Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017

Tribunalul Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a dispus, din oficiu, prin încheierea din 20 decembrie 2016, în Dosarul nr. 4.754/270/2016, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 6 aprilie 2017. II. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată la data de 12 august 2016 pe rolul Judecătoriei Oneşti cu nr. 4.754/270/2016, petentul Biroul Executorului Judecătoresc X a solicitat încuviinţarea executării silite împotriva debitorului Y, la cererea creditorului municipiul Oneşti, în baza titlului executoriu – Sentinţa civilă nr. xxxx din 10 mai 2016, pronunţată de Judecătoria Oneşti, definitivă, în vederea evacuării debitorului din spaţiul proprietatea creditorului şi a executării obligaţiei de plată a sumei de 1.919,52 lei reprezentând contravaloarea chiriei, cheltuielilor de întreţinere şi majorărilor de întârziere.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 887 coroborate cu art. 665 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Prin încheierea din data de 17 august 2016, Judecătoria Bacău a respins cererea de încuviinţare a executării silite formulată de executorul judecătoresc.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că titlul executoriu constată o obligaţie datorată unităţii administrativ- teritoriale, astfel că trebuie clarificată problema dacă aceasta reprezintă o creanţă bugetară şi, deci, o creanţă fiscală ce se poate pune în executare doar în condiţiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 207/2015).

Interpretând dispoziţiile art. 623 din Codul de procedură civilă, ale art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 273/2006), şi ale Legii responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată (Legea nr. 69/2010), instanţa de fond a reţinut că în sfera bugetului general consolidat, pe lângă bugetul de stat şi alte bugete speciale prevăzute în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 273/2006, sunt incluse şi bugetele locale. Bugetele locale se constituie, în principal, din veniturile realizate pe plan local şi veniturile primite de la nivel central.

Reţinând că suma stabilită prin Sentinţa civilă nr. xxxx din 10 mai 2016 reprezintă venit propriu al unităţii administrativ- teritoriale, care se varsă în bugetul local, în raport cu dispoziţiile art. 220 şi art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, instanţa de fond a conchis că, indiferent de faptul că sunt executate creanţe fiscale care se varsă la bugetul local ori creanţe fiscale care se varsă la bugetul de stat, executarea silită se realizează de către executorii fiscali menţionaţi în art. 220 din Legea nr. 207/2015. Chiar dacă în cadrul unităţilor administraţiei locale nu există executori fiscali, acestea au obligaţia de a urma procedura prevăzută de art. 226 alin. (10) şi (11) din Legea nr. 207/2015, respectiv de a transmite titlurile executorii privind venituri ale bugetului general consolidat sau bugetului local, spre executare silită, organelor fiscale din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală ori organelor fiscale ale unităţilor administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor în cadrul cărora există executori fiscali. Astfel, în cazul analizat, unitatea administrativ-teritorială nu poate solicita ca executarea silită să se efectueze potrivit dreptului comun, cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 623 din Codul de procedură civilă şi ale Legii nr. 207/2015, anterior citate.

Împotriva acestei încheieri a declarat apel creditorul municipiul Oneşti, solicitând modificarea în tot a încheierii, în sensul admiterii cererii şi încuviinţării executării silite.

Criticile formulate vizează modul greşit în care prima instanţă a asimilat datoria izvorâtă din contractul de închiriere unei creanţe bugetare, reţinând că ar fi incidente dispoziţiile legale fiscale, punând în mod greşit semnul de echivalenţă între creanţele bugetare şi creanţele fiscale; toate creanţele datorate bugetului local sunt creanţe bugetare, însă nu toate sunt creanţe fiscale, astfel cum sunt prevăzute de legislaţia fiscală; art. 1 din Legea nr. 207/2015 stabileşte domeniul de reglementare al legislaţiei fiscale, iar faţă de aceste prevederi, chiria reprezintă o creanţă bugetară, însă nu o creanţă fiscală. A susţinut că, în mod greşit, instanţa a reţinut că debitele stabilite prin titlul executoriu se fac venit la bugetul local, în realitate reprezentând cheltuieli de întreţinere calculate pentru utilităţile de care a beneficiat locatarul, datorate în baza unui raport juridic contractual, încheiat în temeiul legii civile; că art. 220 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 este o normă dispozitivă şi nu una imperativă, creditorul având facultatea de a alege calea privind punerea în executare a titlului.

