Decizia nr. 14 din 23 mai 2016

Prin încheierea de şedinţă din 15 decembrie 2015, dată în Dosarul nr. 3.185/118/2014, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă instanţa de judecată poate proceda ea însăşi la analizarea condiţiilor de muncă ale reclamanţilor şi, dacă este cazul, la încadrarea locurilor de muncă ale acestora în condiţii speciale, în situaţia în care angajatorul pârât nu a urmat procedura de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzută de art. 4-7 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, şi nu există un aviz al Comisiei pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale.

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 27 ianuarie 2016 cu nr. 533/1/2016.

La aceeaşi dată a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Dosarul nr. 534/1/2016, ce a fost conexat la primul dosar, respectiv nr. 533/1/2016, constatându-se că cea de-a doua sesizare, formulată de acelaşi complet de judecată al Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă la data de 15 decembrie 2015, în Dosarul nr. 7.377/118/2014, are acelaşi obiect cu prima sesizare înregistrată. II. Expunerea succintă a celor două procese în cadrul cărora s-a invocat chestiunea de drept menţionată

Obiectul învestirii în Dosarul nr. 3.185/118/2014 al Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă îl constituie cererea prin care se solicită instanţei să constate că activitatea desfăşurată de reclamanţi de la 1 aprilie 2001 până în prezent se încadrează în condiţii speciale de muncă – conform pct. 38 al anexei nr. 1 la Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale şi pct. 38 din anexa nr. 2 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi să fie obligată pârâta la recunoaşterea în favoarea reclamanţilor a activităţii ce se încadrează în condiţii speciale de muncă – conform pct. 38 din anexa nr. 2 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

În motivare, reclamanţii au arătat că, în funcţia pe care o ocupă de curăţitori de rezervoare (tancuri), au beneficiat, până la data de 31 martie 2001, de grupa I de muncă, potrivit Ordinului nr. 50/1990, fiind achitate contribuţiile sociale corespunzătoare. Societatea a demarat procedura impusă deHotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, prin Organizaţia Patronală „Operatorul Portuar”, pentru două locuri de muncă ce îndeplineau criteriile cerute de respectiva prevedere legală, şi anume curăţitorii de rezervoare (tancuri) şi mecanicii de locomotivă.

La data de 17 august 2005 a fost avizată încadrarea în condiţii speciale doar a activităţii desfăşurate de personalul din siguranţa circulaţiei care îndeplineşte funcţia de mecanic de locomotivă, nu şi cea a curăţitorilor de tancuri, pe motiv că locul de muncă nu se regăseşte în anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare. La data de 31 august 2005 organizaţia patronală a transmis răspunsul Casei Naţionale de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale – Comisia pentru soluţionarea plângerilor, prin care se acceptă încadrarea în condiţii speciale a curăţitorilor de tancuri.

Cu toate acestea, Legea nr. 226/2006, în anexa nr. 2, nu cuprinde, pentru societatea pârâtă, decât poziţia din lista locurilor de muncă corespunzătoare „activităţii desfăşurate de personalul de siguranţa circulaţiei, care îndeplineşte funcţia de mecanic locomotivă”, nu şi poziţia nr. 38 corespunzătoare activităţii „Curăţarea canalelor subterane care conţin substanţe foarte periculoase sau cancerigene din unităţile industriei chimice şi petrochimice”, care a fost omisă de legiuitor.

Pârâta a demarat procedura de reevaluare impusă de Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, pentru cele două locuri de muncă, respectiv curăţitori de rezervoare şi mecanici de locomotivă.

La data de 30 august 2012, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale – Inspecţia Muncii a transmis societăţii pârâte hotărârea prin care s-a menţinut avizul de încadrare în condiţii speciale a activităţii desfăşurate de personalul din siguranţa circulaţiei care îndeplineşte funcţia de mecanic de locomotivă, dar s-a respins menţinerea avizului de încadrare în condiţii speciale a activităţii desfăşurate de curăţitorii de tancuri, pe motiv că activitatea nu se regăseşte în anexa nr. 2 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

La 14 septembrie 2012 pârâta a solicitat Inspecţiei Muncii reanalizarea solicitării de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale. La data de 25 februarie 2013 s-a primit din partea Inspecţiei Muncii răspuns la solicitarea pârâtei, păstrându-se hotărârea de respingere.

