Decizia nr. 19 din 20 martie 2017

Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 17 august 2016, în Dosarul nr. 8.094/278/2014, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă textul de lege indicat vizează trei situaţii distincte de aplicabilitate a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, iar situaţia cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului şi suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, este subsumată condiţiei generale de a formula o cerere în baza legilor de reparaţie. II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin acţiunea înregistrată la data de 25 august 2014 pe rolul Judecătoriei Petroşani cu nr. 8.094/278/2014, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâta Comisia Locală de Fond Funciar a Municipiului Petroşani şi a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2.939,80 mp neafectat de clădiri şi utilităţi şi obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 663,20 mp din terenul înscris în aceeaşi carte funciară, cu cheltuieli de judecată. La data de 5 mai 2015 reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a S.C. B – S.R.L., căreia Primăria Municipiului Petroşani i-a concesionat o parte din terenul în litigiu.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.983 din 30 octombrie 2015, pronunţată de Judecătoria Petroşani în Dosarul nr. 8.094/278/2014, s-a admis excepţia nelegalităţii Hotărârii Guvernului nr. 1.352/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Hunedoara, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Hunedoara, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 1.352/2001) invocată de reclamant şi, în consecinţă, s-a constatat nelegalitatea parţială a Hotărârii Guvernului nr. 1.352/2001 în ce priveşte includerea în anexa nr. 6, ce conţine inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al municipiului Petroşani, a terenului aferent clădirii Şcolii Generale Surduc în suprafaţă totală de 663,20 mp, din care suprafaţă construită de 343,20 mp şi suprafaţă reprezentând curte şi zone verzi de 320 mp, aflat la nr. 515, codul de clasificare 1.6.2 din anexa nr.

S-a admis în parte acţiunea civilă precizată, formulată de reclamantul A împotriva pârâtei Comisia Locală de Fond Funciar a Municipiului Petroşani şi în contradictoriu cu pârâta S.C. B – S.R.L., şi în consecinţă: A fost obligată pârâta Comisia Locală de Fond Funciar a Municipiului Petroşani, judeţul Hunedoara, prin primar, să restituie reclamantului terenul în suprafaţă de 1.860 mp, din terenul în suprafaţă totală măsurată de 3.112 mp şi s-au acordat reclamantului măsuri compensatorii sub formă de puncte care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), pentru terenul în suprafaţă de 1.252 mp. 4. Pentru a se pronunţa astfel, judecătoria a reţinut că, prin cererea înregistrată la data de 2 iulie 2014, reclamantul a solicitat pârâtei Comisia Locală de Fond Funciar a Municipiului Petroşani restituirea terenului în suprafaţă de 3.603 mp situat în municipiului Petroşani, judeţul Hunedoara, pe care este construită clădirea Şcolii Generale Surduc. 5. Reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, arătând, în esenţă, că în anul 2003 şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra terenului, drept dobândit prin moştenire, iar cererea sa înregistrată cu nr. xxxxx/2008 este suspendată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în vederea aplicării Legii nr. 165/2013. 6. Reclamantul a solicitat pârâtei soluţionarea cererii conform art. 11 alin. (1), art. 1 alin. (2) şi art. 16 din Legea nr. 165/2013, ţinând seama că pentru suprafaţa de 663,20 mp din terenul în litigiu pe care se află clădirea şi anexele Şcolii Generale Surduc nu s-au acordat despăgubiri, iar suprafaţa de 2.938,80 mp din acelaşi teren nu este ocupată de clădiri sau de alte anexe.

Prin Adresa din 29 iulie 2014 pârâta a răspuns reclamantului că nu poate da curs cererii sale, motivând, în esenţă, că reclamantul nu beneficiază de prevederile Legii nr. 165/2013, întrucât nu a formulat în termen legal o notificare de restituire a terenului din litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001).

