Decizia nr. 42/2017 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 173/1/2017

Dacă, în cazul unei acţiuni în instanţă prin care se solicită constatarea valabilităţii unei promisiuni bilaterale de schimb privind bunuri imobile şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, este obligatoriu ca proprietarii bunurilor imobile care fac obiectul promisiunii bilaterale de schimb (promitenţii copermutanţi) să prezinte instanţei certificatul de atestare fiscală prevăzut de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 sau orice act din care să rezulte că, la data pronunţării hotărârii care ţine loc de act autentic de schimb, proprietarul actual al bunului are achitate toate obligaţiile de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează.

Dacă, în cazul promisiunii bilaterale de schimb privind bunuri imobile în care imobilele nu au aceeaşi valoare (iar unul dintre copermutanţi are obligaţia de a achita o sumă de bani – sultă), trebuie ca ambii promitenţi proprietari să aibă achitate toate obligaţiile de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează sau se poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract autentic de schimb şi în cazul în care doar proprietarul din patrimoniul căruia va ieşi bunul imobil cu valoare mai mare şi în al cărui patrimoniu va intra bunul cu valoare mai mică are achitate toate obligaţiile de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale şi, respectiv, dacă în cazul promisiunii bilaterale de schimb privind bunuri imobile cu aceeaşi valoare instanţa poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract autentic de schimb chiar şi în situaţia în care promitenţii copermutanţi au obligaţii fiscale neachitate.

Dacă executarea unei promisiuni bilaterale de schimb, prin pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de înstrăinare apt pentru intabularea în cartea funciară, reprezintă o procedură de executare silită în sensul dispoziţiilor art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 (Codul de procedură fiscală) „. După prezentarea referatului cauzei de către magistratul- asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Prin Încheierea din 2 noiembrie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 4.759/190/2014, Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia I civilă a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea „modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 159 alin. (5) şi a dispoziţiilor art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în sensul de a stabili: a) Dacă, în cazul unei acţiuni în instanţă prin care se solicită constatarea valabilităţii unei promisiuni bilaterale de schimb privind bunuri imobile şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, este obligatoriu ca proprietarii bunurilor imobile care fac obiectul promisiunii bilaterale de schimb (promitenţii copermutanţi) să prezinte instanţei certificatul de atestare fiscală prevăzut de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 sau orice act din care să rezulte că, la data pronunţării hotărârii care ţine loc de act autentic de schimb, proprietarul actual al bunului are achitate toate obligaţiile de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează. b) Dacă, în cazul promisiunii bilaterale de schimb privind bunuri imobile în care imobilele nu au aceeaşi valoare (iar unul dintre copermutanţi are obligaţia de a achita o sumă de bani – sultă), trebuie ca ambii promitenţi proprietari să aibă achitate toate obligaţiile de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează sau se poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract autentic de schimb şi în cazul în care doar proprietarul din patrimoniul căruia va ieşi bunul imobil cu valoare mai mare şi în al cărui patrimoniu va intra bunul cu valoare mai mică are achitate toate obligaţiile de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale şi, respectiv, dacă în cazul promisiunii bilaterale de schimb privind bunuri imobile cu aceeaşi valoare, instanţa poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract autentic de schimb chiar şi în situaţia în care promitenţii copermutanţi au obligaţii fiscale neachitate. c) Dacă executarea unei promisiuni bilaterale de schimb, prin pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de înstrăinare apt pentru intabularea în cartea funciară, reprezintă o procedură de executare silită în sensul dispoziţiilor art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 (Codul de procedură fiscală) „. 2. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 18 ianuarie 2017, sub nr. 173/1/2017. II. Temeiul juridic al sesizării 3. Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.” III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Articolul 159 alin. (5) şi (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare Art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare: „Pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport, proprietarii bunurilor ce se înstrăinează trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligaţiilor de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, potrivit alin. (2). Pentru bunul ce se înstrăinează, proprietarul bunului trebuie să achite impozitul datorat pentru anul în care se înstrăinează bunul, cu excepţia cazului în care pentru bunul ce se înstrăinează impozitul se datorează de altă persoană decât proprietarul”. Art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare: „Prevederile alin. (5) şi (6) nu sunt aplicabile în cazul procedurii de executare silită, procedurii insolvenţei şi procedurilor de lichidare”. Alte prevederi legale incidente:

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare Art. 159 alin. (6): „Actele prin care se înstrăinează clădiri, terenuri, respectiv mijloace de transport, cu încălcarea prevederilor alin. (5), sunt nule de drept.”

Codul civil din 1864 Art. 948: „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită.” Art. 969 alin. 1: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.” Art. 1405: „Schimbul este un contract prin care părţile îşi dau respectiv un lucru pentru altul.” Art. 1409: „Toate celelalte reguli prescrise pentru vânzare se aplică şi la contractul de schimb.” Art. 1073: „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar, are dreptul la dezdăunare.” Art. 1077: „Nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat de a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului.”

Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare Titlul X art. 5 alin. (2): „În situaţia în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcţii, una dintre părţi refuză ulterior să încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa competentă care poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare Art. 57 alin. (1): „În cazul cererilor prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri imobile, instanţa de judecată va solicita extras de carte funciară pentru bunurile imobile ce au carte funciară deschisă sau certificat de sarcini pentru imobilele care nu au carte funciară deschisă, certificat fiscal emis de compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale şi dovada debitelor la zi ale cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari.” IV. Expunerea succintă a procesului

În fapt, la data de 14 ianuarie 2010, reclamanţii A şi B şi pârâţii C şi D au încheiat o convenţie, pe care au intitulat-o „antecontract de vânzare cumpărare”, autentificată de Biroul Notarului Public E.

Prin acest act, părţile semnatare au agreat ca pârâţii să transmită în viitor reclamanţilor dreptul de proprietate asupra unui apartament, nou-construit şi nefinisat, la preţul de 24.263 euro (echivalentul a 99.963 lei), constând în suma de 17.263 euro – contravaloarea apartamentului proprietatea reclamanţilor şi diferenţa în numerar, de 7.000 euro, plătită de reclamanţi vânzătorilor, la data semnării antecontractului. Prima acţiune a reclamanţilor

Prin cererea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 9.783/190/2011 al Judecătoriei Bistriţa – Secţia civilă, reclamanţii A şi B au chemat în judecată pe pârâţii C şi D, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie validat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarului Public E, încheiat între pârâţi, în calitate de promitenţi- vânzători şi reclamanţi, în calitate de promitenţi-cumpărători, să fie obligaţi pârâţii să se prezinte la notar în vederea încheierii actului autentic de vânzare, iar, în caz de refuz, să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare; să fie obligaţi pârâţii să le achite suma de 16.800 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de finisaj pe care pârâţii nu le-au executat conform obligaţiei asumate, dar şi cheltuielile de judecată avansate.

Judecătoria Bistriţa – Secţia civilă a pronunţat Sentinţa civilă nr. 8.408 din 23 octombrie 2013, prin care a admis în parte cererea, a constatat valabilitatea antecontractului de vânzare- cumpărare autentificat de Biroul Notarului Public E, a dispus ca hotărârea să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare şi a obligat pârâţii la plata către reclamanţi a contravalorii finisajelor şi a cheltuielilor de judecată.

Pârâţii au declarat recurs împotriva acestei sentinţe, iar Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 70/R din 13 martie 2014, a admis calea de atac astfel exercitată şi a modificat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată, calificând convenţia încheiată între părţi ca fiind o convenţie de schimb, şi nu una de vânzare- cumpărare, în raport cu regulile de interpretare cuprinse în art. 972 şi 982 din Codul civil de la 1864. A doua acţiune a reclamanţilor

La 13 mai 2014, reclamanţii au formulat o nouă acţiune, înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistriţa – Secţia civilă, sub nr. 4.759/190/2014, prin care au solicitat, în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi, să se constate valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarului Public E calificat pe cale judecătorească (prin Decizia civilă nr. 70/R/2014 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud – Secţia I civilă) ca fiind un contract de schimb, să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de „vânzare-cumpărare” faţă de refuzul expres al pârâţilor de a se prezenta la notar pentru efectuarea legală a transferului dreptului de proprietate şi, pe cale de consecinţă, să se dispună intabularea în cartea funciară a dreptului reclamanţilor asupra apartamentului din litigiu şi a terenului aferent, cu titlu de schimb.