Pârâta a solicitat la 26 martie 2013 Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice avizarea favorabilă a menţinerii încadrării în condiţii speciale de muncă a curăţitorilor de tancuri, primind aviz negativ la 7 mai 2013.

Prin Sentinţa nr. 2.373 din 8 octombrie 2014, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a respins acţiunea, reţinând, în esenţă, că angajatorul nu a contestat în contencios administrativ hotărârea emisă de Comisia stabilită conform Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare.

În Dosarul nr. 7.377/118/2014 al Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă, reclamantul a solicitat să se constate că activitatea desfăşurată ca scafandru autonom, în condiţii de muncă cu risc deosebit de accidente, boli profesionale, condiţii de microclimat nefavorabile, scufundări şi lucrări sub apă, experimentări în chesoane, se încadrează în condiţii speciale, conform Legii nr. 226/2006 şi Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data de 1 aprilie 2001 până la încetarea activităţii.

În acest dosar se susţine că angajatorul a obţinut avizul emis de Inspectoratul Teritorial de Muncă Constanţa, de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale pentru laboratorul hiperbar, pentru cursul PAS şi pentru Grup scafandri fluviali; cu toate acestea, unitatea pârâtă nu a fost trecută în anexa nr. 2 la Legea nr. 226/2006.

Prin Sentinţa nr. 404 din 25 februarie 2015 Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a respins acţiunea reţinând, în esenţă, că Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, prevăd o procedură administrativă obligatorie pentru încadrarea, respectiv, reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale, procedură care nu a fost urmată.

Învestită fiind cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamanţi în cele două cauze, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizărilor

Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, prin cele două încheieri de sesizare pronunţate la data de 15 decembrie 2015 în Dosarul nr. 3.185/118/2014 şi, respectiv, în Dosarul nr. 7.377/118/2014, a reţinut că obiectul sesizărilor priveşte norme juridice de care depinde soluţionarea cauzei.

În acest sens s-a arătat că, în perioada pentru care reclamanţii solicită recunoaşterea încadrării activităţii desfăşurate în condiţii speciale, sunt aplicabile prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare (în ceea ce priveşte emiterea avizului), precum şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare (în ceea ce priveşte reînnoirea acestui aviz).

Cum instanţa este chemată să aplice normele juridice incidente, conform art. 22 din Codul de procedură civilă, indiferent dacă au fost sau nu invocate de părţi, avându-se în vedere că reclamanţii au solicitat recunoaşterea încadrării speciale şi după data de 1 ianuarie 2011, Curtea de apel a considerat că trebuie să analizeze cele două cereri şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare.

Instanţa de trimitere a arătat că, indiferent de soluţia ce ar urma să fie adoptată pentru perioada în care a fost aplicabilă Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, are de analizat în apel, în mod distinct, consecinţele aplicării Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare.

Ca urmare, având în vedere că, în legătură cu aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a mai pronunţat în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă (Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. 1.184/1/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015), instanţa de apel a considerat necesar ca sesizările să vizeze numai interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare.

Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a apreciat că problema de drept este nouă, vizând un act normativ relativ nou, şi dificilă, întrucât cauzele aduc în discuţie eventuala culpă a angajatorului care nu a contestat hotărârea emisă în procedura administrativă specială, respectiv nu a derulat procedura administrativă specială şi care invocă propria culpă pentru a obţine respingerea acţiunii în contextul în care trebuie analizată şi posibilitatea efectivă a angajaţilor de a contesta hotărârea comisiei administrative.

Totodată, s-a arătat că, în situaţia admiterii unei astfel de cereri, se pune problema contributivităţii pentru o perioadă anterioară sesizării instanţei, în condiţiile în care, încadrând locurile de muncă în condiţii speciale, angajatorul nu a plătit contribuţia majorată la bugetul asigurărilor sociale.

Toate aceste aspecte trebuie analizate pentru a verifica condiţia de admisibilitate a acţiunii rezultată din obligaţia de a derula o procedură administrativă obligatorie.

