Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018

La data de 29 martie 2018 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Dosarul nr. 866/1/2018 având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, care, prin încheierea de şedinţă de la data de 21 martie 2018 dată în Dosarul nr. 41.380/299/2016, a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României şi ale art. 27 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că hotărârile pronunţate în apel ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, dar în cauze a căror valoare nu depăşeşte suma de 1.000.000 lei şi care au fost înregistrate pe rolul instanţelor anterior datei publicării deciziei menţionate sunt definitive, potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013), ori, dimpotrivă, sunt supuse recursului?”.

La data de 2 aprilie 2018 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Dosarul nr. 902/1/2018, care a fost conexat cu Dosarul nr. 866/1/2018, avându-se în vedere obiectul sesizării, potrivit rezoluţiei vicepreşedintelui instanţei supreme din data de 4 aprilie 2018.

În acest dosar, prin încheierea de sesizare din 23 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 6.892/101/2014, s-a solicitat dezlegarea chestiunii de drept privind „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, în sensul dacă efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, sunt aplicabile în privinţa hotărârilor date în apel, pronunţate după publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei menţionate doar în litigiile începute ulterior sau şi în procesele începute anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017, astfel încât, în acestea din urmă, în cazul inaplicabilităţii efectelor aceleiaşi decizii, art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 continuă să se aplice în forma anterioară publicării deciziei instanţei constituţionale?”.

Ulterior, la data de 19 aprilie 2018 a fost înregistrat Dosarul nr. 1.048/1/2018, având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 529/2/2018 al acestei instanţe. Prin încheierea de sesizare din 5 aprilie 2018 s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Interpretarea dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă prin coroborare cu dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările ulterioare, în sensul de a se stabili care este legea aplicabilă căii de atac exercitate împotriva unei hotărâri judecătoreşti în situaţia în care, pe parcursul procesului, însă înainte de pronunţarea hotărârii, a fost publicată în Monitorul Oficial al României o decizie a Curţii Constituţionale prin care a fost declarat neconstituţional un text de lege care limita accesul la o cale de atac, respectiv legea în forma în vigoare la data la care a început procesul ori legea în forma rezultată în urma admiterii excepţiei de neconstituţionalitate.”

Prin rezoluţia din data de 20 aprilie 2018 a vicepreşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus conexarea acestei sesizări, avându-se în vedere obiectul său, cu sesizarea înregistrată cu nr. 866/1/2018. II. Expunerea succintă a proceselor în cadrul cărora s-a invocat chestiunea de drept menţionată

În Dosarul nr. 41.380/299/2016 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 13 octombrie 2016, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.253 lei reprezentând plată nedatorată, sumă actualizată şi indexată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 682 din 19 ianuarie 2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a respins cererea ca neîntemeiată.

Prima instanţă a reţinut că reclamanta a executat de bunăvoie obligaţia de plată stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu – hotărâre judecătorească, în cuantumul şi în modalitatea convenite de ambele părţi prin convenţia de eşalonare din data de 2 aprilie 2014.

Instanţa a constatat însă că nu se află în prezenţa unei plăţi nedatorate, cererea reclamantei de restituire a prestaţiei efectuate fiind neîntemeiată. Deşi a invocat plata nedatorată ca temei al restituirii, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impuse pentru incidenţa acesteia.

Tribunalul Bucureşti a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, prin Decizia nr. 2.782/A din 14 septembrie 2017, reţinând că, în lipsa anulării sau rezolvării contractului de tranzacţie, apelanta-reclamantă nu poate pretinde restituirea vreunei sume cu titlu de plată nedatorată, întrucât temeiul plăţii există.

Împotriva acestei decizii, pronunţate ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 şi care poartă menţiunea „cu drept de recurs”, reclamanta a declarat recurs.

S-a pus în dezbatere, din oficiu, excepţia de inadmisibilitate a recursului în raport cu obiectul litigiului – pretenţii mai mici de 1.000.000 lei în materie civilă, litigiul decurgând dintr-o convenţie civilă, iar nu din fostele raporturi de muncă dintre părţi, excepţie a cărei rezolvare va fi influenţată de modul de soluţionare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a problemei de drept cu care a fost sesizată.