Prin Sentinţa civilă nr. 8.865 din 18 decembrie 2015, Judecătoria Bistriţa – Secţia civilă a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţi, reţinând, în esenţă, următoarele: Schimbul este un contract translativ de proprietate. Aşadar, dacă imobile terenuri se transmit prin schimb, forma autentică se impune ad validitatem. Transferul reciproc al drepturilor de proprietate nu s-a realizat în momentul încheierii antecontractului, indiferent de forma acestuia, autentică sau neautentică, ci se va realiza în viitor, în momentul încheierii contractului de schimb, respectiv al pronunţării hotărârii judecătoreşti care ar urma să ţină loc de contract de schimb. În situaţia în care este sesizată cu pronunţarea unei astfel de hotărâri, instanţa judecătorească învestită trebuie să verifice îndeplinirea tuturor condiţiilor de validitate la data pronunţării hotărârii. În acest context s-a reţinut că art. 113 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, denumită în continuare vechiul Cod de procedură fiscală, prevede o condiţie de validitate a înstrăinării, respectiv aceea ca cel ce înstrăinează să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligaţiilor fiscale de plată datorate autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază se află înregistrat bunul ce se înstrăinează. Încălcarea acestei dispoziţii se sancţionează cu nulitatea de drept, potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (5) din vechiul Cod de procedură fiscală, fiind evident că instanţa nu poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic cu privire la apartamentul din cauză, cât timp, potrivit certificatului depus la dosar, pârâţii nu au achitat toate obligaţiile fiscale de plată datorate autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază se află înregistrat bunul ce face obiectul antecontractului de schimb. De observat că acest text legal nu distinge (nu face referire, de exemplu, numai la înstrăinările prin vânzare), ceea ce înseamnă că este aplicabil tuturor înstrăinărilor care vizează clădiri, terenuri şi mijloace de transport. Izvorul raportului juridic fiscal sau contractual dintre părţi nu are nicio relevanţă cu privire la aplicabilitatea art. 113 din vechiul Cod de procedură fiscală, acest text legal nefăcând vreo diferenţă după natura raportului juridic. Această obligaţie este o garanţie pe care statul român a stabilit-o pentru a evita ca persoanele ce au obligaţii fiscale neachitate să îşi înstrăineze bunurile şi să îngreuneze recuperarea creanţelor de către autoritatea publică locală. Aceeaşi normă legală prevede expres căror proceduri nu li se aplică acest articol, respectiv procedurii de executare silită, procedurii insolvenţei şi procedurii de lichidare, de unde rezultă, per a contrario, că dispoziţiile legale menţionate sunt aplicabile tuturor celorlalte proceduri, civile sau fiscale. Obligaţiile fiscale neachitate nu sunt doar cele privitoare la bunul înstrăinat, aşa încât, dacă legiuitorul nu a distins, nu se poate restrânge sfera de aplicare a textului de lege. În acest sens, prin Decizia nr. 1.021/2011, Curtea Constituţională a statuat că „raţiunea care a stat la baza soluţiei legislative criticate a fost crearea unui climat de stabilitate şi securitate juridică, precum şi preocuparea statului în a găsi metode eficiente pentru a determina contribuabilul să îşi execute obligaţiile fiscale, indiferent de natura şi cuantumul lor”. Astfel, Curtea a reţinut că „o asemenea măsură este expresia obligaţiei pozitive a statului de a asigura ritmicitatea şi certitudinea alimentării bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor. Prin urmare, faptul că legiuitorul a condiţionat înstrăinarea unui teren sau a unei clădiri de stingerea tuturor creanţelor fiscale locale ale titularului dreptului de proprietate nu echivalează cu instituirea unei incapacităţi de a vinde sau de a dona bunul imobil în cauză, ci, din contră, o asemenea condiţionare este menită să asigure în mod eficient îndeplinirea unei obligaţii legale şi constituţionale a persoanelor fizice sau juridice, şi anume plata sarcinilor fiscale, indiferent de natura lor, la bugetele locale”. Aşa fiind, Curtea a constatat că dispoziţiile legale care instituie obligativitatea dobândirii certificatului de atestare fiscală drept condiţie pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport sunt constituţionale.

Împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Bistriţa – Secţia civilă au declarat apel reclamanţii A şi B. Aceştia susţin că, în mod nelegal, prima instanţă a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 113 alin. (4) din vechiul Cod de procedură fiscală, arătând că pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de act autentic constituie o procedură de executare silită a unui antecontract şi sunt incidente dispoziţiile art. 113 alin. (6) din acelaşi act normativ. Totodată, au precizat că toate obligaţiile fiscale neachitate de intimaţi sunt ulterioare încheierii antecontractului, astfel că aceştia din urmă nu îşi pot invoca propria culpă pentru a susţine respingerea acţiunii.

Intimaţii au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului.

