SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 50401/99 prezentată de Vasko Yordanov DIMITROV împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se întrunește la 26 mai 2005 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen mes Vajić Botousarova Kovler Steiner, hagiyev S.Nielsen, grefier de secțiune; Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 15 aprilie 1999, având în vedere observațiile prezentate de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Vasko Yordanov Dimitrov, este un resortisant bulgar, născut în 1966 și rezident în Plovdiv. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Nedeva, avocată la Plovdiv. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: procedura penală împotriva reclamantului la 13 martie 1989, reclamantul a fost arestat și pus în detenție provizorie pe acuzații de furt agravate comise în cadrul unei reuniuni și a fost eliberat din funcție la 25 martie 1989 și apoi pus din nou în detenție provizorie în perioada 12 ianuarie 1991-6 mai 1991. El arată că, la 18 septembrie 1991, a fost arestat și pus în detenție în cadrul aceleiași cauze. La o dată nespecificată, la începutul anului 1993, reclamantul a fost trimis înapoi la judecată. Cazul a fost înregistrat la nr. 18/93. La prima audiere la Tribunalul Regional din Plovdiv, la 22 aprilie 1993, cazul a fost amânat. Mai 1993, aceasta a fost exmatriculată din cauza absenței unui coprevenit al reclamantului. La 8 iunie 1993, a fost exmatriculată din nou, întrucât părțile civile nu au fost menționate în mod regulat. La 30 august 1993, reclamantul a fost eliberat după ce a depus o cauțiune. Ședința din 21 septembrie 1993 a fost amânată din cauza absenței reclamantului, spitalizat. În ședința din 2 decembrie 1993, tribunalul a ordonat o expertiză medicală privind starea de sănătate a reclamantului, spitalizat în acest moment într-un serviciu de oncologie. La 14 februarie 1994, raportul de expertiză a constatat că reclamantul nu suferea de o tumoră malignă. Tribunalul a amânat cazul din cauza necomparării unuia dintre co-inculpați. La 23 martie, avocatul unui alt inculpat era absent, iar instanța a ordonat exmatricularea. La 26 aprilie 1994, tribunalul a inițiat examinarea dosarului și i-a interogat pe inculpați. Cazul a fost trimis înapoi la o dată ulterioară pentru audierea martorilor. Reclamantul nu s-a prezentat la audierile din 16 iunie 1994 și 6 octombrie 1994. La ultima dată, instanța a ordonat confiscarea sumei cauțiunii și plasarea persoanei în arest provizoriu. Reclamantul nu s-a prezentat la următoarele două audieri, 5 decembrie 1994 și 14 februarie 1995. El a fost găsit de poliție și arestat la 2 martie 1995. În ședința din 25 aprilie 1995, cazul a fost exmatriculat din cauza lipsei de prezentare a unui alt acuzat. La 13 și 14 iunie 1995 a avut loc o audiere. La 19 decembrie 1996, Tribunalul a pronunțat o hotărâre prin care l-a recunoscut pe reclamant vinovat și l-a condamnat la opt ani de închisoare. La 17 aprilie 1997, Tribunalul a transmis cazul Curții Supreme de Casație, acționând în calitate de al doilea instanță la acea vreme. În urma unei reorganizări a sistemului judiciar și a creării de cursuri de apel, la 13 iulie 1998, Curtea de Apel din Plovdiv a sesizat cazul. La prima audiere la Curtea de Apel din 10 septembrie 1998, cazul a fost trimis înapoi deoarece dosarul complet nu fusese trimis de Curtea Supremă de Casație. La 14 ianuarie 1999, absența unui co-prevenit a justificat o nouă amânare a ședinței. Ședința a avut loc la 4 noiembrie 1999, ședința a fost amânată din cauza tratamentului reclamantului. Cazul a fost intenționat la 16 decembrie 1999 și printr-o hotărâre din aceeași zi Curtea de Apel a confirmat hotărârea pronunțată. Acuzații au formulat un recurs în casare care a fost examinat în cadrul unei audieri în fața Curții Supreme de Casație, la 20 iunie 2000 printr-o hotărâre din 21 iulie 2000, recursul a fost respins. La 4 ianuarie 1993, în timp ce era în arest provizoriu, reclamantul a fost transferat de urgență la spitalul Academiei de Medicină din Plovdiv, unde a suferit o intervenție chirurgicală pentru obstrucție intestinală. Starea de sănătate a reclamantului a continuat să se deterioreze după intervenție, el a fost spitalizat la 28 iulie 1993. La 30 august 1993, a fost eliberat după ce a depus o cauțiune. La 2 septembrie 1993, el a fost admis din nou la Academia de Medicină și a suferit o ileostomie (o operație care constă în conectarea ileonului la peretele