SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 43996/98 prezentate de Rumen Dimitrov PRAMOV împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Õ (secțiunea I), care se află la 5 iunie 2003 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello mes Vajić Botosarova Zagrebelsky mes Steiner, judecători și domnii Sielsen, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 18 mai 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAȚĂ Reclamantul, Rumen Dimitrov Pramov, este un resortisant bulgar, născut în 1964 și rezident în Karlovo. Este reprezentat în fața Curții de către dl Ekimdjiev, avocat la Plovdiv. Guvernul pârât a fost reprezentat de dna Pacheva, co-agent al guvernului. Circumstanțele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. De la 1 În februarie 1992, reclamantul ocupa un post de controlor de tren la Compania Națională a Căilor Ferate. El a fost concediat la 31 octombrie 1995, pe motiv că a deturnat fonduri provenite din vânzarea de bilete la bordul trenurilor. La 16 noiembrie 1995, reclamantul s-a plâns procurorului districtual din Karlovo, solicitându-i să stabilească dacă a fost deturnată, de asemenea, de reținerea sumelor pretinse deturnate din salariul său de către angajatorul său. Ca răspuns, procurorul a indicat că problema ridicată era de natură civilă și l-a invitat pe reclamant să se adreseze instanțelor. La 11 decembrie 1995, reclamantul a depus la Tribunalul de District (районен съд) din Karlovo o cerere, înregistrată la nr. 92/96, pentru a-și declara concedierea ilegală, pentru a obține reintegrarea la postul respectiv, precum și o despăgubire. Printr-o ordonanță a cărei dată nu este precizată, instanța de district a declarat cererea inadmisibilă, considerând că, în aplicarea statutului personalului de transport feroviar, sancțiunile disciplinare ale personalului respectiv puteau face numai obiectul unei căi de atac în fața autorității administrative și nu al unei căi de atac judiciare. Reclamantul a făcut apel la ordonanță în fața instanței regionale (окръен съд) din Plovdiv, care a confirmat, la 6 iunie 1996, că litigiul nu intră în sfera de competență a instanțelor. Tribunalul regional a trimis dosarul Tribunalului Districtual Karlovo, astfel încât acesta să îl transmită autorității administrative competente să se pronunțe. La 16 iulie 1996, reclamantul a depus la grefa Tribunalului Districtual Karlovo o acțiune în rejudecare împotriva deciziei de revocare, căreia i s-a atribuit un număr de înregistrare 58/16.07.96. Aceasta a invocat în special faptul că lipsa unei căi de atac judiciare împotriva unei hotărâri de concediere contravine Constituției bulgare și articolului 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. În cazul în care, în martie 1998, reclamantul a informat Tribunalul Districtual cu privire la rezultatul acțiunii sale, acesta a avut cunoștință de faptul că acesta nu fusese comunicat Curții Supreme, ci că dosarul fusese transmis la 31 iulie 1996 conducerii regionale a căilor ferate din Plovdiv, care era autoritatea administrativă competentă să se pronunțe. La 4 mai 1998, consiliul reclamantului a încercat să recupereze dosarul de la departamentul juridic al conducerii regionale. În cursul unui interviu telefonic din 18 mai 1998, directorul acestui serviciu i-a indicat că nu dispune de dosar. Dreptul și practica internă relevante A la momentul faptelor, 9 din 6 ianuarie 1981 privind munca personalului de transport feroviar, care avea valoare legislativă, reglementa statutul special al angajaților Companiei Naționale a Căilor Ferate. Diferitele posturi au făcut obiectul unei clasificări pe grade și al unei reglementări stricte, însoțite de sancțiuni disciplinare, în scopul asigurării securității transporturilor. În temeiul articolului 9 alineatul (3) din Ordonanța nr. 9, sancțiunile disciplinare luate împotriva personalului căilor ferate, în special concedierea (pe lângă decizia Curții Constituționale din 18 februarie 1997), erau susceptibile de recurs administrativ. La art. 56 din Statutul personalului transportului feroviar, adoptat printr-un decret al Consiliului de Miniștri din 23 În ianuarie 1981, s-a menționat că acțiunea administrativă în fața autorității respective era o cale de atac pe termen lung și a stabilit modalitățile de acțiune. În consecință, nici acțiunile judiciare împotriva concedierilor în temeiul Codului muncii, nici acțiunile în anulare a deciziilor administrative pronunțate cu privire la acțiunile ierarhice nu au fost acceptate de jurisprudență până la retrăirea acțiunii Curții Supreme într-o decizie din 19 august 1996. În această decizie, Curtea Supremă, pe baza unui argument al unui amendament la Codul muncii în vigoare de la 1 ianuarie 1993, a considerat că deciziile de concediere nu mai erau excluse de la controlul jurisdicțional reglementat de Codul muncii (опр. 641 отин6, Б летин на ВС, кн. 10-1996 г., стр. 17 ; pentru jurisprudența anterioară, опр. n. 2085 от 15.12.1993, по адм. дело 5987/93, III г.