Pe de altă parte, procedura administrativă obligatorie implică administrarea unor probe specifice, astfel cum se impune prin art. 4 şi art. 10 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, punându-se problema dacă instanţa sesizată direct ar putea proceda la administrarea acestor probe la o dată ulterioară, după ce condiţiile de muncă nu mai pot fi analizate nemijlocit ca urmare a modificării lor prin trecerea timpului.

Nu a fost identificată jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care să se dezlege problema de drept şi aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii.

În consecinţă, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. IV. Punctul de vedere al titularului sesizărilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin încheierile de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, completul de judecată al Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă a arătat că, în temeiul art. 30 din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, prin Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, s-a instituit o procedură administrativă prealabilă obligatorie pentru constatarea îndeplinirii condiţiilor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale.

Potrivitart. 9 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, hotărârea Comisiei competente poate fi contestată la instanţa de judecată.

De asemenea, faţă de prevederile art. 12 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, depăşirea termenului de soluţionare a cererii dă posibilitatea persoanei interesate să solicite direct instanţei soluţionarea acesteia în virtutea dreptului de acces la o instanţă, astfel cum au stabilit Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cazul altor proceduri administrative obligatorii.

Astfel cum a arătat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, dar şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, compatibilitatea unei proceduri administrative prealabile obligatorii cu art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este condiţionată de posibilitatea de a contesta ulterior hotărârea organului administrativ în faţa unei instanţe judecătoreşti.

Această posibilitate există şi în privinţa procedurii administrative obligatorii prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare.

Cu referire la Dosarul nr. 3.185/118/2014, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a arătat că instanţa este datoare a verifica dacă procedura administrativă obligatorie a fost parcursă.

Se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale conform cărora liberul acces la justiţie semnifică faptul că orice persoană se poate adresa instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor sau a intereselor sale legitime, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus nici unei condiţionări.

Ca urmare, instanţa este obligată să verifice dacă hotărârea emisă în procedura administrativă obligatorie instituită de Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, nefiind contestată, poate fi cenzurată pe calea dreptului comun.

Referitor la Dosarul nr. 7.377/118/2014, instanţa de trimitere a arătat că omisiunea Comisiei de a soluţiona contestaţia în termenul legal de 30 de zile nu poate conduce la imposibilitatea persoanei care se consideră vătămată în drepturile sale de a se adresa instanţei, ci, din contră, trebuie sancţionată în sensul de a se considera un refuz nejustificat de soluţionare a contestaţiei cu consecinţa acordării posibilităţii reclamantului de a se adresa direct instanţei (a se vedea, în acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite s-a pronunţat prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 în recursul în interesul legii, argumentele expuse în această decizie fiind aplicabile în mod asemănător şi în cazul procedurii administrative prealabile prevăzute deLegea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare).

Titularul sesizării apreciază că există garanţii suficiente din perspectiva posibilităţii persoanelor interesate de a prezenta în faţa unei instanţe argumentele în legătură cu încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, fără ca acest drept să fie prejudiciat de instituirea unei proceduri administrative obligatorii.

În aceste condiţii, instanţa este datoare a verifica dacă procedura administrativă obligatorie a fost parcursă. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost formulate următoarele puncte de vedere:

Apelanţi-reclamanţi din Dosarul nr. 3.185/118/2014 al Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă au apreciat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, mecanismul adecvat de unificare a practicii în situaţia de faţă fiind cel al recursului în interesul legii. Pe fond au solicitat să se facă o apreciere în sens pozitiv asupra posibilităţii instanţei de judecată de a constata şi alte locuri de muncă decât cele cuprinse în anexa la lege privind angajatorii ca fiind locuri în care activitatea se desfăşoară în condiţii speciale.

Ambele părţi din Dosarul nr. 7.377/118/2014 al Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă au exprimat puncte de vedere.

Astfel, apelantul-reclamant a arătat că angajatul civil nu trebuie să suporte efectele negative ale omisiunii unităţii angajatoare de a încadra locul său de muncă în condiţii speciale.