În aceeaşi adresă, pârâta a enumerat cererile care cad sub incidenţa art. 3 din Legea nr. 165/2013 şi i-a reamintit reclamantului de Dosarul nr. 1.204/278/2007 al Judecătoriei Petroşani, care a avut ca obiect acţiunea formulată de reclamant pe calea dreptului comun pentru restituirea terenului din litigiu, acţiune respinsă prin Sentinţa civilă nr. 5.473 din 14 decembrie 2007, pronunţată de Judecătoria Petroşani, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 505/R din 30 mai 2008 a Tribunalului Hunedoara.

Faţă de răspunsul comunicat prin adresa menţionată, reclamantul a formulat acţiunea ce face obiectul cauzei de faţă.

Fiind nemulţumit de modul în care instanţele judecătoreşti din România i-au soluţionat cererea, ulterior rămânerii irevocabile a sentinţei sus-menţionate, în anul 2008, reclamantul s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Conform adresei emise la data de 3 decembrie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului confirmă reclamantului primirea scrisorilor expediate de acesta la datele de 1 şi 8 noiembrie 2010, despre care îl înştiinţează că au fost depuse la dosarul ce face obiectul cererii sale şi, totodată, îl informează că, în data de 12 octombrie 2010, Secţia a treia a Curţii Europene a Drepturilor Omului a adoptatHotărârea-pilot în cauzele Maria Atanasiu, Ileana Iuliana Poenaru şi Ileana Florica Solon împotriva României (cererile nr. 30.767/05 şi 33.800/06), care priveşte o chestiune similară cu cea din cererea reclamantului şi că, drept urmare a acestei hotărâri, Curtea a decis să amâne examinarea tuturor cererilor similare contra României privitoare la aplicarea legilor de restituire, astfel că nu îi poate oferi informaţii despre data precisă la care Curtea va relua examinarea cererii sale.

Constatând că cererea reclamantului, înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în anul 2008, a fost suspendată în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, şi că această cerere se afla pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, prima instanţă învestită cu soluţionarea prezentului litigiu a considerat că dispoziţiile Legii nr. 165/2013 sunt aplicabile cererii formulate de reclamant la data de 2 iulie 2014 adresată pârâtei, cerere întemeiată, de altfel, pe dispoziţiile art. 4 teza a treia din Legea nr. 165/2013.

A mai reţinut prima instanţă că, în cauză, este mai mult decât evident că terenul pe care se află edificată construcţia Şcolii Generale Surduc şi anexele acesteia, situată în Petroşani, judeţul Hunedoara a fost ocupat în mod abuziv de statul român anterior anului 1960, fără niciun titlu şi că pentru acest teren nici antecesorii reclamantului şi nici reclamantul nu au fost despăgubiţi până în prezent.

Includerea în domeniul public al municipiului Petroşani a terenului în suprafaţă de 663,20 mp, din care 342,20 mp reprezintă suprafaţa ocupată de clădirea şcolii şi 320 mp reprezintă suprafaţa curţii şi zone verzi, a fost apreciată de instanţă ca nelegală.

Cum statul nu era proprietar al terenului, terenul în litigiu nu putea fi inclus legal în domeniul public, deoarece aceasta ar fi o acţiune similară unei exproprieri.

Instanţa a mai reţinut că, de vreme ce reclamantul figurează şi în prezent ca unicul proprietar tabular al imobilului teren în suprafaţă tabulară de 3.603 mp şi în suprafaţă reală de 3.112 mp, reclamantul deţine un,,bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), dreptul său de proprietate asupra acestui imobil teren fiind apărat de acest articol.

Prin urmare, instanţa a apreciat ca întemeiată în parte acţiunea civilă precizată şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 a obligat pârâta Comisia Locală de Fond Funciar a Municipiului Petroşani să restituie reclamantului terenul în suprafaţă de 1.860 mp. Totodată, în temeiul art. 16 din Legea nr. 165/2013 a acordat reclamantului măsuri compensatorii sub formă de puncte care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 165/2013 pentru terenul în suprafaţă de 1.252 mp.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul şi pârâta Comisia Locală de Fond Funciar a Municipiului Petroşani.

Reclamantul a declarat apel nemulţumit de faptul că prima instanţă nu a dispus restituirea în natură a întregului teren în litigiu.

