Decizia nr. 37/2016 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2461/1/2016 — chestiunea de drept: admisibilitatea acţiunii în constatare a raportului de muncă şi a efectelor acestuia pentru recunoaşterea jurisdicţională a tuturor drepturilor legale derivând din desfăşurarea raporturilor de muncă (raporturi încetate…

Prin Încheierea de şedinţă de la 21 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 7.726/99/2014, Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la admisibilitatea acţiunii în constatare a raportului de muncă şi a efectelor acestuia pentru recunoaşterea jurisdicţională a tuturor drepturilor legale derivând din desfăşurarea raporturilor de muncă (raporturi încetate anterior sesizării instanţei), pentru persoana fizică care a prestat muncă pentru şi sub autoritatea celeilalte părţi, în ipoteza neîndeplinirii de către părţi a obligaţiei de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă.

Solicitarea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 29 iunie 2016 cu nr. 2.461/1/2016. II. Temeiul juridic al sesizării

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii. „Art. 10. – Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu. […] Art. 16. – (1) Contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română. Obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului. Forma scrisă este obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului. (2) Anterior începerii activităţii, contractul individual de muncă se înregistrează în registrul general de evidenţă a salariaţilor, care se transmite inspectoratului teritorial de muncă. (3) Angajatorul este obligat ca, anterior începerii activităţii, să înmâneze salariatului un exemplar din contractul individual de muncă. (4) Munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă constituie vechime în muncă. […] Art. 56. – (1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: […] d) ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului individual de muncă, de la data la care nulitatea a fost constatată prin acordul părţilor sau prin hotărâre judecătorească definitivă; […] Art. 57. – (1) Nerespectarea oricăreia dintre condiţiile legale necesare pentru încheierea valabilă a contractului individual de muncă atrage nulitatea acestuia. (2) Constatarea nulităţii contractului individual de muncă produce efecte pentru viitor. (3) Nulitatea contractului individual de muncă poate fi acoperită prin îndeplinirea ulterioară a condiţiilor impuse de lege. (4) În situaţia în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabileşte drepturi sau obligaţii pentru salariaţi, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispoziţiile legale sau convenţionale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri. (5) Persoana care a prestat munca în temeiul unui contract individual de muncă nul are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu. (6) Constatarea nulităţii şi stabilirea, potrivit legii, a efectelor acesteia se pot face prin acordul părţilor. (7) Dacă părţile nu se înţeleg, nulitatea se pronunţă de către instanţa judecătorească.”

Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 62/2011. „Art. 211. – Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează: […] b) constatarea nulităţii unui contract individual de muncă poate fi cerută de părţi pe întreaga perioadă în care contractul respectiv se aplică. […]”.

Codul de procedură civilă „Art. 35. – Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.”

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului Art. 6 pct. 1 „Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. (…)” IV. Expunerea succintă a procesului

Prin Sentinţa civilă nr. 1.707/2015 din 10 iulie 2015, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă a admis acţiunea reclamantei, a constatat că raporturile de muncă derulate între părţile din prezenta cauză în perioada 15 august 2013 – 30 septembrie 2013 s-au desfăşurat în baza unui contract individual de muncă cu normă întreagă (8 ore/zi), cu un salariu lunar brut de 800 lei şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei drepturile salariale cuvenite pentru perioada 15 august 2013 – 30 septembrie 2013, să vireze la bugetele specializate ale statului contribuţiile obligatorii aferente contractului individual de muncă al reclamantei pentru perioada 15 august 2013 – 30 septembrie 2013 şi să plătească reclamantei o despăgubire egală cu indemnizaţia integrală de creştere a copilului în vârstă de până la 2 ani, stabilită cu luarea în considerare şi a drepturilor salariale acordate prin hotărâre, precum şi daune morale în cuantum de 3.500 euro, ce vor fi plătiţi la cursul BNR la data plăţii efective.

În motivare s-a reţinut că natura juridică a raporturilor dintre părţile prezentului dosar, rezultată din manifestarea exterioară a situaţiei de fapt supuse analizei, este calificată ca fiind specifică raporturilor de muncă, cu toate consecinţele juridice ce decurg din această situaţie, respectiv reţinerea perioadei ca vechime în muncă şi stagiu de cotizare prin obligarea pârâtei la plata contribuţiilor corespunzătoare la bugetele specializate ale statului. Totodată, s-au constatat îndeplinite condiţiile angajării răspunderii patrimoniale, respectiv fapta ilicită a angajatorului săvârşită în legătură cu munca salariatului, prejudiciul material cauzat patrimoniului salariatului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia angajatorului şi au fost identificate anumite criterii raportate la situaţia de fapt reţinută din probatoriul administrat, în raport de care s-a dispus obligarea pârâtei la plata unor daune morale.