La termenul din 18 octombrie 2016, tribunalul a pus în discuţie, din oficiu, necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 623 din Codul de procedură civilă prin raportare la art. 220 alin. (3) şi alin. (5) şi art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, prin prisma art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 şi art. 3 pct. 18 din Legea nr. 69/2010, respectiv cui aparţine competenţa de a executa silit obligaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească în baza unui raport de drept substanţial civil, contractual, iar nu fiscal, administrativ: executorului judecătoresc de drept comun sau organelor de executare fiscale.

Prin încheierea din 20 decembrie 2016 sesizarea a fost considerată admisibilă şi s-a dispus şi suspendarea judecăţii, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării stabilite de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. Astfel, cauza se află pe rolul Tribunalului Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, în apel, tribunalul urmând a pronunţa o hotărâre în ultimă instanţă.

S-a avut în vedere, de asemenea, că de dezlegarea chestiunii de drept privind stabilirea competenţei de executare a hotărârilor judecătoreşti favorabile unităţilor administrativ- teritoriale, obţinute în baza unui raport de drept substanţial civil, contractual, respectiv dacă această competenţă aparţine executorilor judecătoreşti de drept comun sau organelor de executare silită fiscală, depinde soluţionarea pe fond a apelului. În acest context s-a subliniat faptul că tribunalul este chemat să stabilească, pronunţându-se asupra fondului apelului, care dintre organele de executare menţionate, cel de drept comun sau cel fiscal, este competent să execute silit obligaţia de a plăti suma de bani reprezentând chirie, cheltuieli de întreţinere şi majorări de întârziere şi obligaţia de a evacua un spaţiu, stabilite printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în materie civilă contractuală – într-un raport juridic de locaţiune stabilit între unitatea administrativ-teritorială şi o persoană de drept privat.

Această chestiune de drept este nouă, dispoziţiile legale aplicabile având un caracter de noutate. Astfel, Legea nr. 207/2015 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016; aplicarea coroborată a acestui act normativ cu prevederile art. 623 din Codul de procedură civilă şi a principiilor reglementate în acte normative anterioare, respectiv art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 şi art. 3 pct. 18 din Legea nr. 69/2010, a generat o problemă de drept cu caracter de noutate.

Tribunalul a reţinut că, în urma verificării site-ului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, această chestiune de drept nu face obiectul unor statuări ale instanţei supreme şi nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Este de remarcat faptul că această chestiune de drept a generat deja o jurisprudenţă divergentă la nivelul Tribunalului Bacău, aşa cum rezultă din verificările efectuate în sistemul ECRIS, ca urmare a exemplelor oferite de apelant în punctul de vedere exprimat cu privire la oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. IV. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul municipiul Oneşti a evidenţiat practica neunitară a instanţelor de judecată din raza Curţii de Apel Bacău, care au pronunţat hotărâri contrare, prin care unele au încuviinţat executarea silită prin executori judecătoreşti raportat la prevederile art. 623 din Codul de procedură civilă, iar altele au respins această cerere raportat la prevederile art. 220 alin. (3) şi (5) din Legea nr. 207/2015, neexistând o aplicare unitară a prevederilor legale menţionate, şi a considerat oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a stabili competenţa de a executa silit obligaţiile stabilite printr-o hotărâre judecătorească, în baza unui raport de drept substanţial civil, contractual, iar nu fiscal, administrativ. Evacuarea chiriaşului nu poate fi efectuată pe cale administrativă, neexistând nicio prevedere legală care să permită proprietarului să procedeze astfel, singurul abilitat fiind executorul judecătoresc, conform art. 623, art. 628 alin. (1) şi art. 652 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă. Solicită a se observa că, raportat la prevederile art. 220 din Legea nr. 207/2015, doar recuperarea creanţelor bugetare poate fi efectuată prin executorii fiscali. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului a evidenţiat jurisprudenţa divergentă la nivelul Tribunalului Bacău (după cum rezultă din soluţiile pronunţate în dosarele nr. 4.753/270/2016, 4.756/270/2016, 6.897/270/2016, ataşate încheierii de sesizare) referitoare la problema de drept privind competenţa de a executa silit hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie contractuală civilă în favoarea unităţilor administrativ- teritoriale, respectiv dacă aceasta aparţine organelor de executare silită de drept comun – executorii judecătoreşti sau organelor de executare silită fiscală.