abdominal, datorită rezecției colonului sau chiar și atunci când colonul trebuie să fie în repaus) cu un anus artificial. După ce a fost reținut provizoriu la 2 martie 1995, reclamantul a fost spitalizat în regim de urgență în perioada 14-24 noiembrie 1995 și s-a confirmat că suferea de o boală inflamatorie cronică (boala Crohn). În anii 1997 și 1998, reclamantul a depus mai multe cereri pentru a obține suspendarea executării pedepsei pentru a suferi intervenția chirurgicală pe care o necesita starea sa. Prin ordonanța din 12 februarie 1997, procurorul regional și-a respins cererea pe motiv că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute la art. 425 din Codul de procedură penală. Potrivit unei scrisori adresate reclamantului de Ministerul Justiției din 10 mai până în 9 iunie 1997, executarea pedepsei sale a fost întreruptă pentru ca acesta să poată fi operat; persoana interesată nu s-a dus la spital și a fost chiar arestată în flagrant, la 1 iunie 1997; o nouă cerere de suspendare a executării pedepsei a fost respinsă la 21 iunie 1997. August 1997, motiv pentru care tocmai fusese tratat la spitalul Sofia. Printr-o ordonanță din 24 septembrie 1997, procurorul regional l-a informat pe persoana în cauză că urma să dispună suspendarea executării pedepsei. Din ordonanța din 17 noiembrie 1997 reiese că, la acea dată, reclamantul era încă în închisoare, data la care trebuia să fie supus intervenției chirurgicale nefiind stabilită. Din documentele prezentate reiese că reclamantul a fost în libertate în perioada 20 decembrie 1997-19 ianuarie 1998 și că, ulterior, părinții persoanei în cauză au informat autoritățile penitenciare că acesta din urmă a refuzat să meargă la spital. O nouă cerere de suspendare a executării pedepsei din partea reclamantului a fost respinsă de Parchet la 22 aprilie 1998. Alte trei cereri au fost respinse la 2 iulie 1998, la 15 septembrie 1998 și la 15 decembrie 1998 pe motiv că tratamentul și îngrijirea de care beneficia persoana în cauză la închisoare erau adecvate, având în vedere bilanțul său medical. Printr-o scrisoare din 16 martie 1999, comisia medicală pe lângă închisoare l-a informat pe solicitant că va introduce o nouă propunere în vederea suspendării executării pedepsei, cu condiția ca aceasta să producă efecte numai după efectuarea operațiunii, pentru a se asigura că reclamantul se va duce la spital. La 6 aprilie 1999, reclamantul a fost admis la spitalul Academiei de Medicină din Plovdiv. În observațiile sale, reclamantul a informat că, la 21 aprilie 1999, a fost supus intervenției chirurgicale necesare, care a constat în îndepărtarea rectului și în obținerea ultimei părți a intestinului (colonul) la nivelul abdomenului și în crearea unui anus artificial (colotomie). Se pare că, în timpul șederii sale la spital, medicii au constatat că reclamantul prezenta tuberculoză pulmonară. La 28 octombrie 1999, a fost transferat la clinica de boli pulmonare din Plovdiv, unde a fost tratat până la 9 decembrie 1999, când a fost internat la spitalul din închisoarea Lovech. Între timp, printr-o decizie a comisiei medicale din 2 decembrie 1999, reclamantul a fost declarat inapt pentru muncă până la 1 decembrie 2000. Ulterior, acesta a introdus o nouă cerere de suspendare a executării pedepsei sale; la 14 august 2000, cererea sa a fost respinsă de vicepreședintele Tribunalului Regional pe baza bilanțului medical stabilit la 21 iulie 2000. La o dată nespecificată, după ce a executat întreaga sa pedeapsă, reclamantul a fost eliberat, iar din documentele prezentate de persoana în cauză reiese că a beneficiat de o pensie de invaliditate în perioada 18 februarie 2003 - 1 februarie 2005. În temeiul articolelor 425 și 426 din Codul de procedură penală, executarea unei pedepse cu închisoarea poate fi întreruptă și deținuții pot fi eliberați din motive enumerate în Codul de procedură penală și, în special, în cazul unei boli grave a deținuților, până la recuperare. În ianuarie 2000, autoritatea competentă pentru a ordona suspendarea executării pedepselor a fost procurorul regional. În ianuarie 2000-30 mai 2003, examinarea cererilor de suspendare a executării pedepselor era de competența procurorului regional, în cazul în care persoana în cauză solicita suspendarea executării pedepsei cu maximum șapte zile și a președintelui Tribunalului Regional în celelalte cazuri. Reclamantul consideră că menținerea sa în detenție și lipsa unei îngrijiri adecvate constituie un tratament inuman