Apelanta-pârâtă a invocat hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior, arătând că, deşi cele două acţiuni sunt întemeiate pe acte normative distincte, scopul urmărit de reclamant este acelaşi, respectiv obţinerea imobilului teren pe care este situată Şcoala Generală Surduc, astfel că acţiunea reclamantului este inadmisibilă.

Cu privire la fondul cauzei s-a arătat prin motivele de apel că instanţa a reţinut greşit aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 165/2013. S-ar putea aprecia că Cererea reclamantului înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu nr. xxxxx/2008 poate fi privită ca o chestiune similară cu Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în ceea ce priveşte obiectul cauzei, respectiv restituirea proprietăţilor.

Cu toate acestea, apelanta-pârâtă a subliniat că ceea ce face diferenţa este tocmai noţiunea de „cerere”, definită de art. 3 din Legea nr. 165/2013 şi noţiunea de persoană îndreptăţită, definită în acelaşi articol.

Ca atare, s-a apreciat că reclamantul nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 165/2013, întrucât de aceste prevederi beneficiază persoanele care au formulat şi depus cereri, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la intrarea în vigoare a legii, iar reclamantul nu a solicitat restituirea imobilului care face obiectul cauzei în conformitate cu legea specială.

Instanţa de apel, Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. III. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea de sesizare din data de 17 august 2016, pronunţată în Dosarul nr. 8.094/278/2014, Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte:

De lămurirea modului de interpretare/aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, respectiv dacă textul de lege indicat vizează trei situaţii distincte de aplicabilitate a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, în sensul că situaţia prevăzută de teza a treia a art. 4 din lege, a cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului şi suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, este subsumată sau nu condiţiei generale de a formula o cerere în baza legilor de reparaţie, depinde soluţionarea litigiului dedus judecăţii.

Prin acţiunea ce face obiectul dosarului de faţă s-a solicitat să se dispună obligarea la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2.939,80 mp neafectat de clădiri şi utilităţi şi obligarea la plata de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 663,20 mp din terenul înscris în aceeaşi carte funciară.

Problema de drept enunţată este nouă, deoarece din consultarea jurisprudenţei s-a constatat că asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. IV. Punctul de vedere al completului de judecată care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al Tribunalului Hunedoara – Secţia I civilă a apreciat că, pentru a se obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 165/2013, este necesar ca petentul să fi formulat o cerere în acest sens, să fie persoană îndreptăţită la restituire sau care se consideră îndreptăţită, să se fi adresat unei entităţi învestite de lege cu soluţionarea unei notificări etc., toate aceste noţiuni fiind definite în art. 3 din lege.

Prin urmare, art. 4 teza a treia din Legea nr. 163/2013 reprezintă o dispoziţie care nu poate fi interpretată trunchiat şi singular, ci prin coroborare cu celelalte dispoziţii ale legii, respectiv legea în discuţie se aplică tuturor cauzelor la care se referă art. 4 (imobilelor preluate abuziv de statul comunist care au făcut obiectul legilor speciale de reparaţie), însă caracterul fondat sau nefondat al acţiunii se determină în urma analizării îndeplinirii tuturor condiţiilor stipulate în legile speciale, inclusiv sub aspectul formulării unei notificări prealabile. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Potrivit punctului de vedere al apelantului-reclamant, conţinutul art. 4 din Legea nr. 165/2013 este clar, în sensul că această lege se aplică cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în baza Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, iar în cauza de faţă a făcut dovada faptului că dosarul se află pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului şi este suspendat. Aplicarea tezei a treia a art. 4 din Legea nr. 165/2013 nu este condiţionată de formularea unei cereri în baza legilor de reparaţie.

Apelanta-pârâtă a apreciat, în cuprinsul motivelor de apel, că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art. 4 teza a treia din Legea nr. 165/2013, interpretarea corectă fiind aceea că de aceste prevederi beneficiază persoanele care au formulat şi depus cereri, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la intrarea în vigoare a legii. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au transmis hotărâri judecătoreşti relevante şi au comunicat punctele de vedere teoretice cu privire la chestiunea de drept în discuţie, conturându-se următoarele orientări jurisprudenţiale:

Într-o opinie, majoritară, s-a apreciat că, faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, situaţia cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului şi suspendate este subsumată condiţiei generale de a formula o cerere în baza legilor de reparaţie.