Împotriva soluţiei adoptate de Tribunalul Iaşi a declarat apel pârâta, iar în cadrul soluţionării apelului instanţa de apel a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi suspendarea cauzei, în conformitate cu prevederile art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

Curtea de Apel Iaşi a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: – de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. 1 şi art. 57 alin. (5) şi (6) din Codul muncii, combinate cu art. 211 lit. b) din Legea nr. 62/2011, art. 35 din Codul de procedură civilă şi art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului depinde soluţionarea în fond a cauzei. Având în vedere că apelul exercitat vizează, în principal, posibilitatea reclamantei de a uza de procedura constatării jurisdicţionale a raportului de muncă pretins desfăşurat într-un interval determinat de timp şi a efectelor acestuia sub aspectul recunoaşterii tuturor drepturilor legale derivând din desfăşurarea raporturilor de muncă, în condiţiile negării totale a existenţei unui atari raport de muncă şi ţinând cont de caracterul devolutiv integral al apelului, soluţionarea căii de atac, aflate în competenţa prezentei instanţe, de ultim grad, depinde de dezlegarea ce se va da chestiunii de drept supuse procedurii hotărârii prealabile. În acest sens, încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la sesizarea instanţei prin exercitarea greşită a dreptului la acţiune atrage sancţiunea inadmisibilităţii, impediment procesual cu caracter absolut, guvernat de art. 246 alin. (1) şi art. 247 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Or, având în vedere caracterul subsidiar al acţiunii în constatare în raport cu acţiunea în realizare, s-a apreciat că soluţionarea apelului depinde prioritar de stabilirea naturii căii procesuale aflate la dispoziţia părţii pentru protecţia drepturilor pretinse prin acţiune, mai ales prin raportare la limitele decurgând din dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul muncii; – problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că, asupra acestei probleme, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre, astfel cum rezultă din studierea site-ului www.scj.ro, iar, la nivel naţional, s-a identificat jurisprudenţă izolată, respectiv Sentinţa civilă nr. 2.727 din 11 iunie 2012 a Tribunalului Gorj, Decizia civilă nr. 991/CM/29 octombrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa şi Sentinţa civilă nr. 991 din 19 aprilie 2013 a Tribunalului Galaţi; – problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 21 iunie 2016. VI. Punctul de vedere al completului de judecată

Dispoziţiile art. 10 din Codul muncii definesc contractul individual de muncă ca fiind „contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu”. Pentru încheierea legală şi valabilă a unui contract individual de muncă trebuie îndeplinite o serie de condiţii (comune încheierii oricărui contract): capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza. În plus, Codul muncii [art. 16 alin. (1) din Codul muncii] impune şi forma scrisă, condiţie esenţială şi specială pentru validitatea contractului individual de muncă, ce presupune îndeplinirea formalităţilor prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic nu se poate naşte în mod valabil.

Consecinţa nerespectării formei cerute pentru validitatea contractului individual de muncă atrage, din punct de vedere legal, nulitatea absolută a acestuia conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 57 alin. (1) din Codul muncii. În situaţia constatării nulităţii absolute a contractului individual de muncă, prin acordul părţilor sau prin hotărâre judecătorească definitivă, are loc încetarea de drept a contractului individual de muncă, conform art. 56 alin. (1) lit. b) din Codul muncii. În materia nulităţii contractului de muncă, dispoziţiile art. 57 alin. (3) din Codul muncii instituie, prin conţinutul lor, principiul nulităţii remediabile, stabilind regula salvgardării actului juridic prin îndeplinirea ulterioară a condiţiilor prevăzute de lege, încălcate la încheierea convenţiei. Totodată, specific dreptului muncii este faptul că nulitatea nu are caracter retroactiv. Textul art. 57 alin. (2) din Codul muncii consacră, în mod expres, principiul ce cârmuieşte regimul juridic al nulităţii: „Constatarea nulităţii contractului individual de muncă produce efecte pentru viitor”.

Edificatoare sunt în acest sens argumentele reţinute de Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 378 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 13 octombrie 2004, potrivit cărora „Curtea constată că art. 57 alin. (2) şi art. 283 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nu cuprind nicio dispoziţie potrivit căreia acestea ar putea fi aplicate cu efecte retroactive. Dimpotrivă, în art. 57 alin. (2) se precizează că efectele constatării nulităţii contractului individual de muncă se produc numai pentru viitor. Sub acest aspect, Curtea Constituţională observă că nu are nicio relevanţă dacă nulitatea este absolută sau relativă, deoarece, în niciun caz, nu pot fi anulate prestaţiile executate de părţi (prestarea muncii, plata salariului, alte drepturi şi obligaţii) pe durata existenţei contractului individual de muncă. De altfel, în alin. (1) al art. 57 se prevede că nulitatea contractului individual de muncă este atrasă de «nerespectarea oricăreia dintre condiţiile legale necesare pentru încheierea valabilă a acestuia».”