și degradant, contrar articolului 3 din convenție. Invocând art. 13, acesta susține că nu dispune de o cale de atac eficientă împotriva inerției administrației în astfel de cazuri. Reclamantul se plânge, de asemenea, de durata procedurii penale pe care o consideră incompatibilă cu art. 6 alineatul (1). Acesta invocă art. 13 în ceea ce privește lipsa unei căi de atac efective în dreptul intern care ar putea remedia încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Legea Griefs referitoare la incompatibilitatea menținerii în detenție a reclamantului cu starea sa de sănătate Cu privire la motivul întemeiat pe art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de menținerea sa în detenție și de absența îngrijirii și a tratamentelor adecvate, fără a se aduce atingere necesității intervenției chirurgicale; acesta invocă art. 3 din Convenție, conform căruia nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Guvernul nu prezintă observații cu privire la acest aspect. Reclamantul susține că a fost spitalizat în regim de urgență de două ori în 1993 și că operațiunea care trebuia să aibă loc la 25 noiembrie 1995 a fost amânată din cauza ședinței Tribunalului Regional care ar fi avut loc în aceeași zi. În pofida numeroaselor sale cereri de suspendare a executării pedepsei, acesta a fost supus intervenției necesare abia în aprilie 1999, și anume peste trei ani mai târziu. Reclamantul consideră că această întârziere, care, în opinia sa, este imputabilă în întregime autorităților, nu a făcut decât să-și agraveze starea de sănătate și să-l facă inapt pentru muncă. În ceea ce privește persoanele private de libertate, art. 3 impune statului să se asigure că toți deținuții sunt reținuți în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că normele de executare a măsurii nu impun persoanei în cauză să sufere sau să facă un test de intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, având în vedere cerințele practice ale detenției, sănătatea și bunăstarea prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător, în special prin administrarea asistenței medicale necesare (a se vedea cazul Cu toate acestea, art. 3 nu impune statului obligația de a elibera sau de a transfera într-un spital civil un deținut, chiar dacă acesta suferă de o boală deosebit de dificilă (a se vedea Ratuszny c. Polonia (dec.), nr 43402/98, 16 martie 1999, Urso c. Italia (dec.), n 30523/96, 23 martie 2000) și Mouisel c. Franța , nr. 67263/01, § 40, CEDO 2002 IX. În cazul de față, se pare că starea de sănătate a reclamantului a fost, cel puțin în cursul anului 1993, îngrijorătoare, deoarece reclamantul a fost spitalizat de două ori de urgență. Cu toate acestea, din elementele dosarului nu reiese că agravarea stării de sănătate a reclamantului în timpul detenției sale, în special în urma operației efectuate în aprilie 1999 și a bolii pulmonare diagnosticate în octombrie 1999, este atribuită autorităților penitenciare. În ceea ce privește calitatea îngrijirii acordate reclamantului, Curtea constată de la început că persoana în cauză se plânge în principal de omisiunile și întârzierile autorităților care și-au respins în repetate rânduri cererile de suspendare a executării pedepsei. Curtea constată în această privință că reiese din documentele furnizate că reclamantul a fost examinat și tratat în mod regulat de medici de la clinica închisorii, precum și în spitale din Plovdiv și Sofia. De altfel, persoana în cauză nu a indicat că a solicitat asistență medicală care i-ar fi fost refuzată. În ceea ce privește refuzul autorităților competente de a dispune o suspendare a executării pedepsei reclamantului, ceea ce, în opinia sa, l-a pus în imposibilitatea de a fi operat în timp util, Curtea constată în primul rând că hotărârile în litigiu se bazau pe rapoartele medicilor care îl tratau pe solicitant. Totuși, deși acesta contestă în mod global competențele personalului medical al închisorii, el nu oferă nici o dovadă care să demonstreze că concluziile medicilor erau greșite. Curtea arată, de asemenea, că reclamantul a fost eliberat pe cauțiune în august 1993 și că a rămas în libertate pentru o perioadă de aproximativ un an și jumătate după prima intervenție chirurgicală, înainte de a fi pus în detenție provizorie în martie 1995. În plus, din februarie 1997 până în aprilie 1999, perioada în care reclamantul a solicitat suspendarea executării pedepsei, procurorii au acceptat unele dintre cererile sale și, de două ori, între 10 mai