Intimata-pârâtă a apreciat că încadrarea de către instanţa de judecată în condiţii speciale a anumitor locuri de muncă este un aspect care excedează prerogativelor instanţei, ce nu se poate substitui autorităţilor şi atribuţiilor strict determinate pentru acestea prin normele speciale şi care nici nu poate adăuga la lege (Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 226/2006) prin constatarea unei situaţii de fapt, după ce reprezentanţii salariaţilor cu atribuţii în procesul încadrării locurilor de muncă în condiţii speciale au rămas în pasivitate până la expirarea termenului legal şi dincolo de acesta. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În opinia majoritară se apreciază că instanţa nu poate proceda ea însăşi la analizarea condiţiilor de muncă ale reclamanţilor şi nici la încadrarea locurilor de muncă ale acestora în condiţii speciale, în situaţia în care angajatorul-pârât nu a urmat procedura de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzută de art. 4-7 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, şi nu există un aviz al Comisiei pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale întrucât nu poate substitui unei proceduri administrative impuse de lege o procedură jurisdicţională; procedura administrativă de reevaluare a locurilor de muncă impune atribuţii pentru angajator, dar şi pentru sindicat, ca reprezentant al angajaţilor, precum şi posibilitatea sesizării inspectoratului teritorial de muncă, ceea ce exclude competenţa instanţei; de asemenea nu poate fi negată competenţa exclusivă a legiuitorului în a stabili astfel de locuri de muncă, din moment ce individualizarea lor şi a unităţilor respective este cuprinsă în anexele la Legea nr. 226/2006 şi la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

În opinia minoritară s-a apreciat că instanţa de judecată poate proceda ea însăşi la analizarea condiţiilor de muncă ale reclamanţilor şi, dacă este cazul, la încadrarea locurilor de muncă ale acestora în condiţii speciale, în situaţia în care angajatorul nu a urmat procedura de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale, cu motivarea că reclamantul nu poate fi sancţionat pentru lipsa de diligenţă a angajatorului în îndeplinirea obligaţiilor de demarare a procedurii de încadrare a locului de muncă în condiţii speciale, prin neacordarea dreptului său. În cadrul unui conflict de muncă, instanţa are competenţa de a verifica aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, cu scopul stabilirii modului de acordare a drepturilor corelative activităţii prestate, astfel că neînscrierea societăţii în anexa nr. 2 la Legea nr. 226/2006 nu este un motiv destul de puternic pentru respingerea acţiunii, câtă vreme activitatea se încadrează în anexa nr. 1 la lege.

Prin Adresa nr. 241/C/487/III-5/2016, înregistrată la data de 4 martie 2016, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a promovat un recurs în interesul legii având ca obiect posibilitatea de constatare pe cale judiciară a condiţiilor speciale/deosebite de muncă în care angajaţii şi-au desfăşurat activitatea după data de 1 aprilie 2001. Referitor la procedura reevaluării locurilor de muncă în condiţii speciale, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare (s.n. obiect al actualei sesizări), se arată că prin recursul în interesul legii promovat nu se va face o analiză expresă asupra acestui act normativ. Trimiterea la acesta va fi realizată doar în contextul prezentării evoluţiei reglementării în ansamblu, în scopul identificării concepţiei legiuitorului asupra încadrării locurilor de muncă în aceste condiţii.