о.). Printr-o decizie din 18 februarie 1997, Curtea Constituțională a considerat că excluderea pe cale legislativă a litigiilor referitoare la un drept civil fundamental, cum ar fi dreptul la muncă, la competența instanțelor era contrară constituției și articolului 6 din Convenția europeană a drepturilor omului (ре 5 от 18.2.1997 по конст. дело n 25/96 г. на КС на РБ, Дър Ordinul din 6 ianuarie 1981 a fost abrogat de noua lege privind transportul feroviar, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2002. Angajații căilor ferate intră acum sub incidența legislației comune reglementate de Codul muncii. CU PRIVIRE LA excepția guvernului Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, în măsura în care acesta nu ar fi introdus o acțiune în revizuire în fața Curții Supreme împotriva deciziei judecătorești regionale din 6 iunie 1996. În răspunsul său, reclamantul susține că a depus în mod valabil la grefa Tribunalului Districtual din Karlovo o acțiune în revizuire pe care instanța a omis să o transmită Curții Supreme. Prin urmare, dacă procedura privind admisibilitatea cererii sale nu a fost finalizată, răspunderea ar reveni autorităților. Curtea constată că reclamantul a depus efectiv la grefa Tribunalului de District o acțiune în rejudecare la 16 iulie 1996, având în vedere numărul de înregistrare al grefei aplicat pe exemplarul căii de atac. În aceste împrejurări, Curtea consideră că lipsa de a se adresa acțiunii sale nu poate fi imputată reclamantului care, prin urmare, a îndeplinit cerințele art. 35 alin. (1) din Convenție. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția guvernului. Reclamantul consideră că a fost privat de posibilitatea de a contesta regularitatea concedierii sale în fața instanțelor bulgare, în detrimentul articolului 6 alineatul (1) din convenție, care dispune în părțile sale pendinte: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...) stabilită prin lege, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține că reclamantul avea posibilitatea de a introduce o acțiune în culpă, apoi o acțiune judiciară în anulare a unei eventuale decizii de respingere a autorității administrative. Comitetul consideră că această reglementare era în conformitate cu art. 6 din Convenție și că reclamantul ar fi trebuit să facă uz de această cale în loc să introducă o acțiune civilă împotriva concedierii în scopul de a provoca schimbări în legislație. În observațiile sale suplimentare, guvernul adaugă că, începând cu amendamentul din ianuarie 1993 al Codului muncii, controlul judiciar al concedierilor angajaților Companiei Căilor Ferate este posibil. Prin urmare, această cale a fost deschisă reclamantului care nu a putut să acționeze, din cauza faptului că nu a epuizat acțiunea împotriva hotărârii Tribunalului Regional din Plovdiv din 6 iunie 1996. În primul rând, recurentul arată că aplicabilitatea articolului 6 rezultă din natura postului pe care îl ocupa și din caracterul civil al drepturilor în cauză. El contestă apoi afirmațiile guvernului potrivit cărora respingerea unei eventuale acțiuni administrative ar fi putut fi supusă unui control jurisdicțional. În cele din urmă, observă că, în cazul în care, în urma retrăirii jurisprudenței Curții Supreme din 19 august 1996, s-a dovedit că o acțiune în justiție era posibilă, nu a putut avea acces în practică la aceasta din cauza lipsei de transmitere a acțiunii sale de către Tribunalul Districtual Karlovo. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, se poate afirma că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Nu a fost ridicat niciun alt motiv. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte adjunct
de la requête n
o
42986/98
présentée par Rumen Dimitrov PRAMOV
contre la Bulgarie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 5 juin 2003 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
M
mes
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
M.