Astfel, într-o opinie s-a considerat că obligaţia de a plăti sume de bani reprezentând contravaloarea chiriei restante, cheltuieli de întreţinere şi penalităţi de întârziere aferente şi obligaţia de a evacua spaţiul, stabilite prin hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu, trebuie executate prin executorii fiscali. S-a considerat că destinaţia veniturilor determină competenţa executorului judecătoresc sau a celui fiscal, potrivit dispoziţiilor art. 623 din Codul de procedură civilă. Constatând că titlul executoriu în cauză are, în mod incontestabil, ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat, definit potrivit Legii nr. 69/2010, întrucât chiria, cheltuielile de întreţinere şi penalităţile cuprinse în sentinţa civilă supusă executării sunt venituri ale bugetului local, s-a stabilit că nu este competent executorul judecătoresc de drept comun să execute silit această obligaţie.

În susţinerea aceleiaşi opinii s-a mai arătat că obligaţia de a plăti o sumă reprezentând despăgubiri civile, stabilite printr-o decizie penală în favoarea unităţii administrativ- teritoriale, trebuie executată silit de organele de executare fiscală, obiectul executării silite constituindu-l o creanţă ce are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale, din momentul în care se datorează având caracterul de creanţă bugetară de încasat la bugetul local. În aplicarea art. 623 din Codul de procedură civilă, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 şi a Legii nr. 69/2010 s-a apreciat că executarea silită a creanţei constând în despăgubiri stabilite prin decizia penală nu se poate realiza de executorul judecătoresc.

Într-o opinie parţial concordantă s-a arătat că executarea silită a creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se realizează de executorul fiscal, conform art. 220 alin. (5) din Legea nr. 207/2015. S-a apreciat că dispoziţiile din art. 2 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 se referă doar la procedura de emitere a unui titlu executoriu care, în cazul acestor creanţe, este cea de drept comun, judiciară, executarea silită realizându-se însă conform Legii nr. 207/2015. În ipoteza în care sentinţa a cărei executare se solicită cuprinde două dispoziţii susceptibile de executare silită, cea privind plata unei creanţe şi cea privind evacuarea unui imobil, s-a arătat că executarea creanţei ce se varsă în bugetul unităţii administrativ-teritoriale se realizează de către executorul fiscal, conform legii de procedură fiscală, iar cea privind evacuarea se realizează de către executorul judecătoresc de drept comun, în baza dispoziţiilor art. 623 din Codul de procedură civilă, în lipsa unei prevederi legale care să prevadă prorogarea de competenţă în favoarea executorului fiscal.

În opinia tribunalului, dispoziţiile art. 623 din Codul de procedură civilă instituie principiul potrivit căruia organul de executare de drept comun este executorul judecătoresc, excepţia constituind-o executarea titlurilor executorii ce conţin creanţe fiscale şi a titlurilor executorii având ca obiect realizarea veniturilor la bugetul Uniunii Europene şi la bugetul Comunităţii Europene a Energiei Atomice. Titlurile executorii – hotărâri judecătoreşti care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat – se execută de către organele fiscale dacă stabilesc creanţe fiscale, în raporturi juridice de drept substanţial public, fiscal, nu şi în ipoteza în care stabilesc creanţe civile, în raporturi juridice de drept substanţial privat în care unităţile administrativ-teritoriale sunt implicate.

Instanţa de trimitere apreciază că textul art. 220 alin. (5) raportat la alin. (4) şi art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 contrazice textul de principiu din art. 2 alin. (4) din acelaşi act normativ cu privire la domeniul de aplicare a legii, astfel încât interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 220 alin. (4) şi (5) şi art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 conduce la o concluzie contrară celei de principiu instituite de art. 2 alin. (4). Dispoziţiile art. 623 din Codul de procedură civilă, ce instituie regula executării silite a titlurilor executorii de către executorul judecătoresc, precum şi excepţia de la regulă, în privinţa titlurilor executorii ce au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat, corelate cu textele anterior enunţate privind executarea creanţelor fiscale, trimit la aceeaşi concluzie, în sensul că executarea hotărârilor judecătoreşti ce stabilesc creanţe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se efectuează de organele de executare silită fiscală. Nefiind avute în vedere exclusiv creanţele fiscale, ci creanţele bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale, toate textele citate converg spre a oferi soluţia potrivit căreia executarea silită a sumelor care se cuvin bugetului general consolidat, rezultate din raporturi juridice contractuale, stabilite prin hotărâri judecătoreşti, se face de către executorii fiscali, iar nu de executorii judecătoreşti.