Prin Decizia nr. 12, pronunţată la data de 23 mai 2016 în Dosarul nr. 10/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, a stabilit că: I. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilorart. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 2 alin. (2), art. 3, 4, 11, 12, 15, 16 şi 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 1-4, art. 7-9, art. 13 alin. (4) şi art. 13 1 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, nu este deschisă calea unei acţiuni în constatare de drept comun a condiţiilor deosebite de muncă în care angajaţii şi-au desfăşurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 şi nici a acţiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii, atunci când aceştia din urmă nu au obţinut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii. II. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, raportate la prevederile art. 2-6, art. 9, 13 şi 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte condiţiile speciale, acest tip de acţiuni nu sunt deschise, atunci când nu sunt întrunite condiţiile cumulative privind înscrierea activităţii şi a unităţii angajatoare în anexele nr. 1 şi 2 la Legea nr. 226/2006 şi, respectiv, în anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 259 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 18 iulie 2014, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea reţinând că, din cauza condiţiilor diferite impuse de reglementarea ulterioară Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, faţă de legislaţia anterioară, precum şi a procedurilor de încadrare în condiţii speciale de muncă, în practică nu se poate pune un semn de egalitate între persoanele care anterior au lucrat în grupa I de muncă şi cele care au fost încadrate ulterior în condiţii speciale, iar încadrarea în trecut a unor locuri de muncă în grupa I nu a atras automat un tratament juridic unitar în prezent sub aspectul încadrării în condiţii speciale. Astfel, Curtea a apreciat că diferenţa de tratament juridic criticată de autorul excepţiei nu aduce atingere principiului egalităţii în drepturi, care, aşa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, presupune un tratament egal pentru situaţii egale, dar nu exclude instituirea unei reglementări diferenţiate pentru situaţii obiectiv diferite.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 132 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 8 aprilie 2010, s-a statuat că „parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, fără caracter jurisdicţional nu îngrădeşte dreptul de acces liber la justiţie, atât timp cât decizia organului administrativ poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti”. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, instanţa de judecată de drept comun nu poate proceda ea însăşi la analizarea condiţiilor de muncă ale reclamanţilor şi, dacă este cazul, la încadrarea locurilor de muncă ale acestora în condiţii speciale, în situaţia în care angajatorul pârât nu a urmat procedura de reevaluare a locurilor de muncă prevăzută de art. 4-7 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, nu există avizul Comisiei pentru reevaluarea locurilor de muncă şi unitatea nu este nominalizată în anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii raportori, punctele de vedere formulate de către părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, se constată următoarele:

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate reglementate prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în speţă, se constată că sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de legiuitor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, cu următoarele observaţii:

Sesizarea s-a făcut de către un complet legal învestit cu soluţionarea pricinii în ultimă instanţă.

Sesizarea pune în discuţie o chestiune de drept constând în interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii de drept material în legătură cu soluţionarea cauzei pe fond, respectiv se solicită a se statua dacă dispoziţiile legale edictate în materia reevaluării locurilor de muncă, în vederea menţinerii încadrării în condiţii speciale de muncă, permit instanţei să procedeze ea însăşi la o astfel de încadrare în situaţia în care angajatorul nu a urmat procedura administrativă de reevaluare a locului de muncă.

Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Analizând îndeplinirea acestei condiţii, se constată că dispoziţiileart. 30 din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, ce constituie obiect al interpretării preiau reglementările anterioare conţinute de Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi de Legea nr. 226/2006, iar procedura dezvoltată în Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, de reevaluare a locurilor de muncă, reprezintă o continuare a dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, prin care se făcea încadrarea acestor locuri în condiţii speciale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai fost sesizată cu o întrebare prealabilă, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 1.184/1/2015, în sensul de a statua dacă, sub imperiul Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, este admisibilă constatarea pe cale judiciară a prestării activităţii în condiţii speciale de muncă, în cazul în care, la nivelul angajatorului, s-a efectuat procedura administrativă de încadrare, dar aceasta nu a vizat meseria/funcţia reclamantului, cu referire la încadrarea în condiţii speciale, şi nu la reevaluarea acestei încadrări.

Respectiva sesizare a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reţinându-se că, din studierea jurisprudenţei puse la dispoziţie de instanţele naţionale, a rezultat existenţa unei practici neunitare ce relevă că, de o bună perioadă de timp, au fost pronunţate în această materie hotărâri definitive/irevocabile, astfel că scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergenţă în jurisprudenţă.

Cum prin decizia menţionată, instanţa supremă nu s-a pronunţat cu privire la fondul sesizării şi nu a dezlegat, de principiu, cu efecte general valabile, problema de drept dedusă judecăţii, se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra interpretării textului de lege ce constituie obiect al sesizării.

În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii, ea este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementările nou-intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

În egală măsură, însă, noutatea, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, se referă şi la o reglementare mai veche, dar a cărei aplicare frecventă s-a înregistrat ulterior, asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, devenind astfel actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective.

În cazul de faţă poate fi reţinut caracterul de noutate al normei juridice dintr-o dublă perspectivă.