În cadrul soluţionării apelului, Tribunalul a solicitat municipiului Bistriţa să comunice situaţia obligaţiilor fiscale ale intimaţilor, fiind depus astfel la dosar un înscris intitulat „Nota de plată – suma restantă”, întocmit de Direcţia economică-venituri din cadrul Primăriei Municipiului Bistriţa, din care rezultă că la 27 iulie 2016 pârâţii C şi D au restanţe de plată la bugetul local în cuantum de 227.010 lei, cele mai vechi obligaţii neachitate datând din luna martie 2013. V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: a. De lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 159 alin. (5) şi (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală depinde soluţionarea pe fond a prezentei cauze, întrucât: Potrivit art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, „pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi mijloacelor de transport, proprietarii bunurilor ce se înstrăinează trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligaţiilor de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, potrivit alin. (2). Pentru bunul ce se înstrăinează, proprietarul bunului trebuie să achite impozitul datorat pentru anul în care se înstrăinează bunul, cu excepţia cazului în care pentru bunul ce se înstrăinează impozitul se datorează de altă persoană decât proprietarul”. Alineatul 6 al aceluiaşi articol prevede că actele prin care se înstrăinează clădiri, terenuri, respectiv mijloace de transport, cu încălcarea prevederilor alin. (5), sunt nule de drept şi, conform alin. (7), prevederile alin. (5) şi (6) nu sunt aplicabile în cazul procedurii de executare silită, procedurii insolvenţei şi procedurilor de lichidare. Cum prin acţiunea care constituie obiect al prezentului dosar se solicită constatarea valabilităţii unei promisiuni bilaterale de schimb, iar hotărârea pe care o pronunţă instanţa, în cazul admiterii cererii, ţine loc de act autentic de înstrăinare, transferul dreptului de proprietate având loc în temeiul hotărârii judecătoreşti, constitutivă de drepturi, la pronunţarea unei astfel de hotărâri, instanţa este obligată să cerceteze dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de valabilitate pentru încheierea unui contract de schimb. Cât timp, potrivit alin. (6) al art. 159 din Legea nr. 207/2015, sancţiunea încălcării dispoziţiilor alin. (5) este nulitatea absolută, actele fiind nule de drept, rezultă că cerinţa achitării tuturor obligaţiilor fiscale datorate de proprietarul bunului care se înstrăinează este o condiţie de fond pentru valabilitatea contractului de înstrăinare. Având în vedere că prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 113 alin. (4) din vechiul Cod de procedură fiscală, în vigoare la data pronunţării sentinţei, care se regăsesc în prezent în art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, se aplică nu doar înstrăinării dreptului de proprietate asupra imobilelor prin contracte autentice încheiate de notarul public, ci şi în cazul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de act autentic de înstrăinare, acţiunea fiind respinsă întrucât proprietarii pârâţi au datorii fiscale neachitate şi promisiunea bilaterală de schimb priveşte imobile care nu au aceeaşi valoare, iar reclamanţii, prin apelul declarat, au învederat că, în cazul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de act autentic de înstrăinare, dispoziţiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 nu sunt incidente, motivat de faptul că această procedură de înstrăinare a bunurilor imobile este una de executare silită şi se încadrează în situaţiile de excepţie prevăzute de alin. (7) al aceluiaşi articol, soluţia asupra fondului cererii atârnă de modul în care instanţa de apel va interpreta aceste dispoziţii legale. b. Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, din consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat prin vreo altă hotărâre, cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 113 alin. (4) şi (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 (în vigoare până la 31 decembrie 2015) şi, respectiv, ale art. 159 alin. (5) şi (7) din Legea nr. 207/2015, în cauze având obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic de schimb. Chiar dacă prevederile cuprinse în art. 159 alin. (5), (6) şi (7) din Legea nr. 207/2015 s-au regăsit şi în art. 113 alin. (4), (5) şi (6) din vechiul Cod de procedură fiscală (Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003), încă din anul 2006, fiind introduse prin Ordonanţa Guvernului nr. 35/2006, nu s-au identificat hotărâri judecătoreşti prin care să se fi statuat cu privire la validarea unei promisiuni bilaterale de schimb nici sub incidenţa dispoziţiilor fostei reglementări, nici sub incidenţa celei actuale. c. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. VI. Punctul de vedere al completului de judecată

Instanţa de trimitere a reţinut că, la data pronunţării sentinţei atacate cu apel, erau în vigoare dispoziţiile art. 113 alin. (4), (5) şi (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, act normativ care este în prezent abrogat, dar, începând cu 1 ianuarie 2016, respectivele prevederi au fost preluate în aceeaşi formă în noua lege în vigoare începând cu această dată, respectiv în art. 159 alin. (5), (6) şi (7) din Legea nr. 207/2015.

Pe lângă condiţiile generale de fond pentru valabilitatea unei convenţii, prevăzute de art. 948 din Codul civil din 1864, dispoziţiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 au instituit o condiţie specială de fond de valabilitate a unei convenţii de înstrăinare pentru imobilele clădiri şi terenuri, aceea a lipsei obligaţiilor fiscale către bugetul local unde este situat imobilul, în sarcina proprietarului imobilului care se înstrăinează, iar sancţiunea încălcării acestei condiţii speciale este nulitatea de drept a actului de înstrăinare, potrivit art. 159 alin. (6).

În conformitate cu art. 159 alin. (7), prevederile alin. (5) şi (6) nu sunt aplicabile în cazul procedurii de executare silită, al procedurii insolvenţei şi al procedurilor de lichidare.

Aşadar, doar în cazul înstrăinării imobilelor teren şi clădiri prin procedura de executare silită, prin procedura insolvenţei şi prin cea de lichidare nu se impune ca proprietarul să aibă achitate toate obligaţiile fiscale datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează.