Contractul individual de muncă neîncheiat în formă scrisă, dar probat în existenţa sa juridică prin examinarea conţinutului obligaţional, este considerat valabil cât priveşte efectele pe care le produce. În realitate este vorba de un contract individual de muncă încheiat, contra legem, verbal, iar nu în scris, ceea ce înseamnă că acest contract există, potrivit voinţei părţilor, cu titlu de contract de muncă, dar lovit de nulitate absolută. Contrar aparenţelor – şi, poate, chiar potrivnic voinţei legiuitorului – un contract individual de muncă neîncheiat în formă scrisă, departe de a nu avea vreo relevanţă juridică, are, în fond, în ultimă analiză, practic aceleaşi efecte precum un contract individual de muncă încheiat în formă scrisă, iar acest lucru se întâmplă, după caz, fie până la constatarea nulităţii absolute a acestuia [de către părţi sau de către instanţa judecătorească potrivit art. 57 alin. (6) ori alin. (7) din Codul muncii], fie până la data când părţile au acoperit nulitatea, validând astfel contractul, prin încheierea sa în formă scrisă. Soluţia Codului muncii [art. 57 alin. (2)] este firească, fiind exclusă restituirea reciprocă a prestaţiilor, de vreme ce munca a fost prestată şi evident salarizată.

Ca urmare, se reţine că, în ipoteza neîncheierii contractului în formă scrisă, părţile au posibilitatea să realizeze această formalitate în mod voluntar, contractul validându-se retroactiv, sau pot, în temeiul art. 57 alin. (6), să constate şi să stabilească de comun acord efectele nulităţii. În condiţiile în care nu se poate realiza consensul părţilor, dispoziţiile art. 57 alin. (7) din Codul muncii stabilesc competenţa instanţei judecătoreşti în pronunţarea nulităţii contractului, însă sesizarea instanţei este condiţionată, sub aspect temporal, prin prevederile art. 211 lit. b) din Legea nr. 62/2011, de executarea în continuare a contractului de muncă. Condiţia restrictivă prevăzută de acest din urmă text nu poate fi extinsă şi pentru celelalte cereri vizând efectele juridice produse ale raportului de muncă, în condiţiile în care, ca normă specială, prevederea art. 211 lit. b) din Legea nr. 62/2011 este de strictă interpretare şi aplicare, pe de o parte, iar pe de altă parte chiar dispoziţiile art. 57 alin. (2) din Codul muncii stabilesc că sancţiunea nulităţii nu operează retroactiv.

În consecinţă, cererea vizând recunoaşterea jurisdicţională a efectelor raportului de muncă are autonomie procesuală, soluţia nefiind dependentă de instituţia procesuală a nulităţii, care va opera exclusiv pentru viitor. În dosarul ce a determinat prezenta sesizare, nulitatea absolută a contractului individual de muncă nu a fost cerută a fi constatată şi nici nu putea fi cerută câtă vreme contractul individual de muncă era încetat anterior declanşării procedurii judiciare.

În final, pornind de la ideea că încheierea în formă scrisă a contractului de muncă incumbă exclusiv angajatorului ca îndatorire legală, iar neîndeplinirea acestei obligaţii atrage nulitatea contractului, trebuie observat şi faptul că legiuitorul nu oferă un mecanism legal de recunoaştere şi valorificare a statutului de salariat pentru perioada desfăşurării unei activităţi fără forme legale.

În plus, sintagma „potrivit legii” din conţinutul art. 57 alin. (6) din Codul muncii nu este accesibilă în mod adecvat şi previzibilă, adică formulată cu atâta precizie încât să permită a concluziona că, în lipsa acordului angajatorului, salariatul poate, în temeiul art. 35 din Codul de procedură civilă, să solicite constatarea raporturilor de muncă şi a efectelor produse. Pe aceeaşi linie trebuie notate şi dispoziţiile alin. (7) al art. 57 din Codul muncii, conform cărora pe cale judecătorească poate fi constatată nulitatea contractului de muncă. Nu se face nicio menţiune cu privire la extinderea acestei căi şi în privinţa constatării raporturilor de muncă ori a efectelor acestuia. În acest context se impun a fi evidenţiate statuările Curţii Constituţionale cu privire la previzibilitatea şi claritatea legii, prin care aceste elemente sunt ridicate la nivel de „condiţie esenţială a calităţii şi constituţionalităţii normei juridice”, aşa cum rezultă din Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, respectiv din Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 15 ianuarie 2014.

