova şi Timişoara nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti relevante în legătură cu problema de drept ce face obiectul sesizării. IX. Opinia specialiştilor

Institutul Naţional al Magistraturii a comunicat opinia exprimată de formatorii catedrei de drept civil şi drept procesual civil, după cum urmează: Chestiunea de drept relevată priveşte dreptul instanţei de executare de a analiza, în cadrul contestaţiei la executare, în aplicarea art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă, caracterul fictiv sau derizoriu al preţului de adjudecare şi existenţa unei conivenţe între licitatori de natură a denatura preţul de adjudecare. În ceea ce priveşte caracterul derizoriu al preţului de adjudecare, nu se poate face trimitere, în completare, la art. 1.665 alin. (2) din Codul civil, pentru următoarele motive: – textul art. 1.665 alin. (2) din Codul civil permite existenţa unei norme derogatorii (dacă, prin lege, nu se prevede altfel), care, în cazul analizat, este reprezentată de art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă; – art. 1.665 alin. (2) din Codul civil nu este aplicabil, întrucât, în ipoteza vânzării silite, nu se pune problema unui consimţământ al debitorului la vânzare; – însăşi norma procedurală, în cazul analizat, impune un preţ de pornire la licitaţie (50% din preţul de pornire al primei licitaţii), care, de la bun început, ar putea constitui un preţ derizoriu în raport cu valoarea bunului, dacă s-ar face aplicarea dispoziţiilor Codului civil, ceea ce ar conduce la înlăturarea normei procedurale; – preţul de adjudecare este rezultatul unei proceduri obiective, menite să asigure obţinerea pe baza concurenţei dintre licitatori a celui mai bun preţ la momentul vânzării silite; – dacă s-ar considera că dispoziţiile Codului civil se aplică în completare ar trebui recunoscută, în primul rând, executorului judecătoresc posibilitatea de a aprecia eventualul caracter derizoriu al preţului de adjudecare, tocmai pentru a nu efectua un act de executare anulabil, ceea ce ar determina, în acelaşi timp, încălcarea de către acesta a art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă. În ceea ce priveşte caracterul fictiv al preţului de adjudecare, de asemenea nu se poate face trimitere în completare la art. 1.665 alin. (1) din Codul civil, pentru următoarele motive: – nu se poate vorbi despre fictivitatea preţului de adjudecare, în sensul strict al Codului civil, întrucât acesta este obligatoriu a fi depus de către adjudecatar la dispoziţia executorului judecătoresc; – chiar dacă s-ar accepta o interpretare extensivă a fictivităţii în sensul de simulaţie a procedurii de licitaţie, nulitatea actelor de executare este conferită de fapt de încălcarea regulilor procedurale de efectuare a licitaţiei, ce impun existenţa unei concurenţe libere între licitatori, iar nu de caracterul fictiv al preţului în accepţiunea Codului civil. Dacă s-a făcut dovada existenţei unei conivenţe între licitatori de natură a denatura preţul de adjudecare, actele de executare sunt lovite de nulitate pentru încălcarea regulilor procedurale de efectuare a licitaţiei, independent dacă preţul de adjudecare este derizoriu sau nu în înţelesul Codului civil. În concluzie, dacă motivul contestaţiei la executare constă în nelegalitatea actelor de executare decurgând din existenţa unei conivenţe între licitatori de natură a denatura preţul de adjudecare, atunci instanţa de executare este obligată să procedeze la analiza acestuia şi, în măsura în care este găsit întemeiat, să admită contestaţia la executare, cu consecinţa aplicării sancţiunii nulităţii. Singur, caracterul derizoriu al preţului de adjudecare, în lipsa existenţei conivenţei menţionate, nu impune instanţei de executare o atare analiză.

Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, prin punctul de vedere înaintat, a arătat că, din lectura textelor incidente în cauză, rezultă faptul că ipoteza avută în discuţie este aceea a celei de-a treia licitaţii la care se prezintă cel puţin 2 licitatori şi nu doar unul singur, situaţie în care unica persoană care s-ar prezenta la licitaţie ar datora preţul de pornire al acestei licitaţii (50% din preţul de pornire al primei licitaţii, preţ care, potrivit art. 837 din Codul de procedură civilă raportat la art. 836 se stabileşte potrivit valorii de circulaţie a imobilului). Cu alte cuvinte, se pune întrebarea dacă, într-o situaţie în care, în cazul participării a cel puţin 2 licitatori la procedura de licitaţie publică şi a adjudecării bunului la „cel mai mare preţ oferit” (care nu are o limită inferioară stabilită legal), instanţele de judecată învestite cu verificarea legalităţii unor asemenea vânzări prin licitaţie publică sunt obligate să verifice dacă preţul este fictiv sau derizoriu în raport cu prevederile art. 1.660, respectiv 1.665 din Codul civil privind preţul serios şi preţul fictiv şi derizoriu, având posibilitatea să analizeze şi dacă adjudecatarul a consimţit să cumpere ori să obţină proprietatea bunului în mod speculativ, fără o reală contraprestaţie, ori instanţele nu au dreptul să verifice legalitatea vânzărilor prin licitaţie publică, în legătură cu valoarea preţului de adjudecare, indiferent de raportul dintre valoarea de piaţă a bunului imobil urmărit silit, vândut prin licitaţie publică, şi preţul de adjudecare. Opinia exprimată este aceea a recunoaşterii dreptului de control al instanţelor cu privire la legalitatea vânzărilor prin licitaţie în legătură cu valoarea preţului de adjudecare prin supunerea preţului de adjudecare unui examen al dispoziţiilor art. 1.660 şi art. 1.665 din Codul civil, fără a fi necesară dovada existenţei unei fraude din partea licitatorilor. Aşa cum rezultă şi din secţiunea a 4-a „Vânzarea la licitaţie publică” din Codul de procedură civilă (art. 829-856) este vorba tot de o „vânzare”, chiar dacă una în condiţiile speciale ale executării silite. Aşa fiind, se consideră că, dacă este perfect acceptabil faptul că, în cadrul executării silite, se plătesc, de regulă, preţuri mult mai avantajoase pentru bunurile care se dobândesc faţă de tranzacţiile liber consimţite, totuşi, aceste condiţii mai favorabile pentru adjudecatari nu trebuie să permită a se face tabula rasa cu toate regulile aplicabile vânzării. Mai mult decât atât, dacă scopul executării silite este, potrivit prevederilor art. 624 pct. 1 din Codul de procedură civilă, îndestularea creditorilor, este evident că există tot interesul pentru obţinerea unui preţ rezonabil în urma vânzării silite a bunurilor debitorului. În plus, dacă este vorba despre o vânzare cu o fizionomie aparte, este important de reţinut argumentul că, chiar dacă vânzarea este una silită, preţul trebuie să fie stabilit astfel încât să nu fie atât de disproporţionat în raport cu valoarea bunului, astfel încât să nu poată constitui obiect al obligaţiei cumpărătorului şi cauză suficientă a obligaţiei vânzătorului. X. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu s-a dispus efectuarea de verificări cu privire la identificarea unei practici în legătură cu problema de drept dedusă judecăţii, întrucât cererile având ca obiect „contestaţie la executare” nu intră în competenţa de soluţionare a instanţei supreme.

În urma verificărilor efectuate, s-a constatat că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale invocate prin încheierea de sesizare. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, se reţin următoarele:

Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută, aceea de a pronunţa o decizie interpretativă de principiu în scopul de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare la nivel naţional, se impune, în primul rând, evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanţelor care o generează, cât şi a condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de interpretare.

Aceasta presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condiţiilor prevăzute pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, condiţii extrase din dispoziţiile legale redate în cele ce urmează. Astfel:

Conform art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă, prin încheiere, se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.”

Analiza critică a textelor citate imprimă concluzia că atât art. 519 din Codul de procedură civilă, cât şi prima teză a art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă condiţionează admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor cerinţe cumulativ întrunite.

Între acestea se disting cele legate de necesitatea ca, prin sesizare, să fie dedusă spre interpretare o chestiune de drept nouă şi de lămurirea acesteia să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

Este necesar a se sublinia preponderent aceste două condiţii, întrucât celelalte aspecte de admisibilitate, legate de titularul sesizării, stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost promovată, lipsa soluţionării deja a problemei de drept printr-un alt mecanism de interpretare, sunt îndeplinite.