și 1 iunie 1997 și 20 iunie 1997. În acest sens, din scrisoarea adresată reclamantului reiese că, în ambele cazuri, a fost prevăzută o intervenție chirurgicală, dar a omis să meargă la spital; reclamantul nu a putut fi operat decât în aprilie 1999, când eliberarea sa provizorie a fost condiționată de efectuarea intervenției chirurgicale. Curtea constată cu privire la acest aspect că persoana interesată nu contestă veridicitatea documentelor prezentate și că nu oferă nici o explicație cu privire la decizia sa de a nu fi tratată în perioadele în care era în libertate. În aceste circumstanțe, după ce a efectuat o analiză globală a faptelor relevante pe baza dovezilor prezentate în fața sa, Curtea nu consideră că reclamantul a fost supus unor tratamente care să atingă un nivel suficient de gravitate pentru a intra în domeniul de aplicare al articolului 3 din convenție. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Cu privire la motivul întemeiat pe art. 13 din convenție, recurentul se plânge de faptul că nu dispune de o cale de atac în dreptul intern care ar putea remedia presupusa încălcare a articolului 3. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul nu prezintă observații. În această privință, reclamantul susține că examinarea cererilor de suspendare a executării pedepselor este lăsată la latitudinea deplină a procurorului regional sau a președintelui Tribunalului regional competent din punct de vedere teritorial, care analizează argumentele avansate și dovezile prezentate fără a ține audierea. Pe de altă parte, deciziile lor se bazează pe rapoarte întocmite de medicii închisorii respective, care, în opinia reclamantului, sunt lipsite de competență și, în cele din urmă, nu sunt susceptibile de a face apel. În această privință, Curtea constată că dreptul bulgar prevedea posibilitatea suspendării executării unei pedepse cu închisoarea în caz de boală gravă, lucru pe care reclamantul l-a utilizat în mod regulat. Deoarece autoritățile interne au acceptat cel puțin trei dintre cererile sale, nu se poate afirma că această acțiune era ineficientă. Prin urmare, argumentul întemeiat pe art. 13 este, de asemenea, vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenția Griefs privind procedura penală inițiată împotriva reclamantului cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1). Reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, ale cărui dispoziții relevante sunt astfel formulate Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este întemeiată. Guvernul nu prezintă observații; reclamantul susține că cauza, care face obiectul prezentei cereri, nu este complexă și subliniază că întârzierile în desfășurarea procedurii au fost cauzate în principal de necompararea celorlalți co-inculpați și de reorganizarea sistemului judiciar care a avut loc în 1997. În concluzie, Comitetul observă că autoritățile interne nu au demonstrat diligența specială necesară în ceea ce privește problemele de sănătate ale acestora. Curtea consideră că, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, faptul că acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Cu privire la motivul întemeiat pe art. 13 Reclamantul susține, de asemenea, că nu a avut la dispoziție o acțiune internă în măsură să remedieze presupusa încălcare a articolului (1) În acest sens, el invocă art. 13 din Convenție, care se citește după cum urmează Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o acțiune efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul nu prezintă observații cu privire la acest aspect. Întrucât a efectuat o examinare preliminară a argumentelor reclamantului în lumina jurisprudenței sale în materie, Curtea consideră că acest motiv ridică întrebări complexe de fapt și de drept care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, acesta nu poate fi respins ca fiind vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibile, toate motivele de fond rezervate, obiecțiunile reclamantului întemeiate pe durata excesivă a procedurii inițiate împotriva sa și pe presupusa lipsă a unei căi de atac care ar putea remedia cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Președinte
de la requête n
o
50401/99
présentée par Vasko Yordanov DIMITROV
contre la Bulgarie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 26 mai 2005 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
M
mes
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
M.
A.
Kovler
,
M
me
E.
Steiner,
M.
K.
Hajiyev
et
de
M.