Lipsa de previzibilitate şi claritate a Codului muncii sub aspectele analizate anterior trebuie circumstanţiată şi exigenţelor art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului. Or, în raport cu particularităţile de reglementare raportate la datele speţei, stabilirea cadrului procesual, inclusiv din perspectiva dreptului de acces la instanţă, în raport cu art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, presupune determinarea admisibilităţii cererii în constatarea raporturilor de muncă.

Din această perspectivă, opinia instanţei de sesizare este în sensul că acţiunea în constatarea existenţei raporturilor de muncă este singura cale procesuală deschisă părţii, în sensul art. 35 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care salariatul nu are deschisă o acţiune în realizarea tuturor drepturilor sale decurgând din munca prestată.

Complinirea cerinţei legale încălcate (în speţă, încheierea contractului în formă scrisă) nu poate fi subsumată acţiunii în realizare, în obligarea angajatorului, cu caracter retroactiv, la perfectarea legală a contractului. În acest sens, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de contract este recunoscută legal şi jurisprudenţial în materia vânzării- cumpărării, pe tărâm obligaţional, ca o executare în natură a dreptului de creanţă a uneia din părţi, a se vedea Decizia nr. 12/2015, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, în materia raporturilor de muncă, instanţa nu ar putea pronunţa o hotărâre cu efect retroactiv, de încheiere a contractului de muncă, suplinind cerinţa legală de formă, în condiţiile în care dreptul angajatului nu reprezintă doar un drept de creanţă în sensul art. 1.528 din Codul civil. Mai mult, în sensul prevederilor speciale de dreptul muncii, efectele produse în temeiul raportului juridic nul sunt recunoscute chiar cu acest titlu excepţional şi tocmai datorită acestei trăsături specifice a sancţiunii nulităţii şi nu pot fi subsumate unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract. Astfel, însăşi lipsa îndeplinirii cerinţei de validitate formală creează un efect juridic propriu, de sine stătător. În acest sens, „Persoana care a prestat munca în temeiul unui contract individual de muncă nul are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu” [art. 57 alin. (5) din Codul muncii]. În situaţia analizată, pronunţând hotărârea în constatarea raporturilor de muncă, instanţa nu încheie contractul individual de muncă în locul părţilor, ci verifică strict existenţa elementelor acestuia în înţelegerea părţilor şi, numai în măsura în care acestea se regăsesc, pronunţă hotărârea care să constate efectele produse de un contract individual de muncă nul, fără ca hotărârea de constatare să împrumute natura juridică a contractului individual de muncă.

Nici acţiunea în plata drepturilor salariale, subsumată dispoziţiilor art. 57 alin. (5) din Codul muncii, chiar în accepţiunea extinsă a salariului (contravaloarea muncii şi plata contribuţiilor obligatorii) ca acţiune în realizare, în obligaţie de a da, nu poate fi apreciată ca înlăturând aplicabilitatea prevederilor art. 35 din Codul de procedură civilă. Pe de o parte, instituirea în sarcina beneficiarului muncii a unei obligaţii de a da nu echivalează, din punct de vedere substanţial, cu recunoaşterea tuturor efectelor decurgând din prestarea muncii, în sens legal (de exemplu, vechimea în specialitate), iar, pe de altă parte, însăşi statuarea jurisdicţională asupra unei astfel de pretenţii presupune stabilirea prealabilă a naturii raporturilor juridice dintre părţi şi a titlului (cauzei juridice) în baza căruia pârâtul este ţinut la plată, ceea ce echivalează chiar cu constatarea raporturilor juridice specifice, de dreptul muncii. De altfel, în practică, cererea în plata drepturilor salariale este accesorie cererii principale vizând constatarea raporturilor de muncă desfăşurate.

