Decizia nr. 2/2019 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2658/1/2018 — chestiunea de drept: următoarei chestiuni de drept: „recursurile declarate împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I…

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus, din oficiu, prin Încheierea din 8 octombrie 2018, în Dosarul nr. 82.032/299/2015, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11 octombrie 2018, cu nr. 2.658/1/2018, termenul de judecată fiind stabilit la 14 ianuarie 2019.

Ulterior, aceeaşi instanţă, prin Încheierea din 22 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 32.850/301/2016, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu aceeaşi problemă de drept. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 26 octombrie 2018, cu nr. 2.810/1/2018, fiind conexată la Dosarul nr. 2.658/1/2018. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Codul de procedură civilă Art. 27. – Legea aplicabilă hotărârilor „Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.” Art. 518. – Încetarea efectelor deciziei „Decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării”. Art. 521. – Conţinutul şi efectele hotărârii „(…) (4) Dispoziţiile art. 518 se aplică în mod corespunzător.”

Constituţia României Art. 147. – „(…) (4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.” III. Expunerea succintă a proceselor

În Dosarul nr. 82.032/299/2015, procesul a început în anul 2015, ulterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, însă anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017-20 iulie 2017. Obiectul pricinii vizează pretenţii băneşti situate sub pragul valoric de 1.000.000 lei, şi anume obligarea pârâtei la plata către reclamante a dobânzii legale penalizatoare aferente creanţei în cuantum de 21.695 euro, în echivalent lei la cursul Băncii Naţionale a României, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care a fost stabilit dreptul principal de creanţă în favoarea reclamantelor şi până la data plăţii efective. Ca urmare a solicitării primei instanţe, respectiv a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în etapa regularizării cererii de chemare în judecată reclamantele au indicat cuantumul dobânzii legale penalizatoare solicitate ca fiind de 18.810,05 lei, aceasta calculându-se începând cu ziua următoare datei rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost fixată creanţa principală (7 iunie 2012) şi până la data plăţii parţiale a acestei creanţe (30 iunie 2015). Prin Încheierea din 23 februarie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererea şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare, calculate prin raportare la debitul principal în cuantum de 21.695 euro, în echivalent lei, stabilit prin Sentinţa nr. xxxxx din 8 noiembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Timişoara, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti ce reprezintă titlul executoriu şi până la data plăţii efective a debitului principal. Reclamantele au formulat atât cerere de îndreptare, cât şi de completare a hotărârii, în vederea acordării cheltuielilor de judecată, pe care prima instanţă le-a respins ca neîntemeiate. Împotriva hotărârii primei instanţe a formulat apel pârâta, iar împotriva hotărârii prin care au fost respinse ca neîntemeiate cererile de îndreptare a erorii materiale şi de completare a hotărârii menţionate au declarat apel reclamantele. Prin Decizia nr. 2.800A din 13 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins apelurile ca nefondate.

În Dosarul nr. 32.850/301/2016, procesul a început în data de 2 decembrie 2016 şi are ca obiect rezilierea Contractului de închiriere nr. xxx din 26 mai 2000, înregistrat la Consiliul General al Municipiului Bucureşti – Administraţia Fondului Imobiliar (chiria anuală fiind în cuantum de 3.042,96 lei), evacuarea pârâţilor A şi B din imobilul ce constituie obiectul dreptului de folosinţă stabilit prin contractul de închiriere şi obligarea pârâtei A la plata către reclamantă a sumei de 3.803,70 lei, cu titlu de chirie restantă, precum şi a sumei de 3.803,70 lei, cu titlu de majorări de întârziere. Prin urmare, litigiul este evaluabil în bani, fiind situat sub pragul valoric de 1.000.000 lei. În data de 16 iunie 2017, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, majorându-şi pretenţiile la suma de 10.396,78 lei, cu titlu de chirie restantă, şi la suma de 10.396,78 lei, cu titlu de majorări de întârziere. Prin Sentinţa nr. 7.865 din 28 iunie 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti – Secţia civilă, a fost admisă în parte cererea, a fost obligată pârâta la plata sumei de 10.396,78 lei, cu titlu de chirie restantă aferentă perioadei ianuarie 2014-mai 2017, precum şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 427,24 lei aferente aceeaşi perioade şi au fost respinse cererile reclamantei de reziliere a contractului de închiriere şi de evacuare ca neîntemeiate. Împotriva hotărârii primei instanţe au formulat apel atât reclamanta, cât şi pârâţii. Prin Decizia nr. 1.042A din 23 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat, iar apelul declarat de pârâţi a fost respins ca tardiv.