În Dosarul nr. 6.892/101/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 24 septembrie 2014, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâtul B, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea lui B la plata sumei de 500.000 lei despăgubiri, reprezentând daune morale; obligarea societăţii C la plata sumei de 500.000 lei, reprezentând daune morale; obligarea celor doi pârâţi să publice conţinutul dispozitivului sentinţei ce se va pronunţa în săptămânalul X, precum şi într-un ziar de largă circulaţie; obligarea celor doi pârâţi să procedeze la eliminarea articolelor postate în formatul electronic al ziarului X cu referire la persoana reclamantului şi obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 99 din 10 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Craiova a fost admisă cererea de strămutare formulată de către pârâtul B şi s-a dispus strămutarea dosarului la Tribunalul Dolj.

Prin Sentinţa civilă nr. 125 din 10 martie 2015 Tribunalul Dolj a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâţii B şi C, şi a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând daune morale. Au fost obligaţi pârâţii să publice, pe cheltuiala lor, dispozitivul sentinţei în săptămânalul X şi să procedeze la eliminarea articolelor postate în formatul electronic al săptămânalului X cu referire la persoana reclamantului.

Împotriva sentinţei au formulat apel pârâţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, iar prin Decizia nr. 71/2016 a Curţii de Apel Craiova a fost anulată sentinţa şi trimisă cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Argeş.

Prin Sentinţa civilă nr. 88 din 8 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 6.892/101/2014 a fost admisă în parte acţiunea reclamantului şi a fost obligat pârâtul B în solidar cu pârâtul C la plata sumei de 100.000 lei daune morale; au fost obligaţi pârâţii să publice, pe cheltuiala lor, dispozitivul sentinţei în săptămânalul X, fiind respinse celelalte capete de cerere.

Împotriva sentinţei, în termen legal, a declarat apel pârâtul B, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 2.800 din 11 octombrie 2017 a Curţii de Apel Piteşti – Secţia I civilă a fost respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B care s-a prevalat de motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă.

Recursul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind înregistrat pe rolul Secţiei I civile, în complet de filtru.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat de pârâtul B, după expunerea succintă a motivelor de recurs, precum şi a jurisprudenţei şi doctrinei relevante în cauză, raportorul şi-a exprimat opinia, însuşită de completul de judecată după analiza raportului în completul de filtru, în condiţiile art. 493 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în sensul că, faţă de opiniile conturate în jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-ar impune a se recurge la declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind aplicarea în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 din Codul de procedură civilă, în vederea lămuririi admisibilităţii căii extraordinare de atac a recursului în procesele înregistrate pe rolul instanţelor judecătoreşti înainte de publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, în scopul înlăturării riscului apariţiei unei practici neunitare cu privire la această chestiune.

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 2 februarie 2018, potrivit art. 493 alin. (4) din Codul de procedură civilă, raport în cuprinsul căruia acestora li s-a pus în vedere atât posibilitatea formulării în termen de 10 zile de la comunicare a punctului de vedere asupra raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, cât şi formularea unui punct de vedere în condiţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, asupra admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept enunţate în cuprinsul raportului, precum şi asupra fondului chestiunii de drept invocate.

În Dosarul nr. 529/2/2018 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Călăraşi la data de 24 august 2016, reclamanţii au chemat în judecată pe pârâta bancă comercială, solicitând instanţei să constate ca fiind abuzive următoarele clauze din contractul de credit încheiat la data de 15 mai 2007 între reclamanţi şi pârâtă, respectiv: – clauza referitoare la comisionul de risc/administrare şi restituirea sumelor încasate în mod nelegal la care se adaugă dobânda legală până la data plăţii; – clauza referitoare la comisionul de acordare a creditului şi restituirea sumelor reţinute la care se adaugă dobânda legală până la data plăţii; – stabilizarea dobânzii din dobândă variabilă calculată la EURIBOR/LIBOR/ROBOR la o dobândă fixă anuală şi restituirea diferenţei de dobândă achitate nelegal la care se adaugă dobânda legală până la data plăţii; – stabilizarea cursului CHF la cursul achiziţionării creditului şi restituirea sumei achitate ce rezultă din diferenţa celor două componente ale cursului CHF.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.748 din 13 decembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Călăraşi, a fost respins, ca lipsit de obiect, primul capăt de cerere şi ca neîntemeiată în rest cererea având ca obiect principal constatare clauze abuzive.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii. Prin Decizia civilă nr. 876 din 26 octombrie 2017, Tribunalul Călăraşi a respins apelul reclamanţilor.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii solicitând, în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, modificarea deciziei şi, implicit, a sentinţei pronunţate, în sensul admiterii acţiunii privind constatarea clauzelor abuzive din contractul de credit.

