Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016

Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din data de 25 noiembrie 2015 în Dosarul nr. 796/117/2015*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la solicitarea recurenţilor – reclamanţi, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă, în vederea eliberării certificatului de atestare a stadiului realizării construcţiei prevăzut de dispoziţiile art. 36 alin. (3) lit. a) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicare 2, forma în vigoare la data de 15 iulie 2014, şi ale art. 98 alin. (3) lit. a) din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, necesar pentru înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate pe stadiu de execuţie, are relevanţă statutul construcţiei de construcţie nefinalizată ca urmare a nerespectării întocmai a autorizaţiei de construire, respectiv dacă existenţa unor neconcordanţe între lucrările de construire efectiv realizate şi autorizaţia de construire constituie o piedică absolută pentru emiterea certificatului de atestare a stadiului realizării construcţiei şi, deci, împiedică înscrierea în cartea funciară pe stadiu de execuţie a construcţiei ce are statut de construcţie nefinalizată, chiar şi cu privire la stadiile de execuţie ce corespund integral autorizaţiei de construire emise. II. Expunerea succintă a procesului

Starea de fapt dedusă judecăţii vizează Cererea nr. 250.526 din 15 iulie 2014 prin care recurenţii – reclamanţi B.P. şi B.C.C. au solicitat pârâtului primarul municipiului Cluj-Napoca eliberarea certificatului de atestare a stadiului realizării construcţiei cu privire la construcţia edificată de aceştia în baza Autorizaţiei de construire nr. 255 din 10 martie 2005 – casă familială D + P + E + M în municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj, fiindu-le necesar pentru înscrierea în cartea funciară pe stadiu de execuţie a lucrărilor.

La data de 21 ianuarie 2014 s-a întocmit un proces-verbal de constatare a stadiului lucrărilor prin care s-a constatat că lucrările sunt terminate, dar nu a fost respectată autorizaţia de construire.

Ulterior, la data de 26 august 2014, prin Adresa nr. 298.012/43/2014, s-a răspuns reclamanţilor că, în urma verificărilor, s-a constatat că lucrările nu respectă documentaţia tehnică vizată spre neschimbare care a stat la baza eliberării Autorizaţiei de construire nr. 255 din 10 martie 2005, în legătură cu: amplasarea pe parcelă şi distanţele faţă de limitele est şi sud ale proprietăţii; regimul de înălţime este D + P + 2E + M şi nu D + P + E + M; suprafaţa construită, desfăşurată şi utilă; faţadele N, S.E, V – număr de goluri/uşi, ferestre, scări exterioare de acces, compartimentările interioare şi funcţiunile.

În aceste condiţii, construcţia fiind finalizată, însă nefiind respectată documentaţia tehnică, s-a apreciat că nu se poate emite certificatul de atestare a stadiului construcţiei solicitat.

Prin acţiunea formulată la data de 25 februarie 2015, reclamanţii B.P. şi B.C.C., în contradictoriu cu pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca, au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate refuzul nejustificat al pârâtului de a elibera certificatul de atestare a stadiului realizării construcţiei şi, în consecinţă, să fie obligat pârâtul la eliberarea actului solicitat.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.862 din 2 iunie 2015 a Tribunalului Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, pronunţată în Dosarul nr. 796/117/2015, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţi, prima instanţă apreciind că acest certificat nu se poate emite în orice situaţie, ci doar în cazul în care există o construcţie edificată autorizat, respectiv cu respectarea autorizaţiei de construire. S-a mai reţinut că certificatul de atestare a stadiului realizării construcţiei emis de primarul unităţii administrativ- teritoriale despre care se face vorbire la art. 36 alin. (3) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicare 2, forma în vigoare la data de 15 iulie 2014, nu priveşte construcţiile neautorizate sau pe cele executate cu încălcarea autorizaţiei, deoarece acest text de lege nu constituie o excepţie de la regula potrivit căreia dreptul de proprietate asupra construcţiilor se înscrie în cartea funciară în baza autorizaţiei de construire şi a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, iar în cursul soluţionării căii de atac aceştia au formulat cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea din data de 25 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 796/117/2015*, Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motivat de următoarele:

Competenţa de a se pronunţa asupra chestiunii de drept aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar nu unei alte autorităţi, întrucât nu ţine de constituţionalitatea textului de lege sau de compatibilitatea acestuia cu dreptul comunitar, astfel că prima condiţie prevăzută de dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă apare ca fiind îndeplinită.