S.Nielsen,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 15 avril 1999,
Vu les observations soumises par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Vasko Yordanov Dimitrov, est un ressortissant bulgare, né en 1966 et résidant à Plovdiv. Il est représenté devant la Cour par M
e
E.
Nedeva, avocate à Plovdiv.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1.
La procédure pénale contre le requérant
Le 13 mars 1989, le requérant fut arrêté et placé en détention provisoire sur des accusations de vol aggravé, commis en réunion. Il fut remis en liberté le 25 mars 1989, puis de nouveau placé en détention provisoire du 12
janvier 1991 au 6 mai 1991.
Il indique que le 18 septembre 1991, il fut arrêté et placé en détention dans le cadre de la même affaire.
A une date non précisée, au début de l'année 1993, le requérant fut renvoyé en jugement. L'affaire fut enregistrée sous le n
o
18/93.
A la première audience devant le tribunal régional de Plovdiv, le 22 avril 1993, l'affaire fut reportée. A l'audience du 3
mai 1993, elle fut renvoyée en raison de l'absence d'un coprévenu du requérant. Le 8
juin 1993, elle fut de nouveau renvoyée, les parties civiles n'ayant pas été régulièrement citées.
Le 30 août 1993, le requérant fut mis en liberté après avoir versé une caution.
L'audience du 21 septembre 1993 fut reportée en raison de l'absence du requérant, hospitalisé. A l'audience du 2 décembre 1993, le tribunal ordonna une expertise médicale sur l'état de santé du requérant, hospitalisé à ce moment dans un service d'oncologie.
Le 14 février 1994, le rapport d'expertise rendu constata que le requérant ne souffrait pas de tumeur maligne. Le tribunal reporta l'affaire en raison de la non-comparution de l'un des coaccusés.
Le 23 mars, l'avocat d'un autre prévenu était absent et le tribunal ordonna le renvoi.
Le 26 avril 1994, le tribunal entreprit l'instruction du dossier et interrogea les prévenus. L'affaire fut renvoyée à une prochaine date pour procéder à l'audition des témoins.
Le requérant ne se présenta pas aux audiences des 16 juin 1994 et 6
octobre 1994. A cette dernière date, le tribunal ordonna la confiscation du montant de la caution et le placement de l'intéressé en détention provisoire.
Le requérant ne comparut pas aux deux audiences suivantes, le 5
décembre 1994 et le 14 février 1995. Il fut retrouvé par la police et arrêté le 2 mars 1995.
A l'audience du 25 avril 1995, l'affaire fut renvoyée en raison du défaut de comparution d'un autre prévenu.
Une audience se tint les 13 et 14 juin 1995.
Le 19 décembre 1996, le tribunal rendit un jugement par lequel il reconnut le requérant coupable et le condamna à huit ans d'emprisonnement.
Le requérant indique avoir interjeté appel. Le 17 avril 1997, le tribunal transmit le dossier à la Cour suprême de cassation, agissant en tant que deuxième instance à cette époque. Suite à une réorganisation du système judiciaire et à la création des cours d'appel, le 13 juillet 1998, la cour d'appel de Plovdiv se saisit de l'affaire.
A la première audience devant la cour d'appel en date du 10 septembre 1998, l'affaire fut renvoyée car le dossier complet n'avait pas été acheminé par la Cour suprême de cassation. Le 14 janvier 1999, l'absence d'un coprévenu justifia un nouveau report d'audience.
L'audience tenue par la cour d'appel, le 4 novembre 1999, fut reportée en raison du traitement du requérant.
L'affaire fut mise en délibéré le 16 décembre 1999 et par un arrêt du même jour la cour d'appel confirma le jugement entrepris.
Les prévenus formèrent un pourvoi en cassation qui fut examiné lors d'une audience devant la Cour suprême de cassation, le 20 juin 2000. Par un arrêt du 21 juillet 2000, le pourvoi fut rejeté.
2.
Le traitement médical du requérant
Le 4 janvier 1993, alors qu'il était en détention provisoire, le requérant fut transféré en urgence à l'hôpital de l'Académie de médecine de Plovdiv, où il subit une intervention chirurgicale pour une occlusion intestinale.
L'état de santé du requérant ayant continué à se dégrader après l'intervention, il fut hospitalisé le 28 juillet 1993.
Le 30 août 1993, il fut libéré après avoir versé une caution. Le 2
septembre 1993, il fut de nouveau admis à l'Académie de médecine et subit une iléostomie (une opération qui consiste à relier l'iléon à la paroi abdominale, en raison d'une résection du côlon ou encore lorsque le côlon doit être au repos) avec mise en place d'un anus artificiel.