Având în vedere, însă, că dispoziţiile Legii nr. 207/2015 nu fac nicio referire la executarea obligaţiilor de a face stabilite prin titluri executorii – hotărâri judecătoreşti, în baza unor raporturi juridice contractuale, ci doar la colectarea creanţelor şi la executarea silită a acestora, s-ar impune a se face aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora se aplică în completare prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorităţile publice şi contribuabili/plătitori.

Prin urmare, s-ar reveni astfel la regula instituită de art. 623 din Codul de procedură civilă privind competenţa executorilor judecătoreşti de drept comun, fapt ce, transpus situaţiei din speţă, ar avea semnificaţia că o parte din conţinutul titlului executoriu – hotărâre judecătorească (respectiv obligaţia de a plăti o sumă de bani către unitatea administrativ-teritorială reprezentând chirie, cheltuieli de întreţinere şi majorări de întârziere) ar putea fi executată doar de organele de executare fiscală, iar cealaltă parte din conţinutul titlului executoriu (respectiv obligaţia de a evacua un imobil) ar putea fi executată doar de executorul judecătoresc de drept comun, operându-se o scindare a conţinutului titlului executoriu, în pofida faptului că ambele obligaţii au fost stabilite în baza aceluiaşi raport juridic de drept substanţial civil contractual – contractul de închiriere încheiat între unitatea administrativ-teritorială şi un subiect de drept privat.

Având în vedere dificultăţile de interpretare generate de corelarea acestor dispoziţii legale, care au condus la o jurisprudenţă divergentă în cadrul acestei instanţe, tribunalul a apreciat că este admisibilă şi oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea chestiunii de drept constând în determinarea organului competent să execute silit obligaţii stabilite în favoarea unor subiecte de drept public prin hotărâri judecătoreşti, în baza unor raporturi juridice contractuale de drept privat. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curtea de Apel Bacău a comunicat că Tribunalul Bacău a transmis jurisprudenţa identificată odată cu sesizarea. Tribunalul Neamţ a comunicat că punctul de vedere al judecătorilor Secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal este în sensul că în baza art. 623 din Codul de procedură civilă, ce constituie dreptul comun în materia executării silite, titlurile executorii se pun în executare prin executorul judecătoresc, cu excepţia titlurilor executorii care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat, care se execută de către executorii fiscali în baza dispoziţiilor art. 220 alin. (3) şi (5) şi art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, prin prisma art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 şi art. 3 pct. 18 din Legea nr. 69/2010, ce reprezintă norme cu caracter special. La nivelul Secţiei civile a Judecătoriei Piatra-Neamţ s-a comunicat că practica este unitară, în sensul admiterii încuviinţării executării silite a hotărârilor judecătoreşti de natura celor evidenţiate în sesizare, formulate de executorii judecătoreşti, deoarece s-a apreciat că nu există o echivalenţă între creanţele bugetare şi cele fiscale; un alt argument este cel rezultat din prevederile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, care nu sunt aplicabile situaţiilor legate de administrarea creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale, aşadar civile. În evidenţierea punctului de vedere au fost ataşate următoarele hotărâri, prin care instanţele, deşi nu abordează explicit problema de drept semnalată în cauză, încuviinţează executarea silită la cererea executorului judecătoresc, respectiv: încheierile nr. 43 din 11 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 91/279/2017; nr. 67 din 13 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 166/279/2017; nr. 459 din 2 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 280/279/2017, şi nr. 598 din 8 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 721/279/2017, cu menţiunea că sunt definitive.

Curtea de Apel Cluj a comunicat că, în urma verificărilor efectuate, pe rolul Secţiei a III-a de contencios administrativ şi fiscal nu a fost identificată practică judiciară în materia ce face obiectul sesizării. Punctul de vedere al judecătorilor Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Maramureş este că dispoziţiile legale în discuţie se interpretează în sensul că executarea silită, cu tot ce implică ea, inclusiv sub aspectul încuviinţării, aparţine şi executorilor judecătoreşti, nu doar executorilor fiscali, în situaţia creanţelor bugetare (care nu sunt exclusiv fiscale), astfel cum este cazul analizat. La nivelul Tribunalului Cluj a fost identificată Sentinţa nr. 6.021 din 10 iunie 2015 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin Decizia nr. 1.006/A din 21 octombrie 2015 a Tribunalului Cluj – Secţia civilă, în cuprinsul căreia se furnizează o interpretare a dispoziţiilor art. 623 din Codul de procedură civilă, însă prin raportare la dispoziţiile art. 136 alin. (3), art. 141 alin. (12), art. 1 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003), art. 1 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 3 pct. 2 şi art. 11 din Legea nr. 69/2010 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, iar nu prin raportare la dispoziţiile din cuprinsul sesizării, apreciindu-se că în cazul unor creanţe bugetare datorate în temeiul unui contract de închiriere, stabilite printr-o hotărâre judecătorească, executarea silită demarată prin organele de executare proprii ale unităţii administrativ-teritoriale este legală.

