REUTHER v. GERMANY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
REUTHER v. GERMANY (CtEDO, 2003)
Reclamantul, dl Hugo Reuther, este un național german, născut în 1939 și locuiește în Presseck (Germania). El a fost reprezentat în fața Curții de către dl K.D. Deumeland. La 7 decembrie 1999, Curtea de district Kulmbach a pronunțat o pronunție (Strafbefehl) împotriva reclamantului. Într-o hotărâre din 19 iunie 2000, după anularea ordinii de sentință, Curtea de District a decis că costurile suportate neapărat de reclamant au fost plătite de stat. La 4 iulie 2000, reprezentantul reclamantului, care l-a reprezentat și în fața Curții, a solicitat rambursarea de 1.916.32 mărci germane (DEM – aproximativ 950 euro (EUR)). La 23 august 2000, Curtea de District a respins cererea reprezentantului pentru nerespectarea articolului 138 din Codul de Procedură Penală (a se vedea „Legea și practicile interne relevante” de mai jos) din cauza faptului că nu a fost un avocat admis să practice la o instanță germană și nu a fost autorizat de instanță să reprezinte reclamantul. Prin urmare, costurile în cauză nu au fost neapărat suportate în sensul articolului 464 din Codul de Procedură Penală. În plus, reclamantul a solicitat doar o sumă forfetară, care nu poate fi restituire. La 5 septembrie 2000, Curtea Regională Bayreuth a susținut decizia instanței de judecată inferioară. Acesta a adăugat că reprezentantul reclamantului nu poate fi considerat ca profesor sau profesor în drept (Rechtslehrer) în sensul articolului 138 § 1 din Codul de Procedință Penală (a se vedea mai jos „Legea și practica internă relevantă”), deoarece această dispoziție nu se aplică profesorilor neteniți (Lehrbeauftragte) într-un loc de învățământ superior. La 16 septembrie 2000, reclamantul a depus un recurs constituțional la Curtea Constituțională Bavariană (Bayerischer Verfassungsgerichtshof) împotriva deciziilor în cauză. Într-o scrisoare din 26 septembrie 2000 secretarul juridic (Rechtsreferentin) al Curții Constituționale din Bavaria a recunoscut primirea apelului reclamantului și a cerut reprezentantului său, printre altele, să afirme dacă este avocat admis să practice sau profesor sau profesor în drept la o universitate (Hochschule). Într-o scrisoare din 8 noiembrie 2000, secretarul juridic a informat reclamantul cu privire la o serie de obstacole care ar putea împiedica ca recursul să fie declarat admisibil și bine fundamentat. Ea a concluzionat că, din motivele menționate, recursul părea parțial inadmisibil și parțial infundat (offensichtlich unbegründet). În astfel de cazuri, Curtea Constituțională ar putea ordona apelanților să plătească o anumită sumă (un maxim de 3.000 DEM – aproximativ 1.500 EUR) înainte de a continua examinarea acestui recurs, scopul fiind de a evita cheltuielile inutile pentru cei vizați. Secretarul legal a dat reclamantului o lună de răspuns, în lipsa căreia acest caz ar fi fost considerat a fi rezolvat. Reclamantul a răspuns la 4 decembrie 2000. Într-o hotărâre din 15 ianuarie 2001 Curtea Constituțională bavariană, în calitate de comitet de trei judecători, a ordonat reclamantului să plătească 1 500 DEM prin intermediul unui avans pentru costuri (Kostenvorschuss). Hotărârea a fost însoțită de o scrisoare scurtă a secretarului juridic care explica, în special, că a fost luată în temeiul articolului 27 alineatul (1) din Legea Curții Constituționale din Bavaria și că, prin urmare, recursul a fost considerat inadmisibil sau evident nefondat. Într-o scrisoare din 23 ianuarie 2001, reclamantul a susținut că decizia ar fi trebuit să conțină o declarație de motive. La 30 ianuarie 2001, secretara juridică a răspuns că deciziile privind ordinele pentru costuri nu necesită o declarație de motive. Ea a atras atenția pe scrisoarea sa din 8 noiembrie 2000 și i-a trimis o copie a întregului dosar, astfel încât el să poată consulta așa cum a cerut el. Reclamantul nu a plătit suma solicitată. art. 138 § 1 din Codul de Procedință Penală (Strafprozessordnung) prevede că acuzații pot alege ca avocat admis să practice la o instanță germană sau un profesor sau profesor în drept (Rechtslehrer) la o universitate germană (Hochschule). art. 138 § 2 prevede, printre altele, că alte persoane pot fi autorizate să acționeze ca avocat de către instanța care se ocupă de acest caz. În practică, nici profesori sau profesori de drept într-o universitate de științe aplicate (Fachhochschule) nici profesori netenuați (Lehrbeauftragte) într-un loc de învățământ superior nu sunt considerați „profesori sau profesori în drept” în sensul prezentei dispoziții. În două decizii recente din 5 mai 1999 (nr. 1 Ws 121/99) și 3 mai 2000 (nr. 1 Ws 94/00) Curtele de Apel Jena și Dresden (Oberlandesgericht) au susținut, respectiv, că un profesor de drept atașat unei universități de științe aplicate și un profesor de drept netenuat au dreptul să fie considerat profesori sau profesori în sensul articolului 138 § 1 din Codul de Procedură Penală. Secțiunea 11 din Legea Curții Constituționale din Bavaria (Gesetz über den Bayerischen Verfassungsgerichtshof) din 10 mai 1990 prevede că președintele numește un secretar general de la judecătorii profesioniști ai instanței. Rolul secretarului general este de a ajuta președintele în îndeplinirea sarcinilor sale și în atribuțiile administrative. Secțiunea 12 alineatul (1) prevede că atunci când Curtea Constituțională nu este în sesiune, competențele sale sunt asumate de către președinte sau sunt delegate de el secretarului general. Secretarul General poate, de exemplu, să fie instruit să ia măsurile procedurale necesare pentru pregătirea sesiunilor și să îndeplinească sarcinile administrative. Secțiunea 12 alineatul (3) prevede, printre altele, că președintele numește o persoană care să reprezinte secretarul general în îndeplinirea sarcinilor nejudiciare. În practică, această persoană este cunoscută ca secretarul juridic (referitor) al Curții Constituționale din Bavaria.