La termenul de judecată din data de 8 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă a pus în discuţie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă raportat la art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările ulterioare (Legea nr. 47/1992). III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularii sesizărilor

Prin Încheierea de sesizare din data de 21 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 41.380/299/2016, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează:

De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României şi ale art. 27 din Codul de procedură civilă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât de modul în care se stabileşte aplicarea în timp a modificărilor intervenite în regimul căilor de atac depinde dezlegarea recursului aflat pe rol: dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va interpreta dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi ale art. 27 din Codul de procedură civilă în sensul că statuările definitive şi obligatorii pentru viitor ale deciziilor Curţii Constituţionale în materia sferei de cuprindere a căilor de atac privesc doar cauzele ce învestesc instanţele ulterior publicării deciziei instanţei constituţionale, soluţia ce se poate da excepţiei de inadmisibilitate a recursului în speţa pendinte va fi diferită de cea atrasă de o interpretare a textelor în sensul că decizia instanţei de contencios constituţional se aplică şi litigiilor în curs.

Trebuie menţionat că obiectul litigiului este reprezentat de pretenţii mai mici de 1.000.000 lei în materie civilă, litigiul decurgând dintr-o convenţie civilă (tranzacţie), iar nu din fostele raporturi de muncă dintre părţi.

Chestiunea de drept enunţată este nouă, deoarece asupra acestei probleme punctuale Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat (cu titlu principal) printr-o altă hotărâre dată publicităţii, astfel cum rezultă din consultarea jurisprudenţei instanţei supreme.

Astfel, chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări nu se circumscrie doar interpretării dreptului comun în materia legii aplicabile hotărârii din perspectiva căilor de atac, motivelor şi termenelor (art. 27 din Codul de procedură civilă), ci şi posibilităţii unui conflict punctual de aplicare generat de modul de interpretare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie cu privire la semnificaţia sintagmei „pentru viitor”.

În ce priveşte condiţia noutăţii, în general, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a constatat că, deşi a existat o hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a atins, incidental, în cadrul considerentelor, chestiunea în discuţie (Decizia nr. 3 din 22 ianuarie 2018 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 2 martie 2018, paragrafele 41-43), totuşi, aceste considerente au fost cuprinse într-o hotărâre de respingere ca inadmisibilă a sesizării instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, iar sesizarea instanţei supreme viza o problemă de drept diferită de cea în discuţie, ceea ce ridică problema caracterului general şi a obligativităţii considerentelor respective, jurisprudenţa şi doctrina fiind neunitare în modul în care le recunosc sau nu aplicabilitate generală şi obligatorie.

În acest moment există riscul unei practici viitoare neunitare în privinţa admisibilităţii unor astfel de recursuri (prefigurat de modul diferit de indicare în hotărârile pronunţate în apel a căilor de atac incidente, în pricini de natura celei din litigiul pendinte, la nivelul secţiilor şi completelor instanţei de sesizare) a căror declarare a fost stimulată de decizia Curţii Constituţionale şi a căror judecată este iminentă, cu atât mai mult cu cât doctrina a exprimat deja două puncte de vedere opuse.

Pe de o parte, s-a exprimat opinia că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte inclusiv în litigiile în curs, prevederile art. 25-27 din Codul de procedură civilă nefiind aplicabile decât în situaţia unei modificări legislative, iar nu în aceea a pronunţării unor decizii ale Curţii Constituţionale.

Pe de altă parte, s-a învederat atât că efectele deciziilor de neconstituţionalitate sunt similare abrogării, neputând fi mai energice decât efectele abrogării, cât şi că instanţele judecătoreşti sunt suverane să determine modul în care deciziile Curţii Constituţionale prin care se declară neconstituţional un text cu putere de lege se aplică în cazul litigiilor aflate în curs, realizând astfel o analiză proprie şi directă a semnificaţiei art. 147 alin. (4) din Constituţie. Totodată, s-a apreciat că, de vreme ce atât abrogarea, cât şi declararea neconstituţionalităţii produc efecte numai pentru viitor, aplicarea în timp a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi desprinsă de regimul general conturat de art. 25-27 din Codul de procedură civilă, cu consecinţa aplicării deciziei numai proceselor începute în viitor.