Curtea de Apel Constanţa a comunicat că nu s-au identificat hotărâri judecătoreşti în materia ce face obiectul sesizării. Tribunalul Tulcea a comunicat opinia potrivit căreia executarea silită a creanţelor bugetare care, potrivit legii, se administrează de unităţi/subdiviziuni administrativ-teritoriale, inclusiv cele reprezentând venituri proprii, se poate realiza prin executori fiscali organizaţi în compartimente de specialitate, aceştia fiind abilitaţi să aducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită, potrivit prevederilor Legii nr. 207/2015.

Curtea de Apel Craiova a comunicat punctul de vedere al judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal, în cuprinsul căruia s-a arătat că textele legale în discuţie nu suscită dificultăţi de interpretare şi aplicare; în acest sens, dispoziţiile art. 623 din Codul de procedură civilă reglementează competenţa executorului judecătoresc, chiar în conflict cu legi speciale, dar exclude din competenţă veniturile datorate bugetului general consolidat, bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice; corelativ acestei excepţii, dispoziţiile art. 220 din Legea nr. 207/2015 reglementează posibilitatea executării creanţelor bugetare, inclusiv a celor privind venituri proprii, prin executori fiscali; o analiză a normelor de competenţă în materie fiscală conduce la prima concluzie a reglementării în manieră extensivă a competenţei executorului fiscal, norma de procedură fiscală utilizând criteriul creanţei bugetare ce face obiectul executării silite, cu două menţiuni speciale privind includerea veniturilor proprii şi a creanţelor rezultate din contracte; or, ambele noţiuni trebuie interpretate nu prin raportare la Legea nr. 273/2006, respectiv Legea nr. 69/2010, ci la sfera de aplicare a Legii nr. 207/2015, act normativ ce constituie dreptul comun în materia executării creanţelor bugetare.

Curtea de Apel Galaţi a comunicat că nu a identificat jurisprudenţă, însă opinia unanimă a judecătorilor din cadrul Tribunalului Galaţi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal este în sensul că executarea titlurilor executorii – hotărâri judecătoreşti având ca obiect raporturi substanţiale de drept privat se impune a fi realizată de executorii judecătoreşti, fiind exclusă competenţa organelor de executare fiscală. Textul art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 are în vedere raporturile juridice contractuale administrative şi nu raporturi contractuale în care subiectul de drept public s-a implicat în circuitul civil în calitate de subiect de drept privat.

Curtea de Apel Suceava a comunicat că opinia majoritară a judecătorilor de la instanţele arondate este că organele fiscale, iar nu executorii judecătoreşti, sunt competente să execute silit orice creanţă ţinând de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul general centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale, bugetul Trezoreriei Statului, bugetele instituţiilor publice autonome, bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat şi din bugetele fondurilor speciale, după caz, bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, indiferent dacă titlul executoriu a fost emis chiar de către organul fiscal sau este reprezentat de o hotărâre judecătorească sau alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu; în sprijinul acestei opinii s-a invocat Decizia nr. 6 din 14 mai 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 20 iunie 2012 (Decizia nr. 6 din 14 mai 2012), şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 942 din 23 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 22 octombrie 2008 (Decizia nr. 942 din 23 septembrie 2008). Acelaşi punct de vedere a fost împărtăşit şi de judecătorii din cadrul Judecătoriei Botoşani. În ilustrarea opiniei exprimate au fost anexate deciziile nr. 54 din 18 februarie 2016 şi nr. 320 din 2 iulie 2015 ale Curţii de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă, definitive, hotărâri nerelevante din perspectiva circumstanţelor şi a chestiunii de drept semnalate. Judecătoria Fălticeni a comunicat că opinia judecătorilor este aceea că executarea silită a creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale, executare care se efectuează în baza unei hotărâri judecătoreşti, este o procedură specială, ce beneficiază de o reglementare distinctă în Legea nr. 207/2015 şi se completează, acolo unde acest act normativ nu dispune, cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă în materie, în măsura în care normele sunt compatibile cu această procedură sau nu contravin regulilor speciale din domeniul dreptului fiscal. Prin urmare, executarea silită a creanţelor bugetare se va face prin intermediul executorilor fiscali, definiţi de art. 1 pct. 22 din Legea nr. 207/2015, cu excepţiile prevăzute la art. 220 alin. (2 1 ) din acelaşi act normativ. Judecătoria Săveni a comunicat că art. 623 din Codul de procedură civilă impune competenţa exclusivă a executorului judecătoresc în executarea oricărui titlu executoriu, cu excepţia celor expres menţionate în text. Dispoziţiile art. 220 alin. (3)-(5) şi art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 şi art. 3 pct. 18 din Legea nr. 69/2010, care se referă la organe execuţionale proprii pentru anumite categorii de creanţe, sunt implicit abrogate. Tribunalul Suceava a comunicat că opinia judecătorilor Secţiei a II-a civile este în sensul că executarea silită a creanţelor reprezentând despăgubiri este de competenţa executorului judecătoresc, iar în privinţa executării silite a creanţelor care provin din amenzi, practica secţiei nu este unitară. Au fost anexate deciziile nr. 422 din 30 iunie 2016, nr. 461 din 21 iulie 2016, nr. 573 din 12 octombrie 2016, nr. 572 din 12 octombrie 2016, nr. 464 din 21 iulie 2016, nr. 463 din 21 iulie 2016, nr. 172 din 22 martie 2017, nerelevante din perspectiva circumstanţelor şi a chestiunii de drept semnalate.

Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Timişoara au comunicat că nu au identificat jurisprudenţă în materia ce face obiectul sesizării.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii textelor de lege supuse interpretării în prezenta cauză. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă; pe fondul sesizării au apreciat că executarea silită a titlurilor executorii – hotărâri judecătoreşti privind creanţe bugetare, datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale care se fac venit la bugetul consolidat al statului, se realizează prin executori fiscali, ca organe de executare silită ale statului. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: A. Asupra admisibilităţii sesizării

Pronunţarea unei decizii interpretative de principiu, în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional, condiţionează admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor cerinţe cumulative, condiţii extrase din dispoziţiile legale redate în cele ce urmează.

Astfel, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Verificarea circumstanţelor sub care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată denotă îndeplinirea exigenţelor referitoare la cerinţele de admisibilitate legate de necesitatea ca titularul sesizării să fie legal învestit cu judecarea unei cauze în ultimă instanţă, prin sesizare să fie identificată o chestiune de drept nouă, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Din datele prezentate în motivarea încheierii de sesizare rezultă că obiectul litigiului dedus judecăţii – aflat în faza apelului conform art. 666 alin. (7) din Codul de procedură civilă – constă în cererea privind încuviinţarea executării silite a unei hotărâri judecătoreşti, iar Tribunalul Bacău – instanţa de trimitere – urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă.

Problema de drept supusă dezbaterii de titularul sesizării este nouă, întrucât asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este una veritabilă, fiind evidenţiate dificultăţile din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 623 din Codul de procedură civilă, referitoare la competenţa organului de executare cu dispoziţiile şi principiile înscrise în Legea nr. 207/2015, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016.

Încheierea de sesizare, întocmită conform art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, evidenţiază contradictorialitatea dispoziţiilor legale ce formează obiectul sesizării şi semnalează în mod concret dificultatea problemei de drept supuse dezbaterii care generează premisele declanşării mecanismului de unificare al procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile referitoare la problema de drept privind competenţa de a executa silit hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie contractuală care au ca obiect venituri datorate bugetului consolidat al statului.

Titularul sesizării evidenţiază, în raport cu circumstanţele cauzei, că dispoziţiile art. 623 din Codul de procedură civilă, ce instituie regula executării titlurilor de către executorul judecătoresc, precum şi excepţia privind executarea titlurilor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se impun a fi corelate cu normele privind executarea creanţelor fiscale, respectiv art. 220 alin. (5) raportat la art. 220 alin. (4) şi art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, în pofida principiului consacrat în art. 2 alin. (4) din acelaşi act normativ, care vizează domeniul său de aplicare.

Având în vedere dificultăţile de interpretare generate de corelarea acestor dispoziţii legale, care prefigurează apariţia unei practici neunitare cu privire la problema de drept care face obiectul sesizării, deja semnalată la nivelul Tribunalului Bacău, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine caracterul veritabil al chestiunii de drept supuse dezbaterii, care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate privind identificarea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei aflate în curs de judecată.