S-a apreciat că şi celelalte condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, având în vedere că: este vorba despre un proces început după data de 15 februarie 2013, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 25 februarie 2015; în speţă, formularea sesizării a fost solicitată completului de recurs, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; s-a constatat existenţa rolului preventiv, de preîntâmpinare a practicii neunitare; s-a apreciat că este o problemă nouă, reală şi dificilă de drept, iar textul de lege supus interpretării nu este formulat în termeni clari, suficienţi şi previzibili; problema de drept este una punctuală, de drept material, de care depinde soluţionarea cauzei.

Completul de judecată al Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a arătat că nu a identificat existenţa unei practici neunitare asupra chestiunii de drept şi că nu există o practică unitară la nivelul instanţei supreme cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În opinia recurenţilor-reclamanţi B.P. şi B.C.C. – cei care au formulat solicitarea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile -, interpretarea dată textelor legale de către instanţa de fond sau de către pârât nu poate fi primită întrucât reprezintă o adăugare la lege, o interpretare eronată a dispoziţiilor legale şi o nesocotire a naturii, caracterului şi rolului certificatului de atestare a stadiului realizării construcţiei, precum şi o nesocotire a rolului cărţii funciare.

Au apreciat că, potrivit art. 36 alin. (3) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicare 2, forma în vigoare la data de 15 iulie 2014, legiuitorul permite în mod expres intabularea dreptului de proprietate asupra unei construcţii nefinalizate, pe stadiile de execuţie ale acesteia, arătând care sunt actele necesare pentru înscrierea în cartea funciară.

Prin certificatul de atestare a stadiului realizării construcţiei, autoritatea locală este chemată să constate o stare de fapt, nu să stabilească dreptul de proprietate sau să decidă asupra aspectelor care ţin de contenciosul administrativ. În cazul în care nu sunt respectate în totalitate prevederile autorizaţiei de construire, lucrarea este considerată nefinalizată, potrivit prevederilor art. 37 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicare 2, cu modificările şi completările ulterioare, iar sancţiunile pentru aceasta sunt cele prevăzute de legislaţia în construcţii. Dar aceste sancţiuni care s-ar putea aplica în cazul nerespectării întocmai a autorizaţiei de construire nu au legătură şi nu afectează dreptul proprietarului de a cere autorităţii locale să constate starea imobilului şi să emită certificatul de atestare a stadiului realizării construcţiei.

În cazul în care se constată că lucrarea nu corespunde în totalitate cu prevederile autorizaţiei de construire, certificatul de atestare a stadiului realizării construcţiei poate privi stadiile de execuţie ce respectă autorizaţia de construire, putându-se menţiona sau nu şi aspectele de neconformitate. Nimic nu împiedică autoritatea locală să ateste doar stadiile construcţiei care respectă autorizaţia de construire, putându-se menţiona, pentru claritate, şi care sunt lucrările executate, dar care nu respectă autorizaţia de construire. Eventualele menţiuni cuprinse în certificatul de atestare a stadiului realizării construcţiei sau în procesul-verbal de constatare a stadiului lucrărilor vor putea fi cunoscute de terţii care vor studia cartea funciară a imobilului, potrivit art. 883 din Codul civil.

Potrivit art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, republicare 2, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot fi intabulate în cartea funciară drept construcţii finalizate acele construcţii care s-au executat fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea autorizaţiei de construire ori cele la care nu s-a efectuat recepţia la terminarea lucrărilor.

Prin urmare, consecinţa nerespectării autorizaţiei de construire este faptul că nu poate fi intabulată construcţia în cartea funciară drept construcţie finalizată.

Dar, în completarea acestui text de lege, art. 36 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicare 2, forma în vigoare la data de 15 iulie 2014, prevede în mod expres faptul că se pot înscrie în cărţile funciare acele construcţii care nu sunt finalizate, pe stadiile de execuţie ale acestora. Din moment ce legiuitorul stabileşte clar faptul că o construcţie care nu a respectat autorizaţia de construire este considerată nefinalizată, dar poate fi înscrisă în cartea funciară pe stadiul de execuţie, nu există un temei legal pentru a se refuza acest lucru.