Consistenţa opiniilor doctrinare divergente, pertinenţa argumentelor învederate în ambele opinii lasă să se întrevadă iminenţa unei consistente practici neunitare, cu consecinţe păgubitoare pentru justiţiabili şi pentru cerinţa aplicării unitare, egale şi predictibile a legii, motiv pentru care mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile este util şi necesar pentru dezlegarea chestiunii de drept enunţate. Din aceste opinii divergente rezultă şi că problema de drept este una concretă, serioasă şi suficient de dificilă, neavând o dezlegare evidentă, univocă.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei alte sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data formulării sesizării, respectiv 21 martie 2018.

Prin încheierea de sesizare din data de 23 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 6.892/101/2014, completul de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă învestit cu soluţionarea recursului a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere următoarele considerente:

Sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este formulată în cadrul unui dosar aflat în curs de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, în complet de filtru, fiind învestită, în principiu, cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, iar dacă recursul exercitat ar fi considerat admisibil, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie i-ar reveni competenţa de soluţionare a căii de atac conform art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă, obiect al recursului fiind o decizie pronunţată în apel de către o curte de apel.

Câtă vreme însăşi chestiunea admisibilităţii recursului constituie obiectul întrebării prealabile, s-a considerat că această condiţie trebuie a se constata îndeplinită, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (a se vedea, paragraful 49 din Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017). 43. Şi cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere prin adresarea întrebării preliminare s-a considerat că este îndeplinită.

Deşi problema supusă analizei instanţei supreme în cadrul prezentei proceduri este exclusiv una de drept procesual civil, iar nu de drept material, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul competenţei sale de soluţionare a sesizărilor în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile este deja consacrată în sensul menţionat, astfel încât de lămurirea chestiunii interpretării şi aplicării art. 27 din Codul de procedură civilă şi a aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, câtă vreme admisibilitatea recursului constituie o chestiune prioritară analizei pe fond a căii de atac.

Noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită, de asemenea, constituie o cerinţă îndeplinită.

Chestiunea de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită a fost generată de publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, ceea ce, ca reper temporal, reprezintă un eveniment juridic de dată recentă.

Chiar dacă interpretarea efectelor unor decizii ale Curţii Constituţionale şi modalitatea de integrare a acestora în cuprinsul corpului legii din care norma sau sintagma, prin ipoteză, declarate neconstituţionale, fac parte, au fost analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în unele decizii pronunţate în cadrul competenţei sale de soluţionare a sesizărilor prin care îşi îndeplineşte rolul de asigurare a practicii unitare (recurs în interesul legii şi procedura hotărârii prealabile), chestiunea de drept ce constituie obiectul sesizării de faţă este diferită. În acest sens pot fi menţionate Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii – sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă -, sau hotărârea prealabilă reprezentată de Decizia nr. 77 din 6 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 10 ianuarie 2018, adoptată după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

Recursul în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost pronunţat sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă care consacra soluţia aplicării imediate a legii noi şi proceselor în curs de judecată, potrivit art. 725 alin. 1, în timp ce pentru căile de atac şi termenele în care acestea puteau fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti funcţiona regula aplicării legii în vigoare de la data pronunţării lor, conform art. 725 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pe de altă parte, hotărârea prealabilă reprezentată de Decizia nr. 77 din 6 noiembrie 2017 a dezlegat o problemă de drept diferită faţă de cea supusă dezlegării în sesizarea de faţă, anume – interpretarea şi aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă, forma anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 17/2017 în raport cu efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016.