Après avoir été mis en détention provisoire le 2 mars 1995, le requérant fut de nouveau hospitalisé en urgence du 14 au 24 novembre 1995. Il fut confirmé qu'il souffrait d'une maladie inflammatoire chronique (la maladie de Crohn). Une opération aurait été prévue mais aurait été reportée en raison de l'audience devant le tribunal, le 25 novembre 1995.
Au cours des années 1997 et 1998, le requérant introduisit plusieurs demandes en vue d'obtenir la suspension de l'exécution de sa peine pour subir l'intervention chirurgicale que son état nécessitait.
Par une ordonnance du 12 février 1997, le procureur régional rejeta sa demande au motif que les conditions prévues à l'article 425 du Code de procédure pénale n'étaient pas réunies.
D'après une lettre adressée au requérant par le ministère de la Justice, du 10 mai au 9 juin 1997, l'exécution de sa peine fut interrompue afin qu'il puisse se faire opérer. L'intéressé ne se rendit pas à l'hôpital et fut même arrêté en flagrant délit de vol, le 1
er
juin 1997.
Une nouvelle demande de suspension de l'exécution de la peine fut rejetée le 21
août 1997, au motif qu'il venait de se faire soigner à l'hôpital de Sofia.
Par une ordonnance du 24 septembre 1997, le procureur régional informa l'intéressé qu'il allait ordonner la suspension de l'exécution de la peine. Il ressort d'une ordonnance du 17 novembre 1997, qu'à cette date le requérant était encore en prison, la date à laquelle il devait subir l'intervention chirurgicale n'étant pas fixée.
Il ressort des documents produits, que le requérant fut en liberté du 20
décembre 1997 au 19 janvier 1998 et que par la suite, des parents de l'intéressé informèrent les autorités pénitentiaires que ce dernier avait refusé de se rendre à l'hôpital.
Une nouvelle demande de suspension de l'exécution de la peine de la part du requérant fut rejetée par le parquet le 22 avril 1998.
Trois autres demandes furent rejetées le 2 juillet 1998, le 15 septembre 1998 et le 15 décembre 1998 au motif que les traitements et soins dont l'intéressé bénéficiait à la prison étaient adéquats, eu égard à son bilan médical.
Par une lettre du 16 mars 1999, la commission médicale auprès de la prison informa le requérant qu'elle allait introduire une nouvelle proposition en vue d'une suspension de l'exécution de la peine, à la condition que celle-ci ne prenne effet que lorsque l'opération aurait été effectuée, de manière à s'assurer que le requérant se rendrait à l'hôpital.
Le 6 avril 1999, le requérant fut admis à l'hôpital de l'Académie de médecine de Plovdiv.
Dans ses observations, le requérant fait savoir que le 21 avril 1999, il subit l'intervention chirurgicale nécessaire qui consista à lui enlever le rectum et à faire aboutir la dernière partie de l'intestin (le côlon) au niveau abdominal et à créer un anus artificiel (colostomie).
Apparemment, pendant son séjour à l'hôpital, les médecins constatèrent que le requérant présentait une tuberculose pulmonaire. Le 28 octobre 1999, il fut transféré à la Clinique des maladies pulmonaires de Plovdiv, où il fut soigné jusqu'au 9 décembre 1999, date à laquelle il fut admis à l'hôpital de la prison de Lovech. Il demeura à l'hôpital jusqu'au 10 mars 2000.
Entre-temps, par une décision de la commission médicale du 2 décembre 1999, le requérant fut déclaré inapte au travail jusqu'au 1
er
décembre 2000.
Par la suite, il introduisit une nouvelle demande de suspension de l'exécution de sa peine
; le 14 août 2000, sa demande fut rejetée par le vice-président du tribunal régional sur la base du bilan médical établi le 21
juillet 2000.
A une date non précisée, ayant purgé la totalité de sa peine, le requérant fut mis en liberté.
Il ressort des documents produits par l'intéressé, qu'il bénéficia d'une pension d'invalidité du 18 février 2003 au 1
er
février 2005. Son état de santé actuel n'est pas connu.
B.
Le droit interne pertinent
Suspension de l'exécution de la peine
En vertu des articles 425 et 426 du Code de procédure pénale, l'exécution d'une peine d'emprisonnement peut être interrompue et le détenu remis en liberté pour les motifs qui y sont énumérés et, notamment, en cas de maladie grave du détenu, jusqu'à son rétablissement.