Astfel, se constată că norma supusă interpretării este relativ nouă în condiţiile în care, deşi Legea nr. 263 a fost adoptată în anul 2010, jurisprudenţa întemeiată pe dispoziţiile art. 30 din lege, determinată de neaplicarea, de către unităţile angajatoare, a Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, a intervenit ulterior epuizării termenelor stipulate 1 iulie 2013/30 septembrie 2013 pentru derularea procedurii administrative.

Pe de altă parte, nu s-ar putea reţine că întrebarea prejudicială, extrasă de instanţa de trimitere din situaţia de fapt, ar impune rezolvarea unei probleme de principiu privind caracterul obligatoriu al unei proceduri administrative şi consecinţele omisiunii de a recurge la o astfel de procedură în privinţa dreptului de acces la instanţă şi, respectiv, dacă instanţa de drept comun poate substitui, prin actul propriu de judecată, acea procedură administrativă, statuând pe fondul dreptului, întrucât, în soluţionarea unei întrebări prealabile, gradul de generalitate al statuării este redus, dezlegarea chestiunii de drept limitându-se, punctual, la speţe similare cu cea în care s-a iniţiat procedura de unificare a interpretării normei juridice. În consecinţă, se constată că problema dedusă interpretării în prezenta cauză se referă la consecinţele nefinalizării unei proceduri administrative, strict în situaţia reevaluării unei activităţi în scopul verificării subzistenţei unor condiţii de muncă speciale, cu efecte asupra raportului juridic de muncă şi a celui de asigurări sociale al salariatului, apărută după adoptarea noii legi a pensiilor, Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi a metodologiei de reevaluare prin Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, astfel că elementul de noutate poate fi reţinut, atât în privinţa normei supuse interpretării, cât şi a situaţiilor concrete cărora li se aplică.

Admisibilitatea sesizării trebuie verificată şi în raport cu eventualul concurs între dezlegările date aceleiaşi probleme de drept printr-o hotărâre prealabilă şi o decizie pronunţată în interesul legii, în măsura în care obiectul recursului în interesul legii promovat de procurorul general la 3 martie 2016 şi soluţionat prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se suprapune parţial cu cel al prezentei sesizări.

Se constată că, deşi recursul în interesul legii tratează, din perspectivă similară, admisibilitatea unei acţiuni de drept comun în condiţiile în care procedura administrativă de avizare nu a fost finalizată, acesta nu vizează situaţia reevaluării locurilor de muncă, prin menţinerea avizului, ci doar încadrarea lor iniţială. Prezenta sesizare are ca obiect legislaţia ce a succedat celei pe care recursul în interesul legii o supune dezbaterii, hotărârea prealabilă fiind menită a soluţiona o problemă de interpretare a legii care reglementează etapa următoare încadrării locurilor de muncă în condiţii speciale, şi anume reevaluarea condiţiilor de muncă, motiv pentru care priveşte criterii şi operaţiuni specifice acestei etape, despre care instanţa de trimitere întreabă dacă ar putea fi aplicate într-o procedură judiciară de drept comun.

Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării: Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare „Art. 30. – (1) În sensul prezentei legi, locurile de muncă în condiţii speciale sunt cele din: […] e) activităţile şi unităţile prevăzute în anexele nr. 2 şi 3; [] (2) Periodic, din 5 în 5 ani, locurile de muncă în condiţii speciale de muncă prevăzute la alin. (1) lit. e) sunt supuse procedurii de reevaluare a încadrării în condiţii speciale, stabilită prin hotărâre a Guvernului. (3) Procedura de reevaluare prevăzută la alin. (2) se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, elaborată în termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.” Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările ulterioare „Art. 1. – Prevederile prezentei hotărâri se aplică numai locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare.” „Art. 3. – (1) Reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale se realizează în baza următoarelor criterii: a) existenţa activităţilor şi a unităţilor pentru care se solicită reevaluarea, în anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare; b) existenţa locurilor de muncă pentru care au fost acordate avizele de încadrare în condiţii speciale, la unităţile solicitante; c) existenţa, la locurile de muncă pentru care se solicită reevaluarea, a aceloraşi factori de risc identificaţi iniţial pentru care a fost acordat avizul de încadrare în condiţii speciale; d) identificarea prezenţei efectelor nocive asupra stării de sănătate a lucrătorilor identificate prin boli profesionale sau boli legate de profesiune, pentru care a fost acordat avizul de încadrare în condiţii speciale la locurile de muncă şi pentru care se solicită reevaluarea. (2) Menţinerea încadrării locurilor de muncă în condiţii speciale se realizează în condiţiile îndeplinirii cumulative a criteriilor prevăzute la alin. (1).”