Prin niciun text de lege legiuitorul nu face o distincţie între emiterea certificatului de atestare a stadiului realizării construcţiei pentru o construcţie autorizată, neautorizată, executată sau nu cu respectarea autorizaţiei de construire, o asemenea distincţie fiind de altfel neavenită având în vedere faptul că prin certificatul de atestare a stadiului realizării construcţiei se constată de către autoritatea îndrituită starea de fapt a construcţiei aşa cum este ea, actul administrativ solicitat fiind un act de constatare şi atestare a unei stări de fapt.

Prin încheierea de sesizare s-a reţinut că intimatul-pârât primarul municipiului Cluj-Napoca nu a formulat un punct de vedere în privinţa chestiunii de drept invocate, însă opinia exprimată de acesta în faţa instanţei de fond şi în recurs este în sensul că dispoziţiile legale nu ar permite intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra construcţiei pe stadii de execuţie (nici pe acele stadii care respectă autorizaţia) atunci când există neconcordanţe între proiectul construcţiei şi construcţia executată.

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere. V. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 36 alin. (3) lit. a) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicare 2, forma în vigoare la data de 15 iulie 2014, certificatul nu se poate emite în orice situaţie, ci doar în cazul în care există o construcţie edificată autorizat, respectiv cu respectarea autorizaţiei de construire.

Certificatul de atestare a stadiului realizării construcţiei, eliberat de primarul unităţii administrativ-teritoriale, despre care se face vorbire la art. 36 alin. (3) lit. a) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicare 2, forma în vigoare la data de 15 iulie 2014, nu priveşte construcţiile neautorizate sau pe cele executate cu încălcarea autorizaţiei.

Art. 36 alin. (3) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicare 2, forma în vigoare la data de 15 iulie 2014, nu constituie o excepţie de la regula potrivit căreia dreptul de proprietate asupra construcţiilor se înscrie în cartea funciară în baza autorizaţiei de construire şi a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Această interpretare a dispoziţiilor art. 36 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicare 2, forma în vigoare la data de 15 iulie 2014, este susţinută şi de prevederile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, republicare 2, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate şi nu pot fi intabulate în cartea funciară.

Instanţa de trimitere a mai arătat că, la momentul actual, forma legii a fost modificată, reglementarea chestiunii de drept în discuţie fiind realizată în aceeaşi manieră prin art. 37 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicare 3, cu modificările ulterioare. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată au comunicat că nu s-au identificat hotărâri judecătoreşti care să vizeze problema de drept în discuţie (la nivelul Curţii de Apel Timişoara, Curţii de Apel Piteşti, Curţii de Apel Iaşi, Curţii de Apel Ploieşti, Curţii de Apel Suceava, Curţii de Apel Cluj, Curţii de Apel Oradea, Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Constanţa, Curţii de Apel Braşov, Curţii de Apel Alba Iulia, Curţii de Apel Craiova, Curţii de Apel Târgu Mureş, Curţii de Apel Galaţi şi al Curţii de Apel Bucureşti).

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară – Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 276/C/515/III-5/2016 din 23 februarie 2016, a comunicat că nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii vizând problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

În subsidiar, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării, opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (3) lit. a) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicare 2, forma în vigoare la data de 15 iulie 2014, existenţa unor neconcordanţe între lucrările de construire efectiv realizate şi autorizaţia de construire constituie un impediment absolut în emiterea certificatului de atestare a stadiului realizării construcţiei şi, pe cale de consecinţă, împiedică înscrierea în cartea funciară pe stadiu de execuţie a lucrării ce are statutul de construcţie nefinalizată, chiar şi cu privire la stadiile de execuţie ce corespund integral autorizaţiei de construire. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Procedura sesizării instanţei supreme în vederea pronunţării asupra unor chestiuni de drept printr-o hotărâre prealabilă reprezintă o procedură nouă, preluată din dreptul francez, introdusă în sistemul de drept român prin actualul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, fiind reglementată în cartea a II-a „Procedura contencioasă”, titlul III „Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare”, cap. II, art. 519-art. 521 din Codul de procedură civilă.

Scopul acestei proceduri este crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea practicii judiciare care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea practicii judiciare româneşti într-una predictibilă, care să răspundă aşteptărilor rezonabile ale justiţiabililor.

În analiza aspectelor generale de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie avute în vedere, pe lângă scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, raţiunea şi fundamentul său.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esenţiale şi controversate.

Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

În cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate, aşa încât o interpretare corectă a prevederilor în vederea soluţionării cererii impune realizarea unei analize de conţinut şi corelate a normelor respective.