Totodată, s-a apreciat că dezlegarea de principiu ce se solicită priveşte o chestiune de drept serioasă şi veritabilă, cu impact semnificativ asupra practicii judiciare atât la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (vizând competenţa sa ca instanţă de recurs, potrivit art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă), cât şi al tuturor curţilor de apel din ţară, întrucât problema se pune în aceleaşi coordonate de evaluare şi în ceea ce priveşte recursurile declarate după data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 împotriva deciziilor date în apel de tribunale în litigiile având ca obiect cereri evaluabile situate sub pragul valoric de 200.000 lei; de aceea s-a considerat că această chestiune de drept are un mare şi iminent potenţial de a genera practică neunitară, astfel încât se impune prevenirea acesteia prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Chestiunea de drept asupra căreia se solicită o dezlegare de principiu nu a făcut obiectul pronunţării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe cale principală într-o altă hotărâre prealabilă având acest obiect, nu este nici obiect al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici nu a primit o dezlegare de principiu în jurisprudenţa instanţei supreme vizând competenţa sa ca instanţă de recurs, potrivit datelor consultate la momentul pronunţării încheierii de sesizare.

Cu toate acestea, s-a constatat că, pe cale incidentală, în cuprinsul unor considerente decizorii – în analiza condiţiei de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, anume condiţia referitoare la învestirea instanţei de trimitere cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Decizia nr. 3 din 22 ianuarie 2018, la paragrafele 41-43, a făcut aprecieri pe acest aspect.

Având în vedere însă că nu există un punct de vedere unitar în doctrină şi jurisprudenţă cu privire la valoarea obligatorie a unor considerente decisive şi decizorii inserate în cuprinsul unei hotărâri prealabile prin care sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, precum şi împrejurarea că, şi după publicarea Deciziei nr. 3 din 22 ianuarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept continuă controversa cu privire la interpretarea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, în special din cauza celor inserate de instanţa de contencios constituţional în paragraful 32 al deciziei, s-a considerat că prezenta sesizare ar trebui considerată admisibilă şi din acest punct de vedere, în sensul de a se da o dezlegare de principiu acestei chestiuni de drept pe cale principală.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul competenţei sale ca instanţă de recurs, s-a arătat că nu au fost pronunţate decizii cu privire la admisibilitatea recursului declarat împotriva deciziilor date în apel de curţile de apel în litigiile având ca obiect cereri evaluabile în bani de peste 200.000 lei.

Astfel, din verificarea evidenţelor celor două secţii civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a rezultat că acest segment de cauze se află în cursul procedurii de filtrare a recursului, în condiţiile prevăzute de art. 493 din Codul de procedură civilă, stadiul acestora fiind diferit – fie procedura de întocmire a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, fie de comunicare a acestuia după însuşirea de către completul de judecată învestit cu soluţionarea lui ori chiar de analizare a admisibilităţii în principiu.

Din cuprinsul rapoartelor asupra admisibilităţii în principiu se constată însă că, la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu există un punct de vedere unanim cu privire la chestiunea admisibilităţii recursurilor; o a doua observaţie este aceea că punctul de vedere majoritar este în sensul inadmisibilităţii recursului în ipoteza supusă spre analiză în procedura întrebării prealabile.

În consecinţă, s-a apreciat admisibilă sesizarea formulată, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită având un mare potenţial de practică neunitară care poate fi uniformizată pe această cale.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă, prin încheierea de sesizare din 5 aprilie 2018 pronunţată în Dosarul nr. 529/2/2018 a apreciat, de asemenea, ca fiind întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere următoarele aspecte:

Curtea de Apel Bucureşti a fost învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv cu soluţionarea unei cereri de recurs împotriva unei decizii pronunţate în apel de către tribunal (ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017).

Astfel, s-a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 20 iulie 2017, iar decizia atacată cu recursul ce face obiectul dosarului pendinte a fost pronunţată la data de 26 octombrie 2017.

De lămurirea chestiunii de drept privind modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă coroborate cuart. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât dezlegarea dată influenţează soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra recursului.

Astfel, în măsura în care textele de lege se interpretează în sensul că legea aplicabilă căii de atac exercitate împotriva unei hotărâri judecătoreşti este legea în forma în vigoare la data la care a început procesul, inclusiv în ipoteza în care pe parcursul procesului, însă înainte de pronunţarea hotărârii, este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, o decizie a Curţii Constituţionale prin care a fost declarat neconstituţional un text de lege care limita accesul la o cale de atac, recursul ar putea fi respins ca inadmisibil, în raport cu prevederile art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În concret, această instanţă de sesizare a constatat că litigiul în care a fost pronunţată decizia atacată cu recurs are ca obiect o cerere de chemare în judecată ce cuprinde mai multe capete de cerere, a căror valoare, stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 98 şi art. 101 din Codul de procedură civilă, se situează sub pragul valoric de 1.000.000 lei prevăzut de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, text de lege declarat parţial neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017.