Asupra fondului sesizărilor se constată că litigiile ce fac obiectul acestora vizează situaţia în care angajatorii au demarat procedura de obţinere a avizului comisiei, prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale, dar nu s-au regăsit în anexa nr. 2 la Legea nr. 226/2006, iar în etapa reevaluării avizelor, pentru unul dintre angajatori, comisia a respins cererea de menţinere a avizului printr-o hotărâre pe care el nu a contestat-o, iar celălalt angajator nici nu a mai iniţiat procedura, considerând că nu i se aplică întrucât nu îndeplineşte condiţia de a figura în lista de la anexa nr. 3 a Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare (fosta anexă nr. 2 la Legea nr. 226/2006).

În esenţă, instanţa de trimitere întreabă dacă, într-o astfel de situaţie (în care procedura de încadrare în condiţii speciale, limitativ şi restrictiv stabilită de legiuitor, nu a fost finalizată, instanţa reţinând din culpa angajatorului, prin înscrierea, în lista anexă a legii, a unităţii şi a locului de muncă beneficiar al unui aviz), o procedură jurisdicţională de drept comun poate înlocui procedura administrativă, iar instanţa de drept comun poate trece la administrarea de probe pe fondul dreptului (deşi condiţiile în care s-a desfăşurat activitatea nu mai pot fi analizate în mod direct, ca urmare a modificării lor prin trecerea timpului), încadrând, retroactiv sau doar pentru viitor, pe salariatul reclamant în condiţii speciale, cu substituirea avizului comisiei sau, dimpotrivă, dacă inexistenţa unei căi, deschisă la instanţa de drept comun, încalcă reclamantului liberul acces la justiţie.

Instanţa de trimitere a apreciat că poate analiza distinct incidenţa Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, pentru perioada din acţiune supusă reglementării acestui act normativ şi a solicitat, pe calea prezentei sesizări, un răspuns ce se referă exclusiv la respectiva perioadă (faţă de împrejurarea că procedura de încadrare a făcut obiectul sesizării soluţionate prin Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi, ulterior, a recursului în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Pentru a răspunde acestei sesizări trebuie verificat gradul de interdependenţă între cele două proceduri administrative, cea de încadrare şi cea de reevaluare, respectiv dacă, nefiind finalizată etapa de evaluare iniţială prin obţinerea avizului şi nominalizarea unităţii în anexa legii, se poate solicita, în etapa de reevaluare, emiterea sau menţinerea acestui aviz.

De asemenea se impune a analiza relevanţa unei culpe a angajatorului (neglijenţă sau rea-credinţă), căruia reclamanţii i-au reproşat că nu a iniţiat sau nu a epuizat procedura de încadrare, în ceea ce priveşte posibilitatea salariatului de a promova, pe calea dreptului comun, o acţiune prin care să obţină recunoaşterea individuală a dreptului pretins.

Deşi sesizarea se limitează la etapa de reînnoire a avizelor deja acordate, Înalta Curte apreciază că analiza condiţiilor în care se desfăşoară etapa de reevaluare a încadrării locurilor de muncă în condiţii speciale nu poate fi disociată de etapa anterioară de încadrare.