Astfel, între problema de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei există un raport de dependenţă, în sensul că hotărârea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o pronunţă în procedura mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă produce un efect concret asupra soluţiei din procesul pendinte. În cauză, sesizarea de faţă pune în discuţie o chestiune de drept de a cărei lămurire poate depinde soluţionarea apelului şi, implicit, a cererii de încuviinţare a executării silite, fiind indisolubil legată de delimitarea sferei de competenţă a executorilor judecătoreşti de cea a organelor de executare fiscală. B. Asupra fondului sesizării

Examinând argumentele titularului sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că problema controversată care face obiectul sesizării sale o constituie, în realitate, rezolvarea de principiu a chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 623 din Codul de procedură civilă raportat la art. 220 alin. (3) şi (5) şi art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 şi art. 3 pct. 18 din Legea nr. 69/2010 în privinţa determinării organelor de executare competente să procedeze la executarea silită a unei creanţe rezultate dintr-un raport juridic contractual şi care se face venit la bugetul de stat.

Dispoziţiile art. 623 din Codul de procedură civilă reglementează competenţa generală a executorului judecătoresc, precum şi categoriile de creanţe exceptate de la urmărirea silită derulată de executorul judecătoresc statuând că „executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepţia celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel”.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, veniturile şi cheltuielile bugetelor prevăzute la art. 1 alin. (2), cumulate la nivelul unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale, alcătuiesc bugetul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale.

Art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că „dispoziţiile prezentei legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării: a) bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, judeţelor şi municipiului Bucureşti; b) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele locale, după caz; c) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; d) bugetului împrumuturilor externe şi interne, pentru care rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se asigură din bugetele locale şi care provin din: împrumuturi externe contractate de stat şi subîmprumutate autorităţilor administraţiei publice locale şi/sau agenţilor economici şi serviciilor publice din subordinea acestora; împrumuturi contractate de autorităţile administraţiei publice locale şi garantate de stat; împrumuturi externe şi/sau interne contractate sau garantate de autorităţile administraţiei publice locale; e) bugetului fondurilor externe nerambursabile.”

Definiţia bugetului centralizat al unităţilor administrativ- teritoriale este cuprinsă în pct. 18 al art. 3 din Legea nr. 69/2010, anume: „bugetul centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale – veniturile şi cheltuielile bugetelor generale ale unităţilor administrativ-teritoriale, definite la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare”.

Bugetul general consolidat este definit la pct. 2 al art. 3 din acelaşi act normativ, anume: „bugetul general consolidat – ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, incluzând bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul general centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale, bugetul Trezoreriei Statului, bugetul instituţiilor publice autonome, bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetele fondurilor speciale, după caz, bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile, precum şi ale altor entităţi clasificate în administraţia publică, agregate, consolidate şi ajustate conform Regulamentului (UE) nr. 549/2013 pentru a forma un întreg”.

Prin urmare, bugetul general consolidat include, pe lângă altele, bugetele unităţilor administrativ-teritoriale, constituite din venituri realizate pe plan local, respectiv venituri proprii şi venituri primite de la nivel central.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 220 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, creanţele bugetare care, potrivit legii, se administrează de autorităţile sau instituţiile publice, inclusiv cele reprezentând venituri proprii, se pot executa prin executori fiscali organizaţi în compartimente de specialitate, aceştia fiind abilitaţi să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită, potrivit prevederilor acestui act normativ.

Prevederile alineatelor (4) şi (5) ale art. 220 din Legea nr. 207/2015 stabilesc că organele prevăzute la alineatele (2) şi (3) sunt denumite în continuare organe de executare silită, acestea fiind competente şi pentru executarea silită a creanţelor prevăzute la art. 226 alin. (3).

În concret este vorba despre executarea silită a creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale, care se realizează în baza hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Or, în circumstanţele factuale expuse de titularul sesizării rezultă că prin hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu s-a dispus, pe lângă evacuarea debitorului din imobilul proprietatea creditorului, şi obligarea acestuia la plata unei sume de bani datorată unităţii administrativ-teritoriale reprezentând contravaloarea chiriei, cheltuieli de întreţinere şi majorări în sumă de 1.919,52 lei pentru imobilul situat în municipiul Oneşti, judeţul Bacău.

Prin urmare, creanţa datorată unităţii administrativ- teritoriale, obiect al executării silite în dosarul în care a fost formulată sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constând în plata unei sume de bani menţionată în titlul executoriu, reprezintă un venit propriu al acesteia, care se varsă în bugetul local, în raport cu dispoziţiile art. 220 şi art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015. În acest context, chiar dacă nu este vorba de o creanţă fiscală, obligaţia datorată unităţii administrativ- teritoriale constituie o creanţă bugetară, în privinţa executării căreia sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 207/2015.