Totodată, s-a constatat că decizia atacată cu recurs a fost pronunţată la data de 26 octombrie 2017, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, astfel încât modalitatea de interpretare a prevederilor art. 27 din Codul de procedură civilă este de natură a influenţa soluţia ce se va pronunţa asupra recursului declarat în cauză.

Chestiunea de drept identificată prezintă caracter de noutate, întrucât, deşi îşi are izvorul în prevederile Codului de procedură civilă actual şi ale Legii nr. 47/1992, dificultăţile reale de interpretare a acestor texte de lege au apărut după data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017.

În consecinţă, în funcţie de efectele pe care Decizia Curţii Constituţionale le poate produce în concret în momentul de faţă în realitatea juridică şi socială, implicit cu privire la admisibilitatea căilor de atac exercitate, chestiunea de drept supusă analizei justifică un caracter de noutate.

De asemenea, problema de drept pusă în discuţie nu face obiectul unei jurisprudenţe constante nici a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici a celorlalte instanţe de judecată învestite cu soluţionarea unor recursuri declarate împotriva unor hotărâri judecătoreşti ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017.

Din verificările efectuate s-a constatat că asupra acestei chestiuni de drept instanţa supremă nu a statuat în mod direct prin pronunţarea unei hotărâri prealabile şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile din dosarele în care s-au formulat cele trei sesizări conexate nu au formulat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept. V. Punctele de vedere exprimate de titularii sesizărilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În cadrul completului de judecată al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă sunt împărtăşite două opinii, în sensul că dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României şi ale art. 27 din Codul de procedură civilă trebuie interpretate în sensul că efectul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, de declarare a neconstituţionalităţii sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, se va produce, astfel cum arată art. 147 alin. (4) din Constituţie, „numai pentru viitor”, aşadar situaţiilor juridice viitoare, iar nu şi celor în curs – cu excepţia însuşi a litigiului în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate şi, respectiv, opinia contrară.

Potrivit primei opinii, în această materie, „situaţia juridică” nu este hotărârea judecătorească, privită în mod izolat, ci însuşi procesul civil (lato sensu), în ansamblul său, având în vedere şi opţiunea de principiu a legiuitorului [art. 24, art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă], ca întregul proces să fie guvernat de o singură lege, aceea de la data pornirii sale, pentru a asigura respectarea previziunilor şi intereselor legitime ale părţilor litigante. Modificarea regimului căilor de atac pe parcursul unor litigii concrete, aflate în curs de soluţionare, prin adăugarea ori suprimarea unei căi de atac, a unor motive, condiţii de admisibilitate etc., este de natură a avantaja o parte în detrimentul celeilalte, ceea ce rupe echilibrul procesual, egalitatea armelor şi afectează, astfel, echitatea procesului, ca drept fundamental reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Numai în aparenţă conferirea unei căi suplimentare de atac este o soluţie favorabilă, ea fiind favorabilă doar părţii care a pierdut şi defavorabilă părţii care a obţinut o hotărâre definitivă, în sistemul legii de la data începerii procesului. Totodată, soluţia reţinută cu valoare de principiu trebuie să fie unitară, indiferent dacă se adaugă ori se suprimă o cale de atac.

Aşadar, chiar dacă se acceptă teza în sensul că efectele deciziilor Curţii Constituţionale trebuie determinate, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, în mod unitar, pentru toate ramurile de drept şi fără a ţine seama de diferitele norme de drept tranzitoriu specifice acestora, singura exigenţă constituţională este ca deciziile instanţei constituţionale să se aplice tuturor situaţiilor juridice viitoare (ba chiar se accentuează ideea aplicării doar pentru viitor, prin cuvântul „numai” ce precede sintagma „pentru viitor”), nicidecum celor în curs.