În ambele dosare, instanţa de apel a prevăzut în cuprinsul dispozitivului hotărârii judecătoreşti dreptul părţilor de a declara recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

Împotriva deciziilor pronunţate în apel, părţile au declarat recurs, cale de atac aflată în curs de soluţionare pe rolul instanţei de trimitere (Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă) la data sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La termenele din 8 octombrie 2018, respect iv 22 octombrie 2018, din oficiu, instanţa de recurs a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la admisibilitatea căilor de atac declarate în cauză.

Prin încheierile pronunţate la aceste date, sesizările au fost considerate admisibile şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea pronunţată la 8 octombrie 2018, în Dosarul nr. 82.032/299/2015, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, pentru următoarele considerente: (i) Cauza se află în curs de judecată, în ultimă instanţă, respectiv în etapa procesuală a recursului. (ii) Un complet de judecată al curţii de apel a fost învestit cu soluţionarea cauzei. (iii) Soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept în discuţie: Procesul are ca obiect pretenţii băneşti situate sub pragul valoric de 1.000.000 lei şi a fost pornit anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, dar ulterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă. Decizia instanţei de apel recurată în prezenta cauză este pronunţată după data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, respectiv în data de 13 septembrie 2017. În raport cu aceste circumstanţe este incidentă rezolvarea de principiu ce a fost dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018, prin care s-a stabilit, cu efect obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti, că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017); prin urmare, aplicând dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în prezenta cauză s-ar ridica problema inadmisibilităţii căii de atac exercitate, excepţie procesuală invocată, prin intermediul notelor scrise, de către intimatele- reclamante. Ulterior învestirii instanţei de recurs cu prezenta cale de atac şi până la termenul de judecată fixat în cauză pentru data de 8 octombrie 2018 a fost publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, prin care s-a reţinut, în esenţă, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia menţionată anterior, a condiţionat aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 de pornirea procesului civil după publicarea acesteia, că instanţele judecătoreşti nu pot înlătura efectele deciziei Curţii Constituţionale expres indicate în corpul acesteia, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa să se pronunţe în legătură cu efectele deciziei Curţii Constituţionale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curţii Constituţionale şi că, în urma pronunţării şi publicării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, în privinţa art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, nu devin incidente prevederile art. 27 din Codul de procedură civilă, neconstituţionalitatea fiind o sancţiune de drept constituţional care se aplică imediat situaţiilor pendinte; Curtea Constituţională a statuat faptul că, sub aspectul efectelor Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, indiferent de data introducerii cererii formulate sub imperiul noului Cod de procedură civilă, hotărârea judecătorească privind cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv devine susceptibilă de recurs dacă a fost pronunţată după publicarea deciziei Curţii Constituţionale (paragraful 58); în consecinţă, dacă s-ar avea în vedere considerentele acestei noi decizii, calea de atac exercitată în prezenta cauză ar deveni admisibilă. Concluzionând, soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept în discuţie, căci admisibilitatea sau, dimpotrivă, inadmisibilitatea căii de atac constituie un aspect ce trebuie stabilit prioritar analizei caracterului fondat al acesteia. (iv) Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită are caracter de noutate: Problema în discuţie este nouă şi prezintă acelaşi potenţial foarte mare de a genera apariţia unei practici neunitare ca şi problema dezlegată anterior de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, în contextul în care aceasta din urmă este contrazisă în mod expres prin considerentele unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională. La momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018 (17 iulie 2018), Curtea Constituţională nu procedase la motivarea Deciziei nr. 454 din 4 iulie 2018, ce a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, abia în data de 1 octombrie 2018, acesta fiind momentul în care au putut fi cunoscute atât de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi de către celelalte instanţe judecătoreşti considerentele avute în vedere de Curtea Constituţională. (v) Chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare: Având în vedere că problema în discuţie a devenit actuală din momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018, adică începând cu data de 1 octombrie 2018, aceasta nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Problema este, în mod cert, diferită de cea rezolvată anterior prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, căci, nici la momentul pronunţării şi nici la cel al publicării sale, nu era publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018, ale cărei considerente sunt potrivnice dezlegării date de instanţa supremă. Chestiunea în discuţie se circumscrie problemei generice dacă o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept îşi pierde efectul obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a unei decizii a Curţii Constituţionale, pronunţate în exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, ale cărei considerente sunt contrare dezlegării instanţei supreme.