Obiectul sesizării trimise de Curtea de Apel Cluj – Secţia a IlI-a contencios administrativ şi fiscal este formulat astfel: dacă, în vederea eliberării certificatului de atestare a stadiului realizării construcţiei prevăzut de dispoziţiile art. 36 alin. (3) lit. a) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicare 2, forma în vigoare la data de 15 iulie 2014, şi ale art. 98 alin. (3) lit. a) din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, necesar pentru înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate pe stadiu de execuţie, are relevanţă statutul construcţiei de construcţie nefinalizată ca urmare a nerespectării întocmai a autorizaţiei de construire, respectiv dacă existenţa unor neconcordanţe între lucrările de construire efectiv realizate şi autorizaţia de construire constituie o piedică absolută pentru emiterea certificatului de atestare a stadiului realizării construcţiei şi, deci, împiedică înscrierea în cartea funciară pe stadiu de execuţie a construcţiei ce are statut de construcţie nefinalizată, chiar şi cu privire la stadiile de execuţie ce corespund integral autorizaţiei de construire emise.

Acţiunea are ca obiect constatarea refuzului pretins nejustificat al primarului municipiului Cluj-Napoca de a emite certificatul de atestare a stadiului realizării construcţiei. În motivarea refuzului, intimatul a arătat că eliberarea certificatului solicitat este condiţionată de respectarea autorizaţiei de construire, invocându-se dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicare 2, forma în vigoare la data de 15 iulie 2014.

Potrivit art. 36 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicare 2, forma în vigoare la momentul solicitării eliberării actului administrativ – 15 iulie 2014: „Dreptul de proprietate asupra construcţiilor se înscrie în cartea funciară în baza autorizaţiei de construire şi a procesului- verbal de recepţie la terminarea lucrărilor semnat de reprezentantul autorităţii locale sau a unui certificat eliberat de autoritatea locală pe raza căreia este edificată construcţia, precum şi a unei documentaţii cadastrale.”

Prin art. 36 alin. (3) din acelaşi act normativ se statuează: „Dreptul de proprietate asupra construcţiilor se poate înscrie în cartea funciară şi pe stadii de execuţie, în baza următoarelor documente: a) certificatului de atestare a stadiului realizării construcţiei, eliberat de primarul unităţii administrativ-teritoriale; b) procesului-verbal de constatare privind stadiul realizării construcţiei; c) documentaţiei cadastrale.”

Trebuie arătat că, la momentul actual, forma legii a fost modificată, iar reglementarea chestiunii în discuţie apare ca fiind realizată în aceeaşi modalitate prin art. 37 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicare 3, cu modificările ulterioare. Astfel, la alin. (1) se prevede că: „Dreptul de proprietate asupra construcţiilor se înscrie în cartea funciară în baza unui certificat de atestare eliberat de autoritatea locală emitentă a autorizaţiei de construire, care să confirme că edificarea construcţiilor s-a efectuat conform autorizaţiei de construire şi că există proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, precum şi a celorlalte dispoziţii legale în materie şi a unei documentaţii cadastrale.”, iar dispoziţiile alin. (3) al aceluiaşi articol sunt identice cu cele ale art. 36 alin. (3) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicare 2, forma în vigoare la data de 15 iulie 2014, citate mai sus.

Din conţinutul normelor sus-menţionate rezultă că în cauza de faţă este vorba de relaţionarea unor prevederi legale şi realizarea unui raţionament judiciar, prin aplicarea dispoziţiilor legale în raport cu o anumită situaţie de fapt, neputând fi identificate texte de lege lacunare ori controversate care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă.

Instanţa de trimitere, competentă să soluţioneze recursul declarat de reclamanţi, în raport cu situaţia de fapt şi cu susţinerile părţilor, urmează a face aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (3) lit. a) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicare 2, forma în vigoare la data de 15 iulie 2014, coroborat cu dispoziţiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, republicare 2, cu modificările şi completările ulterioare.

Dispoziţiile incidente nu sunt neclare sau dificil de aplicat de către instanţa de recurs, urmând a fi analizată legalitatea sentinţei atacate prin care s-a constatat că în cauză nu există un refuz nejustificat din partea autorităţii pârâte de soluţionare a cererii reclamanţilor, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi valorificat atât timp cât legiuitorul a stabilit, prin condiţiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel încât sesizarea nu este admisibilă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,