Cu privire la noutatea chestiunii de drept cu a cărei rezolvare de principiu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată, se reţin următoarele:

Evaluarea acestei condiţii revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a reţinut deja în decizii anterioare pronunţate în această materie.

În acest sens, evaluarea noutăţii chestiunii de drept presupune ca: – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra acesteia şi ca aceasta să nu facă deja obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare; – problema de drept să fie nouă, adică să derive dintr-o dispoziţie legală intrată recent în vigoare sau dintr-o dispoziţie legală mai veche a cărei aplicare frecventă să devină actuală recent ori la un moment dat, determinat de anumite realităţi sociale sau economice; – problema de drept să nu fi primit deja o anumită interpretare concretizată în jurisprudenţă, astfel încât să fie, de fapt, susceptibilă a fi tranşată în cadrul unui recurs în interesul legii – criteriu de evaluare a noutăţii care se suprapune parţial celui dintâi aflat în această enumerare.

Pentru a verifica îndeplinirea criteriilor care susţin condiţia noutăţii, se impune redarea conţinutului textului de lege, obiect al chestiunii de drept sesizate, respectiv art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă, cu denumirea marginală „efectuarea licitaţiei”, împreună cu alineatele precursoare: „(1) Vânzarea la licitaţie se face în mod public. Ea începe prin citirea de către executor a publicaţiei de vânzare şi a ofertelor primite până la acea dată. (2) Licitaţia se va ţine separat pentru fiecare imobil. (3) Dacă mai multe imobile înscrise în diferite cărţi funciare sunt grevate cu aceeaşi ipotecă sau imobilul este compus din mai multe parcele, executorul judecătoresc va putea dispune, la cererea debitorului sau a creditorului urmăritor, ca vânzarea să se facă în acelaşi timp pentru mai multe imobile sau separat pentru fiecare parcelă în parte. Executorul judecătoresc va putea dispune ca vânzarea să se facă separat pentru o parte determinată din imobil, după efectuarea operaţiunii de dezmembrare a imobilului în cartea funciară, dacă această parte nu este suficient individualizată. (4) În cazul când imobilele sau parcelele se vând separat, ordinea vânzării lor va fi arătată de debitor, iar în lipsa unei asemenea menţiuni, va fi stabilită de executor. (5) Executorul va oferi apoi spre vânzare imobilul, prin 3 strigări succesive, la intervale de timp care să permită opţiuni şi supralicitări, pornind de la preţul oferit care este mai mare decât cel la care s-a făcut evaluarea, potrivit art. 836 alin. (1), sau, în lipsa unei asemenea oferte, chiar de la acest preţ. (6) Dacă imobilul este grevat de vreun drept de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci, la primul termen de vânzare strigările vor începe de la preţul cel mai mare oferit sau, în lipsă, de la cel fixat în publicaţie, scăzut cu valoarea acestor drepturi socotită potrivit art. 837 alin. (2). (7) Dacă din cauza existenţei drepturilor arătate la alin. (6) nu s-a putut obţine un preţ suficient pentru acoperirea creanţelor ipotecare înscrise anterior, socotite după datele din cartea funciară, executorul judecătoresc va relua în aceeaşi zi licitaţia pentru vânzarea imobilului liber de acele drepturi; în acest caz, strigările vor începe de la preţul menţionat în publicaţia de vânzare, fără scăderea arătată la alin. (6). (8) În cazul în care nu este oferit nici preţul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea se va amâna la un alt termen, de cel mult 30 de zile, pentru care se va face o nouă publicaţie, în condiţiile art. 839, cu excepţia publicării anunţului într-un ziar de circulaţie naţională sau locală. La acest termen, licitaţia va începe de la preţul de 75% din preţul de pornire al primei licitaţii. Dacă nu se obţine preţul de începere a licitaţiei şi există cel puţin 2 licitatori, la acelaşi termen, bunul va fi vândut la cel mai mare preţ oferit, dar nu mai puţin de 30% din preţul de pornire al primei licitaţii. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de la care începe licitaţia. În conţinutul publicaţiei de vânzare întocmite pentru cel de-al doilea termen vor fi inserate, sub sancţiunea nulităţii, toate aceste menţiuni privind modul de stabilire a preţului de adjudecare a imobilului la al doilea termen. (9) Dacă nici la a doua licitaţie imobilul nu a fost adjudecat, la cererea creditorului, executorul judecătoresc va putea stabili o nouă licitaţie, în condiţiile prevăzute la alin. (8). La termenul stabilit la alin. (8), licitaţia va începe de la preţul de 50% din preţul de pornire al primei licitaţii. Dacă nu se obţine acest preţ şi există cel puţin 2 licitatori, bunul va fi vândut, la acest termen, la cel mai mare preţ oferit, chiar dacă acesta din urmă este mai mic decât valoarea creanţei ori a garanţiei. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de pornire al acestei licitaţii. În conţinutul publicaţiei de vânzare întocmite pentru cel de-al treilea termen vor fi inserate, sub sancţiunea nulităţii, toate aceste menţiuni privind modul de stabilire a preţului de adjudecare a imobilului la al treilea termen.”