În mod identic au fost expuse condiţiile de admisibilitate şi prin Încheierea din 22 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 32.850/301/2016. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În Dosarul nr. 82.032/299/2015, reprezentantul recurentei-pârâte a apreciat că recursul este admisibil raportat la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018. Intimatele-reclamante au formulat note scrise anterior sesizării, prin care au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil raportat la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimatele-reclamante au depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere, prin care au susţinut că sesizarea este inadmisibilă, apreciind că, în speţă, nu este vorba despre un litigiu evaluabil în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv, de felul celor la care se referă Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 şi că instanţa de apel a menţionat în mod greşit, în dispozitivul deciziei pronunţate, că aceasta este supusă recursului.

În Dosarul nr. 32.850/301/2016, părţile nu au exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept; intimaţii-pârâţi au fost de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării acestei chestiuni de drept. VI. Punctul de vedere al completurilor de judecată care au formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completurile de judecată învestite cu soluţionarea recursurilor în dosarele nr. 82.032/299/2015 şi nr. 32.850/301/2016 nu au o opinie unitară cu privire la problema de drept în discuţie.

Astfel, într-o opinie, se consideră că până în momentul în care Curtea Constituţională se va pronunţa, în exercitarea controlului de constituţionalitate a posteriori, asupra eventualei neconstituţionalităţi a art. 27 din Codul de procedură civilă în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018, această din urmă decizie îşi menţine efectul obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti, în considerarea următoarelor argumente punctuale: 1. Efectul obligatoriu al dezlegării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pentru instanţele judecătoreşti nu a încetat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018. (i) Aplicând în materia hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă edictate în materia recursului în interesul legii, la care face trimitere art. 521 alin. (4) din Codul de procedură civilă, rezultă că hotărârea prealabilă îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării. Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018 s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civi lă, cu refer ire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017). Art. 27 din Codul de procedură civilă nu a suferit nicio modificare, nu a fost abrogat şi până în prezent nu s-a declarat neconstituţionalitatea acestuia, Curtea Constituţională nepronunţându-se nici asupra constituţionalităţii textului de lege astfel cum a fost interpretat prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018. Prin urmare, la momentul prezentei sesizări, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018 îşi produce efectele obligatorii. (ii) În contextul existenţei a două decizii contrare, dar deopotrivă obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie şi, respectiv, art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, pronunţate de Curtea Constituţională, pe de o parte, şi de Înalta Curte de Casaţie de Justiţie, pe de altă parte, soluţia ce se impune este tranşarea acestui conflict de către Curtea Constituţională pe calea controlului de constituţionalitate a posteriori vizând dispoziţiile art. 27 din Codul de procedură civilă în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018. Astfel, într-o ipoteză similară de conflict între o decizie a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007) şi o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite (Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011), Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, a admis excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 414 5 alin. 4 din Codul de procedură penală şi a constatat că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011, este neconstituţională, contravenind prevederilor art. 1 alin. (3), (4) şi (5), ale art. 126 alin. (3), ale art. 142 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007”. În cuprinsul considerentelor, cu referire la efectele produse în baza acestei decizii, Curtea Constituţională a statuat că „prezenta decizie determină – de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I – restabilirea, pentru viitor, a efectului general obligatoriu al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007 şi a aplicării normelor de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal privind proba verităţii” (paragraful 7). Prin urmare, până la momentul pronunţării şi al publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale asupra eventualei neconstituţionalităţi a dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018, această decizie a instanţei supreme are caracter obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti. 2. Decizia Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018, pronunţată în exercitarea controlului a priori, priveşte constituţionalitatea dispoziţiilor unei legi neintrate în vigoare, aceasta neputând face obiectul unei chestiuni prejudiciale de a cărei rezolvare să depindă judecarea proceselor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 37 (cu referire la art. 402 din Codul de procedură civilă) şi pct. 58 (cu referire la art. 497 din Codul de procedură civilă), precum şi art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] şi pct. 4 (cu referire la art. XVIII 1 din Legea nr. 2/2013) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative. Controlul