În condiţiile în care raporturile juridice sunt deja executate şi încetate la data sesizării instanţei, dar producând efecte continue în alte raporturi juridice conexe (asigurări de sănătate, asigurări sociale, drepturi de şomaj etc.), dreptul de acces al persoanei la instanţă, în sensul art. 6 din Convenţie, trebuie recunoscut în condiţiile art. 35 din Codul de procedură civilă şi întreg cadrul procesual, inclusiv sub aspect probatoriu, trebuie să fie guvernat de tipicul acestei acţiuni şi desprins de limitele probaţiunii, ce decurg din art. 16 alin. (1) din Codul muncii, întrucât însăşi cauza juridică a acţiunii, în sens larg, se întemeiază pe neîndeplinirea cerinţei ad validitatem pentru încheierea legală a contractului de muncă. Ca atare, opinia instanţei de sesizare este în sensul că persoana fizică care a prestat muncă pentru şi sub autoritatea celeilalte părţi are deschisă calea acţiunii în constatarea raportului de muncă şi implicit a efectelor produse de un contract de muncă nul. Raţiunea care stă la baza acestei orientări o constituie, pe de o parte, interesul public ce s-a urmărit a fi protejat prin normele art. 16 alin. (1) şi art. 57 alin. (5) din Codul muncii, şi anume protecţia socială a muncii, consacrată cu titlu de obligaţie în sarcina statului prin Constituţia României (art. 41), astfel încât această obligaţie să nu rămână pur formală şi iluzorie; pe de altă parte, se impune a se sublinia şi respectarea principiului accesului la instanţă, consacrat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. VII. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Cu privire la chestiunea de drept în discuţie, apelanta- pârâtă a arătat că soluţia corectă este aceea că o asemenea acţiune ar fi inadmisibilă. Susţine că prin modificările legislative s-a dorit creşterea rolului angajatului în încheierea contractului individual de muncă. Condiţia încheierii contractului de muncă în formă scrisă a fost completată şi de obligaţia înregistrării contractului individual de muncă. S-a apreciat că, în contextul ansamblului de noi reglementări în materie, nu pot fi credibile susţinerile angajaţilor care afirmă nesemnarea contractelor de muncă şi prestarea de muncă „la negru” din neştiinţă, perioade îndelungate, atitudinea lor fiind mai degrabă de acceptare a acestei situaţii şi de complicitate cu angajatorul, în scopul eludării dispoziţiilor legale referitoare la obligaţia plăţii impozitelor şi taxelor aferente unui contract individual de muncă, conduită pe care dispoziţiile actuale ale Codului muncii o sancţionează, conform prevederilor art. 57 alin. (5) din acelaşi act normativ. Apelanta-pârâtă a concluzionat că nu există o îngrădire a liberului acces la justiţie al angajatului, din perspectiva dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, întrucât prin ansamblul de reglementări instituite cu ocazia modificării art. 16 alin. (1) din Codul muncii există instrumente suficiente şi rezonabile pentru respectarea acestor dispoziţii, la îndemâna oricărui angajat diligent şi responsabil.

Intimata-reclamantă a susţinut că, în prezenta cauză, nu se poate vorbi de neîndeplinirea „de către părţi” a obligaţiei de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă, întrucât această obligaţie este în sarcina angajatorului. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 57 alin. (5) s-a apreciat că existenţa nulităţii, în principiu, nu face imposibilă validitatea actului juridic. Cu alte cuvinte, dacă prin anularea actului juridic ar urma să sufere un prejudiciu nu partea vinovată de cauza de nulitate, ci partea care a căzut victimă acţiunilor ilicite ale părţii cocontractante, cea mai potrivită şi mai eficientă formă de reparare a acestui prejudiciu este tocmai menţinerea ca valabil a actului juridic. S-a mai arătat că o acţiune în constatarea existenţei unui raport juridic de muncă, promovată de o persoană fizică ce pretinde că a fost angajat, salariat, în contradictoriu cu o altă persoană indicată ca angajator, este o acţiune ce poate fi calificată ca fiind un conflict de muncă, în sensul dispoziţiilor art. 266 din Codul muncii. Aşadar, o asemenea acţiune se circumscrie scopului şi totodată obiectului jurisdicţiei muncii, opinia fiind, în consecinţă, aceea a existenţei în prezenta cauză, cu toate particularităţile sale (inclusiv faptul că probele administrate au creat deja convingerea unei instanţe care a pronunţat o primă hotărâre judecătorească), a posibilităţii de constatare a raporturilor juridice de muncă şi a consecinţelor legale ce decurg din desfăşurarea acestor raporturi, pe calea unei acţiuni în constatare. VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie şi punctul de vedere al Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 976/C/2687/III-5/2016 din 25 august 2016, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică practică judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizării Curţii de Apel Iaşi.

Curţile de Apel Timişoara, Ploieşti şi Suceava au învederat că nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti pronunţate cu privire la această chestiune de drept şi nu au exprimat un punct de vedere în sensul celor solicitate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Practica judiciară a Curţii de Apel Piteşti în această materie este în sensul constatării faptului că între părţi există contract de muncă în sensul de „negotium” şi al obligării pârâţilor la încheierea contractului individual de muncă în formă scrisă pentru respectiva perioadă de timp, precum şi la plata drepturilor băneşti aferente, însă au fost ataşate hotărâri pronunţate anterior modificării art. 16 din Codul muncii prin Legea nr. 40/2011.