În speţă, părţile au încheiat o promisiune de schimb cu privire la imobile construcţii şi, implicit, şi cu privire la terenul pe care acestea se află, convenţie care, la fel ca şi promisiunea de vânzare-cumpărare, nu a fost reglementată expres de Codul civil din 1864, nefiind reglementată nici posibilitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic.

Cum practica judiciară a recunoscut posibilitatea pronunţării unei asemenea hotărâri, dacă se face dovada încheierii unei promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare, invocându-se ca fundament juridic dispoziţiile art. 1073, 1077 şi cele ale art. 970 din Codul civil de la 1864, se acceptă şi posibilitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de schimb, în cazul unei promisiuni bilaterale de schimb.

Prin urmare, având în vedere că, printr-un antecontract de schimb, se asumă doar obligaţii de a face, în cazul în care convenţia nu este executată de bunăvoie, poate fi executată direct, dar atipic, prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de schimb.

Reclamanţii susţin că această formă de executare a unui antecontract constituie o executare silită şi, în cazul pronunţării unei hotărâri care ţine loc de act autentic de schimb, nu sunt incidente dispoziţiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015.

În opinia completului, acţiunea în valorificarea unui antecontract de schimb (ca şi în cazul unui antecontract de vânzare-cumpărare) este o executare silită atipică, întrucât ea are loc în absenţa unui titlu executoriu, fiind realizată în afara procedurilor execuţionale prevăzute de Codul de procedură civilă.

Prin antecontract, părţile se obligă nu doar la încheierea în viitor a contractului, ci şi la îndeplinirea oricăror operaţiuni necesare, cum ar fi obţinerea unei autorizaţii, îndeplinirea formalităţilor pentru exercitarea dreptului de preempţiune, obţinerea certificatului de atestare fiscală etc.

Aşa fiind, executarea silită, atât a antecontractului de vânzare-cumpărare, cât şi a antecontractului de schimb, nu se încadrează în situaţia de excepţie prevăzută de art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, nefiind vorba de o procedură de executare silită propriu-zisă.

Vânzarea imobilelor prin executare silită constituie o procedură specială, reglementată de Codul de procedură civilă, în cartea a V-a, intitulată „Despre executarea silită”, care conţine reglementări privitoare la vânzarea la licitaţie, la formalităţile premergătoare acesteia, la actul de adjudecare şi efectele adjudecării, la eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executare silită.

Dispoziţiile cărţii a V-a a Codului de procedură civilă constituie dreptul comun în materia executării silite, indiferent de izvorul sau de natura obligaţiilor cuprinsă în titlul executoriu ori de calitatea părţilor, astfel că acestea sunt incidente şi în materiile prevăzute de alte legi în măsura în care acestea din urmă nu cuprind dispoziţii potrivnice.

Vânzarea imobilelor prin executare silită se finalizează prin transmiterea proprietăţii imobilului de la debitor la adjudecatar de la data încheierii actului de adjudecare, care reprezintă titlu de proprietate şi poate fi înscris în cartea funciară. Prin intabulare, adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor de carte funciară.

Aşadar, instanţa de trimitere a apreciat că procedura executării silite, la care se referă art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015, vizează cumpărarea unui imobil al debitorului la licitaţie publică, în general, procedura de executare silită demarată în baza unui titlu executoriu, conform Codului de procedură civilă sau fiscală, după caz, şi nu executarea silită a antecontractului de vânzare-cumpărare, respectiv de schimb.

Prin urmare, a considerat că dispoziţiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 sunt incidente întotdeauna în cazul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare, întrucât o asemenea hotărâre este constitutivă de drepturi, fiind actul prin care se înstrăinează imobilul din patrimoniul vânzătorului în cel al cumpărătorului, astfel că instanţa trebuie să verifice îndeplinirea tuturor condiţiilor de valabilitate, atât cele generale cât şi cele speciale, cum este cea prevăzută de art. 159 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, la data pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Însă, în ceea ce priveşte pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de act autentic de schimb, pornind de la caracterul specific al contractului de schimb, în sensul că, în acest caz, nu se realizează o transmitere a dreptului de proprietate doar din patrimoniul uneia dintre părţi, ci ambii copermutanţi, în acelaşi timp, transmit şi primesc bunuri din/în patrimoniul lor, fie de aceeaşi valoare, fie de valoare mai mare sau mai mică, văzând şi scopul pentru care a fost instituită cerinţa de valabilitate (aceea a achitării tuturor obligaţiilor fiscale de către proprietar la data transferului dreptului de proprietate), completul a apreciat că, în situaţia în care imobilele obiect al schimbului au aceeaşi valoare, dispoziţiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 pot fi interpretate în sensul că o astfel de hotărâre poate fi pronunţată chiar şi dacă proprietarii actuali au obligaţii fiscale neachitate, iar, în cazul în care bunurile imobile obiect al schimbului au valoare diferită, lipsa obligaţiilor fiscale neachitate trebuie îndeplinită doar de proprietarul din al cărui patrimoniu se transferă imobilul cu valoare mai mare şi intră bunul cu valoare mai mică.