Într-o altă opinie, minoritară, s-a apreciat că prevederileart. 4 din Legea nr. 165/2013 vizează trei situaţii distincte de aplicabilitate şi că situaţia cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului şi suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, nu este subsumată condiţiei generale de a formula o cerere în baza legilor de reparaţie.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară – Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 2.306/C/4.415/III-5/2016 din 13 ianuarie 2017, a comunicat că nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat prin numeroase decizii asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, dintre care trei decizii de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate, după cum urmează:

Prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.

Prin Decizia nr. 210 din 8 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 418 din 5 iunie 2014, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Legea nr. 368/2013, sunt neconstituţionale.

Prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 513 din 9 iulie 2014, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.

Asupra constituţionalităţii prevederilor art. 4 teza a treia din Legea nr. 165/2013 Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 19 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 18 martie 2015, prin care a reţinut, la paragraful 18, „că prevederile art. 4 teza a treia din Legea nr. 165/2013 – criticate – reglementează aplicarea dispoziţiilor acestei legi inclusiv cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului şi care, la data intrării sale în vigoare, erau suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 778 din 22 noiembrie 2010. Potrivit pct. 7 din dispozitivul hotărârii-pilot, Curtea a hotărât «să suspende pentru o perioadă de 18 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri analiza tuturor cererilor rezultate din aceeaşi problematică generală, fără a prejudicia posibilitatea Curţii de a declara inadmisibilă oricare dintre cauzele de acest tip sau de a lua act de o soluţionare amiabilă la care vor fi ajuns eventual părţile, în aplicarea art. 37 sau art. 39 din Convenţie.» Hotărârea-pilot a rămas definitivă în condiţiile art. 44 paragraful 2 din Convenţie, respectiv la 3 luni de la data pronunţării sale, adică la 12 ianuarie 2011. Potrivit expunerii de motive la Legea nr. 165/2013, acest termen a fost în mod excepţional prelungit până la data de 12 mai 2013. Legea nr. 165/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, şi a intrat în vigoare în condiţiile art. 78 din Constituţie, respectiv la 3 zile de la data publicării (la 20 mai 2013). În concluzie, ipoteza reglementată de art. 4 teza a treia din Legea nr. 165/2013 implică întrunirea cumulativă a trei condiţii: cauza să se fi aflat pe rolul Curţii Europene la momentul pronunţării hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, să vizeze aceeaşi problematică generală analizată în cadrul Hotărârii-pilot, respectiv procesul de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi în perioada dintre pronunţarea Hotărârii-pilot şi intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 să nu fi fost declarată inadmisibilă sau să nu se fi luat act de o soluţionare amiabilă între părţi”. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, prin raportare la art. 1, art. 3 pct. 1-4, art. 11 alin. (1) şi art. 33 alin. (1) din aceeaşi lege, prevederile Legii nr. 165/2013 sunt aplicabile imobilelor cu privire la care există cauze aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a acestei legi, dacă pentru imobilele respective s-au formulat cereri din categoria celor prevăzute la art. 3 pct. 1 din Legea nr. 165/2013. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, punctele de vedere ale părţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

Aceste condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, iar Tribunalul Hunedoara, învestit cu soluţionarea apelurilor, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă este definitivă [acţiunea este întemeiată pe prevederile Legii nr. 165/2013, cererea fiind adresată de reclamant Comisiei Locale de Fond Funciar a Municipiului Petroşani, în temeiul art. 11 alin. (1) din această lege; potrivit prevederilor alin. (2) al aceluiaşi articol, plângerea este de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială este situat terenul, iar hotărârea judecătorească pronunţată de această instanţă este supusă numai apelului].