V.
Zagrebelsky
,
M
mes
E.
Steiner,
juges
,
et de M. S
.
N
ielsen,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 18 mai 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Rumen Dimitrov Pramov, est un ressortissant bulgare, né en 1964 et résidant à Karlovo. Il est représenté devant la Cour par M
e
M.
Ekimdjiev, avocat à Plovdiv. Le gouvernement défendeur était représenté par Mme M. Pacheva, co-agent du Gouvernement.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Depuis le 1
er
février 1992, le requérant occupait un poste de contrôleur de train à la Compagnie nationale des chemins de fer.
Il fut licencié le 31 octobre 1995, au motif qu’il avait détourné des fonds provenant de la vente de tickets à bord des trains.
Le 16 novembre 1995, le requérant s’adressa au procureur de district de Karlovo en lui demandant d’établir s’il y avait bien eu détournement. Il se plaignait également de la retenue des sommes prétendument détournées sur son salaire par l’employeur. En réponse, le procureur indiqua que le problème soulevé était de nature civile et invita le requérant à s’adresser aux tribunaux.
Le 11 décembre 1995, le requérant introduisit devant le tribunal de district (районен съд) de Karlovo une demande, enregistrée sous le n
o
92/96, visant à faire déclarer son licenciement irrégulier, à obtenir sa réintégration au poste ainsi qu’une indemnisation.
Par une ordonnance dont la date n’est pas précisée, le tribunal de district déclara la demande irrecevable, considérant qu’en application du statut du personnel des transports par chemin de fer, les sanctions disciplinaires dudit personnel pouvaient faire uniquement l’objet d’un recours hiérarchique devant l’autorité administrative et non d’un recours judiciaire.
Le requérant fit appel de l’ordonnance devant le tribunal régional (окръжен съд) de Plovdiv qui confirma, le 6 juin 1996, que le litige ne relevait pas de la compétence des tribunaux. Le tribunal régional renvoya le dossier au tribunal de district de Karlovo afin que celui-ci le transmette à l’autorité administrative compétente pour se prononcer.
Le 16 juillet 1996, le requérant déposa au greffe du tribunal de district de Karlovo un recours en révision (cassation) contre la décision d’irrecevabilité, qui se vit attribuer un numéro d’enregistrement 58/16.07.96. Il y invoquait notamment que l’absence de recours juridictionnel contre une décision de licenciement était contraire à la Constitution bulgare et à l’article 6 de la Convention européenne des Droits de l’Homme.
Lorsque, en mars 1998, le requérant s’adressa au tribunal de district afin d’obtenir des renseignements sur l’issue de son recours, il eut connaissance du fait que celui-ci n’avait pas été communiqué à la Cour suprême, mais que le dossier avait été transmis le 31 juillet 1996 à la direction régionale des chemins de fer à Plovdiv, qui était l’autorité administrative compétente à se prononcer.
Le 4 mai 1998, le conseil du requérant tenta de récupérer le dossier auprès du service juridique de la direction régionale. Au cours d’un entretien téléphonique du 18 mai 1998, le responsable de ce service lui indiqua ne pas disposer du dossier.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
A l’époque des faits, l’ordonnance n
o
9 du 6 janvier 1981 sur le travail du personnel des transports par chemins de fer, ayant valeur législative, régissait le statut particulier des employés de la Compagnie nationale des chemins de fer. Les différents postes faisaient l’objet d’une classification par grades et une réglementation stricte, accompagnée de sanctions disciplinaires, était prévue aux fins de garantir la sécurité des transports.
En vertu de l’article 9, alinéa 3 de l’ordonnance n
o
9, les sanctions disciplinaires prises à l’encontre du personnel des chemins de fer, et notamment le licenciement (jusqu’à la décision de la Cour constitutionnelle du 18 février 1997), étaient susceptibles d’un recours administratif.
L’article 56 du Statut du personnel des transports par chemins de fer, adopté par un arrêté du Conseil des ministres du 23
janvier 1981, indiquait que le recours administratif devant l’autorité hiérarchique était l’unique voie de recours et en précisait les modalités.