În susţinerea acestei opinii, completul a avut în vedere Decizia nr. 1.021/2011 prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 113 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi ale art. 254 alin. (7) şi art. 259 alin. (6 1 ) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În motivarea deciziei, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, prin Decizia nr. 1.069 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 14 august 2009, statuase deja că raţiunea care a stat la baza soluţiei legislative criticate a fost crearea unui climat de stabilitate şi securitate juridică, precum şi preocuparea statului în a găsi metode eficiente pentru a determina contribuabilul să îşi execute obligaţiile fiscale, indiferent de natura şi cuantumul lor.

Astfel, Curtea a reţinut că o asemenea măsură este expresia obligaţiei pozitive a statului de a asigura ritmicitatea şi certitudinea alimentării bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor.

Prin urmare, faptul că legiuitorul a condiţionat înstrăinarea unui teren sau a unei clădiri de stingerea tuturor creanţelor fiscale locale ale titularului dreptului de proprietate nu echivalează cu instituirea unei incapacităţi de a vinde sau de a dona bunul imobil în cauză, ci, din contră, o asemenea condiţionare este menită să asigure în mod eficient îndeplinirea unei obligaţii legale şi constituţionale a persoanelor fizice sau juridice, şi anume plata sarcinilor fiscale, indiferent de natura lor, la bugetele locale. Aşa fiind, Curtea a constatat că dispoziţiile legale care instituie obligativitatea dobândirii certificatului de atestare fiscală drept condiţie pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport sunt constituţionale şi că soluţia şi considerentele cuprinse în decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea, neintervenind elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei sale.

În concluzie, condiţionarea înstrăinării imobilelor de stingerea tuturor creanţelor fiscale locale ale titularului dreptului de proprietate este menită să asigure în mod eficient îndeplinirea unei obligaţii legale şi constituţionale a persoanelor fizice sau juridice, şi anume plata sarcinilor fiscale, indiferent de natura lor, la bugetele locale.

Această obligaţie este o garanţie pe care statul român a stabilit-o pentru a evita ca persoanele ce au obligaţii fiscale neachitate să îşi înstrăineze bunurile şi să îngreuneze recuperarea creanţelor autorităţii administraţiei publice locale.

Completul a reţinut că, în ceea ce priveşte validarea unei promisiuni de vânzare-cumpărare, la nivelul secţiilor civile ale curţilor de apel s-a conturat opinia în sensul că se impune ca instanţa să verifice dacă promitentul vânzător are achitate toate obligaţiile fiscale la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, în acest sens fiind şi concluziile consemnate în minuta întâlnirii profesionale trimestriale privind problemele de practică judiciară neunitară discutate de judecătorii secţiilor civile de la instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Cluj din data 15 iunie 2016, însă nu există jurisprudenţă în ce priveşte validarea unei promisiuni bilaterale de schimb, cele două situaţii nefiind perfect identice.

Astfel, cum prin validarea unei promisiuni bilaterale de schimb privind imobile se înstrăinează imobile din patrimoniul ambelor părţi contractante şi, în acelaşi timp, în patrimoniul fiecărui proprietar intră un alt imobil, fie de aceeaşi valoare, fie cu valoare mai mare sau mai mică, pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de act autentic de schimb privind imobile nu produce aceleaşi efecte asupra patrimoniului proprietarului, ca şi hotărârea care ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare sau de donaţie (când în patrimoniul proprietarului nu intră un alt imobil care să îl reîntregească sau chiar să îl mărească).

În cazul unui schimb, patrimoniul fiecărei părţi fie rămâne la aceeaşi valoare, atunci când bunurile obiect al schimbului sunt de aceeaşi valoare, fie va creşte sau va scădea, în cazul schimbului unor bunuri de valoare diferită.

Patrimoniul proprietarului din care iese imobilul cu valoare mai mare şi în care intră bunul cu valoare mai mică se va diminua, astfel că, în acest caz, apare ca fiind justificată îndeplinirea de către acest proprietar a cerinţei de a avea achitate toate obligaţiile fiscale, întrucât se poate aprecia că, după schimb, va fi îngreunată recuperarea creanţelor autorităţii administraţiei publice locale.

Patrimoniul proprietarului din care iese bunul cu valoare mai mică şi intră bunul cu valoare mai mare va creşte după schimb, astfel că nu se poate reţine că va fi îngreunată recuperarea creanţelor autorităţii administraţiei publice locale, ci, dimpotrivă, se creează premisa opusă, aceea a creşterii posibilităţilor de recuperare a creanţelor fiscale neachitate, astfel că este excesiv a pretinde ca proprietarul să aibă toate obligaţiile fiscale achitate.