Chestiunea de drept supusă dezbaterii este una veritabilă, existând o dificultate reală de interpretare, care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 şi art. 520 din Codul de procedură civilă, iar de lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă, asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificarea jurisprudenţială la nivel naţional a evidenţiat faptul că, până la acest moment, majoritatea instanţelor nu s-au confruntat cu problema de drept a cărei lămurire se solicită, însă punctele de vedere exprimate oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare, situaţie în care se justifică interesul pronunţării unei hotărâri prealabile.

Cât priveşte chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări, se constată că prin art. 4 din Legea nr. 165/2013 s-a stabilit sfera de aplicare a acestei legi, iar cea de-a treia teză a textului legal prevede că dispoziţiile legii se aplică „şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Problema de drept care a generat necesitatea pronunţării unei hotărâri prealabile vizează condiţiile de aplicare a legii speciale în materia cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, respectiv, dacă, în aceste cazuri, este necesar ca reclamantul să fi formulat cerere de restituire sau de acordare de măsuri reparatorii în condiţiile actelor normative speciale de reparaţie.

Pentru lămurirea acestei probleme de drept trebuie avut în vedere contextul istorico-juridic în care s-a elaborat şi adoptat actul normativ în discuţie.

Astfel cum rezultă din expunerea de motive care a însoţit proiectul de lege cu privire la care Guvernul României şi-a asumat răspunderea în faţa Parlamentului României, noul act normativ s-a dorit a fi un cadru unitar pentru urgentarea şi finalizarea procesului de restituire, în natură sau în echivalent, a bunurilor imobile preluate abuziv în perioada regimului comunist în România.

Adoptarea sa a fost justificată de faptul că sistemul de restituire a proprietăţilor, astfel cum era deja configurat de un cadru normativ complex, incoerent şi lipsit de eficienţă, generase numeroase hotărâri de condamnare a statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe rolul Curţii existând aproximativ 3.000 de cauze, îndreptate împotriva ţării noastre, având ca obiect încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât să iniţieze faţă de România procedura-pilot în cauzele repetitive de acest gen, aflate pe rolul său, fiind astfel selectate cauzele Atanasiu şi Poenaru împotriva României şi Solon împotriva României.

Prin Hotărârea-pilot pronunţată la data de 12 octombrie 2010 în aceste două cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat statului român o perioadă de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv de la data de 12 ianuarie 2011, în care acesta să remedieze problema restituirilor cu respectarea prevederilor Convenţiei. Acest termen a fost prelungit în mod excepţional până la data de 12 mai 2013.

Atât din expunerea de motive, cât şi din conţinutul legii rezultă că intenţia legiuitorului, prin adoptarea noului act normativ, a fost aceea de a eficientiza şi de a finaliza procesul de restituire demarat sub imperiul cadrului legislativ anterior, prin includerea în sfera de aplicare a noii legi a tuturor situaţiilor privind cererile de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, nesoluţionate până la acel moment, nicidecum de a deschide calea pentru formularea unor noi cereri pentru imobile care nu au fost solicitate în condiţiile legilor reparatorii anterioare sau de a repune persoanele interesate în termenele de formulare a cererilor de restituire.

În acest sens sunt relevante prevederile art. 3 pct. 1-3 din Legea nr. 165/2013, care stabilesc semnificaţia, în contextul acestei legi, a noţiunii de cerere şi a expresiilor persoana care se consideră îndreptăţită şi persoana îndreptăţită.

Prin termenul cereri se înţelege notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cererile formulate în temeiul prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, cererile formulate potrivit Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, cererile de retrocedare formulate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicată, aflate în curs de soluţionare la entităţile învestite de lege sau, după caz, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Persoana care se consideră îndreptăţită este persoana care a formulat şi a depus, în termen legal, la entităţile învestite de lege cereri din categoria celor prevăzute la pct. 1, care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi.

Persoana îndreptăţită este persoana căreia i-a fost recunoscut dreptul la restituire în natură sau, după caz, la măsuri reparatorii, ceea ce presupune că s-a formulat o cerere în procedura uneia dintre legile speciale de reparaţie.