Or respectarea exigenţelor dreptului la un proces echitabil implică aplicarea deciziei Curţii Constituţionale numai cererilor de chemare în judecată formulate după data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017 aDeciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, de vreme ce acest moment procesual fixează data începerii procesului (art. 192 din Codul de procedură civilă), iar potrivit art. 27 din Codul de procedură civilă, hotărârile judecătoreşti rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Totodată, s-a apreciat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti sunt general competente să stabilească efectele în timp ale deciziilor Curţii Constituţionale în cauzele concrete pe care le judecă, din acest punct de vedere considerentele Curţii Constituţionale având valoare orientativă, iar nu obligatorie pentru instanţele judecătoreşti. Sunt, desigur, obligatorii considerentele care explică soluţia de declarare a neconstituţionalităţii şi explică standardele constituţionale care trebuie respectate în privinţa situaţiilor juridice viitoare, însă nu sunt obligatorii aprecierile Curţii Constituţionale asupra manierei concrete în care deciziile sale se vor repercuta asupra cauzelor în curs de judecată. În acest sens, de altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat prin Decizia nr. 77 din 6 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 10 ianuarie 2018, că nu intră în sfera considerentelor necesare, care explică şi justifică soluţia adoptată cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, acele considerente prin care instanţa constituţională „indică în ce modalitate trebuie făcută aplicarea în timp a efectelor deciziilor sale de către instanţele de judecată în litigii concrete deduse judecăţii. Aceasta întrucât, aplicarea în timp a unei norme (căreia îi este asimilabilă, după data publicării, şi decizia Curţii Constituţionale, prin valoarea obligatorie şi de opozabilitate erga omnes pe care o are) intră în sfera de jurisdicţie ordinară, cea care dă dezlegare raporturilor litigioase concrete deduse judecăţii” (paragraful 58, precum şi paragrafele 54, 59-63 din decizie).

Această opinie subliniază că dezlegarea de principiu a chestiunii de drept enunţate nu are ca scop subminarea obligativităţii deciziei Curţii Constituţionale, obligativitate care este în afara oricărei discuţii, ci realizarea unei interpretări obligatorii asupra unei chestiuni de drept noi şi controversate, respectiv maniera în care respectiva decizie produce sau nu efecte (ratione temporis) asupra proceselor civile în curs la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Obiectul acestei sesizări priveşte numai acele cereri evaluabile în bani având o valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv pentru care legea (Codul de procedură civilă ori legile speciale) nu prevăd o exceptare de la dreptul la recurs în considerarea naturii cauzei (de exemplu, cereri formulate de asociaţiile de proprietari, litigiile de muncă şi asigurări sociale, contestaţiile la executare, cereri privitoare la raporturile de vecinătate, evacuări, grăniţuiri, obligaţii de întreţinere etc.), aceste exceptări fiind în continuare în vigoare.

În opinia opusă, soluţia care se impune este aceea că art. 27 din Codul de procedură civilă trebuie interpretat în sensul că efectul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 se va produce, cu respectarea art. 147 alin. (4) din Constituţia României, pentru viitor, dar imediat, asupra tuturor hotărârilor judecătoreşti pronunţate ulterior, indiferent de data pornirii procesului.

Argumentele de interpretare pornesc de la împrejurarea că, fiind ridicată excepţia într-un dosar în curs de judecată anterior (prin forţa lucrurilor) deciziei de neconstituţionalitate, o interpretare care ar impune aplicarea deciziei doar proceselor născute ulterior acesteia ar genera fie neaplicarea dispoziţiilor Curţii Constituţionale tocmai în dosarul în care a fost ridicată, fie aplicarea discriminatorie doar în acest dosar, dar nu şi în altele aflate în curs şi în ipoteza similară de a fi fost declanşate anterior.

Mai mult, dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă privind cazurile de revizuire impun aplicarea deciziei de neconstituţionalitate în cauza în care a fost ridicată excepţia şi tranşarea problemei în sensul aplicabilităţii imediate a deciziei într-un proces pornit anterior, astfel că nu se justifică o rezolvare diferită a problemei în cazul celorlalte procese aflate în ipoteze similare,art. 27 din Codul de procedură civilă urmând a fi interpretat în sensul că nu se întinde şi asupra situaţiilor generate de declararea neconstituţională a unor texte de lege.

Completul de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a arătat că, în sistemul de drept românesc, efectele deciziilor Curţii Constituţionale se produc numai pentru viitor – ex nunc, ele neputând opera cu efect retroactiv – ex tunc, respectiv de la intrarea lor în vigoare.