Dispoziţiile art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă [fost art. 845 alin. (9) din Codul de procedură civilă, în numerotarea textelor în forma în vigoare a codului la data sesizării instanţei] nu prezintă o noutate legislativă în planul dreptului procesual referitor la efectuarea licitaţiei pentru adjudecarea bunului imobil urmărit în cadrul executării silite.

După aceleaşi principii, dispoziţiile art. 509 din Codul de procedură civilă de la 1865 stabileau că: „1. Licitaţia începe prin citirea de către executor a publicaţiei de vânzare şi a ofertelor primite până la acea dată. 2. Executorul va oferi spre vânzare imobilul, prin trei strigări succesive, la intervale de timp care sa permită opţiuni si supralicitări, pornind de la preţul oferit care este mai mare decât cel la care s-a făcut evaluarea potrivit art. 500 alin. 2 sau, în lipsa unei asemenea oferte, chiar de la acest preţ. 3. Dacă imobilul este grevat de vreun drept de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci, la primul termen de vânzare, strigările vor începe de la preţul cel mai mare oferit sau, în lipsa, de la cel fixat în publicaţie, scăzut cu valoarea acestor drepturi socotită potrivit art. 500 alin. 4. 4. Dacă din cauza existentei drepturilor arătate la alin. 3 nu s-a putut obţine un preţ suficient pentru acoperirea creanţelor ipotecare înscrise anterior, socotite după datele din cartea funciară, executorul judecătoresc va relua, în aceeaşi zi, licitaţia pentru vânzarea imobilului liber de acele drepturi; în acest caz, strigările vor începe de la preţul menţionat în publicaţia de vânzare, fără scăderea arătată în alin. 3. 5. În cazul în care nu este oferit nici preţul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea se va amâna la un alt termen, de cel mult 60 de zile, pentru, care se va face o noua publicaţie în condiţiile art. 504 alin. 3. La acest termen, licitaţia va începe de la preţul de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat. Dacă nu se obţine preţul de începere al licitaţiei, la acelaşi termen bunul va fi vândut la cel mai mare preţ oferit. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de la care începe licitaţia.”

Chiar dacă nu există o sinonimie perfectă a textelor de lege citate, se poate observa că cele două reglementări succesive dispun în mod similar asupra modului de desfăşurare a licitaţiei la un preţ redus faţă de cel la care s-a făcut evaluarea bunului supus executării silite.

Astfel, chestiunea de drept sesizată transcende în timp, în măsura în care ambele reglementări prevedeau posibilitatea ca bunul să fie adjudecat la ultima licitaţie, la un preţ mai mic decât valoarea de circulaţie a bunului urmărit, fiind comună în reglementările succesive problema dacă acest preţ ar putea sau nu să fie cenzurat pe cale judiciară din perspectiva caracterului său derizoriu.

Aşadar, chestiunea de drept supusă analizei nu este nouă, din perspectiva datei la care a intrat în vigoare sau a duratei reglementării, dar criteriul vechimii reglementării, aşa cum s-a subliniat, nu trebuie absolutizat.