Practica Curţii de Apel Craiova este în sensul respingerii unor astfel de acţiuni, dată fiind condiţia ad validitatem a formei scrise a contractului individual de muncă.

Punctul de vedere exprimat de judecătorii Curţii de Apel Galaţi – Secţia pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale este în sensul că, în situaţia în care nu s-a încheiat un contract individual de muncă în formă scrisă, partea nu are deschisă acţiunea în constatarea raporturilor de muncă. Persoana care a prestat activitate pentru şi sub autoritatea celeilalte părţi are posibilitatea de a se adresa instanţei cu o acţiune în răspundere delictuală (întemeiată pe dreptul civil, şi nu pe dreptul muncii) pentru a obţine despăgubiri pentru prejudiciul suferit de la persoana pentru care a prestat activitate, pentru neîndeplinirea obligaţiei de a încheia contractul de muncă.

Curtea de Apel Bacău a învederat în esenţă că, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 16 alin. (1) din Codul muncii, forma scrisă a contractului individual de muncă este cerută ad validitatem.

La nivelul Curţii de Apel Oradea şi al instanţelor din circumscripţie nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti privind constatarea pe cale judiciară a existenţei raportului de muncă şi a efectelor acestuia, însă opinia exprimată de judecătorii Tribunalul Bihor – Secţia I civilă este în sensul că persoana fizică care a prestat munca pentru şi sub autoritatea celeilalte părţi are deschisă calea acţiunii în constatarea raportului de muncă şi a efectelor acestuia pentru recunoaşterea jurisdicţională a tuturor drepturilor legale derivând din desfăşurarea raporturilor de muncă.

Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat că, la nivelul Tribunalului Harghita, s-a aflat pe rol o cauză, în care, printre altele, a fost abordată şi problema prestării muncii de către o persoană fizică fără încheierea unui contract individual de muncă în formă scrisă, iar opinia completului care a soluţionat cauza este în sensul admiterii acţiunii în constatarea raportului de muncă şi a efectelor acestuia.

În practica Secţiei a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a Curţii de Apel Bucureşti s-a considerat în mod constant că şi după încetarea raporturilor dintre părţi persoana care a prestat munca se poate adresa instanţei cu o acţiune având ca scop verificarea existenţei raportului juridic şi a întrunirii elementelor care caracterizează raportul de muncă, însă persoana care a prestat munca în baza unui contract de muncă nul nu va putea obţine recunoaşterea jurisdicţională a tuturor drepturilor legale derivând din desfăşurarea raporturilor de muncă, anterior încetate, ci doar remunerarea muncii prestate, dacă aceasta nu a fost plătită, în condiţiile prevăzute de art. 57 alin. (5) din Codul muncii. Stabilirea efectelor nulităţii prin acordul părţilor se poate face, conform art. 57 alin. (6) din Codul muncii, numai potrivit legii.

La nivelul Secţiei I civile a Curţii de Apel Constanţa s-a învederat că nu s-a conturat o opinie unanimă asupra acestei probleme de drept, fiind ataşate două hotărâri potrivit cărora, ulterior modificării art. 16 din Codul muncii, contractul individual de muncă nu poate fi încheiat în mod valabil decât în scris.

Curtea de Apel Braşov a arătat că, la nivelul Tribunalului Braşov, opinia majoritară a judecătorilor Secţiei I civile a acestei instanţe este în sensul inadmisibilităţii unei astfel de acţiuni, menţionând că există şi opinii contrare, însă nu a fost identificată practică judiciară în acest sens.

Tribunalul Cluj a comunicat că s-au identificat două cauze vizând problema de drept menţionată, soluţia fiind în sensul obligării societăţii pârâte, în temeiul art. 57 alin. (5) din Codul muncii, la plata către reclamant a remuneraţiei corespunzătoare perioadei lucrate în serviciul pârâtei. S-a apreciat, însă, că perioada pe durata căreia reclamanta a prestat activitate la societatea pârâtă nu constituie vechime în muncă şi că nu se poate dispune obligarea societăţii pârâte la plata contribuţiilor către bugetul asigurărilor sociale cât timp sumele acordate cu titlu de remuneraţie nu au caracter salarial. Tribunalul Maramureş a comunicat că practica instanţei este în sensul că partea interesată are deschisă calea acţiunii în instanţă, o astfel de cerere neputând fi considerată inadmisibilă, art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului garantând dreptul de acces la instanţă. Tribunal Sălaj a învederat că persoana fizică care a prestat munca pentru şi sub autoritatea celeilalte părţi fără a avea încheiat cu contract individual de muncă în formă scrisă nu are deschisă calea acţiunii în constatarea raporturilor de muncă şi a efectelor acestuia. La nivelul Curţii de Apel Cluj nu a fost identificată practică judiciară cu privire la problema de drept care face obiectul sesizării, Curtea comunicând, însă, hotărâri în cuprinsul cărora sunt analizate dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul muncii şi consecinţele nerespectării obligaţiei legale de încheiere a contractului de muncă în formă scrisă. Concluzia la care s-a ajuns prin aceste hotărâri judecătoreşti este aceea că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 40/2011, forma scrisă a contractului de muncă este obligatorie pentru încheierea valabilă a acestuia, prin Legea nr. 40/2011 fiind aduse modificări de esenţă şi în materie de probaţiune.