De aici decurge consecinţa că, până la data publicării deciziei de neconstituţionalitate, respectiva normă juridică se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât, dacă s-a făcut aplicarea acesteia în cadrul unei proceduri judiciare soluţionate printr-o hotărâre definitivă, principiul neretroactivităţii legii civile ce se reflectă şi în art. 147 alin. (4) din Constituţie impune respectarea securităţii raporturilor juridice cu privire la aceste situaţii juridice finalizate – facta praeterita.

Chestiunea pe care o ridică întrebarea prealabilă ce constituie obiectul sesizării priveşte efectele deciziei de neconstituţionalitate cu privire la procesele în curs, facta pendentia.

Această chestiune trebuie abordată, pe de o parte, prin prisma raportului dintre art. 27 din Codul de procedură civilă şi art. 147 din Constituţia României, iar pe de altă parte, în contextul caracterului obligatoriu al considerentului 32 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017.

Potrivit art. 147 din Constituţia României, publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziilor Curţii Constituţionale generează încetarea pentru viitor a efectelor juridice ale normelor constatate ca fiind neconstituţionale.

Aşadar, după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi-a încetat efectele cât priveşte sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”.

Ieşirea din vigoare a normei doar în privinţa părţii din text constatate ca fiind neconstituţionale este asimilată unei abrogări parţiale a normei, aşadar unei modificări legislative.

În această situaţie se pune problema existenţei unui conflict de legi, întrucât din perspectiva aplicării în timp a normei, dispoziţia legală în forma reconfigurată ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale reprezintă legea nouă.

În mod evident, regulile după care se soluţionează conflictul de norme procesual civile se regăsesc în Codul de procedură civilă, respectiv în cuprinsul prevederilor art. 24-27, indicate în doctrină drept norme generale de drept tranzitoriu.

Din această perspectivă, principiul aplicării pentru viitor a deciziilor Curţii Constituţionale, consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituţie, nu împiedică, ci dimpotrivă, impune aplicarea dispoziţiilor art. 24-27 din Codul de procedură civilă, atât timp cât diferitele situaţii juridice ce reclamă stabilirea în concret a legii aplicabile în cazul unui conflict de norme nu pot fi rezolvate doar prin raportarea la legea fundamentală.

Cât priveşte paragraful 32 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, s-a observat absenţa oricărei referiri în conţinutul acestuia la normele Codului de procedură civilă, ceea ce denotă mai degrabă intenţia de a se sublinia aplicarea pentru viitor aart. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în forma configurată după eliminarea sintagmei ce a generat constatarea de neconstituţionalitate, decât aceea de a se tranşa în mod efectiv chestiunea aplicării în timp a legii de procedură civilă şi doar prin raportare la legea fundamentală.

Mai mult decât atât, s-a constatat că instanţa constituţională, în Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, nu a extins controlul de constituţionalitate şi asupra dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă în măsura în care s-ar fi considerat că admiterea excepţiei de neconstituţionalitate nu putea fi disociată de acest text, astfel cum stabileşte art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992: „În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare.”

Din aceste motive, considerentul în discuţie nu împiedică stabilirea legii incidente, din perspectiva aplicării în timp a legii, prin raportare la regulile de soluţionare a conflictului de norme procesual civile, respectiv la dispoziţiile art. 27 din Codul de procedură civilă vizând legea aplicabilă hotărârilor.

Chiar acceptând fără rezerve caracterul obligatoriu şi al acestor considerente ale Curţii Constituţionale (paragraful 32 din Decizia nr. 369 din 30 mai 2017), dincolo de caracterul incontestabil al obligativităţii generale a deciziei de constatare a neconstituţionalităţii sintagmei menţionate din cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, s-a opinat că aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 va privi toate hotărârile pronunţate după data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, însă în procesele pornite ulterior datei de 20 iulie 2017.

S-a considerat că o atare soluţie este impusă de dispoziţiile art. 27 din Codul de procedură civilă, întrucâtart. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 reprezintă o normă ce constituie legea aplicabilă hotărârilor pentru etapa tranzitorie reglementată de acest act normativ, până la intrarea în vigoare a tuturor dispoziţiilor din noul Cod de procedură civilă.

În condiţiile în care – în for