Jusqu'au 1
er
janvier 2000, l'autorité compétente pour ordonner la suspension de l'exécution des peines était le procureur régional. Du 1
er
janvier 2000 au 30 mai 2003, l'examen des demandes de suspension de l'exécution des peines relevait de la compétence du procureur régional, lorsque l'intéressé sollicitait une suspension de l'exécution de la peine de sept jours au maximum, et du président du tribunal régional dans les autres cas.
1.
Le requérant considère que son maintien en détention et l'absence de soins adéquats constituent un traitement inhumain et dégradant contraire à l'article 3 de la Convention.
2.
Invoquant l'article 13, il soutient ne pas disposer de recours efficace contre l'inertie de l'administration dans pareil cas.
3.
Le requérant se plaint également de la durée de la procédure pénale qu'il estime incompatible avec l'article 6 § 1.
4.
Il invoque l'article 13 quant à l'absence de recours effectif en droit interne susceptible de remédier à la violation de l'article 6 § 1.
A.
Griefs relatifs à l'incompatibilité du maintien en détention du requérant avec son état de santé
1.
Sur le grief tiré de l'article 3 de la Convention
Le requérant se plaint de son maintien en détention et de l'absence de soins et traitements adéquats nonobstant la nécessité d'une intervention chirurgicale. Il invoque l'article 3 de la Convention, aux termes duquel
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
Le Gouvernement ne soumet pas d'observations sur ce point.
Le requérant fait valoir qu'il a été hospitalisé en urgence à deux reprises en 1993, et que l'opération qui devait avoir lieu le 25 novembre 1995 a été reportée en raison de l'audience du tribunal régional qui aurait été tenue le même jour. En dépit de ses nombreuses demandes de suspension de l'exécution de la peine, il n'a subi l'intervention nécessaire qu'en avril 1999, soit plus de trois ans plus tard.
Le requérant estime que ce retard, qui, à son sens, est entièrement imputable aux autorités, n'a fait qu'aggraver son état de santé et le rendre inapte au travail.
S'agissant des personnes privées de liberté, l'article 3 impose à l'État de s'assurer que tout prisonnier est détenu dans des conditions compatibles avec le respect de la dignité humaine, que les modalités d'exécution de la mesure ne soumettent pas l'intéressé à une détresse ou à une épreuve d'une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention et que, eu égard aux exigences pratiques de l'emprisonnement, la santé et le bien-être du prisonnier sont assurés de manière adéquate, notamment par l'administration des soins médicaux requis (voir l'affaire
Kudła
c. Pologne
[GC], n
o
‑
XI).
L'article 3 n'impose toutefois pas à l'Etat l'obligation de remettre en liberté ou bien de transférer dans un hôpital civil un détenu, même si ce dernier souffre d'une maladie particulièrement difficile à soigner (voir
Ratuszny c. Pologne
(déc.), n
o
43402/98, 16 mars 1999,
Urso c. Italie
(déc.), n
o
30523/96, 23 mars 2000) et
Mouisel c. France
, n
o
2002
‑
IX.
Dans le cas d'espèce, il apparaît que la condition de l'état de santé du requérant était, au moins au cours de l'année 1993, préoccupante, ce dernier ayant été hospitalisé d'urgence à deux reprises. Néanmoins, il ne ressort pas des éléments du dossier que l'aggravation de l'état de santé du requérant pendant sa détention, survenue notamment suite à l'opération pratiquée en avril 1999 et de la maladie pulmonaire diagnostiquée en octobre 1999, soit imputable aux autorités pénitentiaires.
Quant à la qualité des soins dispensés au requérant, la Cour note d'emblée que l'intéressé se plaint principalement des omissions et des retards de la part des autorités qui ont rejeté à maintes reprises ses demandes de suspension de l'exécution de la peine.
La Cour constate à cet égard qu'il apparaît des documents fournis que le requérant a été régulièrement examiné et soigné par des médecins du dispensaire de la prison, ainsi que dans des hôpitaux à Plovdiv et à Sofia. Du reste, l'intéressé n'indique pas avoir sollicité une aide médicale qui lui aurait été refusée.