de constituţionalitate a dispoziţiilor legale specificate s-a efectuat în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţia României, republicată, şi anume aceea de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, iar nu a atribuţiei prevăzute de lit. d) a aceluiaşi articol, respectiv aceea de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Cu referire la atribuţia specificată în cuprinsul art. 146 lit. a) din Constituţia României, republicată, în conformitate cu art. 18 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 47/1992), în cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (controlul de constituţionalitate a priori) este un control abstract şi direct, iar efectele obligatorii ale deciziei de admitere pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul acestui control se răsfrâng asupra Parlamentului, care are obligaţia să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale, şi asupra Preşedintelui României, care nu mai poate proceda la promulgarea unei legi sau dispoziţii declarate neconstituţionale. În acest caz, legea nefiind încă în vigoare, ea nu este aplicabilă raporturilor juridice şi, prin urmare, decizia Curţii Constituţionale nu produce efecte în planul dezlegării proceselor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. În schimb, cu referire la atribuţia precizată în cuprinsul art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, raportat la art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, pe durata acestui termen dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale fiind suspendate de drept. Controlul constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor în vigoare (controlul de constituţionalitate a posteriori) este un control concret şi indirect, prin care Curtea Constituţională dă o dezlegare unei chestiuni prejudiciale de care depinde soluţionarea procesului. Astfel, cum însăşi Curtea Constituţională a statuat în Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000, ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor acestei instanţe, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe în vigoare, „prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept (cu atât mai puţin de autorităţile şi instituţiile publice), încetându-şi de drept efectele, pentru viitor, şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României”. În consecinţă, deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în exercitarea controlului de constituţionalitate a priori produc efecte distincte şi obligatorii în raport cu subiecţi de drept diferiţi faţă de cele pronunţate în exercitarea controlului de constituţionalitate a posteriori. În această opinie, instanţele judecătoreşti sunt ţinute în soluţionarea proceselor aflate pe rolul lor de statuările Curţii Constituţionale în exercitarea controlului de constituţionalitate a posteriori, căci acestea decid asupra unei chestiuni prejudiciale de a cărei rezolvare depinde judecarea procesului. În schimb, deciziile Curţii Constituţionale prin care sunt admise obiecţiile de neconstituţionalitate, în exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, vizează legi neintrate în vigoare, care nu se pot aplica raporturilor juridice deduse spre soluţionare instanţelor judecătoreşti. 3. Autoritatea de lucru judecat şi obligativitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018 privesc dispozitivul, dar şi considerentele pe care acesta se sprijină, în limitele exercitării controlului de constituţionalitate a priori. Considerentele ce reflectă un control a posteriori cu privire la un act normativ în vigoare şi la neconstituţionalitatea interpretării sale prin intermediul unei decizii obligatorii a instanţei supreme, cuprinse în cadrul unei decizii a Curţii Constituţionale asupra unei obiecţii de neconstituţionalitate a unui act normativ neintrat în vigoare, nu pot sprijini şi explicita dispozitivul deciziei. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995; Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009; Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, şi Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010), puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea. Dispozitivul Deciziei nr. 454 din 4 iulie 2018 a Curţii Constituţionale priveşte admiterea şi, respectiv, respingerea obiecţiilor de neconstituţionalitate formulate cu privire la anumite dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, lege neintrată în vigoare la momentul pronunţării deciziei. În schimb, considerentele Curţii Constituţionale cu referire la interpretarea dată art. 27 din Codul de procedură civilă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018 vizează un text legal în vigoare dintr-un act normativ diferit de cel ce a făcut obiectul controlului de constituţionalitate a priori şi, ca atare, nu se poate conchide că acestea sprijină dispozitivul. 4. Instanţele judecătoreşti sunt ţinute de efectul obligatoriu al Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018, nefiind în drept să înlăture un atare efect într-un proces de apreciere a compatibilităţii dezlegării date de instanţa supremă cu Constituţia şi cu deciziile Curţii Constituţionale, pentru că ar încălca sfera exclusivă de competenţă a Curţii Constituţionale. Potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, atribuţiile sale fiind prevăzute de art. 146 din Legea fundamentală. În temeiul art. 147 alin. (4) teza a doua din Constituţie, de la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. În consecinţă, singura autoritate în măsură să decidă asupra neconstituţionalităţii art. 27 din Codul de procedură civilă în interpretarea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018 este Curtea Constituţională, iar nu instanţele judecătoreşti în cadrul proceselor cu care au fost învestite.