În consecinţă, fiind în discuţie încasarea unei creanţe bugetare datorate în temeiul unui raport juridic contractual şi stabilite printr-o hotărâre judecătorească, care se face venit la bugetul consolidat al statului, executarea silită urmează să se realizeze prin intermediul organelor fiscale, ca organe de executare silită ale statului.

Pe lângă atribuţiile legate de administrarea creanţelor fiscale, organele fiscale au, potrivit dispoziţiilor legale, şi un rol secundar, ca organe de executare silită pentru creditorii bugetari.

Distinct de creanţele fiscale, organul fiscal poate recupera şi creanţe bugetare, iar, conform art. 226 din Legea nr. 207/2015, executarea se va desfăşura de către acesta în cazul instituţiilor publice finanţate total sau parţial de la bugetul de stat, al instituţiilor publice finanţate din venituri proprii, al instituţiilor publice finanţate integral sau parţial de la bugetul local, precum şi al instituţiilor publice din subordinea unităţilor administrativ-teritoriale sau a subdiviziunilor acestora.

În acest fel, bugetul instituţiilor menţionate nu va fi grevat de cheltuielile de executare, pe care le implică o executare prin executor judecătoresc, atât timp cât au la dispoziţie această variantă lipsită de costuri şi fără consecinţe negative, în cazul unui control al Curţii de Conturi care să vizeze eficienţa, economicitatea, legalitatea şi regularitatea operaţiunilor desfăşurate de respectiva instituţie.

În consecinţă, nu are relevanţă că se execută creanţe bugetare, care se varsă la bugetul local sau creanţe bugetare care se varsă la bugetul de stat, în ambele situaţii executarea silită urmând să se realizeze de către executorii fiscali menţionaţi în art. 220 din Legea nr. 207/2015.

Dispoziţiile art. 226 alin. (10) şi (11) din Legea nr. 207/2015 oferă soluţii şi pentru situaţia în care unităţile administrativ-teritoriale nu dispun de executori fiscali, în acest caz ele urmând să transmită titlurile executorii privind veniturile proprii spre executare silită organelor fiscale din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală ori organelor fiscale ale unităţilor administrativ-teritoriale, în cadrul cărora există executori fiscali.

Argumente în susţinerea acestei interpretări se regăsesc în expunerea de motive la proiectul actului normativ – Legea nr. 207/2015, unde se precizează că, la fel ca şi în textul vechiului Cod de procedură fiscală (Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003), normele sale nu se aplică creanţelor rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepţia redevenţelor miniere, petroliere şi a redevenţelor din contractele încheiate de Agenţia Domeniilor Statului.

Pentru creanţele rezultate din raporturi juridice contractuale [spre exemplu: chirii, redevenţe, altele decât cele prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015; dividendele cuvenite statului/unităţilor administrativ-teritoriale ca urmare a deţinerii de acţiuni la diverse societăţi comerciale] sunt aplicabile prevederile dreptului comun în ceea ce priveşte regimul juridic, mai puţin recuperarea pe calea executării silite.

Această din urmă activitate a fost dată în competenţa executorilor fiscali (din Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sau ai unităţilor administrativ-teritoriale), care efectuează executarea silită în baza titlului executoriu obţinut în condiţiile dreptului comun, însă după regulile corespunzătoare din Legea nr. 207/2015.

De altfel, aceste prevederi sunt în armonie cu cele ale Codului de procedură civilă care a eliminat din competenţa executorilor judecătoreşti executarea silită a veniturilor bugetului general consolidat.

Regimul derogatoriu de la dreptul comun, în materia executării creanţelor bugetare, constituie opţiunea legiuitorului, care poate stabili norme de procedură speciale, derogatorii de la regulile generale (reprezentate de dispoziţiile art. 623 din Codul de procedură civilă), determinate de anumite situaţii speciale.

Situaţia specială, în acest caz, este dată de faptul că obiectul executării silite îl constituie încasarea creanţelor bugetare, interesul general ocrotit impunând adoptarea unor reguli care să asigure protejarea eficientă a creanţelor statului şi recuperarea lor cu prioritate.

Contrar opiniei instanţei de trimitere nu se aduce astfel atingere principiului egalităţii, cu privire la care Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că nu este sinonim cu uniformitatea, astfel încât dacă la situaţii juridice egale se i