S'agissant des refus des autorités compétentes d'ordonner une suspension de l'exécution de la peine du requérant, ce qui, à son avis, l'a mis dans l'impossibilité de se faire opérer en temps utile, la Cour note en premier lieu que les décisions litigieuses se basaient sur les rapports des médecins qui soignaient le requérant. Or, bien que ce dernier conteste de manière globale les compétences du personnel médical de la prison, il ne fournit aucun élément de preuve permettant de conclure que les conclusions des médecins étaient erronées.
La Cour relève par ailleurs que le requérant a été libéré sous caution en août 1993 et qu'il est resté en liberté pendant une période d'environ un an et demi après la première intervention chirurgicales, avant son placement en détention provisoire en mars 1995. En outre, de février 1997 à avril 1999, période pendant laquelle le requérant a sollicité la suspension de l'exécution de la peine, les procureurs ont fait droit à certaines de ses demandes et, à deux reprises, à savoir du 10 mai au 1
er
juin 1997 et du 20
décembre 1997 au 19 janvier 1998, il fut libéré en vue de se faire opérer. A cet égard, il ressort d'une lettre adressée au requérant que, dans les deux cas, une intervention chirurgicale était prévue mais qu'il omit de se rendre à l'hôpital. Le requérant n'a pu être opéré qu'en avril 1999, lorsque sa mise en liberté provisoire a été conditionnée à la réalisation de l'intervention chirurgicale.
La Cour constate sur ce point que l'intéressé ne conteste pas la véracité des documents produits et qu'il ne fournit au demeurant aucune explication quant à sa décision de ne pas se faire soigner pendant les périodes où il était en liberté.
Dans ces circonstances, après s'être livrée à une analyse globale des faits pertinents sur la base des preuves produites devant elle, la Cour n'estime pas établi que le requérant ait été soumis à des traitements atteignant un niveau de gravité suffisant pour entrer dans le champ d'application de l'article 3 de la Convention. Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Sur le grief tiré de l'article 13 de la Convention
Le requérant se plaint de ce qu'il ne dispose pas en droit interne d'un recours susceptible de remédier à la violation alléguée de l'article 3. Il invoque l'article 13 de la Convention, qui se lit comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
Le Gouvernement ne soumet pas d'observations.
Le requérant fait valoir à cet égard que l'examen des demandes de suspension de l'exécution des peines est laissé à l'entière discrétion du procureur régional ou du président du tribunal régional territorialement compétent, qui étudient les arguments avancés et les preuves produites sans tenir audience.
Par ailleurs, leurs décisions sont basées sur des rapports établis par les médecins de la prison respective qui, de l'avis du requérant, manquent habituellement de compétence. Enfin ces décisions ne sont pas susceptibles d'appel.
Sur ce point, la Cour observe que le droit bulgare prévoyait la possibilité de suspension de l'exécution d'une peine d'emprisonnement en cas de maladie grave, ce dont le requérant a régulièrement fait usage. Les autorités internes ayant fait droit au moins à trois de ses demandes, on ne saurait affirmer que ce recours était inefficace.
Il s'ensuit que le grief tiré de l'article 13 est également manifestement mal fondé et doit être rejeté conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention
.
B.
Griefs relatifs à la procédure pénale engagée à l'encontre du requérant
1.
Sur le grief tiré de l'article 6 § 1
Le requérant se plaint de ce que sa cause n'a pas été entendue dans un délai raisonnable au sens de l'article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Le Gouvernement ne soumet pas de commentaires.
Le requérant fait valoir que l'affaire, objet de la présente requête, ne revêtait aucune complexité. Il relève que les retards dans le déroulement de la procédure étaient dus principalement à la non-comparution des autres coaccusés et à la réorganisation du système judiciaire qui a eu lieu en 1997.
En conclusion, il observe que les autorités internes n'ont pas fait preuve de la diligence particulière requise eu égard à ses problèmes de santé.
La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de «
délai raisonnable
» (complexité de l'affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l'objet d'un examen au fond.
2.
Sur le grief tiré de l'article 13
Le requérant soutient également ne pas avoir eu à sa disposition un recours interne en mesure de remédier à la violation alléguée de l'article
6
§
1.Il invoque à ce titre l'article 13 de la Convention, qui se lit comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
Le Gouvernement ne soumet pas d'observations sur ce point.
Ayant procédé à un examen préliminaire des arguments du requérant à la lumière de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que ce grief pose des questions complexes de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Par conséquent, il ne saurait être rejeté comme manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
recevables,
tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés de la durée excessive de la procédure engagée à son encontre et de l'absence alléguée de recours susceptible d'y remédier
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président