Ca atare, o persoană care nu a formulat notificare sau cerere de restituire în temeiul vreunuia dintre actele normative reparatorii enumerate la art. 3 pct. 1 din Legea nr. 165/2013 nu poate pretinde beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de această lege.

Măsurile reparatorii reglementate de art. 1 din Legea nr. 165/2013 sunt restituire în natură sau, în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent. Acestea din urmă pot fi compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în capitolul III.

Stabilirea şi acordarea măsurilor reparatorii se fac de către structurile specializate, cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii, enumerate la art. 3 pct. 4 lit. a) -g) din lege. Aceste „entităţi învestite de lege” nu pot dispune măsuri decât în situaţia în care au fost sesizate legal cu cereri formulate în temeiul actelor normative reparatorii anterioare Legii nr. 165/2013.

Sub aspect procedural, prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, pe care reclamantul din prezenta cauză şi-a întemeiat cererea adresată Comisiei de Fond Funciar a Municipiului Petroşani, stabilesc în sarcina comisiilor locale şi judeţene de fond funciar sau, după caz, a Comisiei de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti obligaţia de a soluţiona toate cererile de restituire, de a efectua punerile în posesie şi de a elibera titlurile de proprietate până la data de 1 ianuarie 2018, în caz contrar persoana care se consideră îndreptăţită putând formula plângere la judecătorie. În mod evident, textul se referă la cererile de restituire formulate în condiţiile şi în termenele prevăzute de legislaţia anterioară în materia fondului funciar, neputând fi vorba despre cereri de restituire formulate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, câtă vreme noua lege nu cuprinde dispoziţii privind posibilitatea formulării unor cereri noi sau repunerea în termenul de formulare a cererilor de restituire în temeiul legilor speciale de reparaţie.

În mod similar, art. 33 alin. (1) din aceeaşi lege prevede că entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, fiind stabilite termene speciale de soluţionare, în funcţie de numărul de cereri pe care le au de soluţionat. Şi în acest caz sunt avute în vedere cererile înregistrate până la data intrării în vigoare a legii noi.

Interpretând sistematic art. 4 din Legea nr. 165/2013, potrivit căruia „Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii- pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”, prin raportare la prevederile anterior menţionate rezultă că dispoziţiile Legii nr. 165/2013 se aplică cererilor de restituire din categoria celor la care se referă art. 3 pct. 1, formulate şi depuse în termenul legal la entităţile învestite de lege cu soluţionarea acestora, indiferent dacă cererile respective se află într-o etapă administrativă la nivelul uneia dintre entităţile prevăzute de art. 3 pct. 4, în procedura judiciară pe rolul instanţelor judecătoreşti sau, fiind soluţionate definitiv în procedura internă, au generat plângeri înregistrate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului şi sunt suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

În lipsa unei cereri de restituire formulate în temeiul legilor anterioare de reparaţie, Legea nr. 165/2013 nu este aplicabilă, deoarece aceasta nu prevede posibilitatea formulării unei cereri de restituire pentru prima oară, direct în temeiul ei.

Această cerinţă de aplicabilitate a Legii nr. 165/2013 se impune a fi îndeplinită nu numai în cazul cererilor aflate în curs de soluţionare la entităţile învestite de lege, menţionate la teza întâi a art. 4, ci şi în ipotezele prevăzute în celelalte două teze, respectiv, şi în situaţia cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti interne, precum şi a cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi. „Cauzele” la care se referă cele două teze ale textului legal analizat nu pot avea ca obiect alte cereri în afara celor enumerate la art. 3 pct. 1 din Legea nr. 165/2013, diferenţa dintre cele trei teze ale art. 4 constând în etapele diferite în care aceste cereri se găsesc la momentul intrării în vigoare a acestei legi.

În concluzie, se constată că dispoziţiile Legii nr. 165/2013 sunt aplicabile în situaţia imobilelor cu privire la care există cauze aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a acestei legi, numai dacă pentru imobilele respective s-au formulat cereri din categoria celor prevăzute la art. 3 pct. 1 din Legea nr. 165/2013. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,