Aceasta pentru că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, primul criteriu avut în vedere la reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale este cel al înscrierii activităţilor şi a unităţilor pentru care se solicită reevaluarea, în anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Evoluţia cadrului legislativ care a culminat cu întocmirea listelor cuprinse în anexa legii este următoarea: – în perioada 2003-2005, în aplicarea art. 20 din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, în baza listei locurilor de muncă în care se desfăşoară activităţi ce pot fi încadrate în condiţii speciale, stabilită prin anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, s-a derulat procedura de încadrare a unităţilor şi locurilor de muncă în condiţii speciale. Chiar dacă, după tipul de activitate, locul de muncă era încadrabil în lista celor nominalizate ca fiind în condiţii speciale, aceasta nu echivalează cu recunoaşterea de jure a fiecărui loc de muncă, în concret, ca aparţinând categoriei condiţiilor speciale de muncă, decât în urma validării unei astfel de încadrări în procedura administrativă şi termenele impuse prin Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, etapa tehnică fiind finalizată prin emiterea unui aviz de către autorităţile publice desemnate în acest scop; – la expirarea termenului a fost edictată Legea nr. 226/2006, care a nominalizat în anexa nr. 1 tipul de activităţi ce pot fi încadrate în condiţii speciale (preluând anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare) şi, în anexa nr. 2, unităţile care au obţinut avizul doveditor al locurilor de muncă şi activităţilor încadrate în condiţii speciale; – în anul 2010, legislaţia anterioară menţionată a fost abrogată, soluţia legislativă, precum şi conţinutul anexelor cu listele de locuri de muncă şi unităţi fiind preluate în Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare (anexele nr. 2 şi 3 ale acestei legi). În plus, Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, a impus obligaţia de reevaluare periodică a locurilor de muncă printr-o procedură de reînnoire a avizului, reglementată la nivel infralegislativ prin Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare.

Dacă unitatea nu a obţinut avizul tehnic necesar în etapa iniţială de încadrare şi nu s-a exercitat, de către persoanele abilitate, calea de atac administrativă prevăzută de lege împotriva refuzului sau omisiunii organului administrativ de a emite avizul sau dacă, din orice alt motiv, unitatea nu a fost înscrisă înanexa nr. 2 la Legea nr. 226/2006, un salariat al acestei unităţi nu are deschisă o acţiune la instanţa de drept comun pentru a obţine, prin eludarea căii speciale, aceleaşi beneficii ce urmau a fi acordate în procedura administrativă. Aceasta este interpretarea dată prin Decizia nr. 12, pronunţată la data de 23 mai 2016 în Dosarul nr. 10/2016, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, care a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, a stabilit că, în ceea ce priveşte condiţiile speciale, acest tip de acţiuni (s.n. acţiuni în constatare de drept comun a condiţiilor de muncă în care angajaţii şi-au desfăşurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 şi acţiuni în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii) nu sunt deschise, atunci când nu sunt întrunite condiţiile cumulative privind înscrierea activităţii şi a unităţii angajatoare în anexele nr. 1 şi 2 la Legea nr. 226/2006 şi, respectiv, în anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, dacă în etapa de emitere a avizului calea dreptului comun nu este deschisă, pentru identitate de raţiune, nici în etapa de reînnoire a acestui aviz nu poate fi utilizată. Instanţa de judecată de drept comun nu poate proceda ea însăşi la analizarea condiţiilor de muncă ale reclamanţilor şi, dacă este cazul, la încadrarea locurilor de muncă ale acestora în condiţii speciale, în situaţia în care angajatorul pârât nu a urmat procedura de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzută de art. 4-7 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, sau nu a obţinut un aviz al Comisiei pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale şi, cu atât mai mult, în situaţia în care unitatea nu este nominalizată în anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Dacă unitatea nu a fost înscrisă în lista conţinută de anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de motiv (din culpa angajatorului sau a organului administrativ), deci nu este menţionată ca derulând activităţi încadrate în condiţii speciale, înseamnă că nu este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute cumulativ de art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, pentru demararea procedurii de reevaluare a locului de muncă – cea reglementată de art. 3 alin. (1) lit. c). Constatarea îndeplinirii acestei condiţii se poate face prin consultarea anexei la lege, nefiind necesară iniţierea unui litigiu, astfel că atitudinea angajatorilor din prezenta cauză, care nu au demarat sau nu au continuat procedura de reevaluare, având în vedere acest considerent, nu poate fi calificată drept o atitudine pasivă nejustificată.

Anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, este considerată, asemenea anexei nr. 2 la Legea nr. 226/2006, a fi un punct de pornire în sensul diminuării numărului de unităţi cu locuri de muncă încadrate în condiţii speciale, pe măsură ce condiţiile de muncă se normalizează.

Astfel cum rezultă din economia reglementării procedurii de reevaluare, similară celei de înca