În cazul în care schimbul priveşte bunuri de valoare egală, patrimoniul niciunui proprietar nu se modifică valoric, astfel că, nici în acest caz, nu este justificată condiţionarea validării promisiunii bilaterale de schimb de achitarea tuturor obligaţiilor fiscale datorate bugetului local.

Prin urmare, completul a apreciat că, în cazul pronunţării unei hotărâri care ţine loc de act autentic de schimb, nu trebuie ca ambii proprietari să aibă achitate toate obligaţiile de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, ci se impune ca doar proprietarul al cărui patrimoniu se micşorează să aibă achitate toate obligaţiile fiscale.

Aşa fiind, a considerat că se poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract autentic de schimb şi în cazul în care doar proprietarul din patrimoniul căruia va ieşi bunul imobil cu valoare mai mare şi în al cărui patrimoniu va intra bunul cu valoare mai mică are achitate toate obligaţiile de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale, iar celălalt proprietar, în patrimoniul căruia intră bunul cu valoare mai mare, are datorii fiscale neachitate; în cazul promisiunii bilaterale de schimb privind bunuri imobile cu aceeaşi valoare, a considerat că se poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract autentic de schimb chiar şi în situaţia în care ambii proprietari copermutanţi au obligaţii fiscale neachitate. VII. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanţii au susţinut că dispoziţiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 se aplică doar contractelor autentice încheiate de notari, nu şi în cazul pronunţării unei hotărâri care ţine loc de act autentic de înstrăinare, deoarece executarea unui antecontract prin pronunţarea unei asemenea hotărâri constituie o procedură de executare silită, fiind una dintre situaţiile de excepţie, prevăzute de art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015, cărora nu li se aplică dispoziţiile art. 159 alin. (5) din acelaşi act normativ.

Pârâţii au apreciat că dispoziţiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 sunt incidente şi în situaţia în care se pronunţă o hotărâre care ţine loc de act autentic de schimb, deoarece această modalitate de executare a antecontractului nu constituie o procedură de executare silită în sensul art. 159 alin. (7). În ceea ce priveşte promisiunea de schimb în care imobilele au aceeaşi valoare, au apreciat că s-ar putea pronunţa o hotărâre care ţine loc de act autentic de schimb şi în situaţia în care proprietarii au datorii fiscale neachitate, dar în cazul în care valoarea bunurilor nu este aceeaşi, ambii proprietari trebuie să aibă achitate toate obligaţiile fiscale. VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Nicio curte de apel nu a identificat hotărâri judecătoreşti pronunţate cu privire la această chestiune de drept.

Totuşi, au fost identificate hotărâri judecătoreşti, dar într-o materie tangenţială, respectiv cea a promisiunii de vânzare, nu şi a celei de schimb, asemenea situaţii întâlnindu-se la nivelul Curţii de Apel Bucureşti 1 şi al Tribunalului Bistriţa-Năsăud 2 . 1 Decizia civilă nr. 297A din 25 noiembrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 17.469/3/2008 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; Sentinţa civilă nr. 8.903 din data de 29 noiembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 13.313/303/2010, Sentinţa civilă nr. 3.149 din 16 aprilie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 14.818/303/2013 şi Sentinţa civilă nr. 6.024 din 30 iunie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 14.870/303/2015 ale Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti (în materia pronunţării unei hotărâri care ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare). 2 Decizia civilă nr. 106/A/2016 din 9 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.110/190/2015.

Curţile de apel Alba Iulia, Braşov şi Oradea şi tribunalele arondate nu au exprimat niciun punct de vedere asupra chestiunii de drept.