Trebuie, însă, verificat dacă reglementarea în discuţie presupune o aplicare recentă, generată de un anumit context socioeconomic. Această cercetare trebuie demonstrată, în primul rând, prin verificarea existenţei deja a unei practici judiciare prin care normei supuse analizei să i se fi dat deja o interpretare şi aplicare, concretizată prin hotărâri judecătoreşti.

Or, verificarea jurisprudenţei permite constatarea că problema de drept generată de aplicarea dispoziţiilor legale evocate nu este recentă, existând o jurisprudenţă consistentă, pronunţată atât în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 509 alin. 5 din Codul de procedură civilă de la 1865, dar şi recent, potrivit noii reglementări, art. 846 alin. (9) – fost art. 845 alin. (9) – din noul Cod de procedură civilă.

Cu titlu de exemplu, o serie de hotărâri reflectă faptul că dispoziţia cuprinsă în art. 509 alin. 5 din Codul de procedură civilă de la 1865 a fost interpretată şi aplicată, chestiunea de drept în discuţie nefiind, aşadar, nouă: Decizia nr. 40 din 21 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă, irevocabilă; Decizia civilă nr. 3.334/R din 6 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 4.561/94/2010, irevocabilă; Decizia civilă nr. 1.024 din 11 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Arad, irevocabilă; Încheierea din 4 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Botoşani – Secţia civilă în Dosarul nr. 438/39/2015, definitivă şi irevocabilă; Sentinţa civilă nr. 7.545 din 27 mai 2010, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2.138/R din 14 iulie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă; Sentinţa civilă nr. 2.294 din 2 octombrie 2013, pronunţată de Judecătoria Câmpina în Dosarul nr. 2.927/204/2012, irevocabilă; Sentinţa civilă nr. 1.108 din 28 martie 2014 pronunţată de Judecătoria Câmpina în Dosarul nr. 356/204/2014; Decizia civilă nr. 552/2013 din 16 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 523/190/2012, irevocabilă; Sentinţa civilă nr. 9.554 din 19 decembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Brăila în Dosarul nr. 11.098/196/2011, irevocabilă; Decizia civilă nr. 38 din 24 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Vrancea în Dosarul nr. 13.204/231/2013, irevocabilă; Sentinţa civilă nr. 10 din 8 ianuarie 2015, pronunţată de Judecătoria Alexandria în Dosarul nr. 6.964/740/2014, irevocabilă prin Decizia nr. 66 din 10 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Teleorman; Sentinţa civilă nr. 5.760 din 5 noiembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 1.610/94/2014, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1.528/R din 20 octombrie 2015.

În aplicarea dispoziţiilor art. 846 alin. (9) – fost art. 845 alin. (9) – din Codul de procedură civilă, au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti, definitive, prin care se atestă, de asemenea, că problema de drept în dezbatere nu prezintă caracter de noutate în jurisprudenţă, respectiv: Decizia civilă nr. 282 din 17 iunie 2015, pronunţată de Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă în Dosarul nr. 11.283/236/2014, Sentinţa civilă nr. 2.371 din 11 aprilie 2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti – Secţia civilă în Dosarul nr. 19.773/302/2013, Decizia civilă nr. 38/A/2016 din 10 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia I civilă în Dosarul nr. 5.382/190/2014, Decizia civilă nr. 101/A din 3 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Botoşani în Dosarul nr. 8.679/193/2015, şi Sentinţa civilă nr. 2.327 din 19 octombrie 2015, pronunţată de Judecătoria Vaslui în Dosarul nr. 4.493/333/2015.

Se constată, în egală măsură, că jurisprudenţa la care s-a făcut referire nu este unanimă, fiind pronunţate atât hotărâri judecătoreşti prin care s-a statuat că pe calea contestaţiei la executare nu se poate examina caracterul derizoriu al preţului de adjudecare, deoarece vânzarea bunului prin executare silită nu poate fi analizată după regulile unei vânzări consensuale şi nici asimilată acesteia, dar şi hotărâri prin care s-a statuat că vânzarea silită poate fi cenzurată pe calea contestaţiei la executare, dacă preţul de adjudecare este cu mult mai mic decât valoarea rezultată din raportul de evaluare a bunului, deoarece, în acord cu specificul actului, acesteia trebuie să îi rămână aplicabile regulile de validitate din materia contractului de vânzare.