Punctul de vedere exprimat de judecătorii de la Secţia I civilă din cadrul Tribunalului Hunedoara din circumscripţia Curţii de Apel Alba Iulia a fost în sensul că persoana fizică care a prestat muncă pentru şi sub autoritatea celeilalte părţi nu are deschisă calea acţiunii în constatarea raportului de muncă şi a efectelor acestuia pentru recunoaşterea jurisdicţională a tuturor drepturilor legale derivând din desfăşurarea raporturilor de muncă (raporturi încetate anterior sesizării instanţei). IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă cu privire la problema de drept dedusă judecăţii.

Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011, a constatat că dispoziţiile art. I pct. 2 referitor la art. 16 alin. (1), pct. 9 referitor la art. 31 alin. (1), pct. 25, pct. 37 referitor la art. 72 alin. (5), pct. 40 referitor la art. 79 alin. (4), pct. 51 referitor la art. 94 alin. (2), pct. 52, 66, 70, 75, 78, 84 şi art. II alin. (1) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, precum şi legea în ansamblul său sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Prin Decizia nr. 662 din 17 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 28 iulie 2011, Curtea Constituţională a României a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 276 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, iar prin Decizia nr. 378 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 13 octombrie 2004, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (2), art. 77 şi art. 283 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 29 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007, în Cauza Caracas împotriva României (Cererea nr. 78.037/01), a statuat că „art. 6 alin. 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă sa ia cunoştinţă de orice cerere relativă la drepturi şi obligaţii cu caracter civil (Golder împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1975). Cu certitudine, dreptul de acces la instanţă nu este absolut. El poate permite limitări admise implicit, deoarece el cere prin însăşi natura sa o reglementare de către stat. În elaborarea unei asemenea reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, limitările aduse nu trebuie să restrângă accesul la instanţă acordat individului de o asemenea manieră încât dreptul să fie încălcat în însăşi substanţa sa. În plus, aceste limitări nu se conciliază cu art. 6 alin. 1 decât dacă urmăresc un scop legitim şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat”. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, iar, pe fondul cauzei, s-a apreciat că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 57 alin. (5) şi (6) din Codul muncii combinat cu art. 211 lit. b) din Legea nr. 62/2011, art. 35 din Codul de procedură civilă şi art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, în ipoteza neîndeplinirii de către părţi a obligaţiei de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă, persoana fizică care a prestat muncă pentru şi sub autoritatea celeilalte părţi are deschisă calea acţiunii în constatarea raportului de muncă şi a efectelor acestuia şi în situaţia în care respectivul raport de muncă a încetat anterior sesizării instanţei.” XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile au fost instituite mai multe condiţii de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ şi care pot fi enunţate astfel: 1. existenţa unei cauze în curs de judecată, aflată în ultimă instanţă; 2. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; 3. soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; 4. chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; 5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele două condiţii sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet din cadrul Curţii de Apel Iaşi, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 208, raportat la art. 214 din Legea nr. 62/2011, art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Astfel, Curtea de Apel Iaşi este legal învestită cu soluţionarea unui apel într-o cauză în care se solicită recunoaşterea existenţei unui raport juridic derulat în baza unui contract de muncă ce nu a fost încheiat în formă scrisă. Litigiul are natura unui conflict de muncă, ceea ce conferă competenţă exclusivă, în primă instanţă, tribunalului, hotărârile pronunţate de tribunal fiind supuse numai apelului, conform art. 214 din Legea nr. 62/2011.