En conséquence, ni les actions judiciaires contre les licenciements en application du Code du travail, ni les recours en annulation des décisions administratives rendues sur les recours hiérarchiques, n’étaient admis par la jurisprudence jusqu’au revirement opéré par la Cour suprême dans une décision du 19 août 1996. Dans cette décision, la Cour suprême, tirant argument d’un amendement du Code du travail en vigueur depuis le 1
er
janvier 1993, considéra que les décisions de licenciement n’étaient plus exclues du contrôle juridictionnel réglementé par le Code du travail (опр.
n
o
641 от 19.8.1996, Бюлетин на ВС, кн. 10-1996 г., стр. 17
; pour la jurisprudence antérieure, опр. n
o
2085 от 15.12.1993, по адм. дело 5987/93, III г.о.).
Par une décision du 18 février 1997, la Cour constitutionnelle considéra que le fait de soustraire par voie législative les litiges portant sur un droit civil fondamental, tel que le droit au travail, à la compétence des tribunaux était contraire à la Constitution et à l’article 6 de la Convention européenne des Droits de l’Homme (реш. n
o
5 от 18.2.1997 по конст. дело n
o
25/96 г. на КС на РБ, Държавен вестник, бр. 20/97). En conséquence, les dispositions de l’ordonnance du 6 janvier 1981, qui n’admettaient pas le contrôle juridictionnel des décisions de licenciement de la Compagnie des chemins de fer, furent privées d’effet.
L’ordonnance du 6 janvier 1981 fut abrogée par la nouvelle loi sur le transport ferroviaire, entrée en vigueur le 1
er
janvier 2002. Les employés des chemins de fer relèvent désormais du droit commun régi par le Code du travail.
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir eu accès à un tribunal pour voir statuer sur la régularité de son licenciement.
A.
Sur l’exception du Gouvernement
Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes, dans la mesure où il n’aurait pas introduit de recours en révision devant la Cour suprême contre la décision d’irrecevabilité du tribunal régional du 6 juin 1996.
En réponse, le requérant fait valoir qu’il avait valablement déposé au greffe du tribunal de district de Karlovo un recours en révision que le tribunal a omis de transmettre à la Cour suprême. Par conséquent, si la procédure sur la recevabilité de sa demande n’a pas abouti, la responsabilité en incomberait aux autorités.
La Cour constate que le requérant a effectivement déposé au greffe du tribunal de district un recours en révision (cassation) le 16 juillet 1996, au vu du numéro d’enregistrement au greffe apposé sur son exemplaire du recours. Dans ces circonstances, la Cour considère que le défaut d’acheminement de son recours ne saurait être imputé au requérant qui a, dès lors, satisfait aux exigences de l’article 35 § 1 de la Convention.
Il convient par conséquent de rejeter l’exception du Gouvernement.
B.
Sur le bien-fondé du grief
Le requérant considère qu’il a été privé de la possibilité de contester la régularité de son licenciement devant les juridictions bulgares, au mépris de l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose en ses parties pertientes :
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement soutient que le requérant avait la possibilité d’introduire un recours hiérarchique, puis un recours judiciaire en annulation d’une éventuelle décision de rejet de l’autorité administrative. Il considère que cette réglementation était en conformité avec l’article 6 de la Convention et que le requérant aurait dû faire usage de cette voie au lieu d’introduire une action civile contre le licenciement dans le but de provoquer des changements dans la réglementation.
Dans ses observations complémentaires, le Gouvernement ajoute que depuis l’amendement, en janvier 1993, du Code du travail, le contrôle judiciaire des licenciements des employés de la Compagnie de chemins de fer est possible. L’existence de ce recours fut confirmée par la décision de la Cour suprême du 19 août 1996. Par conséquent, cette voie était ouverte au requérant qui n’a pu l’actionner, faute d’avoir épuisé le recours ouvert contre la décision d’irrecevabilité du tribunal régional de Plovdiv du 6 juin 1996.
Le requérant expose tout d’abord que l’applicabilité de l’article 6 découle de la nature du poste qu’il occupait et du caractère civil des droits en cause. Il conteste ensuite les affirmations du Gouvernement selon lesquelles le rejet d’un éventuel recours administratif aurait été susceptible d’un contrôle juridictionnel. Il observe enfin que si, suite au revirement de jurisprudence de la Cour suprême du 19 août 1996, il s’est avéré qu’une action en justice était possible, il n’a pu y avoir accès en pratique en raison du défaut de transmission de son recours par le tribunal de district de Karlovo.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable,
tous moyens de fond réservés.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président