În cealaltă opinie exprimată în cadrul completului de judecată se consideră că argumentele Curţii Constituţionale cuprinse în Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, prin care se apreciază că în privinţa art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu devin incidente prevederile art. 27 din Codul de procedură civilă şi, ca atare, dezlegarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, se impun instanţelor judecătoreşti, pentru următoarele considerente: 1. Chiar dacă prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018 Curtea Constituţională s-a pronunţat într-un control de neconstituţionalitate a priori, decizia sa are efect general obligatoriu (cu privire la toate subiectele de drept), raportat la art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţele judecătoreşti au obligaţia să o respecte în procesul de aplicare a legii. 2. Este adevărat că argumentele Curţii Constituţionale cu referire la interpretarea dată art. 27 din Codul de procedură civilă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018 privesc un text legal în vigoare dintr-un act normativ diferit de cel ce a făcut obiectul controlului de constituţionalitate a priori, dar admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate a avut la bază inclusiv faptul că art. III pct. 3 din legea de modificare nu ţine cont de situaţia hotărârilor pronunţate între data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, respectiv 20 iulie 2017, şi data intrării în vigoare a legii supuse controlului de constituţionalitate, faţă de statuarea Curţii Constituţionale prin această decizie. În contextul dat, Curtea Constituţională, pentru fundamentarea soluţiei de admitere a obiecţiei de neconstituţionalitate, a făcut referire atât la Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, cât şi la Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, aceasta din urmă, în opinia sa, condiţionând aplicarea efectelor primei decizii. În concluzie, nu se poate susţine în mod întemeiat faptul că aceste considerente nu ar sprijini dispozitivul deciziei sau că puterea de lucru judecat ar fi asociată numai dispozitivului, iar nu şi acestor considerente ale deciziei. 3. În considerentele Deciziei nr. 454 din 4 iulie 2018, Curtea Constituţională a reiterat aspectul că instanţele judecătoreşti nu pot înlătura efectele deciziilor sale expres indicate în corpul acestora, pentru că ar încălca sfera exclusivă de competenţă a Curţii Constituţionale, revenindu-le în schimb obligaţia de a le aplica în mod corespunzător în cauzele cu care sunt învestite (paragraful 61). Astfel, în însuşi cuprinsul Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, Curtea Constituţională a indicat în mod expres faptul că efectul constatării neconstituţionalităţii sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condiţiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, este acela că, de la data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (paragraful 32). De altfel, în cuprinsul Deciziei nr. 454 din 4 iulie 2018, Curtea Constituţională subliniază faptul că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să se pronunţe în legătură cu efectele deciziei Curţii Constituţionale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curţii Constituţionale, făcându-se trimitere şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 1 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 16 aprilie 2018. Dacă ulterior pronunţării sau, după caz, publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018, instanţele judecătoreşti aveau obligaţia respectării dezlegării date, prin prisma art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în schimb, după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 454 din 4 iulie 2018, acestea sunt legate de considerentele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti Instanţa de trimitere a comunicat că, după consultarea judecătorilor instanţelor arondate, au rezultat următoarele: Judecătorii Secţiei a III-a civile şi pentru cauze cu minori şi de familie au apreciat că, faţă de dezlegările date de Curtea Constituţionale prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, referitoare la concursul între Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, care sunt obligatorii pentru instanţe, recursurile vizate de sesizare nu pot fi privite decât ca admisibile. Magistraţii Secţiilor a III-a – a VI-a civile ale Tribunalului Bucureşti au exprimat opinia majoritară conform căreia aceste recursuri îşi menţin caracterul inadmisibil. La nivelul Tribunalului Călăraşi a fost exprimată o primă opinie în sensul că, până la momentul în care Curtea Constituţională se va pronunţa, în exercitarea controlului de constituţionalitate a posteriori, asupra eventualei neconstituţionalităţi a art. 27 din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018, această din urmă decizie îşi menţine efectul obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti. O altă opinie exprimată a fost în sensul că, faţă de argumentele Curţii Constituţionale cuprinse în Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017. La nivelul Tribunalului Ialomiţa s-a conturat opinia majoritară potrivit căreia aceste recursuri sunt admisibile, în deciziile pronunţate de Tribunalul Ialomiţa în apel făcându-se menţiunea referitoare la calea de atac a recursului. Magistraţii Secţiei civile a Tribunalului Ilfov au apreciat că, în ce priveşte aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, faţă de considerentele conţinute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018, recursurile în discuţie sunt admisibile. Astfel, neconstituţionalitatea este o sancţiune de drept constituţional care se aplică imediat situaţiilor pendinte, iar art. 27 din Codul de procedură civilă constituie o normă de procedură de natură legală şi nu poate restrânge sfera de aplicare a art. 147 alin. (4) din Constituţie. Acceptarea unei asemenea teze ar echivala cu prevalenţa unei norme legale faţă de una de rang constituţional şi s-ar înfrânge în mod indirect efectul imediat şi general obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale. La nivelul Secţiei civile din cadrul Tribunalului Giurgiu, punctul de vedere al judecătorilor este unitar, în sensul că până în momentul în care Curtea Constituţională se va pronunţa, în exercitarea controlului de constituţionalitate a posteriori, asupra eventualei neconstituţionalităţi a art. 27 din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018, această din urmă decizie îşi menţine efectul obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti. Magistraţii din cadrul Judecătoriilor Giurgiu şi Bolintin-Vale au apreciat că, pentru a se stabili dacă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv sunt admisibile, trebuie să se aibă în vedere data la care a fost declanşat litigiul, indiferent de data declarării căii de atac. Astfel, s-a considerat ca fiind corectă opinia potrivit căreia calea de atac a recursului rămâne inadmisibilă în privinţa proceselor declanşate oricând înainte de data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018, respectiv 1 octombrie 2018. În acest sens s-a avut în vedere că, potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar acestea sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. De asemenea, declararea unei norme ca neconstituţională este asemănătoare abrogării respectivei norme, care lasă situaţiile trecute, încheiate în perioada ei de activitate, neatinse, consecinţele înlăturării normei (prin abrogare sau declarare ca neconstituţională) fiind rezervate domeniului viitorului. Totodată, s-a apreciat că aplicarea în timp a normelor de procedură civilă privitoare la admisibilitatea căilor de atac trebuie raportată la dispoziţiile art. 24-27 din Codul de procedură civilă, cu caracter general, în sensul că procedurilor judiciare le este incidentă legea în vigoare la momentul declanşării lor, iar hotărârile judecătoreşti rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. Punctul de vedere al judecătorilor Secţiei civile din cadrul Tribunalului Teleorman referitor la problema de drept în discuţie a fost că recursurile în discuţie devin admisibile. Opinia judecătorilor din cadrul Judecătoriei Alexandria a fost în sensul că recursurile vizate de sesizare îşi menţin caracterul inadmisibil rezultat din interpretarea dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, cât priveşte producerea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018. Judecătorii din cadrul Judecătoriei Roşiori de Vede au apreciat că asemenea recursuri sunt admisibile. O soluţie contrară ar fi de natură a afecta dreptul la un proces echitabil, părţile fiind astfel lipsite de calea extraordinară de atac a recursului, sau principiul egalităţii în drepturi, în sensul că, în funcţie de jocul soluţiilor instanţelor judecătoreşti/conduita procesuală a acestor justiţiabili, aflaţi virtual în aceeaşi situaţie juridică, se vor plasa, sub aspectul regimului procesual aplicabil, în situaţii diferite, cu un tratament juridic diferit. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate condiţiona aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018 de data declarării recursului, deoarece art. 147 alin. (4) din Constituţie este, în privinţa normelor procedurale, de imediată aplicare, având caracter sancţionatoriu. Punctul de vedere al judecătorilor de la Judecătoria Turnu Măgurele şi Judecătoria Zimnicea a fost în sensul că aceste recursuri sunt admisibile. O soluţie contrară ar fi de natură a afecta dreptul la un proces echitabil, părţile fiind astfel lipsite de calea extraordinară de atac a recursului. Judecătorii din cadrul Judecătoriei Videle au apreciat, dimpotrivă, că recursurile analizate sunt inadmisibile. S-a ataşat Decizia nr. 751/A din 11 octombrie 2018 a Tribunalului Ialomiţa – Secţia civilă.

Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară Curtea de Apel Bacău a comunicat încheierea din 4 octombrie 2018, prin care s-a apreciat că paragrafele 60-63 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018 nu lasă loc de controverse, iar o iminentă declarare ca neconstituţională a interpretării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, într-o procedură ulterioară, în condiţiile în care instanţa supremă ar menţine, prin decizia pronunţată în prezenta sesizare, opinia din Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, ar conduce la bulversarea sistemului judiciar, cu consecinţe nefaste asupra justiţiabililor, ce se vor repercuta la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea de Apel Braşov a comunicat punctul de vedere al judecătorilor Secţiei I civile, prin care se susţine admisibilitatea recursurilor vizate de sesizare. A ataşat încheieri de şedinţă definitive ale acestei instanţe, prin care s-a respins excepţia inadmisibilităţii recursurilor declarate, această opinie fiind unitară la nivelul Curţii. În esenţă s-a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018 conţine în considerentele de la paragrafele 60-65 argumente în sensul aplicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, ce nu poate fi condiţionată de data pornirii procesului civil – anterior sau ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a acestei decizii. În considerente se regăseşte şi poziţia instanţei de contencios constituţional faţă de Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018. Chiar dacă Decizia Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018 a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale care nu au mai intrat în vigoare, considerentele obligatorii stabilesc aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 în astfel de cauze. Curtea de Apel Cluj a comunicat că la data de 15 octombrie 2018 a avut loc întâlnirea judecătorilor secţiilor civile ale Curţii, în materia problemelor ridicate de soluţionarea recursurilor declarate în cauzele civile, ca urmare a pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 şi Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 iunie 2018. Dezbaterile au avut în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018. Din discuţiile purtate s-au conturat două orientări: – prima orientare, în care hotărârile Curţii Constituţionale prevalează, indiferent de caracterul controlului de constitu – ţionalitate care le-a ocazionat, considerentele acestor decizii fiind obligatorii, fără distincţii sau departajări; – o a doua orientare, în care se apreciază importanţa statuărilor instanţei de contencios constituţional, acesta fiind motivul pentru care este necesară sesizarea Curţii Constituţionale a României. Corespondent acestor orientări au fost identificate două soluţii: – admiterea sesizării Curţii Constituţionale şi suspendarea cauzelor în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă; – admiterea sesizării Curţii Constituţionale şi apoi respingerea recursurilor ca inadmisibile, urmând ca părţile să poată apela la revizuire, în condiţiile art. 509 pct. 11 din Codul de procedură civilă. Cu unanimitate s-a apreciat că adoptarea unei soluţii de natură să conserve drepturile procesuale ale părţilor este una echilibrată, astfel încât s-a procedat la suspendarea cauzelor în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă până la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate aflate pe rolul Curţii Constituţionale, cu referire la art. 27 din Codul de procedură civilă. În opinia majoritară a judecătorilor Tribunalului Cluj s-a apreciat că recursurile sunt admisibile în ipoteza enunţată, faţă de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018. Practica judiciară a Tribunalului Sălaj este de respingere ca inadmisibile a recursurilor declarate în ipoteza vizată de sesizare. Curtea de Apel Constanţa a comunicat deciziile nr. 121 şi nr. 122 d