Opinia celor mai mulţi judecători de la instanţele consultate a fost în sensul că în cazul unei acţiuni prin care se solicită constatarea valabilităţii unei promisiuni bilaterale de schimb privind bunuri imobile de aceeaşi valoare sau de valori diferite şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, este obligatoriu ca proprietarii bunurilor imobile să prezinte certificatul de atestare fiscală prevăzut de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 şi să aibă achitate toate obligaţiile de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat bunul ce se înstrăinează, iar executarea unei promisiuni bilaterale de schimb, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de înstrăinare apt pentru intabularea în cartea funciară, nu reprezintă o procedură de executare silită în sensul dispoziţiilor art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015. S-au exprimat astfel magistraţii de la Curtea de Apel Bacău, de la Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de la judecătoriile Bacău, Oneşti, Piatra-Neamţ, Târgu-Neamţ (în majoritate) şi Bicaz. Opinii similare au fost comunicate de către secţiile a III-a şi a IV-a civile ale Curţii de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti şi judecătoriile arondate, judecătoriile Lehliu-Gară şi Olteniţa, Tribunalul Ialomiţa şi judecătoriile arondate, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Giurgiu şi judecătoriile arondate, Tribunalul Teleorman şi judecătoriile Roşiori de Vede, Turnu Măgurele, Videle şi Zimnicea. În acelaşi sens s-au exprimat judecătorii Curţii de Apel Cluj, ai Tribunalului Cluj, ai Tribunalului Bistriţa-Năsăud, ai Secţiei civile a Judecătoriei Bistriţa, cei ai Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Maramureş şi ai judecătoriilor Baia Mare, Sighetu Marmaţiei (cu rezervele ce vor fi mai jos arătate) şi Vişeu de Sus, ai Judecătoriei Zalău, precum şi magistraţii de la Curtea de Apel Constanţa, Tribunalul Constanţa, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, tribunalele Olt, Gorj şi Mehedinţi, judecătoriile Balş, Corabia, Strehaia, Târgu Cărbuneşti, Craiova, Filiaşi, Târgu Jiu şi Segarcea, dar şi cei de la Curtea de Apel Galaţi (în majoritate), Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Dâmboviţa, Curtea de Apel Suceava (mai puţin în ceea ce priveşte ultima întrebare, la care nu s-a ajuns la un punct de vedere comun), Judecătoria Odorheiu Secuiesc şi Curtea de Apel Timişoara. Un punct de vedere diferit, potrivit căruia prezentarea certificatului de atestare fiscală prevăzut de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 nu poate să condiţioneze admiterea acţiunii în constatarea valabilităţii promisiunii bilaterale de schimb de bunuri imobile în niciunul dintre cazurile enunţate, iar o asemenea procedură se circumscrie celei la care se referă art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015, a fost exprimat de magistraţii Judecătoriei Moineşti. Judecătoriile Călăraşi şi Alexandria au susţinut punctul de vedere al instanţei de trimitere, iar Judecătoria Sighetu Marmaţiei a apreciat că, în ceea ce priveşte a doua întrebare cuprinsă în sesizare, doar reclamantul trebuie să prezinte certificatul de atestare fiscală. Judecătoria Calafat a apreciat că este obligatoriu ca proprietarul bunurilor imobile care fac obiectul promisiunii bilaterale de schimb să prezinte instanţei certificatul de atestare fiscală potrivit art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 sau orice alt act din care să rezulte că, la data pronunţării hotărârii care ţine loc de act autentic de schimb, proprietarul actual al bunului are achitate toate obligaţiile de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat bunul ce se înstrăinează, atât în cazul în care bunurile au aceeaşi valoare, cât şi în cel în care valoarea diferă, dar a considerat că executarea promisiunii bilaterale de schimb reprezintă o procedură de executare silită în sensul dispoziţiilor art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015. Tribunalul Prahova a apreciat că se poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract autentic de schimb chiar şi în situaţia în care promitenţii copermutanţi au obligaţii fiscale neachitate. Această problemă de drept a fost reiterată şi cu ocazia întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de la curţile de apel organizată la Bacău în luna iunie 2016, concluzia trasă fiind cea expusă de majoritatea instanţelor.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 245C/269/III-5/2017 din 2 martie 2017, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică practică judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizării. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă cu privire la problema de drept dedusă judecăţii.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1.021 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 10 octombrie 2011, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 113 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi art. 254 alin. (7) şi art. 259 alin. (6 1 ) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, statuând că acest text legal instituie sub sancţiunea nulităţii absolute a actului translativ de proprietate condiţia ca înstrăinarea unui teren sau a unei construcţii să nu se poată efectua până când titularul dreptului de proprietate asupra terenului sau clădirii nu are stinse creanţele fiscale locale. Raţiunea care stă la baza acestei soluţii legislative este cea a creării unui climat de stabilitate şi securitate juridică, precum şi preocuparea statului de a găsi metode eficiente pentru a determina contribuabilul să îşi achite obligaţiile fiscale, indiferent de natura şi cuantumul lor. O astfel de măsură este expresia obligaţiei pozitive a statului de a asigura ritmicitatea şi certitudinea alimentării bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor. Prin urmare, prin condiţionarea înstrăinării unui teren sau a unei clădiri de stingerea tuturor creanţelor fiscale locale ale titularului dreptului de proprietate nu se poate trage concluzia că legiuitorul a instituit o incapacitate de a vinde sau de a dona bunul, ci, din contră, o asemenea condiţionare este menită să asigure în mod eficient îndeplinirea unei obligaţii legale şi constituţionale a persoanelor fizice şi juridice, şi anume plata sarcinilor fiscale, indiferent de natura lor, la bugetele locale. În acelaşi sens, Curtea Constituţională a mai statuat şi prin Decizia nr. 1.069/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 14 august 2009, Decizia nr. 47/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 10 aprilie 2013, şi Decizia nr. 523/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 12 ianuarie 2017.

Nu a fost identificată jurisprudenţă comunitară sau a drepturilor omului cu privire la problema de drept enunţată. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conformart. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, î