În ceea ce priveşte cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, în aparenţă, motivele de apel nu supun devoluţiei, în calea de atac, problema sesizată de instanţa de trimitere, respectiv aceea a admisibilităţii acţiunii în recunoaşterea unui raport juridic de muncă şi a efectelor acestuia. Instanţa de trimitere apreciază însă că, ţinând cont de caracterul devolutiv integral al apelului, soluţionarea acestuia depinde prioritar de stabilirea naturii căii procesuale aflate la dispoziţia părţii pentru protecţia drepturilor pretinse prin acţiune, mai ales prin raportare la limitele decurgând din dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul muncii. Apreciază că, în condiţiile în care legiuitorul nu oferă un mecanism legal de recunoaştere şi valorificare a statutului de salariat pe perioada desfăşurării unei activităţi fără forme legale, are a verifica încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la sesizarea instanţei, prin exercitarea greşită a dreptului la acţiune, având în vedere caracterul subsidiar al acţiunii în constatare în raport cu acţiunea în realizare. Această împrejurare ar putea atrage sancţiunea inadmisibilităţii, impediment procesual cu caracter absolut, guvernat de art. 246 alin. (1) şi art. 247 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ce urmează a fi analizat inclusiv din perspectiva dreptului de acces la instanţă, în raport cu art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Din aceste considerente ale încheierii de sesizare rezultă că, deşi apelul vizează aspecte de fond, instanţa de apel consideră că se impune a verifica din oficiu şi cu prioritate admisibilitatea unei astfel de acţiuni. În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015 etc.), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut, în mod constant, că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii. Prin urmare, chiar dacă se apreciază că admisibilitatea unei astfel de acţiuni este privită din perspectiva căii procesuale deschise la organul jurisdicţional, şi nu ca o condiţie de fond a exercitării acţiunii referitoare la identificarea unui temei de drept substanţial, ea poate constitui obiect al mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, chiar dacă problema admisibilităţii acţiunii nu pare a fi fost analizată de instanţa de fond şi nici nu constituie obiect al criticilor din cererea de apel, instanţa de apel poate invoca din oficiu o astfel de chestiune, astfel că problema de drept invocată are legătură cu stabilirea cadrului procesual.

De asemenea este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării în condiţiile în care examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, însă analiza deciziilor pronunţate oferă indicii referitoare la pronunţarea unor soluţii contrare, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare.

Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau ca această problemă să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat, cu efecte erga omnes, problema care constituie obiect al sesizării. Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind declanşarea procedurii hotărârii prealabile.

Pe fondul cauzei, examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, se reţin următoarele: Sesizarea a fost formulată într-un litigiu în care reclamanta solicită să se constate că, deşi părţile nu au încheiat contractul individual de muncă în formă scrisă, a derulat un raport juridic de muncă cu entitatea pârâtă şi cere să i se recunoască drepturile legale derivând din desfăşurarea acestuia.

Instanţa de trimitere întreabă dacă, în condiţiile în care nerespectarea formei scrise a contractului individual de muncă prevăzută ad validitatem [art. 16 alin. (1) din Codul muncii] atrage sancţiunea nulităţii (potrivit art. 57 din Codul muncii), ce nu poate fi invocată decât pe perioada în care contractul respectiv se aplică [art. 211 lit. b) din Legea nr. 62/2011], este posibil ca, în considerarea dreptului de acces la instanţă (conform art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului), să îi fie recunoscută salariatului vocaţia ca, pe calea acţiunii reglementate de art. 35 din Codul de procedură civilă, să obţină constatarea existenţei raportului de muncă şi a efectelor acestuia pentru recunoaşterea jurisdicţională a tuturor drepturilor legale derivând din desfăşurarea raporturilor de muncă (raporturi încetate anterior sesizării instanţei).

Se reţine că, spre deosebire de textul de lege aplicabil anterior adoptării Legii nr. 40/2011 de modificare a Codului muncii, care dispunea în cuprinsul art. 16 alin. (1) că forma scrisă a contractului individual de muncă este cerută ad probationem, după modificare, forma scrisă a contractului individual de muncă este solicitată ad validitatem. Este evident că scopul legiferării a fost acela de a limita desfăşurarea muncii nefiscalizate – „la negru” -, oferind astfel garanţii salariatului că, pentru munca sa, va beneficia de toate drepturile ce îi sunt recunoscute de lege în această calitate. În legătură cu această modificare legislativă, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a arătat că „încheierea în formă scrisă a contractului de muncă este justificată de combaterea unor practici ale angajatorilor prin care, profitând de faptul că forma scrisă a contractului de muncă era doar un instrumentum probationis, se sustrăgeau de la plata impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat sau bugetului asigurărilor sociale de stat datorate prin efectul încheierii contractului de muncă. O atare conduită se reflecta negativ şi în planul protecţiei sociale a angajatului care nu beneficia de stagiu de cotizare pentru perioadele lucrate neînregistrate de către angajator la autorităţile competente şi nici de asigurare de sănătate sau socială.” (Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011). „Încadrarea în muncă doar cu forme legale, pe baza unor contracte individuale de muncă, asigură atât cunoaşterea, cât şi exercitarea obligaţiilor legale ce le re