Aşadar, chestiunea de drept a cărei dezlegare se cere nu este nouă, nefiind îndeplinite criteriile care sunt de natură să caracterizeze noutatea problemei supuse dezbaterii, ca şi condiţie a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile. A admite contrariul reprezintă, în plus, acceptarea ideii că mecanismul de unificare reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă se suprapune necondiţionat celui al recursului în interesul legii, reglementat de art. 514 din Codul de procedură civilă, care, pe această cale, ar putea fi promovat chiar într-o cauză pendinte.

Dincolo de aceste consideraţii, nu este lipsită de relevanţă împrejurarea că prin Decizia nr. 207 din 15 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 iunie 2003, prin care a fost examinată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 510 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, Curtea Constituţională a statuat, în motivarea deciziei, că examenul dispoziţiei legale contestate nu poate scăpa din vedere raţiunea pentru care s-a impus reglementarea din art. 509 alin. 5 din acelaşi cod. Astfel, Curtea Constituţională a argumentat că legiuitorul nu a considerat necesar, în cazul existenţei mai multor ofertanţi, să instituie o limită inferioară a preţului de adjudecare, cel puţin pentru raţiunea că, în acest caz, există convingerea că, de principiu, concurenţa dintre aceştia este de natură să asigure adjudecarea la cel mai bun preţ oferit de competitori, existând premisa că preţul de adjudecare ar putea fi chiar şi mai mare decât preţul de pornire la licitaţiei. Aceste raţiuni se transpun egal în interpretarea art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă, legiuitorul statuând că, în cazul în care există 2 licitatori, va fi declarat adjudecatar licitatorul care oferă cel mai mare preţ, dar şi că acest preţ, cel mai mare, poate fi chiar mai mic decât valoarea garanţiei depuse pentru participarea la licitaţie.

Prin evocarea acestei decizii, devine încă o dată evident că problema de drept sesizată nu are caracter de noutate, fiind explicat în această decizie sensul interpretării dispoziţiei legale anterioare, ale cărei principii transcend intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Cu privire la condiţia ca de lămurirea chestiunii de drept cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, se reţin următoarele:

Procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea unei chestiuni de drept are o natură sui generis care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfăşurare, al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Chiar dacă dispoziţiile legale care reglementează materia executării silite se concretizează în norme de drept procesual, sesizarea pune în discuţie analiza validităţii actului de adjudecare la licitaţie publică a unui imobil, din perspectiva unor cerinţe de fond ale actului, aspecte care se repercutează asupra modului în care cauza va fi soluţionată pe fond.

Cu toate acestea, pentru a verifica dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie răspunde acestei condiţii, se impune titularului sesizării o cerinţă implicită, dedusă din interpretarea dispoziţiilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, titularul sesizării, instanţa de judecată care soluţionează litigiul în ultimă instanţă, trebuie să verifice din oficiu admisibilitatea sesizării, prezentând argumentele pentru care apreciază, între altele, că de dezlegarea chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Astfel, pe lângă punerea în dezbaterea părţilor cauzei a posibilităţii sau necesităţii formulării unei sesizări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, titularul acesteia va trebui să prezinte în actul de sesizare toate detaliile cauzei, de drept sau chiar de fapt, care să justifice aptitudinea chestiunii de drept evocate de a duce la rezolvarea fondului acelui litigiu.

Aceasta pentru că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate fi învestită cu dezlegarea unei chestiuni de drept pentru valorificarea deciziei într-un litigiu în care situaţia de fapt sau cauza acţiunii cu care instanţa este învestită nu sunt deplin lămurite prin sesizare.

În acest sens, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are a se pronunţa într-o interpretare de principiu a unei norme de drept dacă circumstanţele cauzei pentru care trebuie să dea acea interpretare nu sunt deplin clarificate.

De aceea, se impune o anumită claritate a sesizării, care să nu afecteze precizia analizei, pentru a exclude o interpretare dată pe tărâmul ipotezelor sau aparenţelor, de natură a